Roma antică

“Nici o artă nu cere o strădanie şi o muncă atât de perseverentă ca muzica.”

Schumann

Despre cultura muzicală romană avem informaţii în special din scrieri şi din iconografie,
fără însă a ne fi parvenit vreun text muzical notat. Cele opt secole de civilizaţie etruscă,
anterioară celei romane, au lăsat o impresionantă moştenire şi în domeniul artei
sunetelor, moştenire transmisă mai ales prin tradiţie, dar atestată şi pictural prin
imaginile muzicienilor din scenele de pe pereţii mormintelor.

După cum afirmă Atenaios, muzicanţii etrusci din secolul al V-lea î. Hr. practicau muzica
nu numai la ospeţe sau la diferite ceremonii, ci şi la jocurile atletice, în ocupaţiile
casnice (frământatul pâinii) sau în activitatea meşteşugarilor. Pasiunea etruscilor era
îndreptată, în special, spre instrumentele de suflat, cunoscând diferite tipuri
de trompete, destinate anumitor ocazii. Trompeta etruscă (lungă şi curbată la
extremitatea de jos) şi flautul dublu (cu un tub pentru sunete grave şi altul pentru cele
acute) sunt considerate a fi invenţii ale etruscilor.

Cele mai vechi izvoare vorbesc despre folosirea instrumentului băştinaş, tibia (un fel de
aulos), în timpul cortegiilor şi al sacrificiilor. În manifestările de cult religios de
provenienţă străină se foloseau lire, tamburine şi cinele. Faţă de greci, romanii foloseau
des cornul şi trâmbiţa. Despre muzica etruscilor din secolul al V-lea î. Hr. ne relatează
Atenaios, arătând că ea era practicată în timpul muncii pentru uşurarea efortului şi
creşterea producţiei. Exerciţiile pugiliştilor se desfăşurau în sunetul fluierului, iar sclavii
erau biciuiţi în sunetul tibiei.

Ovidiu Drâmba consideră că “începutul Romei, ca oraş, ţine esenţialmente de istoria

etruscilor, chiar numele oraşului este probabil de origine etruscă”. Răscoala populară din
anul 509 î. Hr. înlătură regimul monarhic din Roma, autorităţile etrusce fiind expulzate.
Se instaurează un regim republican, în care întreaga putere a statului trece în mâna
patricienilor, reprezentanţii aristocraţiei gentilice. În aceste condiţii, Roma republicană
începe unificarea diverselor stătuleţe din peninsulă, operă realizată după războaiele ce
au durat aproape trei secole. Marea putere militară romană este slăbită de năvălirea
popoarelor migratoare, care au contribuit la destrămarea imperiului. În anul 395 î. Hr.,
marele imperiu se împarte în cel de apus, cu capitala la Ravenna, şi de răsărit, cu
capitala la Bizanţ (transformat de împăratul Constantin în Constantinopol în anul 330).
Ultimul împărat al Apusului cade în anul 476 d.Hr.

Format în decursul secolelor de cuceriri şi de asimilări ale altor popoare, poporul roman
manifestă un spirit lucid, raţional şi practic. Geniul roman a avut mai puţine înclinaţii
spre speculaţii teoretice iar viaţa lor artistică era de provenienţă preponderent greacă.
Cultura greacă s-a extins în ţinuturile romane încă înainte de cucerirea Greciei de către
romani, punând apoi cu totul stăpânire pe cultura lor. Învinşi pe tărâm politic şi militar,
grecii i-au biruit pe cuceritori în cultură.

În perioada Imperiului (sec. I î. Hr. – sec. IV d. Hr.), romanii au asimilat cultura greacă
fără a o purta, însă, pe înălţimi. I-au accentuat caracterul de divertisment, exagerând
fastul şi magnificienţa serbărilor, iar în teatru, muzica şi-a pierdut rolul său. Corul antic
grec cedează locul cântecului solo, iar arta mimilor şi a histrionilor se dezvoltă în dauna
genurilor cu profil artistic.

Iau avânt genurile dramatice, legate mai strâns de practica artei populare, ca de
ex. atellana – comedie ce satiriza moravurile epocii (în genul commediei dell’arte de mai
târziu) – având cântece şi dansuri însoţite de sunetele tibiei (gen ilustrat de
Bathilius); mimele de origine greacă (comedie mimată cu caracter licenţios, ilustrată de
Pilade) şi pantomima (în întregime mimată), cu caracter vesel, tragic sau cu note grave.

În perioada imperiului, marile ansambluri produc o impresie deosebită în manifestările

muzicale, dar calitatea lor este îndoielnică, virtuozitatea vocală şi instrumentală tinzând
tot mai mult să înlocuiască expresivitatea. Muzica vocală şi cea instrumentală devin
apanajul aristocraţiei, iar profesorul de muzică un personaj foarte căutat. Chiar şi
împăraţii sunt preocupaţi de muzică iar cântăreţii şi instrumentiştii sunt răsfăţaţi cu
multe daruri şi onoruri. Diodorus şi Terpnus sunt răsplătiţi cu largheţe de împăratul
Vespasian (69-79), iar lui Mesomede din Creta, împăratul Hadrian îi ridică o statuie. La
rândul lor, împăraţii Marc Aureliu (161-180) şi Aurelian (270-276) au studiat muzica cu
Andronicus şi, respectiv, cu Geminus Comoedus. Şi împăratul Iulian Apostatul (361-363) a
studiat muzica. Cel mai înverşunat practician al muzicii dintre împăraţi a fost însă Nero,
ale cărui aptitudini nu erau însă pe măsura ambiţiilor sale. Pe patul de moarte, el a
promis că va cânta în locuri publice la orgă hidraulică şi la cimpoi, dacă se va însănătoşi.

Despre practica muzicii din sânul aristocraţiei romane ne relatează în scrierile

sale Horaţiu, care precizează că femeile luau lecţii de muzică cu Tigellus şi Demetrius,
artişti foarte preţuiţi, iar de la Sallustius aflăm că unele femei ajungeau chiar să
compună, de exemplu Saturnia – iubita lui Catillina. Aulus Gelus vorbeşte despre un cor
de băieţi şi fete, care cânta la ospeţe piese de Anacreon şi Sapho, în schimb, Martial se
pronunţă hotărât împotriva muzicii de la banchete.

Şi Cicero se ocupă în scrierile sale de practica muzicală şi teoria greacă a ethos-ului,

prezentă în ideile estetice ale romanilor. În volumul De oratore, arată că fiecare mişcare
sufletească se exprimă prin sunete adecvate, ce vin din natură, modul lor de emitere şi
nuanţele acestora corespunzând stărilor sufleteşti. În privinţa ethos-ului, admite că omul
este înrâurit de diferite cântece şi menţionează ca întăritoare melodiile frigiene. Ca
şi Platon, susţine faptul că în practicarea „cântecului şi a muzicii instrumentale trebuie
procedat cu moderaţie”.

Găsim şi informaţii despre instrumentiştii symphonici şi chiar despre copiii care mânuiau
diferite instrumente. Aflăm despre petrecerile care se defăşurau cu sistre şi crotale,
despre obiceiurile cântăreţilor histrioni şi câteva date despre tehnica vremii. Aminteşte
de orgiaticul desfătărilor muzicale şi menţionează succesele unor instrumentişti şi
cântăreţi, printre care era şi cântăreaţa Argesila. Tot Cicero constată faptul că în teatrul
antic se poate prevedea cine intră pe scenă după primele măsuri ale melodiei intonate de
tibia, desluşind, astfel, practicarea “in nuce” a ceea ce mai târziu se va numi laitmotivul
wagnerian.

La rândul său, Seneca reia cu convingere tema ethosului, ilustrând-o cu aspecte ale
impactului timbrurilor instrumentale asupra ascultătorului. Atribuia unor cântece efecte
corupătoare: „Cine ascultă pe symphonici, păstrează moliciunea lor în ureche şi este
împiedicat să se ocupe de lucruri serioase.” Recunoaşte că „lira calmează sufletul, în
schimb trâmbiţa îl agită”. Reamintim ipoteza muzicii ca imitaţie a naturii, formulată
de Lucretius Carus în lucrarea sa De rerum natura.

În ceea ce priveşte ethosul genurilor sau al instrumentelor, teorie atât de răspândită la

greci, găsim menţiuni şi în satira Măgarul de aur de Apuleius, în care menţionează
“fluierele lascive” ce semnalau intrarea Junonei; “dorianul războinic” din cântul închinat
Minervei şi sunetele grave ale tibiei care incitau la dans, amestecându-se cu cele ascuţite
ale tubei.

Scriitorii romani aduc date şi despre obiceiurile străine. Apuleius relatează despre
instrumentiştii egipteni, care cântau la flaute traversiere; Horaţiu descrie femeile siriene
care cântau din gingara; Ovidiu vorbeşte despre înclinaţia contemporanilor săi pentru
cântecele de pe Nil, iar Propertius semnalează prezenţa auleţilor egipteni.

În primele secole ale erei noastre, atât muzica romană cât şi cea greacă manifestă un
declin spiritual. Vechile teorii despre ethosul muzicii sau despre acţiunea benefică a
acestei arte în educaţie cad în desuetudine. Gânditorii manifestă o atitudine
dispreţuitoare faţă de muzică, socotind-o a fi o artă cu precădere de agrement, bună
doar pentru a însoţi petrecerile, marşurile sau luptele din arenele circurilor, fapt ce
oglindeşte stadiul precar al culturii muzicale. Ca şi Nikomachos din Gerasa (sec. al II-lea
d. Hr.), Sextus Empiricus (finele sec. al II-lea d. Hr.), în scrierea sa, Contra
învăţaţilor (cartea a şasea), critică muzica, aptă doar de a incita simţurile şi de a
produce efecte nedorite asupra caracterului şi comportamentului uman. El elogiază
muzica din epoca clasică greacă, regretând decadenţa artei sunetelor din cea elenistică.

Concepţiile despre muzică ale filosofilor din ultimele trei secole ale Antichităţii (sec. II-IV
d. Hr.) oglindesc, pe de o parte, decadenţa culturii antice, pe de altă parte, înfiltrarea
concepţiilor mistice orientale şi, mai ales, configurarea unei noi culturi, în care spiritul
bisericii creştine tinde să dea un caracter religios creaţiei artistice.

În general, filosofii vor prelua teoriile pitagoreice despre număr şi despre raporturile
numerice, ca factori ai armoniei cosmice şi muzicale. De aceea vor aşeza muzica în
rândul ştiinţelor enciclopedice, alături de geometrie, aritmetică şi astronomie. Astfel,
Nikomachos din Gerasa considera muzica o ştiinţă matematică, izvorâtă din aritmetică, în
schimb, Proclus (sec. al V-lea) credea că ea are menirea de a “purifica sufletul”. Alături
de neopitagoreicienii citaţi, filosofii neoplatonicieni, Porphyrios (sec. al III-
lea), Plotin şi Iamblichos (sec. al IV-lea) reiau tezele platoniciene şi le îmbină cu mistica
orientală. Ei vorbesc despre purificarea sufletului prin muzică, despre legătura cu
demonii buni sau răi şi despre alte teorii, care pregătesc viziunile estetice ale Sfinţilor
Părinţi.

A treia şcoală filosofică, în ale cărei idei se oglindeşte agonia culturii antice, este cea
iudeo-alexandrină. Reprezentantul ei, Philon vedea în muzică, la fel ca şi în celelalte
discipline, o pregătire pentru filosofia mistică.

Lumea antică se prăbuşeşte. Imperiul roman cade sub loviturile popoarelor migratoare. O
nouă cultură se constituie purtând pecetea creştinismului, care se răspândeşte plenar în
spaţiul european din Evul Mediu.