MUZICA GREGORIANA

STUDENT

Câmpean Calin
Anul II, sem. II

1
 I Considerații Istorice

Stilul muzicii gregoriene a fost practicat in secolele VII, VIII si

IX, însă el s-a cristalizat si a intrat in scena – in forma sa primara –
cea mai de seama de-a lungul secolelor X- XII a artei muzicale
cultivate.

A rămas pana in zilele noastre ca expresie a creșterii si maturizării

organizării vertical a discursului muzical si a capacitații omului de
receptare multipla a muzicii depășind faza monodica, polifonia

Considerata a fi de origine folclorica, polifonia rămâne

totuși arta combinațiilor sonore inteligente , profesioniste, cultivate.
Dar apariția si dezvoltarea ei nu ar fi fost posibile daca nu ar fi existat
unele premise, dintre care se evidențiază trei :

Prima premisa a fost data de sistemul omogen de organizare sonora

modala medievala, sistem ce a permis protecția melodiei prin
intervalele sale structurale , in planul verticalității si al coexistentei lor
simultane, aducând o noua dimensiune in componistica muzicala
data de “complexitatea combinării liniilor melodice simultane”

A doua premisa favorizanta si indispensabila in același timp a fost

relevată de cristalizarea unui sistem coerent de notație muzicala ce
a permis fixare exacta a înălțimilor si duratelor, dincolo de orice
aproximare permisa de notația literala si neumatica, întrucât in

2
existenta si dezvoltarea cantului polifonic , precizia intonațională si
ritmica sunt de o importanță covârșitoare.

A treia premisa este elementul hotărâtor constituind dezvoltarea

profesionalismului musical, sfârșitul primului mileniu marcând apariția
compozitorilor in sensul actual al cuvântului (Hucbald, Leonin, si
Perotin) , concomitent cu conturarea si publicarea unor sisteme
muzicale teoretice rezultate din sistematizarea si din interpretarea
științifică si filosofica a datelor existente precum si a experienței,
îmbogățite apoi cu noile cuceriri ale spiritului uman in domeniul
organizării heptacordale.

Astfel , cantul melodic liturgic practicat in biserici si mânăstiri

( Sfântul Martial Limoges, Sfântul Gall-Elveția si alții) i-a urmat cantul
polifonic cultivat , practicat la început in câteva catedrale (Notre-
Dame din Paris) , de un grup restrâns de călugări muzicieni creatori
de așa zise polifonii, care treptat au atras atenția , au fost rapid
acceptate si asimilate, intrând apoi, in preocupările colegiilor si ale
universităților recent afirmate devenite centre de cultura ale puterii
episcopale, cu scoli proprii, adevărate focare iradiante in lumea
creștină apuseana.

De origine naturala, rezultata din cantul colectiv la intervale de

octava , cvarta si cvinta perfecte, polifonia incipienta a dat naștere
unor forme si genuri ale căror principii si legi fundamentale de
construcție au fost codificate in tratate ca “Muzica Enchiriadis” de la
începutul secolului al X-lea (circa anul 900) atribuit de unii lui

3
Hucbalt (840-930) , de alții lui Otger (secolul al X-lea) ”Micrologos-ul”
lui Guido d’Arezzo (990-1050) si alții, lucrări ce ni se oferă si astăzi
ca surse importante in investigarea si cunoașterea începuturilor
polifoniei cu tot caracterul lor incert dat de faptul ca in acea perioada
“polifonia mai mult se improviza decât se nota”, iar daca se nota ,
obiceiul epocii era “de a nu se pune semnătura autorului pe
manuscris”.

Toate acestea se realizau pe fondul existent al liturghiei care in afara

prozelor (trope, secvente, versus, conductus) nu aduceau nimic nou;
genurile erau fixate si modelele definite.

II Particularități stilistice si interpretative

Prima forma de polifonie cultivata obținută din intonarea

concomitenta a doua melodii cvasi-identice sau identice s-a numit
“organum simplex” nefiind altceva decât un cant dublu, cant bivocal
ce a marcat începutul cantului plurivocal in care unele melodii
gregoriene numita “vox principalis”. I se supunea la interval de
consonanta armonica perfecta o melodie identica sau ușor modificata
la început si la sfârșit, numita “vox organolis”, melodii ce se derulau
simultan in aceleiași valori de note egale si ritm uniform,
caracteristice muzicii “cantus planus-ului”.

Prima melodie , cantul gregorian , ”vox principalis”-plasata si

ținută in poziția superioara a diafoniei-a fost numita ulterior tenor sau
contus firmus, evidențiind respectul si importanta primordial ce I se
4
 acorda cantului bisericesc, in timp ce melodia a doua era plasata sub
vox principalis.

La început vox organalis debuta in unison cu vox principalis,

după care rămânea pe loc, in timp ce tenorul urca pana când distanta
dintre voci atingea cvarta perfecta, apoi evoluția era in paralel,
păstrându-se strict intervalul pana către final, când cele doua voci se
apropiau una de alta pentru a se reuni in unison.

Organum-ul contura astfel doua elemente distincte:

a) Melodia vocala simpla,

exclusive diatonica

b) Bi-, tri- si
tetradimensionalitatea si personalitatea ansamblului vocal, impunând
arta construcțiilor polifonice savant ce s-a dezvoltat continuu si rapid
in direcția amplificării multivocalități muzicale.
Muzica enchiriadis consemnează primele reguli precise de
improvizație polifonica, la doua voci care țineau cont de anumiți
factori intre care , in prim plan se afla ideea de consonanta a timpului
muzical alături de mersul paralel riguros, la distanta de cvarta ,
cvinta si octava inferioare fata de un cant gregorian dat (tenor sau
cantus firmus) oferindu-ne totodată si alte exemple de organum,
variante ale unei singure scheme. Astfel ca organum-ului cu debut si
sfârșit in unison i-a urmat imediat organum-ul cu melodii riguros
paralele suprapuse la distanta de cvarta inferioara (diatessarom) fata

5
de tenor ;interval stabilit de Hucbald, pentru ca diatessarom-ul era
considerat, in acea perioada un organum la interval de diatessarom.
Demn de luat in seama este organum-ul cu debut si sfârșit in
unison care prin conturul si mersul sau melodic se oferă ca fiind plin
de sugestii pentru dezvoltări polifonice imediate. Se observa tradițiile
traiectoriile diferite, mersul contrar iar începutul de descânt,
afirmarea si “tolerarea” unor intervale disonante ca secunda,
cadența si lucru esențial părăsirea simetriei cantului dat.
In afara elementelor strict tehnice de constructive
compozițională, organom-ul secolului hucbaldian evidențiază si alte
trăsături si particularități stilistice. Iată câteva:
-toata muzica religioasa a sec. IX si X s-a edificat pe organizarea
sonora modala bazata pe structura celor opt moduri gregoriene,
finala fiind determinate in stabilirea lor
-muzica vocala polifonica incepe sa se organizeze preferențial doar pe
câteva moduri majore (mi, fa, sol) si minore (la, re, mi) cu tendința
de cantare pe o simfonie sau la unison, scoală hucbaldiana fiind
“creuzetul din care a ieșit tonalitatea zisa occidental
-in ambianta polifoniei rudimentare-bazata exclusiv pe interval de
cvarta, cvinta si octava perfecte- predominant era diatonismul,
secunda, terța, secta si septima precum si intervalele mărite si
micșorate fiind considerate disonante, de aceea se întrebuințau
numai ca note de pasaj, si aceasta doar spre sfârșitul sec X

6
-cromatismul era utilizat cu multa prudenta fiind deosebit de util in
anularea cvartei mărite (cvinte micșorate) si pentru efectuarea
uneori a modulațiilor
-independenta melodica a determinat si independent ritmica,
manifestata timid la început si cu mult mai mult curaj in secolul
următor
-ambitusul restrâns al vocilor a rămas in limitele cantului vocal
colectiv nedepășind octava, melismele fiind interzise in prima faza,
cea a organum-ului simplex.