Panaiotis Hrisafi cel Nou

Panaiotis Hrisafi cel Nou [Panagiotēs Chrysaphēs ho Neos]

(n. ?1620-1625; m. după 1682). Compozitor, protopsalt și imnograf grec. În calitate de protopsalt al
Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, cu aproximaţie între anii 1655-1682, el a contribuit la
revigorarea cântării bizantine inițiate de predecesorul său, Teofan Karykes. A fost ucenic al
protopsaltului patriarhal Georgios Raidestinos, la a cărui sugestie a recompus cântările Stihirarului
atribuit lui Manuel Chrysaphes. Această sarcină, descrisă de Panaiotis ca ,,înfrumusețare”
(kallopismos), a fost realizată prin încorporarea de noi formule melodice (theseis-uri), transmise
până atunci doar pe cale orală în capela patriarhală. De asemenea, el a revizuit în mod similar
întregul Anastasimatar și fragmente din Irmologhion.
Printre alte cântări ale sale pentru diferite slujbe se află o serie de opt kekragarii ordonate pe
glasuri pentru slujba vecerniei, răspunsuri, aclamații, tropare, idiomele și megalinarii pentru slujba
utreniei, și o serie de opt pasapnoaria ordonate pe glasuri pentru Laude (Hoi ainoi). Pentru slujba
Sfintei Liturghii, el a compus imne heruvic și numeroase chinonice pentru duminici, pentru zilele
săptămânii și pentru sărbătorile anului liturgic. Cântări sale diverse includ mai multe stihire
calofonice, și un cântec didactic, Ho thelōn mousikōn mathein (,,Cel care dorește să învețe
muzichia”), care ilustrează interpretarea theseis-urilor pe glasuri. (Pentru o listă completă a
lucrărilor, a se vedea Stathis, 1995).
Realizările muzicale ale lui Hrisafi cel Nou, pe care contemporanii săi le consideră
comparabile cu cele ale vechilor maistori bizantini, au făcut să fie cunoscut chiar din timpul vieţii
sale sub numele de Hrisafi cel Nou. Aproape toate manuscrise muzicale care transmit lucrările sale -
inclusiv cele opt manuscrise autografe - folosesc această poreclă în locul numelui său de botez, care
este atestat doar de elevul său, Dionisie Ieromonahul. În timp ce Stihirarul lui Panaiotis a fost
repede depășit în popularitate de cel al ucenicului său, Gherman al Noilor Patre, Anastasimatarul
său a rămas în uz pe scară largă până când a fost înlocuit, un secol mai târziu, de colecțiile lui Petru
Peloponesianul și Petru Vizantie. Cele câteva lucrări tipărite mai târziu în ediții hrisantice includ o
Slavă la Duminica Paștelui (ediţia Phōkaeus) și patru imnuri calofonice transcrise de Grigorie
Protopsaltul (ediţia Lampadarie și Stephanos primul Domestikos).
Evaluarea critică a lucrărilor lui Panaiotis este complicată de dezacordurile ştiinţifice cu
privire la interpretarea lor. În conformitate cu Stathis, theseis-urile sale se interpretau melismatic
într-un mod asemănător transcrierilor din Stihirar (GR - un MPT 761-5 ) şi Anastasimatar (An MPT
758), realizate de Hurmuz Hartofilax. Totuşi, acest punct de vedere a fost contestat de către Karas și
Arvanitis, care favorizează, în general, o abordare mai puțin înflorită la realizarea lor.

Panagiotes the New Chrysaphes

[Panagiotēs Chrysaphēs ho Neos]
(b ?1620–25; d after 1682). Romaic (Greek) composer, cantor and
hymnographer. As prōtopsaltēs of the Ecumenical Patriarchate of
Constantinople from about 1655 to 1682, he helped bring to fruition the revival
of Byzantine chanting initiated by his predecessor, Theophanes Karykes. He
was a student of the patriarchal prōtopsaltēs Georgios Raidestinos, at whose
suggestion he claims to have embarked on the recomposition of the late
medieval stichērarion popularly attributed to Manuel Chrysaphes. This task,
described by Panagiotes as ‘beautification’ (kallopismos), was accomplished
through the incorporation of novel melodic formulae (theseis) hitherto
transmitted orally in the patriarchal chapel. He also revised in similar manner
the entire anastasimatarion and excerpts from the heirmologion.
Among his other chants for the Divine Office are a modally ordered series of
eight kekragaria for Hesperinos, responsories, acclamations, troparia,
idiomela and megalynaria for Orthros, and a modally ordered series of eight
pasapnoaria for Lauds (‘Hoi ainoi’). For the eucharistic liturgies, he wrote
Cherubic Hymns, and numerous communion verses for Sundays, weekdays
and feasts of the liturgical year. His miscellaneous chants include several
kalophonic stichēra, and a didactic song, Ho thelōn mousikōn mathein (‘He
who wishes to learn music’), that illustrates the performance of common
theseis. (For a fuller list of works see Stathis, 1995.)

Panagiotes' musical achievements, which his contemporaries regarded as

comparable to those of late Byzantine masters, led to his becoming known
during his own lifetime as ‘the New Chrysaphes’. Nearly all musical
manuscripts transmitting his works – including his eight surviving autographs
– employ this sobriquet to the exclusion of his Christian name, which is
attested only by his student Dionysios the Hieromonk. Whereas Panagiotes'
Stichērarion was soon overtaken in popularity by that of his pupil Germanos
of New Patras, his Anastasimatarion remained in widespread use until it was
replaced a century later by the collections of Petros Peloponnesios and
Petros Byzantios. The few works later printed in Chrysanthine editions include
an Easter Sunday doxastikon (ed. Phōkaeus) and four kalophonic hymns
transcribed by Gregorios the Protopsaltes (ed. Lampadarios and Stephanos
the First Domestikos).

Critical assessment of Panagiotes' works is complicated by scholarly

disagreements over their realization in performance. According to Stathēs, his
theseis were interpreted melismatically in a manner congruent with the
transcriptions made by Chourmouzios the Archivist of his Stichērarion (GR-
An MPT 761–5) and Anastasimatarion (An MPT 758). However, this view has
been challenged by Karas and Arvanitis, who generally favour a less florid
approach to their realization.

BIBLIOGRAPHY

chrysanthine music editions

T. Phōkaeus, ed.: Tameion anthologias [Treasury of an anthology]

(Constantinople, 1824), ii, 357–65 [transcr. Chourmouzios the Archivist]
I. Lampadarios and Stephanos the First Domestikos, eds.: Pandektē
(Constantinople, 1850–51), i, 337–41, 344–50; iii, 45–54, 254–68, 294–
306 [transcr. Gregorios the Protopsaltes]

studies

S.I. Karas: ‘Hē orthē hermēneia kai metagraphē tōn byzantinōn mousikōn
cheirographōn’ [The correct interpretation and transcription of Byzantine
musical MSS], Hellēnika, ix (1955), 140–49 [repr., with an afterword,
Athens, 1990]
 C.G. Patrinelis: ‘Protopsaltae, Lampadarioi and Domestikoi of the Great
Church during the Post-Byzantine Period (1453–1821)’, Studies in
Eastern Chant, iii, ed. M. Velimirović (London, 1973), 141–70
G.T. Stathēs: Ta cheirographa byzantinēs mousikēs: Hagion Oros [The MSS
of Byzantine Music: Holy Mountain] (Athens, 1975–93)
G.T. Stathēs: Hē dekapentasyllabos hymnographia en tē byzantinē
melopoiïa [15-syllable hymnography in Byzantine composition] (Athens,
1977) [with Fr. summary]
M. Chatzēgiakoumēs: Cheirographa ekklēsiastikēs mousikēs (1453–1820)
[MSS of ecclesiastical music] (Athens, 1980)
G.T. Stathis: ‘The “Abridgements” of Byzantine and Post-Byzantine
Compositions’, Cahiers de l'Institut du Moyen-Age grec et latin, no.44
(1983), 16–38
A. Şirli: The Anastasimatarion: the Thematic Repertory of Byzantine and
Post-Byzantine Musical Manuscripts (the 14th-19th centuries), i
(Bucharest, 1986)
G.T. Stathēs: ‘Panagiōtēs Chrysaphēs ho Neos kai Prōtopsaltēs’, Melourgoi
tou iz aiōna [Composers of the 17th century], ed. E. Spanopoulou
(Athens, 1995), 7–16, 23–7
ALEXANDER LINGAS