DICȚIONAR

MUZICAL ILUSTRAT
Tehnoredactare: Nicolae Zărnescu

1
 Cuprins
Bibliografie ~ 2
Noțiuni introductive ~ 3
Sunetele muzicale ~ 6
Notația muzicală ~ 9
Vocea (masculină și feminină) ~ 13
Instrumentele muzicale ~ 14
Instrumente aerofone – 15
Instrumente autofone (ideofone) – 26
Instrumente cu claviatură – 27
Instrumente cordofone – 29
Instrumente membranofone – 31
Părți componente ale instrumentelor muzicale ~ 32
Accesorii pentru instrumentele muzicale ~ 39
Efecte sonore obținute cu instrumentele muzicale ~ 41
Orchestre, formații, ansambluri ~ 44
Forme muzicale ~ 47
Dansuri diverse ~ 47
Voci și ansambluri corale renumite ~ 47
Instrumentiști renumiți ~ 47
Diverse ~ 48

2
 Noțiuni introductive
 muzică – artă care exprimă, într-o modalitate specifică directă, cu ajutorul sunetelor,
sentimente, stări și atitudini psihice; ca și celelalte arte, muzica reflectă realitatea prin imagini
artistice; specificul imaginii muzicale îl constituie desfășurarea ei prin melodie, armonie și ritm,
ce reprezintă elementele principale ale muzicii
 sunet – (ca fenomen fizic) produs al vibrațiilor rapide ale corpurilor elastice, fie ele solide,
lichide sau gazoase
 melodie – (gr. melos – melodie + ode – intonare) succesiune monofonică expresivă de sunete,
cu anumit sens, bine închegată din punct de vedere al construcției; este considerată cel mai
vechi și principalul element al muzicii
 armonie – știința acordurilor și a funcției lor, a relațiilor și înlănțuirilor acestora, precum și a
relațiilor ce se stabilesc între diferite centre tonale sau modale
 ritm – element fundamental al muzicii (alături de melodie și armonie) cu rol primordial în
evoluția acesteia (și comun, la început, cu dansul și cu poezia); sistem de organizare a duratelor
sunetelor și pauzelor, în cadrul compoziției muzicale

aed – (în Grecia antică) poet-muzician care

își recita și își cânta versurile
Antichitate – epocă a civilizației vechi;
civilizații cu tradiție muzicală: Egipt, Mesopo-
tamia, India, Coreea, China, Japonia, Africa,
Grecia – miturile lui Apollo și Orfeu, Dacia)
Apolo (Apollo) – (în mitologia greacă) fiul
lui Zeus și al titanidei Leto, frate geamăn cu
Artemis; zeul Soarelui, al poeziei și artelor
aulos – (în Grecia antică) instrument de
suflat cu ancie, asemănător oboiului
cântec – melodie însoțită de text; ~ul
planetelor – muzica sferelor; ~ bătrânesc –
baladă populară veche; ~ de mase – cântec cu
conținut patriotic; ~ de leagăn – cântec cu care
sunt adormiți copiii
clasică – muzică instrumentală, orchestrală
și vocal-simfonică
dans – ansamblu de mișcări ritmatice,
variate, ale corpului omenesc, executate de
obicei în ritmul unei melodii, cu caracter ritual,
artistic sau de divertisment
Evul Mediu – denumire convențională a peri-
oadei din istoria omenirii cuprinsă între Anti-
chitate și Epoca Modernă; tradițional, în
Europa, cuprinde perioada dintre căderea
Imperiului Roman de Apus (476) și, după unele
opinii, cucerirea Constantinopolului (1453),
respectiv descoperirea Americii (1492) sau
revoluțiile din Țările de Jos (1566-1606) și din
Anglia (1642-1649)

3
 harpă (harfă) – instrument cu coarde liră – instrument antic cu corde ciupite (stră-
ciupite, cunoscut din antichitate; a fost moșul harpei), a cărui imagine stilizată e utili-
perfecționat la începutul sec. 19 zată ca emblemă a muzicii

liturghie – 1) principalul serviciu religios al

bisericii creștine; 2) muzica scrisă pentru acest
serviciu, mai ales în biserica ortodoxă; missă,
în religia catolică
muzician – persoană care compune sau
horă – unul dintre dansurile fundamentale
execută compoziții muzicale; persoană care
ale folclorului românesc, răspândit în toate
cunoaște arta muzicii
regiunile țării (~ mare, ~ miresii, ~ la stânga, ~
Orfeu – (în mitologia greacă) poet și muzician,
la dreapta)
fiul lui Oiagros, regele tracilor și al muzei Caliope;
imn – 1) (în Grecia antică) poezie sau
protejat de Apolo, care i-a dăruit lira sa, cu al cărei
cântec solemn în care erau preamăriți zeii și
cântec reușea să îmblânzească fiarele, să miște
eroii legendari; 2) (în muzica religioasă)
pietrele și să urnească din loc arborii
cântec de slăvire a divinității; 3) specie a
poeziei (și muzica scrisă pentru ea) menită să
cinstească un eveniment de importanță
națională sau internațională
lăută – instrument cu coarde ciupite, pătruns în
Europa prin Spania; strămoșul chitarei și mandolinei

paleolitic – cea mai veche epocă din istoria

omenirii, caracterizată prin folosirea uneltelor
din piatră cioplită

4
 petrecere – reuniune, întâlnire între prieteni, țiteră – instrument popular german cu coarde
ciupite, asemănător chitarei
rude etc. (de obicei însoțită de masă mare, de
muzică etc.), organizată cu prilejul unei sărbă-
tori sau sărbătoriri ori pentru distracție
profan – care nu ține de religie, care nu
reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere
religios (sin. laic)
psalm – gen al muzicii religioase, bazat pe
textele biblice atribuite lui David; în sec. 16,
psalmul este o formă polifonică și începe să
fie acompaniat de orgă, apoi de mici formații
instrumentale
religios – care ține de religie, care se referă
la religie; bisericesc
Renaștere – epocă din istoria Europei care
cuprinde sec. 14 – 16, caracterizată prin mari
invenții și descoperiri geografice, înflorirea
științelor și artelor, prin trezirea interesului
pentru cultura antică
tobă – nume generic pentru o serie de
instrumente de percuție, populare și vielă – instrument cu 3 – 5 coarde, strămoș al
profesioniste, cu înălțime nedeterminată a viorii
sunetului

voce – 1) tonalitate a sunetelor emise prin

trubadur – poet-compozitor din sudul
Franței, în sec. 11 – 14
truver – poet-compozitor din nordul Franței,
în sec. 12 – 13
vibrația corzilor vocale; vocile sunt, după natura
lor, feminine sau masculine; 2) parte a unei
compoziții muzicale destinată unui cântăreț
(grup de cântăreți) sau unui instrument (grup de
instrumente)

5
 Sunetele muzicale
 sunet – (ca fenomen fizic) produs al vibrațiilor rapide ale corpurilor elastice, fie ele solide, lichide
sau gazoase; unele sunete nu pot fi percepute de urechea umană (infrasunete, ultrasunete)
 undă sonoră – mișcare de vibrație a unei coarde sau masă de aer care se mișcă
 vibrație – mișcare oscilatorie periodică a unui corp sau a particulelor unui mediu, efectuată în
jurul unei poziții de echilibru, cu frecvență relativ înaltă (sin. oscilație)
 propagare – transmitere a sunetului din aproape în aproape, în spațiu și în timp, cu viteză
finită
 înălțime – una dintre însușirile fundamentale ale sunetului, determinată de frecvența vibrațiilor
corpului sonor care le produce
 intensitate – nume (amplificare – crescendo, scădere – descrescendo)
 durată – calitate a sunetului de a se produce într-o fracțiune mai mare sau mai mică de timp;
durata depinde de continuitatea vibrațiilor, adică de fragmentul de timp ce trece din momentul
producerii unui sunet și până la completa sa dispariție (sin. valoare)
 valoare – expresie cantitativă a duratelor sunetelor și ale momentelor de liniște ce compun
muzica; există 8 valori fundamentale cărora le corespund tot atâtea semne grafice pentru note
și pentru pauze (v. notă muzicală)
 timbru – culoare a sunetului; calitate determinată de numărul și intensitatea sunetelor
armonice care însoțesc un sunet fundamental
 volum – forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument
muzical (pianisimo, mezzopiano, piano, mezzoforte, forte, fortissimo) (sin. nuanță)
 tempo – viteza cu care trebuie executate sunetele unei piese muzicale; există 20 tipuri de
tempo (larghissimo, adagissimo, grave, largo, larghetto, lento, adagio, adagietto, andantino,
andante moderato, andante, moderato, allegretto, allegro moderato, allegro, vivace, vivacissimo,
allegrissimo, presto, prestissimo), 5 categorii de tempo (foarte rar, rar, potrivit, rapid, foarte rapid)
și 2 indicații speciale de tempo (giusto și primo)

accent – emisie mai apăsată a unui sunet;
mărimea intensității lui
acord – complex sonor rezultând din emisia
simultană a mai multor (cel puțin trei) sunete
de înălțimi diferite; se clasifică după numărul
sunetelor și după intervalele componente
(consonant, disonant, major, mărit, minor, de
septimă, de septimă dominantă, de nonă, de
sextă, de cvartă și sextă, de sextă napolitană)
acord consonant – acord ce creează
impresia de stabilitate (ex. acordul major)
(v. consonanță)
acord disonant – acord ce creează
impresia de instabilitate, cerând o continuare,
o rezolvare într-un acord consonant
acord major – acord de trei sunete, format din
suprapunerea unei terțe mari și a unei terțe mici
acord mărit – acord de trei sunete, format
prin suprapunerea a două terțe mari
acord micșorat – acord de trei sunete, format
prin suprapunerea a două terțe mici
acord minor – acord de trei sunete, format din
suprapunerea unei terțe mici și a unei terțe mari
acord de septimă – acord de patru sunete,
format prin suprapunerea a trei terțe
acord de septimă de dominantă – acord de
septimă, format prin suprapunerea unei terțe
mici peste acordul major al dominantei
acord de nonă – acord de cinci sunete, format
din suprapunerea unei terțe (mari sau mici)
peste acordul de septimă de dominantă
acord de sextă (sextacord) – acord de trei
sunete cu terța în bas (răsturnarea I)
acord de cvartă și sextă (cvartsextacord) –
acord de trei sunete în cvinta de bas
(răsturnarea a II-a)
acord de sextă napolitană – (în modul
minor) acord de sextă alt treptei a II-a, cu
funadamentala alterată coborâtor (v. alterație)
acordaj – înălțimea sunetelor fixe produse de
coardele libere (la instrumentele cu coarde);
înălțimea sunetului produs de un instrument
transpozitoriu când execută nota do

6
 acustică – parte a fizicii care studiază
natura și proprietățile sunetelor, producerea și
perceperea lor
acustică muzicală – studiul sunetului
muzical și a proprietăților fizico-matematice ale
sistemelor muzicale
acută (notă ~) – sunet din registrul înalt;
sunet cu frecvență mare
adagietto – mișcare lentă, mai rapidă decât
adagio
adagio – mișcare lentă, mai rapidă decât
lento și mai lentă decât andante
agogică – teoria modificărilor de tempo în
procesul interpretării muzicale
allegretto – (it. diminutivul lui allegro)
mișcare vie, mai puțin rapidă decât allegro
allegro – mișcare rapidă, mai rapidă decât
moderato și mai lentă decât presto
alterație – modificarea înălțimii unui sunet
prin semne care urcă sau coboară sunetul
(accident)
andante – (it. mergând) mișcare lentă, mai
vioaie decât adagio și mai lentă decât
moderato
andantino – (it. diminutivul lui andante)
mișcare mai puțin rapidă decât andante și mai
rapidă decât adagietto
anticipație – sunet străin de acordul în care
apare, constitutiv în cel următor, pe care îl
anticipă
a tempo – (it.) termen care indică revenirea
la tempo-ul inițial
bas – sunetul cel mai grav în armonie și
polifonie
consonanță – relație între două sau mai multe
sunete de înălțimi diferite, ce nu cere o rezolvare
diapazon – instrument muzical ce emite un
singur sunet (la), utilizat ca etalon pentru
acordare
difuzor – dispozitiv de transformare a
undelor electromagnetice ale curentului
electric în unde sonore
disonanță – relație între sunete de înălțimi
diferite care, ascultate în același timp, produc
o senzație de instabilitate și care, în mod
firesc, cer rezolvarea în consonanță
distonare – executare eronată (falsă) a înăl-
țimii unui sunet
întârziere – sunet (în general disonant) care
nu corespunde structurii unui acord, ci s-a
păstrat din acordul precedent și pare a fi
întârziat în mișcarea sa față de noul acord, în
care își găsește rezolvarea
forte (f) – (it. puternic, tare) termen de dina-
mică indicând o intensitate mare în execuție
fortisimo (ff) – (it. foarte tare); fortisimo (fff)
extrem de tare
frecvență – mărime care arată de câte ori se
produce un sunet într-o unitate de timp
7
grav (sunet ~) – sunet cu frecvență joasă
grave – cea mai lentă mișcare, cu caracter grav
hertz – unitate de măsură pentru frecvență
egală cu frecvența unei mișcări periodice cu
perioadă de o secundă
interval – raport între înălțimile a două
sunete; se clasifică după cantitatea (mărimea)
și calitatea lor; intervalele pot fi mărite sau
micșorate prin cromatizare (adăugare de
semitonuri)
cantitatea intervalului – este determinată
de numărul treptelor pe care le conține, de la
sunetul inferior și până la cel superior inclusiv;
se exprimă prin termenii primă (1 treaptă),
secundă (2 trepte), terță (trei trepte), cvartă (4
trepte, cvintă (5 trepte), sextă (6 trepte),
septimă (7 trepte), octavă (8 trepte), nonă (10
trepte, undecimă (12 trepte) etc.
calitatea intervalului – este determinată de
numărul tonurilor și semitonurilor care intră în
componența sa; octava, cvinta și cvarta sunt
perfecte, iar secunda, terța, sexta și septima
sunt mari sau mici;
intervale consonante – prima, octava,
cvinta perfectă și sextetele mari și mici
intonație – emitere (corectă sau falsă) a
unui sunet muzical din punctul de vedere al
înălțimii
larghetto – (it.) mișcare lentă, mai rapidă
decât largo și mai lentă decât andante
larghetto – (it.) mișcare lentă, mai rapidă
decât largo și mai lentă decât andante
largo – (it.) mișcare lentă, mai rapidă decât
grave și mai lentă decât lento
lento – (it.) mișcare rară, mai rapidă decât
largo și mai rară decât adagio
lovire – producere a sunetelor unor instru-
mente muzicale prin atingerea repetată a coar-
delor sau prin bătăi repetate
metronom – aparat pentru determinarea
tempo-ului prin măsurarea exactă a duratelor
 mezzo-forte (mf) – (it.) termen de nuanță
desemnând o intensitate medie, mai scăzută
decât forte
mezzo-piano (mp) – (it.) termen de nuanță
desemnând o intensitate medie, mai puțin
slabă decât piano
moderato – (it.) mișcare moderată, mai rapidă
decât andante și mai lentă decât allegro
nuanță – termen ce indică gradul de intensitate
sonoră; nuanțele sunt fixe, când indică o inten-
sitate constantă (piano, mezzo-forte, forte) și
tranzitorii, când indică o schimbare continuă, în
sensul creșterii sau descreșterii intensității
(crescendo, descrescendo) între două nuanțe fixe
pianissimo (pp) – (it. diminutiv al lui piano)
termen de dinamică, indicând o intensitatea
foarte scăzută (pp); pianissimo possibile, cât
se poate de încet (ppp)
piano (p) – (it.) termen de dinamică
indicând o intensitate scăzută
prestissimo – (it.) tempo mai rapid decât
presto; cea mai rapidă mișcare
presto – (it) tempo foarte rapid, mai rapid
decât allegro și mai lent decât prestissimo
starea unui acord – poziția unui acord în
funcție de sunetul care se află la bas, adică de
sunetul cel mai grav; există trei stări ale acor-
8
dului de 3 sunete: acord în stare directă, acord
de sextă și acord de cvartă; acordurile de
septimă cunosc patru stări: acord de septimă în
stare directă, acord de cvintă și terță, acord de
terță și cvartă și acord de secundă
tempo foarte rar – tempo în care unitatea de
măsură are o durată mai mare decât secunda
(largo, lento, grave, adagio)
tempo rar – tempo în care unitatea de măsură
este aproximativ egală cu secunda (andante)
tempo potrivit – tempo în care unitatea de
măsură are o durată mai mică decât secunda
(moderato)
tempo rapid – tempo în care unitatea de
măsură este aproximativ egală cu o jumătate
de secundă (allegro)
tempo foarte rapid – tempo în care unitatea
de măsură este mai mică decât o jumătate de
secundă (presto)
tempo giusto – (it.) termen ce indică
obligativitatea respectării tempoului; în muzica
barocă desemna un allegro
tempo primo – (it.) termen ce indică
revenirea la tempo-ul inițial, după o accelerare
sau o rărire a acestuia (sin. mișcare)
vivace – (it. vioi, viu) termen de caracter și
de mișcare foarte rapidă, între allegro și presto
 Notația muzicală
 sistem sonor muzical – totalitatea sunetelor folosite în practica muzicală
 scară generală muzicală – succesiunea treptată, ascendentă sau descendentă, a tuturor
sunetelor care compun sistemul sonor muzical
 originea notelor muzicale – în sec. 11, călugărul benedictin italian Guido d’Arezzo a impus
portativul cu 4 linii și a folosit prima silabă a versurilor unui imn latin dedicat Sfântului Ioan
Botezătorul, pentru a-și aminti numele și intonația notelor: Ut queant laxis, Resonare fibris, Mira
gestorum, Famuli tuorum, Solve polluti, Labii reatum, Sancte Iohannes; ulterior, ut a fost înlocuit
cu do (în limba franceză se utilizează în continuare ut); notele desenate au apărut în sec. 13
(pătrate și romburi negre); forma fiecăreia reprezenta o lungime de sunet (lung, scurt, minim etc.)
 notă muzicală – semn cu ajutorul căruia se fixează prin notație sunetul muzical; înfățișarea
lui (oval plin sau gol, cu sau fără codițe, stegulețe, bare orizontale) indică durata, iar locul lui pe
portativ indică înălțimea sunetului
 duratele notelor muzicale – durata notelor (valoarea) poate fi lungă (pătrat – foarte rar
utilizată, rondă – notă întreagă, doime, pătrime) sau scurtă (optime, șaisprezecime,
treizecidoime, șaizecipătrime); coada notelor cu durată scurtă poate fi simplă, dublă, triplă sau
cvadruplă
 notație muzicală – sistem de scriere muzicală; istoria muzicii a cunoscut 2 sisteme de scriere
muzicală: neumatică și guidonică
 gamă – succesiune treptată de sunete, ascendentă sau descendentă, limitată în general la
sunetele din cuprinsul unei octave; este imaginea grafică a materialului sonor al unui mod; tipuri
de game: formată pe do, diatonică, cromatică, hexatonică, pentatonică, anhemitonică
 ton – raport de înălțime dintre două sunete alăturate, echivalent cu 2 semitonuri
 semiton – cel mai mic raport dintre înălțimile a două sunete alăturate; a 12-a parte dintr-o
octavă, în sistemul temperat
 portativ – grup de 5 linii orizontale, paralele și echidistante, pe și între care se scriu notele,
cărora aceste linii le determină înălțimea, în funcție de cheia așazată la începutul portativului

cheie – simbol muzical, scris la începutul fiecărui portativ, ce servește drept punct de reper
pentru a determina înălșimea și numele notelor înscrise pe el; există 8 chei, dar cele mai utilizate
sunt cheia de sol și cheia de fa
partitură – text muzical complet, distribuit pe toate partidele vocale sau instrumentale ale unei
compoziții
măsură – diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după
periodicitatea accentelor tari; este indicată printr-o pseudo-fracție notată la începutul primului
portativ, numărătorul reprezentând numărul timpilor, iar numitorul durata fiecărui timp (sin. metru)

A – 1) în notația literară: denumirea aksak – termen împrumutat din teoria orien-

sunetului la; 2) majuscula A – notație
prescurtată pentru A dur (la major); 3)
minuscula a – notație prescurtată pentru
tonalitatea a moll (la minor)
abreviații – semne convenționale de pres-
curtare a scrierii muzicale
ais – (în notația literală) la diez
aisis – (în notația literală) la dublu diez
tală, care desemnează un ritm asimetric
(șchiop), încadrabil în măsuri compuse
neomogene (formate din măsuri simple binare
și ternare) (ex. 2+3 sau 3+2, pentru măsura de
5 timpi; 3+2+2, pentru cea de 7 timpi; 3+3+2,
pentru cea de 8 timpi etc.)
alterație – modificarea înălțimii unui sunet
prin semne care îl urcă cu un semiton (diezul)
sau îl coboară cu un semiton (bemolul)

9
 anacruză – notă sau grup de note cu care
începe o piesă muzicală, precedând primul
timp accentuat (germ. Auftakt)
armură – ansamblu de semn de alterație
notate pe portativ după cheie, care servesc la
fixarea tonalității piesei muzicale
asas – denumire în notația literală a
sunetului la bemol
assai – denumire (it. destul de) expresie ce
accentuează sensul termenului cu care se
asociază (ex. allegro assai)
bară de măsură – liniuță verticală ce taie
portativul, separând măsurile una de alta
bară de repetiție – dublă bară căreia i se
adaugă două puncte
bară finală – dublă-bară ce marchează
sfârșitul unei lucrări sau ale unei părți dintr-o
lucrare
becar – semn plasat înaintea unei note,
pentru a anula alterația precedentă
bemol – semn de alterație, indicând cobo-
rârea cu un semiton a notei pe care o precede
cheie de fa – a patra linie pornind din
partea de jos a portativului; este utilizată
pentru instrumentele grave
cheie de sol – a doua linie pornind din
partea de jos a portativului; este utilizată
pentru instrumentele acute și pentru voce; la
pian mâna stăngă interpretează în cheie de
fa, iar mâna dreaptă în cheie de sol
descifra – a citi o partitură muzicală pentru
prima oară
diez – semn de alterație indicând urcarea
cu un semiton a notei pe care o precede
doime – notă cu o durată de două ori mai
scurtă decât a unei note întregi
dublă bară – bară verticală formată din 2
linii, de aceeași grosime (atunci când separă,
în interiorul unei piese, secțiuni scrise în
tonalități diferite) sau una subțire și una
groasă (atunci când separă părțile unei lucrări
sau marchează sfârșitul ei – bară finală);
dubla bară poate fi plasată și în interiorul
măsurii, nu numai la sfârșitul acesteia
dublu bemol – semn de alterație pentru
coborârea cu 2 semitonuri a notei înaintea
căreia este pus
dublu diez – semn de alterație pentru
urcarea cu 2 semitonuri a notei înaintea căreia
este pus
gamă anhemitonică – gamă pentatonică în
care treptele gamei sunt constituite numai din
tonuri întregi și din 2 terțe mici (acestea din
urmă nealăturate)
gamă cromatică – gamă formată numai din
semitonuri; în sistemul temperat, semitonurile
gamei cromatice sunt egale
gamă diatonică – gamă corespunzătoare
modurilor diatonice, formată din tonuri și
semitonuri naturale
10
gamă formată pe do (gama lui do major,
gama occidentală) – gama tip a tonalității mo-
derne (do, re, mi, fa, sol, la, si, do); corespunde
clapelor albe ale unui pian
gamă hexatonică (prin tonuri întregi) –
gamă formată din 6 sunete, la distanță de un
ton întreg unul față de celălalt
gamă pentatonică – gamă formată din 5
sunete, în cuprinsul unei octave
interval – raport între înălțimile a două sunete;
se clasifică după cantitatea și calitatea lor
înălțime – poziția unei note muzicale pe portativ
măsură asimetrică (mixtă) – măsură com-
pusă, formată din asocierea mai multor măsuri
simple, cu un număr diferit de timpi (ex. 5/8,
7/4, 10/16)
măsură binară – măsură în 2 timpi (ex. 2/2,
2/4, 6/8)
măsură compusă – măsură cu un accent
principal și altele secundare (ex. 4/4, 9/8,
12/16)
măsură incompletă – prima și ultima măsură
a unei piese sau a uneia dintre părțile acesteia
de sine stătătoare, în care durata valorilor
componente este mai mică decât măsura
întreagă, suma valorilor celor 2 măsuri
incomplete corespunzând măsurii indicate
măsură simetrică – măsură care conține
mai multe accente la intervale de timp egale
unul de altul
măsură simplă – măsură cu un singur accent
măsură ternară – măsură în 3 timpi (ex. 3/8, 3/4)
mod – structură coerentă de sunete de diferite
înălțimi, care gravitează unul spre altul și, în
ultimă instanță, spre un anumit sunet (finală) sau
spre un acord consonant construit pe acel sunet
*mod autentic – în sistemul modurilor
medievale, bizantine și gregoriene, modurile
doric, frigic, lidic și mixolidic (respectiv re, mi,
fa, sol), din care derivă modurile plagale
*mod doric (de Re) – mod ce coincide cu
scara diatonică heptatonică bazată pe Re,
construit după formula t-st-t-t-t-st-t
*mod eolic (de La) – mod ce coincide cu
scara muzicală a modului minor natural, bazată
pe Re, construit după formula t-st-t-t-st-t-t
*mod frigic (de Mi) – mod construit după for-
mula st-t-t-t-st-t-t
*mod eolic (de Do) – mod ce coincide cu
scara muzicală a modului major natural, bazată
pe Do, construit după formula t-t-st-t-t- t-st
 *mod lidic (de Fa) – mod construit după
for-mula t-t-t-st-t-t-st
*mod locric (de Si) – mod construit după
formula st-t-t-st-t-t-t
*mod mixoldic (de Sol) – mod construit
după formula t-t-st-t-t-st-t
mod major – mod ce se sprijină pe acordul
major cu acord stabil
*mod major armonic – mod construit după
formula t-t-st-t-st-t + st-st
*mod major melodic – mod construit după
formula t-t-st-t-st- t-t
*mod major natural – mod construit după
formula t-t-st-t-t- t-st
mod minor – mod ce se sprijină pe acordul
minor ca acord stabil, pe care se rezolvă
unele trepte nestabile
mod minor armonic – mod construit după
formula t-st-t-t-st- t + st-st
mod minor melodic – mod construit după
formula t-st-t-t-t- t-st
mod minor natural – mod construit după
formula t-st-t-t-st-t-t
mod gregorian – muzica gregoriană
cunoaște 4 moduri autentice și 4 moduri
plagale
mod gregorian autentic – este format pe
fiecare sunet – re (doric), mi (frigic), fa (lidic),
sol (mixolidic) – între finala și octava ei
superioară
mod gregorian plagal – este situat cu o
cvartă mai jos (hipogame: hipodoric,
hipofrigic, hipolidic, hipomixolidic)
neumă – semn utilizat în notația Evului
Mediu pentru a indica aproximativ cursul unei
melodii; embrionul notației muzicale
notație guidonică (aretină) – Guido
d’Arezzo (către 900 – 1050), călugăr
benedictin italian, este considerat fondatorul
notației muzicale actuale; el a introdus
nomenclatura silabică a sunetelor ut, re, mi, fa,
sol, la si, ut (v. originea notelor muzicale)
notație literală – notație utilizată în
Germania, Austria, Anglia și S.U.A. (A, B, C,
D, F, G); în notația literală germană se
adaugă literelor desinența is – pentru diez și
es – pentru bemol; în notația literală engleză
se adaugă literelor termenul sharp – pentru
diez și flat – pentru bemol
11
Notația literală
Engleză Germană
A = La A = La
B flat = Si bemol B = Si bemol
C = Do C = Do
D = Re D = Re
E = Mi E = Mi
F = Fa F = Fa
G = Sol G = Sol
B = Si H = Si
Sharp = Diez Is = Diez
Flat = Bemol Es = Bemol
Major = Major Dur = Major
Minor = Minor Moll = Minor
notație mensurală (proporțională) – în sec.
13 – 16 se preciza nu numai înălțimea, ci și
durata sunetelor; durata a dus la apariția și
dezvoltarea notației muzicale apusene, în
vigoare și astăzi, cu toate modificările ce i s-au
adus de către unii compozitori contemporani
notație neumatică – notație în care cursul
unei melodii era indicat prin neume (v. neumă)
notație occidentală (apuseană) – notația
muzicală actuală
notație silabică – notație utilizată în Italia,
Franța, România și alte țări; sunetele muzicale
sunt denumite prin silabe (do, re, mi, fa, sol, la
si); se adaugă silabelor denumind notele, după
caz, cuvintele diez – un semiton suplimentar și
bemol – un semiton în minus
notă melodică (străină de acord) – notă
inclusă într-o armonie, fără a face însă parte din
ea; în acordul do, mi, fa diez, sol, nota străină
de acord este fa diez, deoarece nu are funcție
armonică; notele melodice pot fi de pasaj
(ascendente sau descendente), de schimb sau
broderii (superioare sau inferioare)
notă ornamentală (ornament) – notă sau
formulă melodică auxiliară, ce se adaugă liniei
melodice de bază, cu scopul de a o împodobi;
principalele ornamente sunt accaciatura,
apogiatura, grupetul, mordentul, tremollo și trilul
*accaciatura – (it.) notă ornamentală plasată
la un semiton desupra celei reale și executată
împreună cu aceasta (deosebită de apogiatură)
*apogiatură – unul sau mai multe sunete,
notate cu scris mărunt, a căror durată nu se
supune împărțirii normale a măsurii
 *grupet – ornament melodic notat printr-o tonalitate – 1) complex de relații funcționale de
linie șerpuită, așezată deasupra sau la natură armonică, stabilit între treptele unei game
dreapta unei note, și care constă din execuția 2) gamă muzicală între ale cărei trepte există
rapidă a 4 sunete: cel situat la o secundă astfel de relații
deasupra sunetului scris, sunetul scris, cel tonică – treaptă principală, stabilă, a unei
situat la o secundă sub el și din nou sunetul tonalități, către care gravitează celelalte trepte
scris (funcții)
*mordent – ornament ce constă din secundă – interval între două trepte alăturate;
alternarea rapidă a notei reale din melodie tipuri diatonice: secunda mică (echivalentă cu
cu nota alăturată (superioară sau inferioară) semitonul) și secunda mare (echivalentă cu
și revenirea la aceeași notă reală; mordentul tonul)
poate fi simplu (alternarea la treapta șaisprezecime – notă cu o durată de 16 ori mai
superioară sau inferioară se face o singură mică decât a notei întregi
dată), dublu (alternarea la treapta superioară șaizecipătrime – notă cu o durată de 16 ori mai
sau inferioară se face de două ori), superior mică decât a notei întregi
(mordentul se face la nota vecină treizecidoime – notă cu o durată de 32 ori mai
superioară) sau inferior (mordentul se face la mică decât a notei întregi
nota vecină inferioară) valoare – expresie cantitativă a duratelor
*tremollo – (it.) ornament muzical ce sunetelor și ale momentelor de liniște ce compun
constă în repetarea rapidă a unui sunet sau muzica; există 8 valori fundamentale: pătratul,
din alternarea a două sunete nealăturate sau ronda (nota întreagă), doimea, pătrimea,
a două elemente armonice optimea, șaisprezecimea, treizeci-doimea și
*tril – ornament melodic ce constă din șaizecipătrimea, cărora le corespund tot atâtea
alter-narea rapidă a notei principale cu semne grafice pentru note și pauze
secunda ei superioară sau inferioartă, mare
sau mică
optime – notă cu o durată de 8 ori mai
scurtă decât a notei întregi
pătrime – notă cu valoare egală cu a 4-a
parte dintr-o notă întreagă
rondă (notă întreagă) – semnul de bază
pentru durata ritmică lungă, ce se
înfățișează ca un oval gol și se divide
obișnuit prin 2 (este egală cu 2 doimi, 4
pătrimi, 8 optimi, 16 șaisprezecimi, 32
treizecidoimi, 64 șaizecipătrimi)
semiton cromatic – două trepte alăturate,
cu aceeași denumire (ex. do – do diez)
semiton diatonic – două trepte alăturate, cu
denumiri deosebite (ex. mi – fa)
tempo – v. tempo la Sunetele muzicale

12
 Vocea (masculină și feminină)
 voce – tonalitate a sunetelor emise prin vibrația corzilor vocale; vocile sunt, după natura lor,
feminine (altistă, mezzo-soprană, soprană) sau masculine (bas, bariton, tenor, castrat); vocea
altistei este mai acută decât cea mai înaltă voce masculină
*voce din cap – vocea care produce sunete acute
*voce din piept – vocea care corespunde vorbirii și dă note grave
*voce mixtă – vocea din cap, împreună cu vocea din piept
 cântec – melodie însoțită de text, interpretată de un cântăreț sau de o cântăreață
 cântăreț (cântăreață) – persoană de genul masculin (feminin) care interpretează un cântec
 registru – fiecare dintre treptele vocii unui cântăreț (acută, înaltă, medie, gravă)
 ambitus – întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav până la cel mai acut;
totalitatea sunetelor unei voci sau ale unui instrument (sin. diapazon)
 timbru – calitate deosebită a unui sunet, proprie unei voci sau unui instrument
 textură – întinderea sunetelor pe care o voce sau un instrument le poate emite, de la cel mai
grav la cel mai acut

afon – 1) persoană privată de voce; 2) mezzo-soprană (mezzo) – cântăreață cu

persoană care nu are ureche muzicală, lipsită
de posibilitatea de a intona corect o melodie
altistă (alto) – cântăreață cu voce mai gravă
decât cea a mezzosopranei
bariton – cântăreț cu voce intermediară între
tenor și bas
*bariton Martin (tenor-bariton) – cântăreț
cu voce apropiată de tenor
*bas-bariton– cântăreț cu voce intermediară
între bariton și bas
bas – cântăreț cu vocea cea mai gravă;
vocea cea mai gravă în lucrările corale
castrat – cântăreț cu voce de alto sau
soprano, provenit din copiii corurilor
bisericești, cărora li se extirpau glandele
sexuale pentru a împiedica schimbarea vocii
contralto – (it.) cântăreață cu vocea cea mai
gravă (a înlocuit castratul)
contratenor (altist masculin) – cântăreț cu
voce apropiată de contralto (a înlocuit castratul)
voce intermediară între soprană și contralto
soprană – (it. soprano) 1) cântăreață cu
vocea cea mai acută;2) voce acută de copil; 3)
voce superioară în armonie
*soprană dramatică – voce de soprană mai
incisivă, mai puternică, ce poate produce mai
explozii; ideală pentru rolurile de eroină tragică
*soprană de coloratură – voce de soprană
capabilă să interpreteze arii de mare virtuozi-
tate și să posede acute ieșite din comun
*soprană lirică – voce de soprană caldă,
plină și bogată; ideală pentru rolurile feminine
blânde și romantice
*soprană ușoară – voce de soprană
limpede și cristalină; ideală pentru rolurile de
femei tinere și inocente
tenor – 1) cântăreț cu vocea cea mai înaltă;
2) (în vechea muzică polifonică) vocea care ținea
melodia gregoriană de bază (cantus firmus)

13
 Instrumentele muzicale
 Instrument muzical – obiect care produce sunete, utilizat în interpretarea unei compoziții
muzicale
 clasificarea instrumentelor muzicale – există mai multe categorii de instrumente muzicale,
clasificate după următoarele criterii:
*după sistemul Hornbostel–Sachs: aerofone, autofone (idiofone), claviaturi, cordofone,
membranofone
*modul de producere a sunetului: cu coarde, de suflat, de percuție, electronice
*după materialul din care sunt construite: lemn, alamă, trestie, corn de animal, lut, plastic,
sticlă, metal
*după modul de acordare: acordabile, neacordabile
*după capacitatea de a interpreta o melodie: melodice, amelodice

Aerofone
Lemne Alămuri
Suflători
Autofone (Idiofone)
Percuție
Melodice Amelodice
Claviatură
Complexe
Coarde Burduf
Clopoței Aerofone
Electrofone (electronice)
Cordofone
Coarde
Frecate (orchestră) Ciupite (orchestră)
Frecate (diverse) Ciupite (diverse)
Lovite Electrofone / Electronice
Membranofone
Percuție

cu coarde de percuție
de suflat electronice

lemn alamă
trestie corn de animal
lut plastic
sticlă metal

acordabile neacordabile

14
 Instrumente aerofone
Aerofone
Instrumente muzicale care produc sunetele prin punerea în vibrație a unei coloane de aer dintr-un
tub (flaut, orgă) sau a unor lame (acordeon, armoniu)
Lemne Alămuri
Expresie prescurtată pentru instrumentele de Expresie eliptică desemnând instrumentele de
suflat din lemn, cu ancie (flaut, oboi, clarinet, suflat din alamă, cu muștiuc (trompetă,
fagot și familiile lor) trombon, corn, tubă)
Suflători
Expresie prescurtată pentru instrumentele de suflat din lemn și alamă; instrumentele de suflat sunt
niște țevi prevăzute la unul din capete cu un muștiuc, ca la flaute, sau cu una sau două ancii, ca la
oboi sau clarinet; lungimea coloanei de aer determină înălțimea sunetului: cu cât este mai scurtă,
cu atât nota este mai acută; coloana de aer poate fi redusă sau mărită cu ajutorul unor găuri ce se
astupă cu degetele (la flautul cu cioc) sau al unor clape (la clarinet) ori pistoane care se apasă
(la trompetă)

Lemne (orchestră) Alămuri (orchestră)

FLAUT – instrument de suflat (interpretul suflă
în muștiucul de la gura țevii străpunse de găuri
și astupă unele dintre ele cu degetele, pentru a
cânta diferite note); este unul dintre cele mai vechi
instrumente create de om (Egipt, Grecia antică,
Asia, Evul Mediu, America de Sud); există mai
multe tipuri de flaut din lemn: vertical (drept) – cu
muștiuc și 8 găuri, mare, piccolo, alto, bas; există
și flauturi din metal (argint) sau ebonită, acționate
prin intermediul unor clape metalice, care deschid
sau închid mici orificii (v. flaut orizontal)
TROMPETĂ – instrument de suflat din alamă,
cu timbrul cel mai acut și penetrant; este alcătuit
dintr-un corp metalic conic, îndoit de două ori,
prevăzut cu ventile (sau pistoane cu supape): la
unul din capete se află muștiucul prin care se
suflă, iar la celălalt se deschide pavilionul; în
orchestrele simfonice se folosesc 2-3 trompete;
se mai folosesc în muzica ușoara și de jazz
(presc. trp)

*trompetă soprano – trompetă acordată în si bemol

*trompetă bas – în do sau re
*trompetă acută – în mi bemol sau fa
*cornet à piston – (fr. cornet cu piston) ins-
trument de suflat din alamă, asemănător cu
trompeta (este acordat în do, si bemol și la)
*goarnă – instrument de suflat din alamă, in-
ventat după războaiele napoleoniene; a imitat
trompeta englezească și este folosită pentru
muzica militară și în tarafuri (pop. trâmbiță)
*buizină – strămoșul trompetei
*exilent – instrument de suflat din familia
flautului, strămoșul acestuia
*piculină – flaut al cărui registru este situat mai sus
cu o octavă față de acela al flautului obișnuit; și
piculina poate fi confecționată din metal și acționată
cu clape (sin. it. piccolo, ottavino)

15

*flaut d’amore – instrument de suflat din
lemn, din familia flautului (sin. flaut contralto)
*flaut dulce – instrument de suflat din lemn,
din familia flautului
*flageolet – flaut mic cu muștiuc și cu 6
găuri, apărut în sec. 16; în sec.
*flașnetă – instrument muzical portativ, ale
cărui sunete sunt produse de un șir de flaute
cu găurile acoperite de clapete; o manivelă
pune în funcțiune o suflerie, ce trimite aer în
tuburi, printr-un sistem mecanic; instrumentul a
fost inventat pe la anul 1800 de italianul Barber
și a fost folosit de cântăreții ambulanți (sin. pop.
caterincă)
*familia flautului – tipuri de flaute
OBOI – instrument de suflat din lemn,
asemănător clarinetului; se deosebește de
clarinet prin forma sa conică și prin ancia dublă;
timbrul său este ușor tânguitor, de o mare
duioșie, evocând vocea umană (presc. ob)
16
CORN (francez) – instrument transpozitoriu de
suflat din alamă, format dintr-un tub subțire
înfășurat în spirală, care se termină cu un
pavilion evazat; era cunoscut de romani sub
denumirea de cornu; în sec. 16 era folosit la
vânătoare; în sec. 18 s-a trecut la cornul cu trei
pistoane (ventile), care a devenit un element
indispensabil al orchestrei; (este acordat frecvent
în fa, presc. h. de la germ. Horn)
*familia cornului francez – corn alpin, corn
cromatic, corn dublu, corn în fa și si bemol, corno
da caccia, corno di postiglione
TROMBON – instrument de suflat din alamă,
cu culisă, în varianta cea mai răspândită, și cu
muștiuc prin care se suflă; este format din două
tuburi răsucite în formă de U, atașate unul la
celălalt, unul conic și altul cilindric; trombonul
modern este dotat cu un ventil și o supapă
rotativă cu care se poate modifica instantaneu
acordajul; există mai multe tipuri: soprano, alto,
tenor, bas și contrabas, cel folosit în prezent este
trombonul tenor (tenor-bas) și contrabas; are
timbru puternic, colorat, putând fi îndulcit cu
surdina; are rol important în orchestre simfonice,
fanfare și orchestre de jazz; (echiv. germ.
Posaune; sackbut – trombon cu U; presc. trb.)
 *corn englez – Oboi transpozitoriu, acordat
în fa, strămoșul oboiului, denumit odinioară
oboe da caccia (it. oboi de vânătoare, sec. 17 – 18);
este mai voluminos, cu un corp lung de 1m,
terminat printr-un pavilion în formă de bulb,,
care îndulcește sunetul, sonoritatea sa fiind
mai gravă și mai misterioasă, iar timbrul mai
sumbru; (sin. oboi alto, presc. c.i .– de la it.
corno inglese)
*corno di basseto – (it.) instrument de suflat
din alamă, folosit în sec. 18
*corno da caccia – (it. corn de poștalion) ins-
trument de suflat din alamă, folosit în sec. 16 – 18
*corno di postiglione – (it. corn de poștalion)
instrument de suflat din alamă, cu muștiuc
*oboe piccolo – oboi soprano
*oboi bariton (heckelphon) – instrument de
suflat din lemn, construit în 1904 de către W.
Heckel
*oboi bas (salmo) – oboiul cu sonoritatea
cea mai gravă
*oboe d’amore – instrument de suflat din
lemn, cu ancie, folosit în sec. 17 – 18
*familia oboiului – tipuri de oboaie
17
*trombon alto – trombon acordat în mi bemol
*trombon tenor-bas – trombon acordat în si
bemol și fa
* trombon bas – trombon acordat în fa
*trombon contrabas – trombon acordat în si
bemol
*cornbasso – (it.) trombon contrabas folosit în
sec. 19 în orchestrele de operă italiene
*sagueboute – strămoș al trombonului cu
culise , utilizat în Evul Mediu (eng. sackbut)
TUBĂ – cel mai grav instrument de suflat din
alamă, prevăzut cu un mecanism de ventile sau
pistoane; este folosită în orchestre simfonice și
fanfare (echiv. germ. Bass-Tuba, Wagner-Tuben)
*tubă contrabas – tubă acordată în fa și si
bemol; tuba cu cel mai grav sunet
*tubă bas – tubă cu sunet grav
*tubă tenor – tubă cu sunet mai puțin grav
*familia tubei
SAXOFON – instrument de suflat din alamă cu
ancie simplă și cu un tub îndoit; are un timbru ce
ar putea fi comparat cu cel al clarinetului, al
oboiului și al violoncelului cântând împreună; a
fost brevetat în 1840 de Adolf Sax; este utilizat
mai ales în muzica ușoară și de jazz, dar a
pătruns și în orchestra simfonică; nume generic
pentru o famile de suflat cu ancie simplă; tipurile
cele mai răspândite sunt saxofoanele sopranino,
soprano, alto, tenor sau bariton
 CLARINET – instrument de suflat din lemn,
cu ancie simplă; funcționează după același
principiu ca și flautele și se disting prin ancia
plasată la gura țevii, precum și prin sistemul lor
de clape; ancia este o limbă micuță, fină,
confecționată adesea din trestie, ale cărei
vibrații produc sunetul, prin antrenarea coloa-
nei de aer în instrument; clarinetele actuale
descind direct din fluierele din Evul Mediu și din
Renaștere; părți componente: muștiuc,
butoiaș, tub (corp) și pavilion; sunt acordate în
la sau în si bemol *familia saxofonului – tipuri de saxofoane

*chalumeau – instrument primitiv de suflat,

cu ancie, fabricat mai întâi în Germania, la
începutul sec. 18, este considerat a fi
strămoșul clarinetului
*clarinet transpozitoriu – clarinet ce emite
alte sunte decât acelea scrise în partitură, ceea SAXHORN – familie de instrumente de suflat
ce face necesară transpoziția textului; sunt din alamă, inventate în sec. 19 de Adolf Sax
acordate în la sau în si bemol
*clarinet contrabas – clarinet tip saxofon

*archibombardon – instrument de suflat din

*clarinet bas – clarinet mai mare decât cel alamă din familia saxhornilor; timbrul său grav
obișnuit, cu întindere în registrul grav asigură fanfarelor, în componența cărora intră de
superioară acestuia (poate fi acordat în la sau obicei, un fundament stabil, echivalent celui
în si bemol) asigurat de contrabas în orchestrele simfonice

18
 *clarinet mic (piccolo) – clarinet în mi bemol,
mai mic decât cel obișnuit (în la sau si bemol), cu
întindere în registrul acut superioară acestuia
*clarinet alto – clarinet în mi bemol
*corno di bassetto – (it.) clarinet alto în fa,
folosit în sec. 18
*familia clarinetului – tipuri de clarinete
*fligorn – instrument muzical transpozitoriu de
suflat cu clape, făcut din alamă și folosit mai ales
în fanfare; face parte din familia saxhornului;
tipuri de fligorn: supraacut, sopra-nino, soprano,
alto, tenor, bariton (sin. eufoniu), contrabas (sin.
helicon), bas grav (sin. bombar-don – cel mai grav
instrument de suflat din fanfară)
*familia saxhornului (inițial tuba = saxhorn)

Metal

taragot – instrument muzical popular de suflat,

asemănător clarinetului, format dintr-un tub conic
de metal, cu ancie simplă; produce un sunet
apropiat de al saxofonului

FAGOT – instrument de suflat cu ancie dublă,

de dimensiuni mai mari decât oboiul, format din
2 tuburi sculptate în aceeași bucată de lemn (un
tub lung, prevăzut cu un tub suplimentar îndoit la
capăt, prin care se suflă) și un sistem de clape;
tonurile sale grave sunt impresionante și permit
efecte deosebite (presc. fag.)

tuba romană (buccină) – instrument de metal

folosit în antichitate de cavaleria romană

*fagottino – fagot de mici dimensiuni, ieșit din uz

*contrafagot – instrument de suflat din lemn,
mai mare decât fagotul (2,5m), ce sună cu o
octavă mai jos decât acesta; este cel mai grav
instrument de suflat din lemn (presc. cfag.)
19

*sarrusofon – instrument de suflat din
familia lemnelor, confecționat însă din metal
(ex. sarrusofon bas în do)
*familia fagotului
CIMPOI – instrument popular de suflat, alcă-
tuit dintr-un burduf în care se suflă aer și mai
multe tuburi prin care se evacuează aerul;
caraba (simplă sau dublă) execută melodia,
iar bâzoiul îi ține isonul (eng. bagpipe; germ.
Dudelsack; it. museta, cornamusa; fr. musette,
cornemuse, bulg. Gaidă, breton. biniou )
20
sudrofon – instrument de suflat din alamă,
inventat în 1892 de François Sudre
muzicuță – instrument format dintr-un rând de
ancii libere închise într-o cutie mică, plată; se
cântă ca la nai, plimbând cutia prin fața gurii,
suflând sau aspirând, in funcție de nota dorită
(sin. armonică de gură)
clavietă – instrument muzical de suflat cu ancii
metalice acționate prin apăsarea unor clape și
suflarea de către executant prin muștiuc. Este un
instrument polifonic care poate reda concomitent
chiar și toate înălțimile disponibile, singurele
limitări de acest fel fiind respirația și digitațiile
interpretului (sin. melodica)
bariton – instrument de suflat din alamă, cu
timbru și ambitus corespunzătoare vocii
baritonului
 flaut orizontal – instrument de suflat din me-
Lemn
tal (argint) sau ebonită; este compus dintr-un tub
NAI – instrument de suflat din lemn, foarte cilindric astupat la un capăt, un orificiu lateral prin
popular, de origine străveche (syrinx), format care instrumentistul suflă aer în tub și un sistem
dintr-o serie de tuburi de diferite lungimi, legate de clape metalice care deschid sau închid mici
alăturat, în care se suflă alternativ; toate culturile
orificii
au realizat acest instrument, din China în
America de Sud și Europa, din Grecia antică în
Evul Mediu european; naiul cu 33 de tuburi din
Peru este cel mai mare care se cunoaște
piculină metalică – instrument muzical de
suflat din metal, ca un mic flaut

Corn de animal

șofar (shofar) – instrument de suflat din corn de

berbec, folosit de evrei și de vechii greci în muzica
de cult

*flautul lui Pan – strămoșul naiului, denumit

după numele aceluia pe care mitologia greco-
romană îl desemnează drept inventatorul său
*familia naiului – tipuri de naiuri

alboka – instrument de suflat din corn de

animal, de origine bască; în limba bască, cel care
cântă la alboka se numește albokari

21
 FLUIER – străvechi instrument popular de gemshorn – instrument de suflat din corn de
suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn, Germania
prevăzut cu orificii

caval – fluier cu 4 orificii, răspândit în Olte-

nia, Dobrogea și sudul Moldovei

hornpipe – instrument de suflat cu ancie

simplă, fabricat din corn de animal

tilinică – instrument popular de suflat;

varietate a fluierului, dar fără orificii, confec-
ționat din scoarță de răchită, paltin sau tei
salpynx – instrument de suflat din os sau corn,
folosit de către grecii antici

surlă – vechi instrument de suflat popular

românesc, în formă de fluier cu ancie dublă;
emite sunete acute și penetrante
Lut

ocarină – instrument popular de suflat

confecționat din lut ars, având forma unui ou; la
un capăt se găsește locul pe unde se suflă, iar
pe corp sunt orificiile pe care executantul le
poate închide cu ajutorul degetelor, modificând
înălțimea sunetelor

22
 bucium – instrument popular românesc de
suflat, în formă de con, folosit de ciobani Plastic
(în special în Munții Apuseni) pentru chemări,
semnale (sin. tulnic) tonette – flaut miniatural, confecționat din
plastic, utilizat în America

Trestie

trișcă – instrument de suflat, asemănător cu

fluierul, dar fără orificii, confecționat din trestie

Lemn (continuare)

surnai – instrument de suflat din lemn, înrudit balaban – instrument de suflat din lemn, folosit
cu oboiul, folosit în Orient, pătruns și în sud- în Azerbaidjan (variante: duduk și mey)
estul Europei (sin. zurnă)

shō – instrument de suflat japonez, construit

din 17 tuburi de bambus de lungimi diferite, cu
găuri, fiecare tub fiind fixat la bază într-un fel de
rezervor de lemn lăcuit în care se suflă; a fost
introdus în Japonia din China în era Nara

arghul – instrument de suflat din lemn, format

din două fluiere alăturate

oboiul catalan – instrument de suflat din lemn,

asemănător oboiului românesc (eng. tible)

23
 mizmar – instrument de suflat din lemn, folo- hulusi – instrument de suflat din lemn,
sit în Arabia și Turcia denumit și flaut curcubitaceu, folosit în China

corn curbat – instrument de suflat din lemn,

alphorn – instrument de suflat din lemn, folosit în Anglia și Germania (eng. crumhorn,
asemănător buciumului sau tulnicului germ. Krumhorn)

aulos – (în Grecia Antică) instrument de

suflat cu ancie, asemănător oboiului

basanello – instrument de suflat din lemn din frula – fluier cu 6 găuri, folosit în Balcani
sec. 17, asemănător fagotului

24
 carnyx – instrument de suflat utilizat în corn de vânătoare – (eng. hunter horn)
antichitate de către celți și traco-geți

lur – instrument pastoral de semnalizare,

utilizat în țările nordice

lur antic (st.) și lur modern (dr.)

shakuhachi – flaut japonez cu 4-5 găuri; în
mod tradițional se face din bambus, dar mai nou
este făcut și din lemn sau plastic

25
 Instrumente autofone (idiofone)
Autofone (Idiofone)
Instrumente care produc sunetele exclusiv prin vibrațiile proprii ale corpului lor, confecționat din
lemn, piatră, metal sau sticlă, fără intervenția unor părți auxiliare (corzi, membrane).

Percuție
Familie de instrumente muzicale al căror sunet se obține lovind o suprafață rezonantă, fie cu mâna,
fie cu baghete. Sunetele pot fi obținute prin agitare (clopoței, zurgălăi), întrelovire (talgere, gong,
castaniete) sau lovire (clopot, xilofon, trianglu).

Melodice Amelodice
Instrumente cu care se poate executa o melodie. Instrumente care produc sunete fixe.

XILOFON (silofono) 331+283,66,1 – cimbal(o) / Piatti (sospoesi) / Cimbalo /

instrument de percuție alcătuit din 40 de plăci
de lemn de lungimi diferite (de la 15 la 38cm),
care sunt lovite cu baghete
xilofon bas - 66
trogxilofon - 66
marimba (marimbafon) 193,-,6
Glockenspiel (germ. claviatură) 142,28,7 –
instrument de percuție format din lame
metalice care imită sunetele clopotelor
vibrafon 321,65,- xilofon electric cu lame
din metal
CLOPOTE (campane) 61+78,15
clopote tubulare 61,-,7 verticale din oțel
clopoței
zurgălăi
FERĂSTRĂU (fierăstrău) 124
flexaton 128
armonică de sticlă
drâmbă 108,wro
Cymbales / (talgere, cinele) 301,14,1 – două
discuri circulare, cu un diametru de 50 cm, făcute
din aramă sau din cositor; discurile sunt lovite
sau frecate, în funcție de intensitatea sunetelor
pe care trebuie obținute
chinvale / chimvale 73
crotale (cimbale mici) 91,18,7
gong 144,29/60,7 – instrument de percuție,
originar din China; discul mare din bronz este
lovit cu un tampon, producând un sunet misterios
și difuz, ca un ecou îndepărtat
trianglu / triangul (triunghi) 311, 63,5 – tijă
din oțel îndoită în formă de triunghi, care este
lovită cu o baghetă metalică
clopoței ficși (sonagli, campanelli)
castaniete (castagnetti) 66,13,7
krotalon 177
bici (frusta) -,10
nucă de cocos (maracas, temple block) 219
tobă de lemn (wood block) -,35,5
mașină de vânt (eolifonă) 196
ciocan (eng. hammer)
talangă
tamburină 302,-,1
bețe lovite (Africa) -,-,5 (eng. clapsticks)
bețe lovite (Filipine) -,-,5 (filip. agung a
tamlung)
cajon (tobă cutie de lemn) -,-,6
sistru -,-,7
claves 77
diapazon 101
maracas 193
nicovală 216
raganella (morișcă) 256

26
 Instrumente cu claviatură
Claviatură
Garnitură de taste albe (pt. sunetele naturale diatonice) și negre (pt. sunetele alterate, cromatice),
a căror apăsare acționează ciocănelele (la instrumente de tipul pianului) sau mecanismul de
deschidere a orificiilor (la instrumente de tipul orgii); sunetele corespunzătoare tastelor în ordinea
lor, de la stânga la dreapta, urcă progresiv din semiton în semiton (vezi și tastieră / claviatură la
Părți componente).
Complexe
Instrumente alcătuite din părți componente diferite între ele, îmbinate într-un tot unitar, cu ajutorul
cărora se pot interpreta diverse melodii.

Coarde
Un număr variabil de coarde întinse pe o (sau
într-o) cutie de rezonanță, acționate prin inter-
mediul unei claviaturi
CLAVECIN (cembalo, clavicembalo, virginal,
harpsichord) 78+152+323,15,9
clavicord 78,15
spinetă 289,58
PIAN (cu coadă) (germ. Klavier) 241,50,3
pianină (pian drept) 241,50,3
celestă (pian în miniatură) 70,13
Hans-Klavier 152,29
orphika 230
pianolă 241
Clopoței
Instrumente muzicale care produc sunetele
prin punerea în mișcare a unor clopoței, prin
acționarea unei claviaturi
carillon – 64 serie de clopoței (uneori până
la 40) suspendați de grinzi și așezați în linie;
sunt loviți cu ciocănele acționate de la 2
claviaturi (manuală sau cu pedalier)
Burduf
Sac special, făcut din piele de miel sau de ied,
folosit drept depozit pentru aer la unele
instrumente aerofone (acordeon, armonică etc.);
instrumntele sunt acționate prin intermediul unor
butoane și claviaturi
ACORDEON 11,5,3
armonică (bandoneon) 23,-,10
concertină (sopran, tenor, bas, contrabas)
wro,16
armoniu 23
Aerofone
Instrumente muzicale care produc sunetele prin
punerea în vibrație a unei coloane de aer dintr-un
tub, prin acționarea unei claviaturi
ORGĂ 229,47
orgă de cristal 229
claviorganum 78
clavietă (melodica) v. instr. aerofone -,-,12
positiv 247
regal (orgă portativă) 260

27
 Electrofone / Electronice
Aparate ce utilizează oscilațiile electromagnetice pentru a crea sunete transmise cu ajutorul
difuzoarelor

Unde Martenot alfasferă (alphasphere) wen

(Ondes Martenot) -,64 audiocuburi (audiocubes) wen
orgă electronică -,47 continuum fingerboard (haken continuum) wen
orgă-radio wro turntable wen
sintetizor (sintetizator) 285,56 orgă Hammond wen
sintetizator de ritm wro jammer keyboard wen
ondiolină keytar wen
trautonium 309 kraakdoos (Cracklebox) wen
teremin wro tenori-on wen
hellertion wro mellotron wen
sampler wro MIDI keyboard wen
pian digital wro omnichord wen
skoog wen otamaton (otamatone) wen
synclavier wen seaboard wen
teleharmonium wen
kurdish (tanbur) wen
continuum wen
cruce sonoră (Croix Sonore) wen
denis d'or wen
Dubreq stylophone wen
drum machine wen
Eigenharp wen
Harpă cu laser (laser harp) wen

28
 Instrumente cordofone
Cordofone
Instrumente care au ca părți componente un anumit număr de coarde.

Coarde
Un număr variabil de coarde întinse pe o (sau într-o) cutie de rezonanță.

Frecate (orchestră) Ciupite (orchestră)

Instrumente la care sunetul se produce prin Instrumente la care sunetul se produce prin
frecarea coardelor cu arcușul. ciupirea coardelor cu degetele.

VIOARĂ (ceteră, alăută, lăută, violină) LIRĂ 185,35,9

322,65+19,2 harpă (harfă) 152,29+30,2
vielă (străm. vioarei) 321 harpă eoliană 117
vioară cu goarnă ceng 70
violă (fr. alto, germ. Bratsche) 322,19+65 barbitos 34
viola d’amore -,65 kinov 173
baryton wro
viola da gamba Ciupite (diverse)
viola da braccio wro LUTH (lăută, laud, luth, Laute, lute, liuto) 188,35
viola di bordone lăută 181,34
violoncel (violoncello, cello) 322,65,2 cobză 79,15
bassetto 36 țiteră 314,63
contrabas 85,17+19 chitară (ghitară) 74,14,2
octobas 221 mandolă 192
mandolină 192,36,8 kobuz 175
Frecate (diverse) mandoloncello 192 koto 176
ajaeng -,-,8 banjo 33,9,2 magadis 190
diddlley bow -,-,8 balalaică 32,9 monocord 207
oud -,-,9 decacord -,20 pandora 233
archi 22 sitar 285,-,2 psalterion 253
arpeggione 24 cuatro -,-,8 santur 273
gădulkă 138 ektara -,-,8 saz 274
guslă (guzlă) 148 domra 106,-,8 șamisen / shamisen 299
keamancea 172 dombra 106 tanbur 302
keamani? 173 dombur 106 bouzuki wro
quinton 255 bandură 33,-,8 teorbă wro
ravanastron 257 fusetar -,-,9 vihuela wro
rebec 259 al ûd 17 biwa wro
archi 22 bariton 35
Lovite archimandola 22 kankles 172
Instrumente la care sunetul se produce prin gusli 148 kannel 172
lovirea coardelor cu baghete speciale
dulcimer -,-,8 Electrofone / Electronice
țambal 314,63 Aparate ce utilizează oscilațiile electromagnetice
hackbrett (străm. țambal) 150 pentru a crea sunete transmise cu ajutorul
qânun (qanun) 225 difuzoarelor
tympanon? chitara electrică wro

29
 Instrumente membranofone
Membranofone
Familie de instrumente de percuție cu una sau două membrane

Percuție
Familie de instrumente muzicale al căror sunet se obține lovind o suprafață rezonantă, fie cu mâna,
fie cu baghete. Această suprafață este făcută dintr-o membrană de origine animală. Sunetele pot fi
obținute prin agitare (xxx, xxx), întrelovire (xxx, xxx, xxx) sau lovire (tobă, timpan, tam-tam)

TOBĂ (drum) 307,62,1 tam-tam 302,60,- placă rotundă din metal, care
Tobă mare (gran cassa) 307, 62,1 – cel mai se lovește cu un ciocănel cu două capete
mare instrument din familia tobelor (cu diame- daf (tamburină persană Iran) 94,-,6
trul de 70cm) bongos 47
Tobă mică (tambur militar) 307,62,1 buhai 56
Tobă rulată bici -,10
Timpan (tympanon) 307, 62 – tobă alcătuită daira (dairea) 94
dintr-o cutie de rezonanță emisferică, pe care danl? 95
se întinde o membrană de vițel; se lovește darabana 96
cinele din lemn, sunetul depinde de mărimea tom-tom 308
cinelelor, de materialul cu care sunt învelite, de wankar 327
locul în care se lovește și de tăria loviturii nagară 213
tambur basc -,60
conga (Cuba) -,-,1
ashiko (tobă Japonia) -,-,5
davul (tobă dublă Turcia) -,-,5
(hira daiko) (tobă suspendată Japonia) -,-,6
tombak (tobă persană Iran) -,-,6
octaban (baterie tobe India) -,-,6
cuica (tobă manuală Brazilia) -,-,5
tsuzumi (tobă manuală Japonia) -,-,5
janggu (tobă manuală Coreea) -,-,6

30
 Părți componente ale instrumentelor muzicale

ancie – lamă fină (de metal, lemn, trestie)
prin a cărei vibrație se produce sunetul la unele
instrumente de suflat, simplă (clarinet și
saxofon) sau dublă (oboi, fagot, corn
englezesc, orgă, acordeon)
cheie – mecanism care comandă de la
distanță deschiderea sau închiderea găurilor
din țeava instrumentelor de suflat

cinele (tampoane) – bastonașe cu mâner, ciocănel – parte a mecanismului care

destul de vuluminoase, acoperite cu piele, lovește coarda sau lama metalică la
folosite la lovirea instrumentelor de percuție; se instrumentele de percuție cu claviatură (pian,
mai numesc tampoane, atunci când sunt Glockenspiel, celestă etc.)
învelite în fetru, pentru a atenua sunetul

31
clapă – dispozitiv cu care se închid și se
deschid orificiile (la instrumentele de suflat)
cordar – parte a instrumentelor cu coarde de
care se prind capetele inferioare ale coardelor
32
coardă – fir elastic confecționat din metal,
mătase, intestine de animale, nylon, perlon,
oțel coromat etc, eventual îmbrăcat în fir
subțire de argint sau cupru, care, întins pe
diferite instrumente muzicale, produce, prin
vibrare sunte de o anumită înălțime Sin. strună
cuie – (la instrumentele cu coarde), tije de
lemn sau de metal care fixează coardele și
prin a căror răsucire acestea se acordează
culisă – partea mobilă a tubului trombonului
(îndoită în formă de U), prin a cărei alunecare
se modifică dimensiunea coloanei de aer și se
reglează înălțimea sunetelor

cutie de rezonanță – cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze și să amplifice
sunetele. Corpul principal al instrumentelor cu coarde pe care se fixează călușul și coardele. La
instrumentele cu coarde cu claviatură (clavecin, pian), coardele se fixează în interiorul cutiei.
Cutia de rezonanță intensifică și colorează sunetele produse de coarde.

difuzor – dispozitiv de transformare a undelor eclisă – parte constitutivă a cutiei de

electromagnetice ale curentului electric în rezonanță a unui instrument cu coarde, care
unde sonore leagă de jur împrejur cele două fețe

efuri – deschideri în forma liferei f în tăblia hornpipe – denumire engleză a carabei

superioară a unui instrument cu coarde cimpoiului

33
manual – ansamblul claviaturilor orgii, la care
se cântă cu mâinile (opus lui pedalier)
muștiuc – piesă fixată la extremitatea țevii
instruentului și pe care instrumentistul își pune
buzele pentru a sufla și a produce sunetul
34
membrană – peliculă elastică (cel mai adesea
din piele de animal) întinsă pe un cadru
pavilion – denumire dată părții tubului instru-
mentelor de suflat din alamă, care se găsește
la extremitatea opusă muștiucului; are forma
de pâlnie, cu o deschidere mai mare sau mai
mică, în funcție de dimensiunea instrumentului
respectiv
pedală – mecanism acționat cu piciorul la
unele instrumente, care are diverse funcții ce
depind de instrumentele respective
pedală de clavecin – mecanism acționat cu
piciorul care are funcția de variere a intensității
și schimbare a timbrului
35
pedală de orgă – mecanism acționat cu
piciorul care are funcția de producere a
sunetului (sin. punct de orgă)
pedală de pian – mecanism acționat cu
piciorul care are funcția de acționare a
surdinelor (pedala din dreapta îndepărtează
surdinele, permițând coardelor să vibreze
liber, iar pedala din stânga oprește vibrația
corzilor
pedală de harpă – mecanism acționat cu
piciorul care are funcția de formare a alterațiilor
piston – ventil mobil vertical, care închide sau
deschide un orificiu la unele instrumente de
suflat din alamă (trompetă, corn); mărindu-se
lungimea coloanei de aer, se coboară
înălțimea sunetului emis
pop – bețișor așezat în cutia de rezonanță a
unor instrumente cu coarde, între față și spate,
pentru a transmite vibrațiile
36
pedalier – ansamblul claviaturilor orgii acțio-
nate cu vârful sau călcâiul piciorului, pentru a
deschide tuburile mari ale instrumentului
(registru grav)
placa pianului – postament pe care se
fixează coardele, construit din lemn sau metal
(bronz, fontă), pentru a rezista tensiunii
acestora
prăguș – (la instrumentele cu coarde) limita surdină – dispozitiv care permite diminuarea
dinspre capul instrumentului a părții sonore a intensității și modificarea timbrului la unele ins-
corzilor trumente (imag. Surdină pentru vioară)

surdină pentru alămuri – la instrumentele de surdină pentru corzi – la vioară și la alte

suflat din alamă: o formă conică de lemn, instrumente cu coarde și arcuș: o mică piesă
carton, lemn, material plastic, cauciuc sau de lemn sau metal, ca un pieptene, așezat pe
aluminiu, care se introduce în pavilion sau în căluș
altă parte componentă a instrumentului

surdină pentru pian – pedala din stânga, care

diminuează amplitudinea vibrațiilor unei corzi

tastieră (taste, claviatură, clape) – ansamblul de clape albe și negre acționate cu degetele
mâinilor la orgă, pian, clavecin etc.; clapele acționează ciocănelul ce lovește coarda

37
tastieră (coarde) – la instrumentele cu coarde
este fixată pe gâtul acestora, fiind
confecționată din abanos Sin. Limbă (imag.
Tastieră pentru vioară)
38
ventil – (la unele instrumete de suflat din
alamă: corn, trompetă) mecanism care,
transformând mișcarea longitudinală a clapei
în mișcare transversală, deschide tuburile
secundare (lungind astfel coloana de aer și
permițând obținerea unor sunete mai grave)
(v. piston)
 Accesorii pentru instrumente muzicale

arcuș – baghetă de lemn ușor curbată, baghetă – 1) Bastonaș subțire, folosit de

prevăzută cu un mănunchi de păr de cal, frecat dirijori pentru a conduce orchestra; 2) ver-
cu colofoniu, cu care se pun în vibrație, prin geaua de lemn a arcușului 3) bastonaș de lemn
frecare, coardele unor instrumente (vioară, violă, pentru lovit instrumentele muzicale de percuție;
violoncel, contrabas etc.) învelit în piele, bumbac, sau burete

camerton – instrument de acordare, utilizat căluș – mică placă de lemn așezată perpen-
pentru a se da tonul unui ansamblu dicular pe cutia de rezonanță a instrumentelor de
coarde, susținând corzile și transmițându-le vibrația
ciocan cu două capete – ciocan format dintr-un
mâner și o masă dură fixată în centru, de cele
mai multe ori din lemn

39
colofoniu – material rășinos obținut prin înde-
părtarea terebentinei din rășina de conifere; se
freacă cu el părul arcușului pentru a-l face mai
aderent la coardele instrumentului; sin. sacâz
lutier – meșteșugar specializat în construirea și
repararea instrumentelor cu coarde
măturele – baghete de metal folosite la unele
instrumente de percuție cu membrană
plectru – denumirea unei lame mici și elastice,
cu ajutorul căreia se ciupesc coardele unor ins-
trumente. Poate avea diferite forme, fiind
confecționat din corn de animal, metal, piele sau
material plastic
40
diapazon – mic instrument acustic format dintr-
o bară de oțel în formă de U, care vibrează la
lovire, emițând, de obicei, nota muzicală la și
servind la acordarea instru-mentelor muzicale
sau la indicarea tonului pentru un ansamblu
coral. Înălțimea sunetului este de 415-445Hz.
lutierie – arta construcției instrumentelor cu
coarde
microfon – aparat ce transformă semnalul
sonor (muzical) într-un semnal electric
sonometru – dispozitiv folosit la verificarea
legilor de vibrație a coardelor, pentru a
compara înălțimea a două sunete sau pentru a
măsura un interval
 Efecte sonore obținute cu instrumentele muzicale
a – indicație pentru un instrument (transpozi-
torii) acordat în la
acord – complex sonor rezultând din emisia
simultană a mai multor (cel puțin trei) sunete
de înălțimi diferite
acordaj – înălțimea sunetelor fixe produse de
coardele libere (la instrumentele cu coarde);
înălțimea sunetului produs de un instrument
transpozitoriu când execută nota do
acordare – reglare a unui instrument
muzical prin mărirea sau micșorarea tensiunii
corzilor sau a membranei, ori prin mărirea sau
micșorarea lungimilor tuburilor, astfel încât să
emită sunete juste în raport cu un sunet fix (la)
acordor – persoană care acordează instru-
mentele cu coarde și claviatură
acustică – studierea sunetului muzical și a
proprietăților fizico-matematice ale sistemelor
muzicale
acută – sunet din registrul înalt, cu frecvență mare
a due – (it. la doi, fr. deux) indicație conform
căreia două instrumente trebuie să cânte la unison,
după ce au cântat divisi (presc. a2)
aperto – (it. deschis) indicație ce anulează, la
instrumentele de suflat, indicația anterioară de
sunet închis (chiuso sau bouché)
arco – (it.), indicație potrivit căreia urmează
să se cânte cu arcușul (după un pizzicato)
armonice – sunete care îl însoțesc pe cel
fundamental, fiind produse simultan cu acesta prin
vibrația jumătăților, treimilor, pătrimilor etc. corpului
sonor; determină timbrul sunetului muzical
armonie – știința acordurilor, a relațiilor și
înlănțuirilor acestora, precum și a relațiilor ce
se stabilesc între diferite centre tonale sau
modale (v. mod, tonalitate)
arpeggiato – arpegiat (v. arpegiu)
arpegiu – termen care indică execuția
succesivă a notelor unui acord
articulare – procedeu de executare a unei
serii de sunete succesive; modalități
principale: legato, staccato, portamento,
glissando
atac – momentul în care o voce sau un
instrument trece de la starea de repaus la
aceea de execuție
a tre – (it. la trei) execuția de către 3 instru-
mentiști a aceleiași linii melodice dintr-o
lucrare orchestrală (îndeosebi la suflători)
auletică – arta interpretării solistice la aulos
41
aulodie – arta interpretării la aulos ca acom-
paniament al unui solist vocal
bariolaj – execuție rapidă a unei succesiuni de
sunete, trecând alternativ de pe o coardă pe alta
bouché – (fr. estompat) efect obținut la
instrumentele de alamă (mai ales la corn) prin
introducerea mâinii în pavilonul instrumentului
(it. chiuso)
ciupire – punerea în vibrație a coardelor, prin
ciupirea acestora, la instrumentele cu coarde
(lăută, țiteră, chitară, clavecin)
coardă liberă – coardă care vibrează pe
întreaga ei lungime, fără a fi scurtată prin
apăsarea cu degetul pe tastieră; se notează cu
zero (0)
col legno – în italiană: cu lemnul; pentru ins-
trumentele cu arcuș, arată că trebuie cântat
lovindu-se coardele cu bagheta de lemn a
arcușului pentru a produce un efect special
coperto – în italiană: cu surdină; la corn –
prin introducerea mâinii în pavilion (fr.
bouche), la timpani și talgere – prin acoperirea
instrumentelor cu o stofă
daumen – (germ. degetul mare) indicație și
semn pentru apăsarea coardei (la violoncel și
contrabas) cu degetul mare, simultan cu
apăsarea obișnuită, executată cu celelalte
patru degete
détaché – (fr. detașat) (la instrumentele cu
coarde și arcuș) executarea fiecărei note
printr-o mișcare a arcușului în sus și în jos
alternativ; grand détaché – aceeași
semnificație, fiecărei note rezervându-i-se
însă întreaga lungime a arcușului
digitație – tehnica repartizării degetelor pe
tastele, clapele sau coardele instrumentelor
muzicale. Fiecărui deget îi este atribuită o
anumită cifră. Astfel, la pian degetul mare este
numit primul deget etc.
digitație de substituție – digitație în care se
substituie un deget cu altul pe aceeași notă,
fără a o repeta. Această tehnică permite libe-
rarea mâinii în anumite poziții complexe
dinamică – termen ce înglobează totalitatea
noțiunilor legate de instensitatea sonorității
muzicale
dublă coardă – tehnică aparținând
instrumentelor cu arcuș, constând în
posibilitatea de a cânta simultan pe două sau
mai multe coarde
 durată – calitate a sunetului de a se produce
într-o fracțiune mai mare sau mai mică de timp
ecou – efect muzical realizat prin reluarea
motivului sau frazei într-o sonoritate scăzută
fanfară – semnal de trompetă cu caracter solemn
flatterzunge – (germ. flatter = a fâlfâi; Zunge
= limbă) mod de execuție la instrumentele de
suflat (flaut, clarinet, trompetă, trombon) prin
care, odată cu emisia sunetului, se produce o
vibrare a vârfului limbii prin pronunțarea
consoanelor drrr... Rezultă un sunet zbârnâit,
straniu, asemănător unei tremolo, des utilizat
în partiturile moderne. R. Strauss l-a folosit
primul într-o lucrare a sa
flageolet – (fr.) termen desemn\nd
armonicele superioare ale unui instrument cu
coarde, având o sonoritate apropiată de cea a
flautului; există flageolete artificiale (în cvinte,
în cvarte, în terțe) și naturale (sunete armonice
care se aud fără fundamentală
flageolete artificiale – flageolete divizate în
cvinte, cvarte, terțe, în funcție de intervalul
dintre punctul în care se apasă coarda și acela
în care aceasta este ușor atinsă cu degetul
flageolete naturale – sunete armonice care se
aud fără fundamentală, când se apasă cu degetul
pe o coardă liberă într-unul din punc-tele care o
împart exact în 2, 3, 4 sau mai multe porțiuni
flautando (flautato) – (it. ca la fl aut)
1) tehnică folosită la instrumentele cu coarde,
care constă în a cânta cu mijlocul arcușului
departe de căluș, obținându-se un sunet
fluierat, sărac în armonice; 2) expresie prin
care se cere uneori execuția de flageolete
formant – concept relativ la constituirea
sunetului; în funcție de forma aparatului care
produce sunetul, unele armonici sunt puse în
valoare, ceea ce determină timbrul sunetului.
acest parametru este denumit formant; dacă
se filtrează un formant al unui sunet, acest sunet își
schimbă caracteristica timbrală, nemaiputându-i-se
recunoaște originea instrumentală
glissando – (it. care alunecă) tehnică ce
permite trecerea de la o notă la alta, atingând
ușor notele intermediare
martellato – (it. ciocănit) la pian corespunde
unui staccato energic (fr. martelé)
mixtură – registrație la orgă, constând din
adăugarea la sunetul fundamental a unor
sunete armonice (cvinte, octave, terțe), având
ca efect un sunet strălucitor
42
natural – la un instrument de suflat arată că
sunetele se emit prin simpla presiune a aerului
din tub, fără modificarea acestuia prin chei,
clape sau pistoane; termen ce exprimă starea
firească a sunetului, fără alterație
nuanță – gradul de intensitate a sunetului
pedală – sunet ținut îndelung, în timpul căruia
se pot desfășura acorduri față de care acest
sunet este sau nu străin; există pedală simplă,
dublă, triplă sau figurată (sin. punct de orgă)
pedalizare – folosirea pedalelor la pian pentru
prelungirea (prin ridicarea surdinei) și colorarea
timbrală (prin aplicarea surdinei, care se indică
prin expresiile una corda sau sord.)
pizzicato – (it. ciupit, pișcat) mod de a cânta
la un instrument cu coarde și arcuș, prin
ciupirea coardelor cu degetele mâinii drepte,
fără folosirea arcușului; se poate scrie și
abreviat pizz.; revenirea la cântarea obișnuită
se face prin indicația: col arco sau arco
portament – (it. portamento) la unele instru-
mente: trecere prin alunecare de la un sunet la
altul (sin. glissando)
poussé – (fr. împins) mișcare a arcușului în
sus, dinspre vârf spre talon
poziție – 1) locul mâinii stângi pe
instrumentele cu coarde, notată prin cifre,
începând cu registrul grav către cel acut; 2)
poziția culisei unui trombon
registrație – arta de a folosi, prin mânuirea
registrelor, posibilitățile timbrale ale orgii sau
clavecinului
registru – porțiune a ambitus-ului, serie de
sunete alăturate, reunite după criteriul înălțimii
și timbrului (grav, mediu, acut)
registru (orgă) – grup de tuburi aparținând
aceluiași timbru, aduse în stare de funcționare
prin acționarea acelorași manete sau butoane
registru (clavecin) – grup de corzi ce pot fi
aduse în stare de funcționare grație unui buton
sau unei pedale
respirație – metodă a disciplinării suflului,
care joacă un rol esențial în canto și în
interpretarea la instrumente de suflat
reverberație – prelungire a sunetului după
încetarea emisiei, prin reflectarea lui de către
pereții sălii sau ai cutiei de rezonanță
reverberație artificială – reverberație obți-
nută prin procedee electroacustice
 rezonanță proprie – fenomen acustic ce
determină vibrația unui corp sonor, nu numai
la dimensiunea sa maximă, dar și simultan sau
pe fragmente, dând naștere armonicelor
rezonanță transmisă – intensificare a
sunetului în urma transmiterii vibrațiilor unui
corp sonor altui corp cu o suprafață mai mare de
reflectare a sunetului (ex. cutia de rezonanță)
saltando (saltato) – (it. sărind, săltând)
procedeu la instrumentele cu coardă și arcuș;
un fel de staccato, în care, la fiecare sunet,
arcușul se desprinde ușor de coardă
sautillé – (cuv. fr. săltăreț) efect care se rea-
lizează prin săltarea arcușului la vârful
acestuia (v. saltando, spiccato)
scordatură – în italiană: dezacordat. Modi-
ficare temporară a acordajului obișnuit al unui
instrument cu coarde, în scopul obținerii unor
efecte de culoare (se indică prin it. scordato)
senza – (it. fără) la instrumentele cu coarde și
arcuș, senza sordino indică îndepărtarea surdinei
soprano – instrument muzical al cărui registru
corespunde în genere cu acela al vocii de soprano
staccatura – (it.) dublă lovitură de limbă la
unele instrumente de suflat
starea unui acord – poziția unui acord în funcție
de sunetul care se află la bas (cel mai grav)
sul tasto – (cuv. it.) indicație conform căreia
arcușul trebuie purtat pe coarde deasupra tastierei
sunet – orice vibrație mecanică în măsură
să producă o senzație auditivă (frecvența
vibrației 16 – 16.000Hz). Instrumentele muzi-
cale emit sunete complexe (compuse sau
timbrate) formate dintr-o fundamentală și un
număr de armonice; caracteristicile sunetului
43
sunt înălțimea, intensitatea și timbrul, la care
se adaugă durata, în cazul sunetelor muzicale
pentru care este o calitate esențială
sunet cromatic – alterație suitoare sau
coborâtoare a unui sunet diatonic, dată, de ex.
de clapele negre ale pianului
sunet diatonic – care face parte din scara
diatonică, dat de clapele albe ale pianului
sunet rezultant (de combinație, combina-
toriu) – sunet provenit din combinarea a două
alte sunete; acesta se aude foarte clar ascultând
două flaute cu muștiuc cântând în registru înalt:
suma celor două sunete este un sunet mai grav
tacet – termen care arată că instrumentul
respectiv încetează pentru un timp să cânte
tastieră – la instrumentele cu coarde, pe
tastieră acționează degetele prin apăsare, în
scopul scurtării coardelor, din care rezultă
înălțimi diferite ale sunetelor. Cântând cu
arcușul deasupra tastierei (sulla tastiera), se
obțin sunete moi și catifelate
tușeu – manieră de atac (de a apăsa tastele) la
instrumentele cu claviatură (îndeosebi la pian)
una corta – v. pedalizare
vibrato – (it. vibrat) oscilație ușoară și rapidă
în jurul înălțimii reale a sunetului produs de
voce sau de instrumentele cu coarde
virtuozitate – ușurință și îndemânare în
rezolvarea celor mai dificile probleme de
tehnică vocală sau instrumentală
wa-wa – în jazz: onomatopee desemnând
sunetele obținute cu o trompetă sau un
trommbon, utilizând o surdină specială
denumită wa-wa
 Orchestre, formații, ansambluri
acompaniament – parte a textului muzical
care susține melodia; de obicei executat de
pian, acordeon, chitară sau orchestră
acompaniere – executarea acompaniamentului
acordare – stabilirea unui reper, înaintea
execuției (de obicei la), pentru un anumit
ansamblu (orchestră, fanfară etc)
acustică – calitate a audibilității într-o
încăpere sau într-o sală de spectacol
alămuri – expresie eliptică desemnând
instrumentele din alamă cu muștiuc din
orchestră (trompetă, corn, trombon, tubă)
ambușură – porțiune a buzelor pe care se
aplică muștiucul unui instrument
ansamblu – grup alcătuit din mai mulți inter-
preți (cântăreți sau instrumeniști) care execută
împreună o piesă muzicală (sin. formație)
aranjament – prelucrarea unei piese
muzicale pentru a fi executată de alte
instrumente sau formații decât acelea pentru
care a fost compusă (sin. transcripție)
armonie – orchestră formată numai din
instrumente de suflat și de percuție
audiere – procesul ascultării muzicii
auz muzical – aptitudine de a percepe sensul
succesiunii sunetelor, de a memora și reproduce
în mod conștient asemenea succesiuni
band – (cuv. engl.), ansamblu muzical
instrumental (ex. jazz-band)
band leader – șef de orchestră de jazz
baterie – grupul instrumentelor de percuție
într-o formație orchestrală (de obicei de jazz
sau de muzică ușoară); bateria este alcătuită
din: tobă mare, tobă mică, 2 talgere fixe, 1
talger dublu (charleston) acționat prin pedală,
clopoței și xilofon
braccio – (da ~) (it. braț) termen care, în sec. 17,
diferenția viola ținută pe mână (viola da
braccio), din care s-au dezvoltat ulterior viola
actuală și vioara, de viola ținută pe picior (viola
da gamba), din care s-au dezvoltat ulterior
violoncelul și contrabasul
cantabilitate – proprietate a unei muzici instru-
mentale de a avea o linie melodică expresivă
concert – executare, în public, a unor opere muzicale
concertino – grupul de instrumente solistice
din concerto grosso (sin. soli)
concertist – interpret care susține o activitate
solistică de concert
44
concertmaestru – primul violonist al unei
orchestre, care are rolul de a supraveghea și
coordona ansamblul de instrumentiști
concerto grosso – (it.) predecesorul
concertului, în care întregii orchestre (tutti sau
ripieni) i se opune un grup de soliști (concertino)
corzi – expresie eliptică desemnând instru-
mentele cu coarde din orchestră (viori prime și
secunde, viole, violoncele și contrabasuri)
cvartet – 1) formație alcătuită din patru inter-
preți; ~ de coarde – formație de muzică de
cameră, compusă din vioară I, vioară II, violă și
violoncel; 2) ~ cu pian – formație de muzică de
cameră compusă din vioară, violă, violoncel și pian
cvintet – 1) formație alcătuită din cinci
interpreți (de coarde, de suflători, cu pian);
2) ~ de coarde – grupul coardelor din orchestra
simfonică (viori I, viori II, viole, violoncele,
contrabasuri)
diletant – sens peiorativ când se aplică unui
interpret profesionist, care dovedește o lipsă
de soliditate a meșteșugului (sin. amator)
dinamică – termen ce înglobează totalitatea
noțiunilor legate de intensitatea sonorității
muzicale (v. nuanță)
dirijat – artă a conducerii unui ansamblu în
procesul interpretării
dirijor – conducătorul unui ansamblu
muzical, care este principalul responsabil al
interpretării formației pe care o îndrumă
divisi – (it. separați) divizarea unui grup de
interpreți în două sau mai multe părți; încetează
odată cu notația non divisi sau unissono (unison)
dixtuor – ansamblu compus din 10 interpreți
duo – grup de 2 instrumentiști care execută
împreună o compoziție muzicală
execuție – interpretare a unei lucrări
muzicale
familie de instrumente – grup de
instrumente identice sub raportul producerii
sunetului, cu timbru asemănător, dar diferite
ca dimensiuni (de ex. familia vioarei, flautului,
clarinetului, fagotului, trompetei, pianului etc.)
fanfară – orchestră constituită numai din
alămuri și instrumente de percuție
formație – v. ansamblu
fiatti – instrumente de suflat (suflători)
 fosă – în teatrele muzicale, spațiu destinat
orchestrei, situat jos, în fața scenei
filarmonică – societate muzicală având ca
scop organizarea vieții de concert; orchestra
respectivei societăți
fundamentală – sunet de bază, generator, ce stă
la baza armonicelor; sunet de bază al unui acord
harpe – expresie eliptică desemnând harpele
instrumentală – muzică destinată a fi
executată de instrumente
instrumentație – știința sau arta de
combi na i nstrumentele unei orchestre
(v. orchestrație)
interpret – instrumentist sau dirijor care exe-
cută o lucrare scrisă de un compozitor
interpretare – execuție a unei lucrări muzicale
lăutar – interpret popular, de obicei instru-
mentist, profesionist sau semiprofesionist
lemne – expresie eliptică desemnând instru-
mentele de suflat din lemn (flaut, oboi, fagot,
clarinet)
octet (octuor) – ansamblu alcătuit din 8 interpreți
oficleid – nume generic pentru o familie de
instrumente suflat din alamă, folosite în fanfară
orchestrație – știința combinării instru-
mentelor unei orchestre; transcrierea pentru
ansamblul orchestral a unei piese camerale,
instrumentale etc. (v. instrumentație)
orchestră – (gr. orkheisthai = a dansa)
ansamblul instrumentiștilor care execută
împreună o lucrare muzicală; în orchestră,
instrumentele sunt organizate pe partide (corzi,
lemne, alămuri, percuție, harpe)
orchestră simfonică – ansamblu instrumental
cuprinde instrumente de coarde, de suflat (din
lemn și din alamă), de percuție și harpe, totalizând
în mod obișnuit 80 – 100 de instrumentiști
orchestră de cameră – formație mai res-
trânsă, cu un număr variabil de instrumentiști (10
– 30), în funcție de necesitățile pieselor executate
orchestră de estradă – orchestră care
abordează un gen muzical ușor, distractiv,
cuprinzând mici piese vocale și instrumentale
cu caracter dansant
orchestră de muzică ușoară – ansamblu
ce acompaniază unul sau mai mulți interpreți
vocali de muzică ușoară
orchestrion – instrument mecanic ce poate
imita sonoritatea unei orchestre, construit în
1851, la Dresda, de J. Kaufmann
organist – instrumentist care cântă la orgă
paradă – ceremonie militară la care trupele
defilează în ținută festivă, acompaniate de fanfară
partidă – grup de instrumente din aceeași
familie (ex. partidă de suflători)
45
partitură – text muzical complet distribuit
pentru toate instrumentele unei orchestre și
pentru dirijor
percuție – grup de instrumentiști care cântă
într-o orchestră la instrumente de percuție
(timpane, tobe, trianglu)
primaș – (în Transilvania) conducătorul
unei formații instrumentale de muzică
populară (de obicei, violonist)
reducție – transcripție a unei partituri
pentru orchestră sau pentru voci și orchestră,
pentru 1 sau 2 instrumente (de obicei pian)
sau pentru canto și pian
repertoriu – totalitatea lucrărilor executate
de către un solist sau un ansamblu
repetiție – studierea și executarea unei
lucrări prealabilă concertului sau spectacolului
repetiție generală – ultima repetiție, ce
constă din execuția lucrării ca pentru concert
sau spectacol, fără public sau în prezența
publicului
ripieno – (it.) (în concerto grosso) întregul
ansamblu orchestral (tutti), ce se opune
grupului de soliști (concertino)
septet (septuor) – ansamblu alcătuit din 7 interpreți
sextet – ansamblu alcătuit din 6 interpreți
simetrie – dispunere a obiectelor sonore
față de o axă care limitează, atât în spațiu, cât
și în timp, oglindirea acelorași evenimente
muzicale
suflători – grup de instrumentiști care
cântă într-o orchestră la instrumente de suflat
din lemn (flaute, oboaie, fagoturi, clarinete)
sau din alamă (trompete, tromboane, cornuri)
șef de atac – primul instrumentist al unei
partide din orchestră (sin. șef de partidă)
taraf – formație instrumentală de muzică
populară sau lăutărească
terțet (trio) – ansamblu vocal susținut de 3 interpreți
transpozitoriu – instrument de suflat al cărui
sunet fundamental este altul decât do și care,
în procesul execuției muzicale emite alte
sunete decât acelea scrise în partitură
țiitură – acompaniament de tip ostinato,
realizat de taraf în muzica lăutărească
unison – indicație pentru ca un grup de
instrumente să cânte împreună, după divisi
variantă – versiune mai ușoară pentru un
pasaj dificil sau imposibil de realizat cu
resursele unui anumit instrument
virtuoz – interpret ce se distinge printr-o
mare ușurință tehnică a execuției
Dispunerea instrumentelor în orchestră

46
 Forme muzicale

Dansuri

Voci și ansambluri corale renumite

Dirijori: Claudio Abbado, Hermann Abendroth, Erwin Acel, Otto Ackerman, Kurt Herbert Adler,
Gerd Albrecht, Mpdest Altschuler, Aleksandr Vasiliecici Alexandrov, Alfred Alessandrescu,
Antonio de Almeida, Emil Aluaș, Gilbert Amy, Lucian Anca, Karel Ancerl, Volkmar Andraee, Horia
Andreescu, Petru Andriesei, Nicolai Anosov, Ernest Ansermet, Enrique Fernandez Arbos, Dan
Ardelean, Ataulfo Argenta, Louis Armstrong, Iuli Aronovici, Jean Marie Auberson, Tony Aubin,
Theodor Avithal,
XXX, Nadia Boulanger, Sarah Caldwell, Djo Djeung Rim, Claire Gibault, Ricardo Muti, Seiji
Osawa, Herbert von Karajan
 Soprane: Aida Abagief, Licia Albanese, June Anderson, Nella Anfuso, Victoria de Los
Angeles, Sheila Armstrong, Martina Arroyo, Maria Asan,
 Mezzosoprane: Mihaela Agachi, Irina Arhipova,
 Altiste:
 Tenori: Aurel Alexandrescu, Gabriel Alexandrescu, Gregorio Allegri, Luigi Alva, Nicu
Apostolescu, Giacomo Aragal, Francisco Araiza,
 Baritoni: Alexandru Agache, Alexandru Alger, Mario Ancona, Mihail Arnăutu,
 Bași-baritoni: Theo Adam,
 Bași:
 Cântăreți:Salvatore Adamo, Dan Andrei Aldea, Nicu Alifantis, Dorin Anastasiu, Aurelian
Andreescu, Alexandru Andrieș, Monica Anghel, Alan Arkin, Hugues Aufrey, Charles Aznavour,

Instrumentiști renumiți
 Bandeoniști: Astor Piazzolla,
 Flautiști: Nicolae Alexandru, Pierre-Yves Artaud,
 Lutieri: Andrea Amati, Antonio Amati, Girolamo Amati, Nicola Amati, Stradivarius,
 Pianiști: Emanuel Abraham Aguilar, Eugen d’Albert, Alfred Alessandrescu, Romeo Alexan-
drescu, Gabriel Amiraș, Anda Anastasescu, Geza Anda, Mihail Andricu, George Antheil, Marta
Argerich, Paul Arma, Claudio Arrau, Dan Atanasiu, Emanuel Ax,
 Trompetiști: George Adamachi, Maurice André, XXX, Louis Armstrong, Dizzie Gillespie, Miles
Davis, Louis Armstrong,
 Organiști: Marie-Claire Alain, Johann Georg Albrechtsberger, Leon Algazi,
 Violonceliști: Radu Aldulescu, Serafim Andropov, Enrique Fernandez Arbos, Valentin Arcu,
Yvonne Astruc,
 Violoniști: Avy Abramovici, Salvatore Accardo, Joseph Achron, Florica Acontz-Nițulescu,
Andrei Agoston, Ion Albeșteanu, Sandu Albu, Licco Amar, Cristina Anghelescu, Shmuel
Ashkenashi, Leopold von Auer, Garabet Avakian, Felix Ayo,

47
 Diverse
Ansambluri corale: Agrupacion coral de camera, Ambrosian Singers, Antifonia,
Ansambluri instrumentale: Academy of St. Martin in the Fields, Cvartetul Aeolian, Cvartetul
Alan Berg, Cvartetul Allegri, Ars Nova, Ars Rediviva, Art Ensamble of Chicago, Ars Florissants,
Atrium Musicae,
Case de discuri: Electrecord,
Instituții muzicale: Academia de Muzică, Universitatea de Muzică, Conservator, Academy
of Ancient Music, American Musicological Society, Școala de la Arcueil, Artaria, ASCAP
(American Society of Composers, Authors and Publishers,
Filarmonici: xxx
Formații: ABBA, Cvartetul Amadeus, Amadeus String Quartet, Cvartetul Amar, Cvartetul
American (Cvartetul Negrilor), Antidogma Musica, Archaeus (Atelierul de muzică
contemporană),
Orchestre: L’Angelicum,
Reviste muzicale: Allgemeine musikalishe Zeitung,
Coregrafi: Sergiu Anghel,
Critici muzicali: Teodora Albescu, Leon Algazi, Georges Auric, Dumitru Avakian,
Folcloriști: Tiberiu Alexandru,
Muzicologi: Guido Adler, Theodor Adorno, Romeo Alexandrescu, Cristina Andrei, Anca Ioana
Andriescu, Irinel Anghel Kivu, Willi Apel, Ligia Ardelean,

48