D E LA BUNUL CREŞTIN ŞI BUNUL CETA ŢEAN LA

PA TRIO TUL NA ŢIONAL

MIZA ŞCOLARĂ ŞI SECULARIZAREA ÎN SECOLUL AL XIX·LEA

Simona NJCOARĂ

Şcoalele în trecut se ţineau în pridvoarele bisericii noastre,

dar pe viitor şcoala săfie pridvorul bisericei române!
"
"Buletinul Instruc�unii Publice , aprilie 1866

O mutaţie a sensibilităţilor. Secolul al XIX-lea a însemnat o turnantă

mentală, naşterea unei noi sinteze culturale, inspirate de diversificarea preocupă­
rilor intelectuale, de reconsiderarea tradiţiei, încurajarea emancipării şi afirmării
capacităţilor umane, a creaţiei originale, a diversităţii şi plenitudinii, o perioadă
în care s-a încetăţenit lent conceptul de modem, cel care a angrenat gândirea
socială şi politică spre prezent şi viitor . Valorile Luminilor franceze sau ale
romantismului german, modelele inspirate de revoluţia de la 1789 au fost
adaptate orizontului de aşteptare românesc, încărcat de frustrări, aspiraţii
idealuri de dreptate socială, unitate şi independenţă, şi utilizate ca principii
mobilizatoare. Valorile transmise pe unda duratei lungi din epocile precedente au
cunoscut un cadru cultural nou, o efervescenţă a procesului de cultivare, care-şi
avea însă începuturile la umanişti. Pentru Cantemir civilizaţie însemnase scientas,
vitae culhtm, bune cunoştinţe şi bune moravuri. încă din secolul al XVIII-lea
diversificarea preocupărilor intelectuale adusese în prim plan necesitatea
cultivării prin educaţie, artă şi lectură, în intenţia de a crea o nouă civilizaţie.
Amplificarea domeniului cunoaşterii morale şi etice, subordonarea treptată a
vieţii intelectuale scopurilor etica-politice şi pedagogice a declanşat declinul
valorilor şi eticii religioase. "Lumea " începe să nu mai desemneze ansamblul
patimilor, iar înţelepciunea ", să nu mai fie doar dobândirea cunoştinţelor sfinte
"
şi a virtuţii creştine. Noile iniţiative culturale vizau, încă de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea modelarea masei de ignoranţi, în vederea dezvoltării capacităţii de a
rezolva cele mai diverse şi complicate situaţii de viaţ:ăt.
Metamorfoze importante, precum trecerea de la statutul de cărturar la
cel de intelectual, de la instruirea patriotică în slujba " ridicării patriei " la cea

t Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, Ed. Acad. RSR, 1972, p. 17,
1 1 0-1 14.

131

www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

cetăţenească au multiplicat dialogurile dintre diferitele nivele culturale şi

mentale din societatea românească2. Începutul secolului al XIX-lea a reprezentat
o deschidere intelectuală generoasă, o îndârjire, o nerăbdare a cărturarilor de a
micşora distanţa ce separa poporul român de naţiunile din fruntea civilizaţiei.
Dar, Biserica exercita încă un rol în modelarea moravurilor. în mediul fanariot
factorii de inerţie au covârşit forţele renovării, dar din al doilea deceniu al
secolului se accelerează europenizarea în moravuri, în vestimentaţie etc. a
păturii superioare, se întemeiază învăţământul mediu românesc, se lansează o
nouă generaţie ataşată de spiritul renaşterii naţionale. Abia după 1830 s-a
acutizat fervoarea recuperării, instituţionalizarea culturii, culturalizarea fiind
concepută ca o operă urgentă, publică şi prometeică3. în anii '30 ritmul
schimbărilor s-au intensificat pe fondul confluenţei filosofiei iluministe cu
romantismul şi liberalismul politic şi economic. Noile generaţii de intelectuali
au fost atraşi de politică şi s-au ancorat în explicaţii tot mai raţionale asupra
existenţei sociale, asupra exigenţelor secolului şi a întârzierii româneşti!
Recuperarea unei " ordinii ideale", raţionale a fost văzută în act prin extinderea
iluminării -, prin îndepărtarea prejudecăţilor, răspândirea cunoştinţelor utile ­
prin promovarea unei pedagogii ghidate de binele comun şi idealul renaşterii
naţionale. Familiarizarea, prin lecturi şi traduceri, cu categoriile raţionale
occidentale, creşterea prestigiul ştiinţei au încurajat o nouă clasificare a
cunoştinţelor, o restructurare a activităţilor culturale, o conştiinţă a decalajului
cultural faţă de Europa. Impactul cu Occidentul poate fi privit ca o cursă spre
orozonturi noi, dar şi ca o afirmare a adevăratei culturi româneşti modeme.4
Prestigiul acordat valorilor intelectuale, pe de-o parte, dar un caracter popular
al creaţiilor, pe de altă parte, cultivarea specificului naţional, dar şi a
europenismului au germinat o anume sinteză culturală şi mentală românească în
prima jumătatea secolului al XIX-lea.
Liberalizarea, deşi introdusă timid după 1830 şi apoi stânjenită de
legiferarea cenzurii, crea totuşi premizele generalizării ideilor noi şi a
transformării nemulţumirilor personale într-un climat de opinie publică. Lupta
pentru cultură a devenit o luptă în favoarea unor valori moderne, revoluţie,
natiune, democratie, liberalism, iar patosul "culturalizării" s-a resimtit ca o
1 '
imanenţă a progresului spiritual5. O " generaţie " de iluminişti, cu vocaţie de
'

apostoli (Gh. Asachi, 1. Heliade-Rădulescu, P. Poienaru, E. Poteca etc.), dispre­

ţuiau moştenirea fanariotă, doreau progresul societăţii româneşti, dar cu
păstrarea contactului cu valorile tradiţiei, cu o anumită idee a boierismului

2 Idem, Sinteză şi originalitate în cultura română, 1 650-1848, Bucureşti, Ed. enciclopedică română,
1 972, p. 227.
3 Paul Carnea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1 780-
1 840, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 426. Idem, Oamenii începutului de drum, Studii şi cercetări
asupra epocii paşoptiste, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, s.a., p. 5-9, 159.
4 Al. Duţu, op. cit., p. 240.
s Ibidem, p. 424.

132
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

patriarhal şi patriot. În continuarea tradiţiei iluministe aceştia credeau în nevoia

dezrădăcinării relelor deprinderi şi concepţii prin cultivare poporului. O
"
" generaţie mai tânără, romantică şi revoluţionară, fără a renunţa la
prozelitismul cultural, s-a dovedit mult mai pragmatică, mai tentată de noile
idei politice şi sociale ale veacului Aceştia din urmă şi-au început instrucţia cu
dascăli particulari, au continuat-o apoi în şcoli unde curiozitatea ştiinţifică şi
filosofică, emulaţia patriotică şi militantismul civic au devenit prioritare6.
Pentru ambele " generaţii " însă culturalizarea era o mare virtute, iar slujirea
devotată a naţiunii şi a patriei o mare misie! Mesianismul luminarei înserrma
criteriul unui popor ales, un mijloc de a schimba soarta ţării, într-o epocă de
întrecere generală pe stadiul progresului, reversul fiind rătăcire, nemişcare ( . . . )
neamul românesc fiind şi el chemat a ajunge la un viitor mai desăvarşit, spre care a
pornit familia cea mare a creştinimei7. Cunoaşterea legii lui Durrmezeu şi a legilor
oamenilor deopotrivă devenea o condiţie de ieşire din condiţia brutei, reflecta
Petrache Poenaru la 1843!8
Dezbaterea angajată pe tema patriotului şi a patriotismului s-a ancorat
în critica îndreptată împotriva inerţiei şi a superstiţiilor păgubitoare pentru efortul
colectiv, apreciindu-se că acestea nu se datorau numai opresinii străine,
insecurităţii economica-sociale etc., ci şi unei vieţi mentale tradiţionale şi
conservatoare. O majoritate rurală nu putea inventa opţiuni alternative în
raport cu finalităţile sale economice impuse de climat, de sol, de regimul
ancestral al proprietăţii în care trăia. Mulţi tineri bursieri la şcoli occidentale au
resimţit un complex al decalajului de civilizaţie dintre spaţiul românesc şi cel
vest-european, de unde şi efuziunea schimbării strategiei educative, a
materializării din iniţiativă particulară a unor instituţii şcolare. Cultivarea
poporului, majoritar rural în toate provinciile româneşti, a înserrmat tocmai un
efort de modelare a mentalităţilor populare în favoarea unor valori şi practici
moderne (sociale, politice, culturale), scopul suprem fiind afirmarea civismului
şi a naţionalismului9. George Bariţiu, care şi-a pus talentul jurnalistic în
favoarea doctrinelor economice liberale, se înscria, de pildă, printre intelectualii
care visau la o ridicare materială a poporului, în majoritate rural, la o
promovare a meseriilor, a creditelor care ar fi scos naţiunea din înapoiere şi
imobilism1o.

6 Ibidem, p. 424, 431 .

7 V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1 800-1 864, I, Bucureşti, 1892, p . 1 05, 279, 287.
s Mirela-Lurniniţa Murgescu, fntre " bunul creştin " şi " bravul român ". Rolul şcolii primare în constituirea
identităţii naţionale româneşti (183 1 - 1 878), laşi, Editura A'92, 1 999, p. 52. Imaginea romantică a
ţăranului nu era cea de incult şi retrograd, ci a omului simplu şi înţelept, care trăieşte în armonie
cu natura, un instrument capabil să regenereze societatea! Apelul la cultură în mediile rurale a
devenit deliberat, iar răspândirea tipăriturilor şi afirmarea învăţământului a bulversat o cultură
predominant orală. Dar, romanticii au încurajat un imens paradox: o modernizare a culturii şi a
mentalităţii rurale, dar şi o tendinţă de a vedea duios în cultura populară, majoritar rurală, un
tezaur de înţelepciune şi de forme autentice adică constante ale spiritului naţional!
9 Al. Duţu, op. cit., p. 226-227, 230.
IO P. Comea, Originile romantismului românesc, p. 424.

133
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

După ce multă vreme chestiunile educaţiei fuseseră în frâul instituţiilor

religioase şi a autorităţilor locale, acestea au devenit un proiect unitar al
Statului, cu o organizare sistematică, în privinţa extinderii educaţiei spre
categorii mai largi. Miza şcolară nu era numai alfabetizarea, ci şi cultivarea
unor valori civice şi morale, stimularea patriotismului, modelarea conştiinţei
identitare, adică formarea unui model civic şi naţional. Nevoia unei învăţături
publice avea să fie sancţionată de Regulamentul Organic întrupat în legiuirile din
anii 1831, 1832 şi 1834, o " constituţie" care făcea din şcoală o instituţie perma­
nentă de Stat, după ce fusese doar o bunefacere şi o milă domnească. Un memoriu
din 1834 invoca explicit necesitatea grupării tuturor în jurul noilor instituţii
create de Regulamentul Organic şi aşteptarea cu încredere a împlinirii unui timp
al dezvoltării prosperităţii, pe care ele o promitll. Cu adevărat, în orice stat bine
organizat, nota Aaron Florian în Patria, patriotul, şi patriotismul din 1 843, între cele
dintâi instituţii făcătoare de bine care îl împodobesc şi îl împutemicesc figurează, fără
îndoială şcoalele publice ( . . . ) spre a întipării tinerimei naţionale forma ce va să-i dea,
aplecările, gusturile, părerile şi gusturile ce va să aibă, înaintările ce doreşte ca naţia să
facă şi fericirea ce voieşte ca patria să dobândească ( . . .). Numai în şcolile publice
tinerimea se poate creşte pentru saţietate ( . . . ) numai aici se pot dezvolta cu înlesnire
puterile şi dispoziţiile orcărui tânăr spre a fi odată patriot bun12. Asumarea responsa­
bilităţii pentru educaţia publică a atras mai multe încercări de legiferare,
referitoare la cărţile şcolare, la regulamentele şcolare dezvoltătoare ale Regula­
mentelor Organice etc. Dar, nu numai legile, programele şcolare şi declaraţiile
de intenţii, ci mai ales manualele aveau să fie instrumentul de modelare a
sensibilităţii publice, de vehiculare a valorilor noi, a ideologiilor culturale şi
politice ale epocii.n Serbările şcolare, în capitale sau oraşe de provincie, con­
form Regulamentelor şcolilor din 1835, 1837, deveneau o manifestare de
prestigiu şi amploare, la care uneori participau solemn şi domnitorii de la Iaşi
sau Bucureşti, autorităţi şcolare şi religioase, notabilităţi şi chiar reprezentanţi
diplomatici. Dar, domnii regulamentari, deşi doreau să se împăuneze cu
meritul de protectori ai şcolilor şi ai artelor, au acţionat echivoc şi şovăielnic, au
căutat să tempereze zelul înnoitor al intelectualilor, suspectaţi că se servesc de
cultură şi educaţie pentru a colporta idei subversive. Măsurile de cenzură din
Ţara Românească de la 1833 sau din Moldova de la 1835 aveau drept scop să nu
se zică ceva rău împotriva religiei, moralei şi statului, căci radicalizarea
atitudinilor politice devenea neliniştitoare pentru stăpânire!14

Il M.-L. Murgescu, ap. cit., p. 32-33, 40; Vlad Georgescu, Memoires et projets de reforme dans les

Principautes RDumaines, 1831-1848. Repertoire et textes. Avec un suppliment pour les annees 1 769-1830,
Bucarest, 1972, p. 44; Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească,
Bucureşti, Ed. Nemira, 2001, p. 267-268.
12 Apud M.-L. Murgescu, ap. cit. p. 64.
13 Diferenţele dintre şcolile urbane şi rurale s-au menţinut, în ciuda unor modificări din progra­
mele şcolare, pârul pe la 1878. La sate învăţarea cunoştinţelor legate de economia de câmp şi cea
casnică, era considerati'l importantă, fiind justificată de activităţile rurale. Ibidem, p . 70-71.
14 Ibidem, p. 45-46, 70-71; P. Carnea, op. cit., p. 255.

1 34
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

Conştiinţa politică a devenit şi la noi sufletul veacului, puternica

"
circulaţie ce aţâţă toată gândirea şi toată fapta " . În politică se învârteşte astăzi
toată ideea, scria Mihail Kogălniceanu ( Steaua Dunării ", 1855). Din ea izvorăsc
"
toate acele valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat necontenit în opinia
publică şi împing activitatea mulţimei spre căi nouă" 15. Sursă a unor scopuri
concrete, politica trecea pe primul loc în planul valorilor, iar modelul uman
prioritar devenea cetăţeanul patriot, în locul cărturarului patriot. Activitatea
intelectuală, literatura, arta, morala, istoria, politica, au fost chemate să se
concentreze asupra destinului patriei şi al naţiunii. Croazada democraţiei " şi
"
speranţa emancipării naţiilor împilate şi-au desemnat adversarul în reacţiune,
fidelă mentalităţii conservatoare, considerate învechite şi imobile! Societatea
devenea un centru neapărat pentru om" ( Gândirea românească" , 1851) şi
" "
nimeni nu putea întoarce spatele secolului! 16
Idealurile educative ale primei părţi a veacului al XIX-lea erau
influenţate de lucrări din pedagogia franceză sau germană, care încurajau
consecvent educaţia moral-religioasă. Metodicile şcolare din prima jumătate a
secolului şi până spre 1865 fac referire la rolul cunoaşterii istoriei sfinte şi sunt
sumare în privinţa predării istoriei patriei. Regulamentul instrucţiunii publice din
Moldova din 1832, preciza importanţa culturii religioase, alături de scris, citit
sau de alte cunoştinţe de aritmetică, gramatică, geografie, istorie naturală,
istoria biblică, istoria patriei, pe scurt. Unele iniţiative mai îndrăzneţe au propus
chiar studii de filosofie şi de dreptul naturei, care corespundeau avântului
european al gândirii profane! Filosofia ca disciplină şcolară a fost predată între
1831-1832 de Eufrosin Poteca, fost egumen la Motru, iar din 1843 de August
Treboniu Laurian). Poteca s-a arătat atât de fascinat de raţionalismul german,
încât a ajuns să considere că dogmele religiei creştine ar trebui adaptate . . .
cerinţelor societăţii. Ca urmare, unii contemporani monahi, ca Naum
Râmniceanu, au reacţionat şi 1-au învinuit de putredă socoteală, adică de
păgânism sau ateism! 17
Catehismele şcolare cuprindeau datoriile omului creştin, dar şi acelea
"
de mădular al societăţii " , de fiinţă cugetătoare şi cunoscătoare de fapte
"
moraliceşti " (Aaron Florian, Catehismul omului creştin, moral şi soţia[, 1834, foarte
răspândit în veacul al XIX-lea, fiind retipărit în câteva rânduri până la sfârşitul

1s Al. Duţu, Sinteză şi originalitate, p. 178-179, 1 84; Idem, Pour une histoire de la devotion Sud-Est

europeenne. Contributions recentes, "Revue des etudes Sud-Est euripeennes. Civilisations­

Mentalites" , 1991, 29, nr. 3-4, p. 241-245; Idem, Sacre et profane dans la Sud-Est europeen. Reflexions
preliminaires, în " E tudes roumaines et aromaines" , ed. P. H. Stahl, Paris, 1990, p. 51-53; Idem, Ll
vision du monde dans le roman populaire du Sud.Est de l'Europe a l'aube de Romantisme, în "Synthesis",
16, 1989, p. 43-50.
16 Idem, Sinteză şi originalitate, p. 184, 205.

1 7 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 87; Nicolae !sar, Opera didactica-ştiinţifică a dascălilor Colegiului Naţional
" "
" Sf Sava şi semnificaţia ei social-politică (1831-1 848), în "Studii şi Articole de Istorie , 53-54, 1986,
p. 210; Gh. Bariţ şi contemporanii sifi, 1, Bucureşti, Ed. 1 973, p. 220.

135
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

secolului!). Educaţia religioasă o consolida pe cea civică, de vreme ce cele cinci

datorii sfinte ce trebuiau respectate conform unui Mentor sau abecedar din 1836
erau "către Dumnezeu, către patrie şi stăpânire, către născători (părinţi - n.n.),
către moraliscii, adică către preoţi bătrâni şi învăţători " . După Dumnezeu, "aice
pe pământ stăpânirea îngrijeşte de buna petrecere şi fericirea tuturor oamenilor
( . . . ) stăpânirea face şi ţine liniştea şi pacea în ţară. " (A. Florian, Catehismul . . , .

1834). Cultul ierarhiei, al obedienţei erau legate aşadar de valorile religioase!

Iubirea de patrie şi cătră părintele ei, Domnitorul, întărirea în credinţă, dragoste şi
supunere către patrie şi gubern, devenise izvorul fericirei obşteşti, dar nu a fost
uitată nici silinţa de a insufla tinerimei princepii legei creştineşti şi ai frumosului ei
moral. ( "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", 1841) 1 8• Catehismul, rugăciunile,
istoria sacră, memorizaţia de parabole din Evanghelie, explicarea lor morală, erau
predate de către preoţii locului, iar îndeplinirea datoriilor religioase de către
şcolari trebuia prezentată Epitropiei printr-un raport semnat de inspector, preot
şi învăţător. În ceea ce priveşte istoria profană, ea avea tot menirea de a da
cunoştinţe sănătoase de morală şi conduită publică, de aceea era nevoie de o istorie
exemplară mitică, " ca să se agaţe ( . . . ) de oarecare fapte şi de oarecare personaşe
netăgăduit de importante şi să despice puţin orice ele înfăţişează mai
folositor! " l9
Şcoala, noul templu al moralităţii. Catehismele erau un cod de valori şi
de comportament care aveau drept menire nu numai socializarea creştină, ci şi
civică şi familială, de la mica familie, la marea familie: Patria şi Naţiunea.
" Istoria sfântă trebuie să fie cea dintâi învăţătură pentru copii; această învăţă­
tură întipăreşte pentru totdeauna în mintea copiilor epocile şi erele; întoarce la
originea sa firul cronologiei şi printr-aceasta pregăteşte înţelegerea pentru
istoria generală. Pentru ce să se facă a se începe lumea de la Romului . . . ? Trebuie să
începi de la Dumnezeu, care a zidit lumea . 20 . .

În virtutea acelei mişcări ce neamurile Europei necontenit fac ( . . . ) pe calea

progresului şi a desăvârşirei, mijloacele de înaintare cele mai puternice sunt întinderea
învăţăturilor populare şi întemeierea principelor de religie şi de morală, pe care se
razimă vecinicile legi ale bunei orânduieli, ale dreptăţii şi ale adevărului, era de părere
P. Poienaru ( "Curierul românesc" , 1841, nr. 30). Impresia optimistă că " maşina
patriei îşi prefăcu cursul, şi românul părea că triumfă asupra sorţii ", ce răzbate
din paginile " Foii pentru minte . . . ", din 1842, nr. 3, se referea la un curent de
schimbare a "năravurilor " de civilizare, a unei naţii înmormântate oarecum!
Gheorghe Asachi avea să fie, câţiva ani mai târziu, şi mai explicit în discursul

1s "
" Foaie . . . , nr. 3, 1843, nr. 51 . Abia prin deceniul al 9-lea în manualul lui A. Florian cuvântul
stăpânire a fost înlocuit cu cel de guvern şi autorităţi. M.-L. Murgescu, op. cit., p. 47, 166-167.
19 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 76, 252-253; V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1 800-1 864, voi. 1,
Bucureşti, 1892, p. 201-203, voi. III, p. 252-253.
20 Doamna Câmpa, Pentru educaţia coprilor, trad. din limba franţozească, după J-L. H. Genet,

Bucureşti, 1839; Bibliografia românească modernă, 1831-1918, voi . 1, A-C, p. 543; M.-L. Murgescu,
op. cit., p. 75, 87, 104.

1 36
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean Ia patriotul naţional

de deschidere a cursurilor Academiei din laşi, sustinând 1

că "buna-creştere
întemeiată pe învăţăturile Sf. Dogme a bisericei, pe ştiinţa binelui, supunerea
către legi, prin ştiinţele pozitive şi specialităţi folositoare pentru feluritele stări "
{ "Albina Românească ", 1843, nr. 83) era singura cale a progresul ţării21.
Cultivarea prioritară a virtuţilor relighiei şi moralei, susţinea Costantin Negruzii
trebuia să asigure disciplina socială, formarea de cetăţeni buni şi folositori ţărei,
de oameni supuşi şi ascultători, conştienţi de îndatoriri, dar şi de drepturile lor.
Acele vremuri noi, care păreau că lasă în urmă necurmatele dărăpănături, ruine,
ale trecutului se însemnează prin linişte, nota "Învăţătorul satului ", 1847, nr. 15,
prin înaintare, osârdie, îndeletniciri de tot felul folositoare, luminare etc. Şcoala a
devenit noul templu al moralităţii, al omului cinstit, trebuincios societăţii, pe care
învăţătura să-1 aducă la adevărata cunoştinţă a credinţii, a-i îndrepta năravurile, a-l
face mai regulat şi mai stăruitor la îndeletnicirile sale cele câmpeneşti. (P. Poienaru,
Cuvânt rostit la serbarea împărţirii premiilor, 1841)22.
Predarea istoriei sfinte, " faptele minunate ale acelor timpuri a lumei "
face ca " formele credinţei să prindă rădăcină în inima şi mintea copiilor"
{Dimitrie Pop, Povăţiutorul educaţiei copiilor . . . , 1846), din era răsare doctrina
credinţei şi a moralei, dar prin ea "nu se separă niciodată augustul nume al
Domnului de imaginea sacră a Patriei " . Educaţia moral-religioasă şi civică
trebuia să modeleze " gustul virtuţii, amorul bunei-orânduieli şi dădarea cu
supunerea", cum se preciza de către Ioan Brezoiani în fnvăţătorul primar . . . , 1848,
lucrare care avea un capitol intitulat curs de instrucţie morală şi religioasă, în care
preciza că istoria şi geografia veche trebuie învăţate subt punctul de vedere al
istoriei sfinte şi istoria modernă să o legi de istoria religiei23. Ion Heliade-Rădulescu,
un entuziast al educării civice avea un discurs mistic despre libertate, dreptate,
lege, autorităţi, opuse tiraniei, despotismului, cerând respectarea Alesului
Naţiunii şi a guvernului, ca o condiţie a armoniei societăţii. (Lectura pentru clasa 1
primară, 1861). Transferul de sacralitate spre sentimentul de ataşament faţă de
patrie, spre devotamentul faţă de instituţiile statului se asocia unei viziuni
secularizate a puterii politice: Domnul era considerat reprezentantele patriei sau
mai bine zis Patria personificată. "Deprindeţi clară pe copii a se ruga lui
Dumnezeu pentru dânsul, nu din buze, ci din inimă şi a onora familia sa
domnească, miniştrii săi şi autorităţile supreme ale ţării. Şi legile sunt identice
cu patria; căci ele sunt făcute de ţară prin intermediul acelora care o represintă.
Respectul pentru legi şi magistraţi trebuie să se planteze ( . . . ) să devină ( . . . ) o a
doua natură. " (1. P. Eliade, Cursu educativ, 1869). Discursul dascălilor, de spriji­
nire a educaţiei religioase şi morale în formarea cetăţeanului, era în armonie cu

21 Ibidem, p. 48.
22 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 47-48, 52-53; Vezi Damaschin Bojincă, Scrieri. De la idealul luminării la
idealul naţional, stud. introductiv, texte, note N. Bocşan, Timişoara, 1978; Cf. Michel Pastoureau,
L 'Etat et son image emblematique, in "Culture et ideologie dans la genese de l'etat moderne", Actes
de Table Ronde org. par CNRS et l' Ecole fran.,aise de Rome, 1985, p. 145-153.
23 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 76.

137
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

exigenţele statului, ale cărui funcţionari fideli erau de altfel: " şcoala normală îşi
trage învăţăturile sale din ceea ce religia are mai sublim, morala mai curat,
inteligenţa mai adânc şi folositor. " ( "Foaie pentru minte . . " , 1844, nr. 41). Bazele
.

religioase erau sursa virtuţilor fără de care învăţătura, ştiinţa ar fi ca arbori

frumoşi la vedere, dar fără fructe! ( " Oltul ", 1857, nr. 18). Religia şi morala, aceste
surori gemene, şi a căror sumă fac piatra unchiulară a întregii societăţi, au fost cele mai
întaiu învăţături ce au luat copii. ( "Vestitorul Românesc ", 1845, nr. 64). Virtutea
era definită de Gh. Asachi ca o luptă de bună voie contra piedicilor din cale
fericirii şi a binelui obştesc. Numai că astfel definită morala devine profană,
valoarea sa supremă fiind în interesul public, în încrederea deplină în facerea
de bine a oamenilor, pe când pentru Biserică -, care nu accepta excelenţa
înclinaţiilor firii - virtute însemna tocmai lupta cu sine contra viciilor şi a altor
păcate! Virtutea a devenit la mijlocul veacului al XIX-lea un concept prin
excelenţă comunitar, care pe lângă cultivarea sociabilităţii, a filantropiei îşi mai
adaugă angajamentul necesar cetăţeanului şi eroismul necesar patriotismului şi
nationalismului24.
' În ierarhia ataşamentelor religia şi-a păstrat un loc prioritar, în faţa tria-
dei, autorităţi-patrie, familie, dar cultivarea virtuţilor creştine era asimilată celei
cetăţeneşti, iar iubirea de muncă, cinstea, onestitatea, dreptatea, devotamentul,
iubirea aproapelui, râvna pentru binele de obşte, socotită jertfă patriotică, ur­
mau să arrnonizeze aspiraţiile personale cu cele colective. Religia şi civismul s-au
armonizat consecvent cu patriotismul. Dacă Catehismul lui Aaron Florian din
1834 scria despre datoria sacră de a iubi patria, la fel menţiona şi Mentorul sau
abecedarul lui Jianu din 1836, iar un Catehism din 1846 asocia sacrificiul pentru
neam şi patrie, cu cel al Mântuitorului, care a murit pentru neamul omenesc. A.
T. Laurian nota în al său Catehism creştinesc, din 1857 de " religia patriei ( . . . ) este
temeiul şi fericirea vieţii. " Ideea sacrificiului pentru patrie a fost, ceva mai târ­
ziu, asociată proprietăţii, de pildă, într-un Manual al învăţătorului din 1874, pen­
tru că patriotismul începe să fie asociat lucrărilor trebuincioase societăţii, să se
confunde cu crearea unei elite a ştiinţelor pozitive şi specializate în diverse ra­
muri: "încât (românii - n.n.) să se poată compara cu cei mai învăţaţi de aiurea ",
ca o condiţie de a "deschide ţării isvoare de fericire şi a ne socoti şi noi între
neamurile civilizate"25. Mai mult, patriotismul este asociat spiritului naţional,
de aceea dascălii de limbă naţională de la " Sf. Sava " , precum ardeleanul Ioan
Pop (Lecţii de analiză logică, 1848), foloseau exemple de propoziţii cu trimitere
patriotica-naţională: " Românii sunt îndrăzneţi viteji " ; Patriotismul este o
virtute publică"; Patria "este în centrul domesticelor noastre afecţii, în suvenirul
strămoşilor noştri, în amorul copiilor noştri . . . "; "Studiul ştiinţelor, luminând
duhul, pregăteşte inima la virtute " etc. "Educaţia, scria I. P. Eliade (Cursu

24 Ibidem, p. 51, 88, 109; Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română,
Bucureşti, Ed. enciclopedică, 1986; Vezi P. Comea, Originile romantismului, p. 243-255.
25 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 51, 60, 1 64-165.

1 38
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

educativ, 1869, 1874), nu trebuie să se mărginească a face din copil numai un om,
unul creştin, este datoare a face din el şi un cetăţean, " gata a construi în toate
mediile sale la binele societăţii, din care el face parte, şi ( . . . ) a sacrifica interesul
personal, fericirei generale "26.
În deceniile 4-6 ale secolului cenzura a mărit controlul ideologic riguros
al guvernului şi al Domnului, ceea ce-l îngrijora pe Ioan Maiorescu şi pe alţi
intelectuali care nu vedeau cu ochi buni lipsa de libertate a discursurilor şi a
manifestărilor şcolare. Utilitatea socială a şcolii era prioritară, a fi folositori
patriei şi lor înşişi devenea manieră încurajatoare de afirmare socială! Această
tendinţă crea însă îngrijorare pentru cei care credeau că "învăţăturile ar trebui
să fie slobode numai pentru nobilime, iar nu şi pentru mojici ... căci de se va
urma tot aşa să înveţe carte tot ţăranul, o să ajungă vremea ( . . . ) să nu mai
găsească boierul slugi sau plugari! "27 Educaţia trebuia să fie, credea domnitorul
Mihail Sturza al Moldovei, "potrivită cu starea şi trebuinţele fieşticăruie trepte
de locuitori " şi neapărat fundamentată pe principii religioase, morale. Această
viziune fusese deja lansată de Barbu Ştirbei, logofătul instrucţiunii publice încă
din 1 833 (devenit peste două decenii domn al Ţării Româneşti, când precizase
cu prilejul unei serbări de sfârşit de an că, pentru "oblăduire, învăţăturile trebuie
să fie potrivite cu starea fieşi-căruia în societate şi întemeiate pe prinţipuri de religie şi
moral, ca cele mai puternice mijloace pentru întemeierea fericirii unui neam. ( "Curie­
rul Românesc ", 1833, nr. 42). Şcoalele trebuie a-şi pune silinţa a scoate oameni cinstiţi
şi cetăţeni buni, era mesajul domnitorului Gheorghe Bibescu, mesaj transmis de
"
"Curierul Românesc , din 1845.
La distanţă de câteva decenii se reafirma intenţiile Eforiei de a cultiva şi
a fortifica în junime facultăţile religioase, morale şi intelectuale. ( " Vestitorul Româ­
nesc ", 1 852, nr. 52). Dacă la 1832 Regulamentul Şcolilor din Ţara Românească ce­
rea modelarea copiilor întru cucernicia către cele sfinte, respectul către pravile şi
către stăpânire, iubirea de buna orânduială şi dragostea către patrie, peste trei decenii
aspiraţiile educaţionale erau orientate spre cunoştinţele trebuitoare pentru a fi buni
plugari şi buni cetăţeni! (Proclamaţie către sătenii clăcaşi, 1864). A. Florian, profesor
la Colegiul Sf. Sava, autor al Catehismului omului creştin, moral şi social . . . , 1 834,
preciza la 1 852 dublul scop educaţional al tinerimii ţării, de a fi creştini buni, su­
puşi credincioşi şi oameni de omeniefZB În Monitorul. Jurnal oficial al Principatelor
Unite, din 1863, Dimitrie Bolintineanu scria că şcoala, deschisă tuturor locuitorilor,
inclusiv celor de la sate şi amândurora secselor, nu trebuia să-i facă pe ţărani . . .
erudiţi, ci doar să-i scoată din ignoranţa barbară, să-i iniţieze întru virtuţi, drep­
turi şi datorii, să-i facă a-şi regenera datinile şi ideile etc. Pe la 1850 un raport pri­
vind misiunea şcolilor preciza că acestea trebuiau " a forma, mai întâi dregători

26 N. Isar, op. cit., p. 214; M.-L. Murgescu, op. cit., p. 79. Al. Dutu, L'uniftcateur, in "Cahiers roumains
d'etudes litteeaires", 1988, 3, p. 94, 101.
27 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 46.
2B Ibidem, p. 40, 48.

139
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

şi slujbaşi publici, înzestraţi cu sciinţe potrivite misiunei lor şi îndeobşte a mo­

raliza pe toţi tinerii, prin învăţături religioase, dându-le şi gustul ocupaţiilor
serioase, care statornicesc mintea şi sunt mai temeinic element de odihnă şi li­
nişte a duhurilor. " Chiar şi mesajul de prin 1857 a unui protopop întărea ideea
că şcoala avea menirea să ofere " fiecăruia ce-i sunt neapărat necesar pentru a sa
carieră, cunoştinţe care să poată face un bun cetăşean, să poată lumina indus­
tria, să îmbunătăţeze lucrarea pământului, întinză înţelegerea şi să facă spre a
se putea bucura tot omul în linişte şi bucurie de ce-i dă pământul acestei ţări "29.
Afirmarea unui romantism politic românesc a fost însoţită de o
apreciere a temeiurilor sfintei Biserici, dar şi de o afişare a unei compatibilităţi
cu vocaţia creştină romantică europeană! Dar, ca şi mesianismul romantic
european şi la noi romantismul politic a aclamat noile religii, cea a patriei şi a
naţiunii: Deşi, se pare, că creştinul, fiind dator a iubi pe toţi oamenii (o referire la
universalismul creştin!) ca însuţi pe sine şi a le face tot binele ce ar dori ca şi alţii să-I
facă lui, n-ar putea împlini datoriile unui bun patriot, fiindcă sintimentul lui se
răspândeşte şi se pierde în toată lumea ( . . .) nu e adevărat; căci religia nici o dată nu-l
poate îndatora să lasă patria în primejdie şi pe concetăţenii săi în lipsă şi să alerge în
lume spre a face bine altor ţări ( . . . ) Se înţelege că, pentru ca religia, prin sfintele sale
învăţături, să poată insufla creştinilor iubire cu preferenţă către patrie şi către
concetăţenii lor, trebuie să lucreze în armonie cu alte întocmiri soţiale şi politice,
aşezate pentru acel scop nobil. (A. Florian, Patria, patriotul şi patriotismul, 1843). În
perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, mulţi profesori de profil umanist
se afirmaseră în publicistica social-politică (A. Florian, 1. Genilie etc.), în popula­
rizarea ştiinţifică (P. Poenaru, A. Marin etc.), ecourile acestor concepţii
resimţindu-se în manualele de istorie, filosofie, literatură, geografie, drept etc. 30
Deşi discursul revoluţionar paşoptist a cultivat emergenţa sentimentului
naţional şi a solidarităţii româneşti, strategia educaţiei moral-religioase a
poporului, mai ales al celui rural, nu a fost sensibil modificată decât după
deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea. Programa şcolară din 1847 din Ţara
Românească cuprindea cunoştinţe de istorie şi geografie doar pentru şcolile
orăşeneşti, în vreme ce educaţia moral-religioasă era susţinută în întreg
învăţământul public, sătesc şi orăşenesc. În 1850 programa şcolară prevedea ca
citirea să se realizeze pe texte religioase şi morale, iar Aşezământul pentru
reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei (1851) dezvăluie
finalitatea socială a educaţiei moral religioase în rândul fetelor: " de a forma din
tinerile patriei, soţii şi mame bune, în care razimă fericirea casnică a familiei şi
baza întâiei creşteri a cetăţenilor"31.

29 Ibidem, p . 47-48, 55. Cuvdntul rostit cu ocazia ămpărţirii premiilor de Sf Sa părintele Protopop Mihai

Amzulescu, " Oltul ", Craiova, nr. 18, 1857, p. 71 ; V. A. Urechia, op. cit., voi. III, p. 13-14.
30 N. Isar, op. cit., p. 206.

JJ M.-L. Murgescu, op. cit., p. 41, 67-68; Gabriel Bildărilu, Organizarea şi conţinutul învăţământului
public in Moldova intre anii 1 832-1 848, /, în AIIAI, 17, 1980, p . 345, 361; Regulamentul organic intrupat
în legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1 833 şi adăugat la sfârşit cu legiuirile de la anul 1 834 până acum,
Bucureşti, 1847, p. 367; V. A. Urechia, op. cit., Il, p. 13-20.

140
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

Numai la şcoală e mântuire! O educaţie naţional-patriotică era o

prioritate şi în viziunea lui Mihail Kogălniceanu şi în general al elitei
naţionaliste paşoptiste, în vreme ce discursul şcolar oficial era modelul civic.
Consolidarea noului stat format prin unirea din 1859 a încurajat treptat
conştiinţa naţională, Cea mai simţitoare lipsă a romanului ( . . . ) era simţul naţional
( . . .) prin urmare principiul radical al învăţăturii publice trebuia a fi disvoltarea sau
dizmorţirea acestui simţ. ( "Foiletonul Zimbrului ", 1, 1855). Şcolile, aprecia Vasile
Boerescu (Instrucţiunea publică, 1858) erau destinate " a aduce lumina în masa
naţiunei, în coliba plugarului, care prin braţul său, nutreşte şi apără ţara,
oamenii luminaţi şi cu ştiinţă virtuoşi fiind astfel cetăţeni zeloşi!" Inteligenţa
naturală a românilor, misiunea naturală civilizatoare a României, va (fi - n.n.) cea
dintâiu care în Orientu să răspândească luminile Occidentului, exclama Vasile
Boerescu la o serbare şcolară în 1 859! Elita politică şi intelectuală din România
vedeau în crearea unui model de patriot naţional o condiţie a noilor aspiraţii de
modernizare a societăţii. lnvăţătura publică devenea gratuită şi slobodă în Ţara
Românească şi Moldova, pentru că şcola devenea un creuzet naţional, menit să
dezvolte simţul civic şi spre a răspândi o viaţă nouă în toată ţara (Aşezământ pentru
reorganizarea învăţăturilor publice În Principatul Moldovei. . . , 1851). În mesajul
domnesc din 6 decembrie 1859, alexandru Ioan Cuza sublinia într-un spirit
naţional că în educaţiunea poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de
ordine, de progres şi de patriotism luminat. Considerând că vitalitatea naţională
" rezidă întotdeauna în masa poporului şi că singurul mijloc de regenerare
naţională este regenerarea poporului " după 1859 se admitea şi educaţia fetelor,
chiar în mediul rural, ca o garanţie a bunei armonii şi a moralităţii Jamiliei32 •
Obligativitatea instruirii şcolare nu era suficientă fără o conştientizare a
maselor, rurale, căci educaţia, deşi devenise o sarcină a statului, era în
continuare legată de probleme materiale ce trebuiau să sensibilizeze şi forţele
locale. De fapt, în mâinile acestora stătea pâinea şi cuţitul, căci, aşa cum suna
Circulara Instrucţiunii publice către primarii din Comunele Rurale, 1866: vă puneţi pe
făcu tu şcoale, căci feciorii voştri vor fi trecutu prin şcoală şi vor fi ajunsu gospodari33.
Numai la şcoală e mântuire era mesajul circularelor ministerului instrucţiunii.
"Biserica şi şcoala sunt mântuirea noastră, biserica ne mântuieşte pe cea lume şi
şcoala ne mântuieşte pe lumea asta, se preciza în circulara către primarii
comunelor rurale la 1865! Legătura dintre tradiţia creştină şi fiinţa naţională
implica sprijinul Bisericii în educarea naţional-patriotică, de aceea Adresa
Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din martie 1866 se exprima în acest
sens: " la păstrătorii sufleteşti ai naţiunei cerem concurs pentru luminarea
naţiunei ", căci marele principiu al obligaţiunii instrucţiunii primare era considerat
principiu mântuitor sub adumbrirea bisericei strămoşeşti. Religia noastră străbună a

32 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 36-37, 56-57; Vezi G. R. Melidon, Relaţiune statistică de starea şcoa/elor
în Moldova . . . , Iaşi, 1 862, p. 1-2.
33 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 58.

141
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

fost în trecut scutul românismului şi era scut al naţionalităţei, căci din scutul
acestei religiuni izvora asupra ei lumina şi adevărul " . Vocea anvonei era folosită
întru prosperitatea instrucţiunei publice, preoţii avand misiunea să-i îndemne pe
săteni a-şi trimite copii la şcoală, că gloria religiunei va sta în izbânda luminei şi
salvarea patriei române, ceea ce însemna o naţionalizare a religiei creştine pentru
templul românismului: şcoalele în trecut se ţinea în pridvoarele bisericii noastre, dar pe
viitor şcoala să fie pridvorul biserieii romane! ( " Buletinul Instrucţiunii Publice",
aprilie 1866)34.
O circulară către arendaşi din 1866 îndemna la sprijinirea şcolilor, noul
templu al luminei, pentru salvarea naţiunii (. . . ) că nu este naţiune decât aceea ce are
conştiinţa existenţei sau drepturilor ei şi că numai şcoala va spulbera o dată cu
ignoranţa din minte şi spuzele reci ale indiferentei, ale nepăsării pentru ţară, din
inimile neluminate, numai şcoala va reda românismului conştiinţa venitoriului său
măreţ şi a marilor sale drepturi de existenţă şi de independenţă, în faţa lumei şi sub
binecuvântarea lui Dumnezeu35. Sacerdoţiul, îndatorirea sacră cu care sunt investiţi
dascălii nu era numai alfabetizarea, ci şi iniţierea locuitorilor ţării în cultura
politică, în drepturile şi datoriile pe care le au. În zilele de sărbătoare ale
Bisericii preoţii, învăţătorii, primarii aveau misiunea de a explica oamenilor
foloasele învăţăturii, faptul că prin aceasta vor "dobândi cunoscinţa drepturilor
lor politice şi sociale ( . . . ) vor sci a-şi iubi ţara lor şi a sacrifica totul pentru ea,
( . . . ) în fine vor ajunge gospodari de frunte " ( "Buletinul Instrucţiunii Publice " ,
iunie1866). Dacă Biserica creştină încuraja lăsarea grijilor lumeşti, pentru
adevărata credinţă, mesajul şcolar devenea acela de a lăsa la o parte toată grija cea
lumească, pentru cultura sufletului de adevăraţi români! ( "Buletinul Instrucţiunii
Publice" , sept.-dec. 1 867). Anima şi inteligenţa poporului român trebuiesc duse prin
religiune şi veritate pe calea sciinţei şi a datoriei, iar acolo unde şcoala şi religia nu
există, omul este în stare de animal, nu are familie, nu are societate, nu are patrie, era
mesajul frecvent al sărbătorilor şcolare, care concurau prin festivism pe cele
religioase şi folclorice. Statul şi autorităţile oficiale ţineau sub control şi
învăţământul particular, prin verificarea programelor, examinarea directorilor
acestor instituţii sau prin participarea la serbările şcolare! Dacă până în deceniul
al şaptelea studiul datoriilor omului către Dumnezeu, către sine, către
aproapele şi către patrie fusese prioritar, de la această dată preocuparea pentru
modelarea conştiinţei identitare devine la fel de importantă. Inclinarea naturală
devine din deceniile 7-8 credinţa în popor şi ţară, devotamentul faţă de patrie,
teatrul existenţei noastre! În programele şcolare de după 1870 se punea în discuţie
utilitatea studierii istoriei naţionale, un reper identitar fundamental, încă din
clasele primare, dacă nu chiar din clasa întâi! (N. V. Scurtescu, Rolul istorii naţio­
nale în instrucţiunea primară, 1872)36.

34 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 58-60; Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, dir. Maria
Crăciun, Ovidiu Ghitta, p. 291.
35 M.-L. Murgescu, op. cit., p. 59.
36 Ibidem, p. 73.

142
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

Noua carte sfântă: Istoria. Studiul istoriei nationale

1
sau universale era
în deceniul al şaselea rezervat doar nivelului gimnazial, programele cerând
pentru ciclul primar biografii ale unor personaje celebre, precum domnii cei
mai renumiţi şi o istorie prescurtată a poporului! Din 1862, o dată cu
programele comune pentru şcolile elementare din Principatele Unite, materiile
predispuse la educaţia naţional-patriotică, ca istoria şi geografia, dobândesc un
rol mai însemnat în învăţământul urban şi rura1!37
Istoria şi geografia trebuiau să facă cunoscute legăturile şi foloasele care
ţin pe oameni uniţi în societate, fiind noi repere ale solidarităţii naţionale, al doilea
mediu şi alt mijloc mai eficace (G.R. Melidon, Manualul învăţătorului, 1874) după
religie, pentru cultivarea sentimentului patriotic şi naţional. Mitologia istorică,
legată de nobilele origini, virtuţile eroice, strădaniile continuităţii pe pământul
patriei, era subordonată unei ideologii naţionale, caracterizată prin
mesianismul şi profetismul unui viitor fericit al naţiunii. Ca şi discursurile
politice sau creaţiile literare, manualele de istorie insistau spre o rememorare a
întemeierelor, pe gloria latinităţii şi exaltarea virtuţilor străbune ( "Universul ",
1848, nr. 1). Ele începeau cu cele dintâi vremi cunoscute, ale dacilor, 110 naţiune
foarte puternică " şi a romanilor, de la care poporul a moştenit numele, între
cele două componente întemeietoare preferinţele fiind, când de partea unora,
când a altora! Iosif Genilie în a sa Geografie istorică din 1835, numise pe Traian
părintele Românimei, dar nu pomenise de Decebal! În 1 878, Prescurtare din istorie,
a lui N. Scurtescu, menţiona, că " aşa cum Christ este întemeietorul religiei
creştine, tot aşa Traian este întemeietorul neamului românesc " . Aura legendară
exemplară a daca-romanilor a devenit proba virtuţilor românilor (V. A. Urechia,
Istoria românilor, 1874). O nouă galerie de modele străbune, remarcaţi ca
"
"ziditori de sfinte lăcaşuri , precum voievozii Radu-Negru ( " Foaie pentru
"
minte ... , 1844, nr. 41), Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai
Viteazul şi C. Brâncoveanu ( "Muzeul naţional ", 1836, nr. 28, 31, 36, 1837, nr. 4),
Ştefan cel Mare, cel sfinţit de Biserică şi de istorie ( "Albina Românească ", 1847, nr.
46) etc., erau celebraţi alături de personalităţi vestite, virtuoase, venerabile ale
secolului, precum domni, diplomaţi, profesori prestigioşi, episcopi etc.! În şcoli
şi aşezăminte publice apăruseră deja litografii cu subiect istoric, precum cea a
lui Constantin Lecca despre asasinarea lui Mihai Viteazul ( "Biblioteca
Românească " , 1829), oferită Şcoalelor Naţionale din Bucureşti, sau litografia lui
Gheorghe Asachi despre Ştefan cel Mare. În 1857-1858, se susţinea o învăţătură
adevărat naţională, dar încă bazată pe amorul şi frica de Dumnezeu ( "Anunţătorul
român", 1858, nr. 53). Preparaţiunea istoriei să se facă mai mult prin biografiile
oamenilor celor mai memorabili, susţinea Simion Bărnuţiu (Pedagogia, 1870), elevii
trebuind să reflecteze asupra faptelor trecutului moralizator. Locurile memoriei
devin cele ale bătăliilor, dar şi ctitorii strălucite, ca Mânăstirea Argeşului,

37Diferenţele dintre şcolile urbane şi rurale se menţineau, în duda unor modificări din programele
şcolare, până pe la 1878, la sate învăţarea cunoştinţelor legate de economia de câmp şi casnică, fiind
fundamentală şi justificată de mentalitatea specific rurală. Ibidem, p. 70-71 .

143
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

ridicată de Matei Basarab, apreciat unanim drept cel mai frumos monument al
României. (Geografie, 1869, 1870, 1871)38.
Trecutul - cele 18 veacuri de lupte - apare tot mai ideologizat, adică
acoperit de întunericul asupririi, dar străfulgerat de momentele de eroism.
Literatura istorică începe să depăşească desfăşurarea evenimentelor pe cicluri,
prezentând istoria sub impactul politicului şi al raţiunii, al legilor progresului şi
revoluţiei. Dincolo de simpla prezentare a evenimentelor istorice, şcolarii urma
să cunoască moravurile, caracterele virtuţile şi viţiurile românilor, precum şi cauzele
măriri şi a căderii lor, de aceea se recomanda forma catehetică întrebuinţată cu
deosebire şi la propunerea istoriei sfinte! Istoria, împletită cu poezii şi cântece,
proverbe etc. şi biografiile naţionale, un fel de hagiografii moderne, aveau
menirea de a încuraja spiritul de sacrificiu propriu patriotismului, iar un
exemplu aparte al acestui gen îl constituia legenda mamei lui Ştefan cel Mare!
(I. P. Eliade, Elemente de pedagogie, 1874). Istoria era profund legată de geografie,
integrată şi ea universului moral, religios, civic şi patriotic, căci învăţătorul
trebuia, nu numai să încurajeze cunoaşterea, dar să şi mişte sufletul şcolarilor.
În acest sens, V. A. Urechia îl definea metaforic drept "sfânt nume ", apostol
modern al credinţei în patrie şi naţiune!39
Proba nobilă a trecutului a devenit modelul viitorului: reînviarea
virtuţilor strămoşeşti, Virtus romana rediviva! Istoria apare drept noua carte sfântă
a poporului proorocul care spune şi strigă neîncetat: căfărăfrica de Dumnezeu şi fără
iubirea de patrie un popor nu poate trăi în lume liber şi nesubjugat. Istoria ne spune că
un popor, când urmează legile lui Dumnezeu ( . . .) ajunge la un viitor fericit! (Grigore
Cristescu, Manualul de istoria românilor, 1877). Este o sfântă datorie ca fiecare român
să ştie trecutul, precum ştie rugăciunea dimineţei şi serei. (N. Scurtescu, Prescurtare
din istoria Românilor . . . , 1878). Morala creştină a fost invocată pe mai departe
drept baza civismului, iar Biserica şi religia un reper naţional în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. I. Heliade-Rădulescu lansase în Presurtare de
istorie, 1861 un soi de protocronism creştin ortodox al poporului român în
spaţiul est-european, iar ideea că Românii au avut totdeauna în inima lor iubirea lui
Dumnezeu şi iubirea de patrie, a fost sugerată şi de G. Cristescu în Manual de
istorie, 1877. Ortodoxia a devenit o componentă a identităţii, "românii sunt
creştini ortodocsi " în vreme ce germanii, francezii etc. sunt catolici şi
protestanţi, preciza o Carte de cetire, din 1875!40

38 Ibidem, p. 54-55, 1 1 8, 138, 170; Idem, Figura lui Mihai Viteazul în viziunea elitelor şi în literatura
didactică (1830-1 860), în " Revista istorică", 4, 1993, nr. 5-6, p. 539-550; Idem, Galeria naţională de
personaje istorice în manualele de istorie din şcoala primarii (1 859-1 900), în "Mituri istorice româneşti " ,
coord. L. Boia, Bucureşti, Ed. Univ., 1995, p. 31-41; Vezi Octavia Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa
romanticilor noştri. Schiţă de istorie a dacismului, Bucureşti, 1979.
J9AJ. Duţu, Sinteză şi originalitate, p. 185-186; M.-L. Murgescu, Intre " bunul creştin " şi " bravul
român ", p. 93-94, 141.
40 Ibidem, p. 90, 106, 176-177; Vezi Iacob Mârza, Manualele de istorie folosite în şcolile din Transilvania

între mijlocul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în " Sargetia " , 1982-1983, 16-17,
p . 577-605.

144
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

Dacă în 1852 Aaron Florian scria că Tinerimea ţării . . . învaţă să fie buni
creştini, supuşi credincioşi şi oameni de omenie, Antoni Velichi sublinia cu
convingere la 1 860 despre trebuinţa învăţăturii şi educaţiei în formarea de
"
" oameni capabili, morali şi înţelegători , şcoala formând pe viitorii meseriaşi,
artişti, judecători, consilieri, avocaţi, şi în fine "apărătorii patriei! " Instrucţiunile
relative la predarea diferitelor materii după programa şcoalelor primare şi săteşti, date
în 1859/ 1 860 preciza că instruirea morală era legată de cea religioasă. Dacă
prima formează un om; cea de-a doua formează pe creştin şi de la înfiinţarea
creştinismului pe lume, nescine nu este om în toată puterea cuvântului decât cu
condiţiunea de a fi creştin41. Un deceniu mai târziu Ion P. Eliade, Elemente de
pedagogie. . , 1869, găsea o explicaţie la legătura dintre iubirea de patrie, spiritul
.

civic şi religie, care " merită a ocupa primul loc, deşi în aparenţă n-are nimic comun
cu patria terestră. lnsă nu ne ordonă însuşi Christu de a iubi pe aproapele nostru ca
însuţi pe noi, de a ne sacrifica chiar viaţa pentru fraţii noştri? (subl. n.) Nu ne-a
arătat el într-un chip admirabil că fiecare om este dator a-şi ama (iubi - n.n.)
ţara sa? Nu s-a sacrificat El pentru poporul său, pentru fraţii săi; n-a suferit, n-a
vărsat lacrimi pentru nenorocirile care-i ameninţa venitoriul? Pe de altă parte,
nu s-a ridicat El pentru sentimentul naţional, aşa de exclusiv la naţionalităţile
antice, ( . ) arătandu-le cum trebuie să fie legătura între elementul naţional şi
. .

acela al umanităţii, între amorul pentru patria şi acela pentru lumea întreagă?
Pe lângă aceasta, religiunea noastră nu abundă ea şi de alte principii cu totul
speciale asupra acestei materii, Vechiul Testament, de la Moise până la Macabei
şi de la aceştia până la Ioan, ( . . . ) este plin de exemplele cele mai frapante de
patriotism şi de spirit naţional? Să profite clară învăţătorii de dânsele, spre a se
deştepta şi dezvolta în anima junimei acea înclinare inviolabilă către ţara sa şi
către instituţiile ei, care nu este altu decât amorul către patrie "42.
Cunoştinţele morale, religioase ştiinţifice, economice şi naţionale
trebuiau să fie fundamentul unei noi mentalităti 1
în care să domine sentimentul
naţional şi amoarea de patrie, pentru o viaţă nouă, conformă cu destinăciunea
românilor în lume, cu naţionalitatea şi demnitatea lor, scria M. Alexandrescu în
manualul Despre şcoală.. , din 1871 : "învăţătorul în înţelegere cu preotul şi cu
.

primarul " erau desemnaţi intermediarii culturali ai noilor forme de socializare,

în care şcoala lua locul prioritar al Bisericii. Revizorii şcolari, precum Ion
Creangă, recomandau o asemenea misiune a clericilor la sate: de a strecura şi câte
un pasagiu mai glorios din istoria strămoşilor, prin care să deştepte ( . . . ) cât de puţin
conştiinţa naţională, atât de amorţită (subl. n.); duminica după amiaza preoţii erau
sfătuiţi să cheme pe săteni la casa parohială şi să le vorbească despre "trebile
gospodăriei, să le deie unele învăţături practice despre agricultură şi despre

4 1 V. A. Urechia, Opere complete. Didactica, voi. 1, s. D, 1858-1867, Bucureşti, 1883, p. 3; M.-L. Murgescu,
op. cit., p. 82.
4 2 Ibidem, p. 83.

145
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

cultivarea viilor "43. Calităţile morale ce trebuiau cultivate în şcoală erau

ordinea, buna-cuvinţă, pudoarea, sinceritatea, complezenţa, supunerea etc., în
timp ce erau considerate drept defecte morale senzualitatea, lenea, lipsa de
curaj, egoismul, amorul propriu, vanitatea, îndărădnicia, risipa, spiritul de
dominaţie, avariţia, invidia, cruzimea, minciuna etc, adică aceleaşi cu păcatele
decalogului! De aceea, educaţia religioasă era ataşată în continuare noilor valori
legate de muncă, credinţă, caritate, şi speranţă! Lecţiile trebuia să înceapă şi să
se termine cu rugăciuni, fiecare şcoală trebuia să aibă o icoană sfinţită
recomanda George Melidon învăţătorilor, care erau datori să se îngrijească a
întări creştinismul şi românismul strămoşesc, simbolizate de Vulturul cu crucea în
gură. A fi român este a fi crescin şi a fi crescin este a fi crescin în ritul bisericii
răsăritului, o concepţie care convenea şi feţelor bisericeşti. Totuşi G. R. Melidon
recomandă acceptarea tolerantă a copiilor de altă religie şi încurajează libertatea
de conştiinţă, aceea de a crede pentru sine cum voesce. Cetăţenia însă este o legătură
între om cu pămantul şi societatea în care vieţuieşte şi astfel orice om, care face parte
dintr-o societate, trebuie numaidecât să ia parte la toate destinele ei, adică la istoria ei.
Dacă dar nu trebuie să obligăm pe nimeni să se facă din catolic ortodocs sau din mosaic
(ovreu) crescin, avem însă dreptul şi datoria de a obliga şi a îngriji ca să înveţe limba şi
istoria noastră toţi străinii conlocuitori în această ţară ( . . .), căci nu vom putea
convieţui, întru cât nu se vor româniza împreună cu noi şi mijlocul cel mai lesnicios
pentru aceasta, va fi totdeauna numai instrucţiunea şi educaţiunea ( . . . ). Nu este dar
trebuinţă a se face sătenilor nici teologie, nici filosofie. Va fi destul să întăriţi în ei
respectul bisericii şi frecventarea ei, cu posturile şi pomenile strămoşeşti, împuţinând
numai acele serbări de tot felul în dauna muncii, care singură procură hrana cea de
toate zilele, şi cu profitul crâşmelor care absorb sudoarea săptămânii" . (subl. n.)
Melidon strecoară în manualul său chiar ideea separării şcolii de Biserică, a
renunţării folosirii preoţilor ca învăţători, căci, scria el "pe zi ce trece popa nu
mai poate fi dascăl, pentru acelaşi cuvânt care face că în biserică nu se pot ţine
lecţiuni de matematici, căci însuşi Christ au alungat din biserică cu biciul pe
fariseii calculatori. Apoi, dacă nici până acum Românii nu au împins niciodată
sentimentul lor religios până la a se apăra, în nevoile şi luptele lor, numai cu
icoanele ca Bizantinii, apoi, în viitor cu atât mai mult vor înţelege, că, precum
nu pot trăi fără biserică, tot astfel, nu pot trăi fără şcoală, pentru cuvântul că
omul având corp şi suflet, adică două naturi, are nevoie de două direcţiuni. "
(G.R. Melidon, Manualul învăţătorului. .. , 1874)44.
Educare patriotică şi naţională includea în continuare şi datoria faţă de
" stăpânire, care înlesneşte şcole, conservă bisericile date de strămoşi, ne păzeşte
de nedreptăţiri, ne apără de rele şi a nu veni în ţara noastră neamuri străine. "
(M. Alexandrescu, Despre şcoală. . . , 1871). fnvăţătorul copiilor din 1871 cuprindea
o lecţie dedicată naţiunii, ce cuprinde pe cei "ce au ţara lor, au acelaşi început,

43 Ibidem, p. 77.
44 Ibidem, p. 79, 84.

146
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean Ia patriotul naţional

vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi religiune şi aceleaşi obiceiuri " . Fundamentele

identitare, "limba, ţara şi religia" erau " cele mai scumpe lucruri " ( fnvăţătorul
copiilor, 1875). G. Melidon (Manualul învăţătorului . . . , 1874) considera luminarea
poporului prin instrucţiunea publică direct legată de legea progresului, şi o
considera drept condiţia fundamentală de existenţă pentru o naţiune, ca cea
română, divizată şi înconjurată de ginte mai mari, şi care nu putea altfel să
înainteze în viitor pe cale fericirii şi a bunăstării45. Amoarea către patrie era şi
pentru Simion Bărnuţiu (Pedagogia, 1870) asociată sentimentului naţional,
" spiritul cel eroic al strămoşilor, care şi-au apărat ţara, limba, libertatea mai
mult decât viaţa" . Cultivarea limbii naţionale, a învăţăturilor istorice, ştiinţifice
şi filosofice, care vorbeau de legea naturală, de drepturile umane inalienabile,
au avut drept scop crearea comuniunii, a solidarităţii naţionale, în detrimentul
celor de clasă. Dar, incompatibilitatea dintre religie şi raţiune a neliniştit unele
dintre spiritele intelectuale, precum Simion Bărnuţiu, de pildă, care a avut o
atitudine critică faţă de formele pe care religia organizată le-a impus rigid
asupra sensibilităţii religioase naturale. S. Bărnuţiu nu a fost ostil teologiei, ci a
sperat într-o armonizare a acesteia cu viaţa modernă, a crezut într-o altă etică
individuală şi colectivă, cea a eliberării de constrângerile sociale şi naţionale.
Bărunţiu a fost printre cei ce au criticat "spiritul călugăresc " care domina
educaţia, dar şi opoziţia Bisericii faţă de reducerea timpului acreditat religiei şi
s-a arătat nemulţumit de incetineala introducerii cursurilor de ştiinţă, filosofie,
a cunoştinţelor practice de agricultură şi meserii46. .
Noua moralitate de care au fost fascinate tot mai mulţi intelectuali, chiar
după anii '30 a fost cea emancipată treptat de eclusivismul doctrinei religioase,
pentru că s-a întemeiat pe virtuţile şi perfectibilitatea umană, adică pe un an­
tropocentrism modern! Fără a cunoaşte puseuri agnostice şi atee, lumea inte­
lectuală, principalul resort cultural al epocii romantice româneşti, nu vedea cu
ochi buni disputele din Transilvania dintre ortodocşi şi uniţi, le considerau ira­
ţionale şi nepatriotice, periculoase pentru unitatea naţiunii. Din anii '40 o mare
parte din intelectuali s-au arătat fascinaţi de gândirea liberală, care servea " reli­
gia " cetăţeanului şi cea naţională, era interesată de credinţa naţională! Ambele
tendinţe, romantică şi liberală, au încurajat folosirea raţiunii şi a cunoaşterii, au
invocat progresul material şi spiritual secular pentru emanciparea poporului
din ceea ce însemna robia politică. Religiozitatea romantică a fost, şi la noi ca şi în
Occident o reinventare a creştinismului, investit nu în sensul său divin, ci spre a

45 Ibidem, p. 83, 122, 160; G. R. Melidon, Manualul învăţătorului sau elemente de pedagogie practică
pentru usul şcoalelor populare, Bucureşti, 1874, p. 3-4, 118-121, 130-134; Vezi Dorina Grăsoiu, Naţiunea
în gândirea romanticilor noştri, în " Revista de istorie şi teorie literară", 1975, 24, nr. 4, p. 523-531 .
46 Din istoria pedagogiei româneşti, voi. III, Bucureşti, 1967, p . 1 78-183; Vasile Cristian, Originile

sentimentului istoric al generaţiei de la 1 848, în " Cronica ", 1996, 31, nr. 17-18, p. 16; Keith Hitchins,
Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, 1 846-1873, Bucureşti, Univers
enciclopedic, 1996, p. 241 .

147
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

folosi scopurilor mundane! Idealul romantic era un amestec de creştinism

evanghelic şi mesianism social a la F. de Lamennais (Paroles d'un croyant, 1834},
care făcuse o profundă impresie multor reprezentanţi, chiar şi clerici, ai genera­
ţiei paşoptiste. La şcolile din Blaj, de pildă, la mijlocul secolului al XIX-lea pro­
fesorii au frecventat tot mai puţin serviciile religioase, alături de şcolari sau
studenţi, dedicându-se strategiilor reformelor sociale, comportamentului public
şi politic. Învăţăturile morale ale Bisericii creştine, rolul preotului de interme­
diar cultural şi al parohiei de perpetuare a solidarităţilor în " familia " sătescă,
parte a familiei naţionale, era o latură apreciată de cei care vedeau în instituţia
ecleziastică o menire socială şi naţională. Intelectualii din ambele biserici, orto­
doxă sau greco-catolică, au pledat ca în conducerea Bisericii să fie reprezentaţi
şi laicii, iar conducerea treburilor naţionale să fie mai larg reprezentată social,
nemaiputând rămâne "aristocratică" , adică eliară. De asemenea, prioritatea
educării în spirit patriotic-naţional, la care consimţeau şi reprezentanţii Biseri­
cii, era justificată de primejdiile deznaţionalizării (S. Bămuţiu, Al. Papiu-Ilarian
etc.). Pledoaria intelectualilor pentru reunificare religioasă era investită la 1848
într-un sens naţional şi mai puţin propriu-zis ecleziastic, ceea ce a stârnit o opo­
ziţie în rândul celor doi episcopi, Andrei Şaguna şi Ştefan Lemeny, dar şi prin­
tre mai mulţi clerici47. Şaguna a fost apropiat de spiritul militant al mişcării
naţionale, dar a insistat ca şcolile elementare şi secundare să rămână sub con­
trolul Bisericii, pentru că el aprecia procesul educaţional nu numai ca o dobân­
dire de cunoştinţe, o pregătire pentru o meserie, ci şi ca pe o redeşteptare morală
şi spirituală. De altfel, chiar programul său de reformă bisericească a încurajat
schimbări în preocupările spirituale şi sociale ale preotului (cursul teologic din
1862 a fost extins la trei ani, studiindu-se pe lângă Biblie, morală, istorie biseri­
cească şi . . . agricultura, medicina practică etc.), spre beneficiul poporului, dar
nu a agreat mândria oarbă şi deşartă, care i-a făcut pe unii dintre adversarii săi
să se îndoiască de spiritul său naţional! Şaguna nu era încântat de ideea că
Biserica, întemeiată pe principii dogmatice şi eterne, ar putea fi ademenită în
chestiuni seculare, mai mult decât îi permite misiunea ei autentică, de aceea a
reclamat ca problemele bisericeşti să fie ţinute în amvon departe de disputele
politice şi naţionale. Fervoarea religioasă a naţionalismului, care "propovăduia "
o fraternitate etnică a concurat religia organizată, de aceea el s-a plâns de
"
"spiritul excesiv de naţionalitate , atribuindu-i un anumit fenomen de indife­
renţă faţă de Biserică şi de religia tradiţională48.
În Occidentul european concurenţa dintre religie şi naţiune a divizat
conştiinţa naţională încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la noi, asimilarea
ecleziologică a naţionalismului a solidarizat biserica şi religia cu conştiinţa

47 Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, 1 846-1873,
Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996, p. 235-237, 239-242.
48
Ibidem, p. 246-247, 250-251, 253, 272.

148
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

naţională. Educaţia apăruse şi pentru Biserică la începutul secolului al XIX-lea

un lucru pozitiv în perspectiva mântuirii şi a binefacerii materiale şi morale şi,
la fel ca şi initiativa
1
politică în tările
1
occidentale, clericii credeau că educatia
1

diminuează viciile, delictele şi crimele şi favorizează o viaţă de familie mai

stabilă şi mai armonioasă. Dar, naşterea statului modern a transformat şcoala
într-o instituţie dotată treptat cu corp profesional, cu norme şi reguli şi a tins
spre scoaterea ei de sub tutela Bisericii. Vocaţia pedagogică a statului, pornind
de la modelul şcolar ca mediu educativ elementar, generalizarea preocupărilor
sale de educaţie civică, patriotică şi naţională s-a împletit cu perceperea şcolii ca
loc privilegiat al formării profesionale şi panaceu în faţa devianţelor sociale49•
Dacă şcoala regulamentară şi post-regulamentară şi chiar şi în primii
ani de după Unirea Principatelor din 1859 s-a perpetuat o educaţie moral­
religioasă şi civică, din deceniul al şaptelea, mai ales după independenţa
statului român, s-a accentuat educarea în spirit naţional-patriotic! De altfel, pe
la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului al XIX-lea intelectualii, adepţi ai
unei societăţi seculare, au preluat de la episcopi (tradiţionalişti în abordarea
problemelor sociale şi politice), conducerea mişcării naţionale50• Puternica
implicare a Bisericii ortodoxe (şi a celei unite în Transilvania) în domeniul
politic, în ciuda controlului şi a subordonării de către statul dominator,
habsburgic şi turcesc, s-a adăugat tradiţiei sale de educare spirituală şi morală.
Identitatea între românism şi credinţă, simfonia dintre Biserică, Naţiune şi Stat,
lipsa unei diferenţieri nete între societatea civilă şi cea religioasă a permis
integrarea religiei în discursul civic şi naţional. Idealul creştin s-a secularizat în
raport cu aspiraţiile naţionaleSI.
Secularizarea a însemnat " naţionalizarea " religiei, dar ea nu a implicat o
separare netă între spiritual şi temporal în planul concepţiei despre Stat, despre
identitatea etnică şi culturală. Naţiunea şi religia au devenit două registre ale
sacrului, sacrul secularizat al naţiunii cerând devoţiune, sacrificiu suprem
pentru libertate şi progres. Coexistenţa dintre cele două absoluturi a fost însă,

49 Olivier Gillet, Religion et nationalisme . , Bruxelles, Ed. de L'Universite, 1997, p. 156; Rene
. .

Remond, Religie şi societate în Europa. Secularizarea în secolele XIX şi XX, 1 780-2000, Iaşi, Polirom,
2003, p. 1 36.
so în lipsa unor cadre politice, a unor notabili instruiţi, clericii au de�nut un rol semnificativ ca

intermediari culturali în lumea rurală mai ales, iar Bisericile au susţinut mişcarea naţionalli, dar
Conferinţa de la Miercurea din 1869 a fost o declaraţie de independenţă a intelectualilor, mult mai
pragmatici şi tentaţi de o organizare partinică, în faţa Bisericilor. Noile generaţii de intelectuali,
implicaţi în mişcarea de emancipare naţionalli, concurau ierarhia bisericeascli, care fusese
obişnuitli sli aibă un rol principal în această mişcare (pe care o înţelegea ca pe fiind subordonatli
intereselor specifice ale Bisericii). Din contrli, în a doua jumlitate a secolului al XIX-lea elita
intelectuală şi politicli a folosit prestigiul şi posibilităţile Bisericii creştine, ortodoxă şi greco­
catolică, în interesul politic şi cultural naţional. K. Hitchins, op. cit., p. 232, 254-255. M.-L.
Murgescu, op. cit., p. 83.
S I Ibidem, p. 235-236; N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla,

1986, p. 214.

149
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

în favoarea naţiunii, aceasta devenind valoare prioritară propusă mentalităţii

colective52.
Creştinismul a fost considerat un bun românesc, iar statul modern s-a
folosit de Biserică (care a predat treptat statului din competenţe), atribuindu-i
un rol serrmificativ de unificare a sufletelor naţionale într-o colectivitate creştină
şi românească. Conştiinţa ortodoxă era necesară naţiunii, împotriva alterităţilor,
adică a celor de altă lege (turci, austrieci, unguri, ruşi etc.). Dar, Biserica, vechiul
centru al vieţii religioase şi al solidarităţilor locale a fost tot mai mult concurată
în secolul al XIX-lea de primărie şi de şcoală, devenite noile poluri ale vieţii
comunale. Păstrându-şi vocaţia spirituală Biserica nu a formulat o opinie
asupra sferei activităţilor economice, şi nu a sugerat un remediu în faţa
inegalităţilor sociale, remediu! creştin fiind mila şi iubirea aproapelui.,
transferate ca virtuţi şi în viziunile asupra solidarităţii naţionale. Vechiul
principiu al " acomodării " Bisericii la cerinţele Statului modern (fără o poziţie
critică fermă asupra liberalismului şi a democraţiei!) a supravieţuit Bizanţului şi
s-a transmis, de altfel, Bisericilor naţionale moderne53• Pe de altă parte,
secularizarea s-a datorat expansiunii spiritului nou cultural şi politic, care nu a
repudiat tradiţia creştină, ci a vrut să o adapteze la exigenţele plurale moderne.
Acest spirit, cu excepţia celui pozitivist şi socialist (restrâns ca desfăşurare
politică şi culturală) nu a fost autentic laic, pentru că nu s-a conturat ca o reacţie
ideologică antireligioasă (laicism) şi anticlericală, precum în Occident, mai ales
în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unde Statul a fost factorul laicizator
fundamental! În Franţa miza şcolară a laicizării are rădăcini la începutul
secolului al XIX-lea. Napoleon Bonaparte a luat distanţă de utopia societăţii­
şcoală pentru a crea şcoala ca instituţie specializată, publică şi privată laică,
dotată cu un corp de profesori, cum prevedea legea din 1806. Edgar Quinet
reclama în 1849 separarea institutorului de preot, căci şcoala unei societăţi laice
trebuia să fie o alianţă pacifistă a tuturor credinţelor, a tuturor opiniilor din
sânul naţiunii. Din 1880 s-a lansat legislaţia şcolară, republicanii considerând o
urgenţă scoaterea educaţiei de sub influenţa religioasă şi educarea tinerilor doar
în valori democratice şi cetăţeneşti. Dar, abia legea din 28 martie 1882 a înlocuit
instrucţia morală şi religioasă " prin instrucţia morală şi civică. Î n Franţa miza
şcolară a laicizării a fost importantă pentru liberalii sau republicanii francezi,
pentru că educaţia laică era alternativa celei religioase, era chiar mijlocul eficace
de concurare a acesteia. La noi nu s-a profilat o laicizare a educaţiei, ca în Franţa
unde, în şcoala laică şi republicană, manualele şcolare I-au transformat pe

52 Secularizarea s-a tradus şi în metamorfoza simbolurilor na�onale: de la vulturul cu crucea,

simbolul credinţei şi al biruinţei (Mica geografie, 1838, fntâiele cunoştinţe, 1842 etc.), după unirea din
1859 stema comună a Principatelor cuprindea vulturul roman, zimbrul şi leul, simboluri ale . . .
puterii şi ale vitejiei. (Geografie, 1869). M.-L. Murgescu, op. cit., p. 169.
53 Al. Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, p. 1 15.

150
www.cimec.ro
 De la bunul creştin şi bunul cetăţean la patriotul naţional

Dumnezeu într-o referinţă. . . literară, iar morala laică a fost detaşată de rădăcinile
sale religioase54.
Procesul de secularizare s-a făcut simţit în secolul al XIX-lea, prin
marginalizarea eticii creştine şi afirmarea unei gândiri politice, filosofice,
ştiinţifice raţionale şi liberale tot mai detaşată, dar nu ostilă credinţei religioase.
Creşterea interesului cultural şi politic pentru aspectele mundane, nu a
însemnat însă un decroşaj ferm faţă de religie şi de mentalitatea religioasă,
pentru ca locul gol lăsat de aceasta să fie invadat de cultura laică. Formele
tradiţionale ale culturii populare, orale şi gestuale, dominate de iraţional
(superstiţie, astrologie, magie etc.) chiar dacă nu s-au estompat de-a lungul
secolului al XIX-lea, ele au fost concurate de extinderea instrucţiei primare, de
dezvoltarea presei scrise, de implicaţiile urbanizării etc.ss. Analfabetismul a
rămas un fenomen accentuat chiar şi la sfârşitul veacului al XIX-lea, deşi
învăţământul primar fusese investit drept fundamentul instrucţiunii publice în
stat, într-un stat, despre care Titu Maiorescu spunea că trebuia să asigure paşi
repezi în cultură!56 În ansamblu, societatea românească, majoritar rurală, a fost
supusă unui proces de omogenizare culturală în care şcoala obligatorie, ziarele şi
cărţile, căile ferate, serviciul militar etc. i-au unit pe locuitorii satelor la o cultură
natională.
'

54 Prin legea 11 decembrie 1905 Biserica a fost separată de Stat, se asigura libertatea de conţtiinţă,
se garanta liberul exerciJiu al cultelor şi se afirma stricta neutralitate confesională a Republicii (care
nu recunoştea, nu salaria şi nu subvenJiona nici un cult). Jean Bauberot, 5everine Mathieu,
Religion, modernite et cu/ture au Royaume-Uni et en France. 1800-1914, Paris, Editions du Seuil, 2002,
p. 140-141, 169, 260; Idem, LA moralei lai'que contre l'ordre moral, Paris, Seuil, 1997; Jean-Paul
Willaime, Europe et Religions. Les enjeux du XXIe siecle, Paris, Fayard, 2004, p. 293; Gerard Cholvy,
t.tre chretien en France au XIX-e siecle, 1 790-1914, Paris, Editions du Seuil, 1997, p. 143; La noi,
ConstituJiile din 1866, 1923, 1938, 1991, toate au declarat Biserica ortodoxă " religia dominantă a
Statului român" ; D. Barbu, Etica ortodoxă şi "spiritul " românesc, in Firea românilor, Bucureşti, Ed.
Nemira, 2000, p. 107, 109, 1 1 1 .
55 Secularizarea are câteva dimensiuni care explică evoluJiile divergente care a u afectat societăJile
moderne de la Reformă până astăzi. Este vorba de metamorfozele universului religios - credinţe şi
comportamente, in sensul privilegierii lumii terestre. Altfel spus, in secolele de intrare în modernitate
speranţele eschatologice de sorginte creştină s-au completat treptat, ca urmare a valului
secularizăr:ii prin cultură şi politică, cu aşteptările milenariste secularizate ale fericirii şi bunăstării
colective.
56 Titu Maiorescu, Raport către Măria Sa Domnitorul asupra lucrărilor Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, 15 noiembrie 1875, p. 3; apud Mirela-Lwniniţa Murgescu, op. cit. p. 37-39.

151
www.cimec.ro
 SIMONA NICOARĂ

Du ''bon chretien" et "le bon citoyen" au "patriot national"

- Resume -

L'etude fait l'analyse de la fa<;on d'etudier les disciplines diverses dans

les ecoles roumaines pendant le XIX-eme siecle. Si, au debut on met l'accent sur
l'etude de la religion et de la morale, l'instruction scolaire visait, au long du
temps, l ' accroisement du sentiment national-patriotique et, lie a cela, l'etude de
l'histoire et de la geographie. Dans la societe roumaine, l'Eglise, cornme ancien
centre de la vie religieuse et des cohesions locales, a ete concuree, le XIX-eme
siecle, de la mairie et de l'ecole, qui ont devenu des centres de la vie
cornmunautaire.

152
www.cimec.ro