Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj-Napoca

Departamentul de Învățământ la Distanță și Frecvență Redusă

Studii Universitare de Licență
Specializarea Chitară Clasică
Anul I, Semestrul I

– Referat Istoria Muzicii –

Importanța muzicii în tipologia artelor lui Tatarkiewicz

Student: SAȘA Radu-Ciprian

Sesiunea Ianuarie 2022

PORTOFOLIU I.
Lucrare de verificare. Referat.

1. Care sunt disciplinele muzicologiei?

2. Delimitați artele (spațiale și temporale)
3. Temă de portofoliu nr. 1: Importanța muzicii în tipologia artelor lui Tatarkiewicz.

1. Care sunt disciplinele muzicologiei?

Disciplinele muzicologice sunt:
Câmpul istoric (istoria muzicii delimitată pe epoci, popoare, țări, individualități artistice):
- Paleografia muzicală (semiografie, notații)
- Categorii istorice de bază (formele muzicale)
-Reguli - întruchipate în compoziții din fiecare epocă (creația muzicală)
-concepute și predate de teoreticieni așa cum apar în practicarea artelor
-Instrumente muzicale.
Câmpul sistematic (codificarea regulilor de bază aplicabile în ramuri ale muzicii):
-Investigarea și justificarea acestor legi în:
- armonia (Tonală)
- ritmul (temporal)
- melodia (corelarea tonală și temporală)
-Estetica și psihologia muzicii.
-Educația muzicală:
- pedagogia muzicii, armonia, contrapunct, compoziția, orchestrația, interpretarea
vocală și instrumentală.
Științele auxiliare ale muzicologiei:
-în câmpul istoric: istoria generală, paleografia, cronologia, documente, bibliografia,
biblioteci și arhive, istoria literaturii și a limbajelor, istoria liturgică(istoria mimei și
dansului), biografii.
- pentru câmpul sistematic: acustica și matematica, fiziologia, logica, gramatica, metrica,
estetica.
Disciplină mai recentă: tehnica de înregistrare.
 2. Artele spațiale și temporale.
Artele spațiale, sau ale frumosului imobil, sunt: arhitectura,pictura și artele plastice.
Artele temporale, sau ale frumosului în mișcare: propriu-zis muzicale, vocale și instrumentale,
poezia și dansul.
Referat.

Importanța muzicii în tipologia artelor lui Tatarkiewicz

Tatarkiewicz. în cartea sa Istoria esteticii, asociază muzica cu poezia, cultele și cu dansul.

Acesta arată că încă de foarte timpuriu muzica a ocupat un loc aparte în cultura grecilor, unde a
preluat treptat funcția unei arte predominant expresive, păstrându-și totodată legăturile cu cultele
religioase. Muzica s-a dezvoltat în diferite forme din ritualurile cultice dedicate zeităților. Peanul
era cântat în cinstea lui Apolo, ditirambul îl cinstea pe Dionisos, iar în timpul procesiunilor se
cântau prozodiile. Orfeu, considerat de către greci fondatorul și profetul așanumitelor mistere
orfice, a consacrat muzica prin imnurile sale ca fiind una dintre caracteristicile misterelor. Era
privită ca un dar al zeilor, i se atribuiau puteri speciale, magice, și se credea de asemenea că
incantația exercită o forță asupra omului răpindu-i libertatea de acțiune. Sectele orfice pretindeau
că muzica delirantă folosită de ele smulgea măcar temporar sufletul din chingile trupului.
Muzica grecească si-a păstrat legăturile cu dansul, chiar după ce s-a desprins de „triuna
horeia”. Cântăreții de ditirambi deghizați în satiri erau și dansatori. Orchestra era acel loc din
teatru rezervat cântăreților și și-a luat numele de la orhesis, dans. Cântărețul însuși se acompania
la liră, iar corul combina acompaniamentul cu dansul. Mișcările brațelor erau la fel de
semnificative precum mișcările picioarelor cu trasatura esențială: ritmul. Acest dans nu necesita
măiestrie tehnică, fără numere solistice. Era o artă expresivă la fel ca muzica.
Muzica grecească timpurie era în strânsă legătură și cu poezia. Întreaga muzică era muzică
vocală, instrumentele având rol de acompaniament. Ditirambul era cântat de un cor pe ritmul
unui pentametru trohaic având o formă poetică și totodată muzicală. Arhiloh și Simonides erau
amândoi poeți și muzicieni în egală măsură, iar poemele lor erau cântate. În tragediile lui Eschil
părțile cântate (mele) predominau față de părțile vorbite (metra). La origine, cântecele nu erau
nici măcar acompaniate. Potrivit lui Plutarh, Arhilon a fost cel care a introdus acompaniamentul
în secolul al VII-lea. Execuția solo la chitară a fost o noutate introdusă la jocurile pitianice din
518 î.e.n. și a rămas oarecum o excepție. Grecii nu au dezvoltat muzica instrumentală de tipul
celei cunoscute astăzi. Instrumentele grecești emiteau sunete slabe fără foarte mare rezonanță și
nu prea eficiente. Acest lucru este de înțeles dacă ținem cont de faptul că multă vreme
instrumentele au fost folosite doar pentru acompaniament. Ele nu permiteau manifestarea
virtuozității și nu puteau fi utilizate în compoziții mai complexe. Grecii nu foloseau instrumente
de metal sau piele. Numai lira și chitara erau considerate instrumente naționale, și erau atât de
simple încât oricine putea cânta la ele. Din orient grecii au înprumutat unele instrumente de
suflat, în primul rând aulos-ul, un instrument asemănător flautului. Doar acest instrument era
capabil să înlocuiască sunetele izolate cu o melodie continuă și, când a fost introdus pentru prima
oară a produs o impresie puternică asupra grecilor antici. A căpătat o poziție dominantă în cultul
dionisiac, comparabilă cu cea a lirei în din cultul lui Apolo. A jucat în tragedie și dans același rol
pe care-l juca lira în sacrificii, procesiuni și educația generală. Grecii făceau o atât de mare
deosebire între cele două instrumente, încât nici nu includeau muzica instrumentală într-un
concept unic: Aristotel însuși trata in mod dinstinct „citaredia” si „auletica”.
Muzica grecească, mai ales la inceputurile sale, era simplă. Acompaniamentul era
întotdeauna la unison și nu se punea problema a două melodii independente paralele. Grecii nu
au avut nici o idee de polifonie, și aceasta nu din cauza nepriceperii sau incompetenței, ci
datorită teoriei consonanței. Această consonanță a sunetelor se realizează când ele se amestecă în
asemenea măsură încât devin indiscernabile, după cum spuneau ei înșiși, se contopesc ca mierea
și vinul, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât când raporturile dintre sunete sunt cele mai
simple cu putință.
În muzica lor ritmul avea prioritate față de melodie. După cum avea să scrie Dionis din
Helicarnas „melodiile plac urechii, dar cel care stimulează este ritmul”. Predominanța ritmului în
muzica grecească se explică datorită legăturii dinrte aceasta cu poezia și dansul.
Originile muzicii grecești se situează în epoca arhaică, iar grecii le puneau în legătură cu
Terpandru care a trait în Sparta în secolul VII. Realizarea lui a constat în stabilirea unor norme
muzicale. Astfel grecii puneau în legătură originea muzicii lor cu momentul când i-au fost
stabilite normele fixe. Descriau acțiunea lui Terpandru ca prima fixare a regulilor, forma fixată
de el a fost numită nomos, adică lege sau ordine. Nomul lui Terpandru era o arie monodică
alcătuită din șapte părți. A triunfat de patru ori la Delphi, devenind în cele din urmă o formă
obligatorie. Nomul era o schemă în care se introduceau texte diferite. Unele modificări i-au fost
aduse mai târziu de către Thaletas din Creta, care a activat tot la Sparta și căruia i se datorează
cea dea doua fixare a regulilor. Regulile s-au schimbat, dar nici atunci, nici mai târziu muzica
grecească nu a încetat să depindă de ele. Termenul nomos înseamna că în Grecia, cultivarea
muzicii era guvernată de reguli obligatorii. Până și muzicologul grec Plutarh putea scrie: „Cea
mai înaltă și mai caracteristică trăsătură în muzică este păstrarea unei măsuri potrivite în toate
lucrurile”. Normele erau identice pentru compozitor și executant. Distincția modernă dintre cei
doi era virtual necunoscută în antichitate. Compozitorul nu făcea altceva decât să furnizeze un
schelet al operei care urma să fie completat în amănunt de interpret. Într-un anumit sens
amândoi erau compozitori, libertatea de compoziție era însă îngrădită de norme fixe.

Bibliografie:

1. W. Tatarkiewicz: Istoria esteticii, Ed. Meridiane. București 1978. p. 43-46