CURS NR.

CONTRAPUNCT – GENERALITĂȚI

Contrapunctul (sau polifonia) este disciplina „tehnologică” care se ocupă cu studiul conducerii
simultane a mai multor voci melodice independente, conținând același material muzical (polifonie
imitativă) sau materiale muzicale diferite.

Polifonia (înțeleasă în sens larg ca factură muzicală care presupune existența mai multor
planuri melodice simultan) a existat mereu ca parametru muzical, începând cu Ars Antiqua și genurile
sale polifonice (organum, conductus, gymel etc.) și până în zilele noastre. Cele mai importante epoci
muzicale din punctul de vedere al evoluției tehnicilor de compoziție polifonice sunt Renașterea
(secolele XV și XVI) și barocul (1600-1750).

Personalitățile reper pentru cele două epoci creatoare sunt Giovanni Pierluigi da Palestrina,
pentru contrapunctul renascentist, și Johann Sebastian Bach, pentru contrapunctul baroc.
Contrapunctul renascentist se studiază în mod tradițional, de sute de ani, prin prisma stilului
componistic al lui Palestrina, înțeles în urma analizei creației sale religioase (creația laică presupune o
serie de libertăți pe care scriitura palestriniană „standard” nu le acceptă). Multe dintre trăsăturile
stilistice ale creației palestriniene pot fi ușor extrapolate la nivelul întregii creații din acea epocă
(Renaștere târzie), la contemporani ai lui Palestrina ca Orlandus Lassus sau Tomas Luis de Victoria.

POLIFONIA RENAȘTERII – GENERALITĂȚI

În perioada Renașterii nu se statornicise încă formatul coral actual cel mai frecvent, adică corul
mixt pe patru voci (S-A-T-B). Prin urmare, în creația epocii se găsesc combinații dintre cele mai diverse,
de la două voci la 8 și chiar mai multe voci (când sunt mai mult de 8 voci, de regulă este vorba despre
scriitura pentru mai multe coruri). Muzica religioasă era cântată de bărbați și copii, de cele mai multe
ori un om la fiecare partidă (alteori, în orașele mai mari, unde bisericile aveau mai multe fonduri, doi-
trei oameni la o partidă). Muzica era interpretată din știme, notate de regulă în cheile de do (câte una
pentru fiecare voce, plasate în așa fel pe portativ încât melodia fiecărei voci să nu necesite liniuțe
ajutătoare) și în cheia fa. Muzica laică era cântată exclusiv de câte un om la fiecare voce, bărbați și
femei deopotrivă. Numele vocilor în creația religioasă sunt cantus (vocea superioară), altus (la origine
voce înaltă bărbătească), tenor (vocea care „ține” note lungi, la origine vocea care cânta melodiile
preexistente – cantus firmus – în genurile care includeau asemenea melodii) și bassus (vocea „de jos”,
cea mai gravă). În partiturile din epocă nu se utiliza bara de măsură (notația convențională cu bare de
măsură s-a introdus pentru a face repertoriul renascentist mai accesibil omului modern – de altfel, în
zilele noastre se practică transcrierea repertoriului renascentist cu înjumătățirea tuturor valorilor
ritmice, pentru ca unitatea de măsură să fie pătrimea, mai familiară muzicianului modern decât
doimea, unitatea de măsură din epocă).
 G. P. da Palestrina: O crux ave, știma de sopran (cantus)

STILUL PALESTRINIAN

Sistemul modal

În cadrul stilului palestrinian vor fi utilizate cele șase moduri diatonice: ionian (pe do), dorian
(pe re), frigian (pe mi), lidian (pe fa), mixolidian (pe sol) și eolian (pe la). Pe lângă aceste moduri,
denumite genus naturale, în practică mai erau utilizate și versiunile transpuse la cvartă ascendentă ale
acestora, având lângă cheie armura si bemol – singura armură existentă în literatura muzicală
palestriniană. Modurile transpuse purtau numele de genus molle: ionian (pe fa), dorian (pe sol), frigian
(pe la), lidian (pe si bemol), mixolidian (pe do), eolian (pe re). Modul locrian (având cvintă micșorată
pe finală) nu este utilizat.
 În cadrul modurilor diatonice genus naturale este posibilă apariția pe parcurs a alterației si
bemol (denumită infiltrație molle), iar în cadrul modurilor genus molle această alterație este mi bemol.

După cum se poate observa mai sus, în zonele cadențiale (dar nu numai), este posibilă apariția
unei alte alterații: sensibila. Aceasta apare doar în modurile care în chip natural prezintă subton
(secundă mare sub finala modului – nota de pe care este construit modul, centrul modal). Modul frigic,
deși este cu subton, nu permite utilizarea sensibilei (frigicul conține o altă „sensibilă”, tot naturală –
înțeleasă în sens figurat – la o secundă mică deasupra finalei).

Exerciții: de identificat sistemul modal (naturale sau molle) și modul propriu-zis, în diverse
fragmente din literatura muzicală palestriniană