Lecţia 3 – MUZICA ÎN EVUL MEDIU

“Muzica îi face pe oameni mai răbdători şi mai buni, mai modeşti şi mai cumpătaţi.

Prin ea uităm mânia şi viciile. După teologi, nici o artă nu poate fi egalată cu ea.”

Luther

Odată cu convertirea împăratului Constantin, creştinismul devine religie oficială a

Imperiului roman şi prigoana se opreşte. Prin Edictul de la Milano (313), împăratul
Constantin acordă libertate cultului creştin, deschizând drumul spre recunoaşterea
creştinismului ca religie de stat de către împăratul Teodosie (392). Acum ierarhia şi
comunităţile creştine se organizează şi se stabileşte tipicul manifestărilor cultice. Biserica
va impune anumite cântări şi va determina un anumit stil muzical. După Conciliul de la
Laodikeea (364), când se decretează ca în biserică să cânte doar cântăreţii profesionişti
(fiind înfiinţat “Corpul cântăreţilor profesionişti”), muzica va pierde, uneori, din
sinceritatea emoţională, avută atunci când întreaga comunitate cânta la serviciul religios.
În istoria culturii creştine, primele două secole se caracterizează prin diversitatea muzicii
diferitelor comunităţi, din această perioadă datând manuscrisul de la Oxyrhynchos. În
perioada răspândirii creştinismului la diferite popoare, în muzica de cult pătrund multe
cântări din ritualurile precreştine sau din practica populară, iar după anul 313, când se
acordă libertate cultului, se ridică biserici şi se diversifică stilul muzicii. Răspândindu-se
la diferite popoare, s-au produs interferenţe între muzica primilor creştini şi cea locală,
autohtonă.