Pedagogia – definiție, obiect de studiu,

concepte generale, metoda pedagogică din prezent

Pedagogia face parte din categoria științelor socio-umane și are ca obiect principal de
studiu educația. Etimologia acestui cuvânt este de proveniență greacă: pais – paidos = copil și
agoge = e acțiunea de a conduce, de a crește, de a educa. Prin urmare, putem considera
pedagogia ca fiind știința educației copilului.
De-a lungul timpului, mai mulți oameni de știință ce au dezvoltat un interes aparte
pentru pedagogie au considerat că există o necesitate și o utilitate în educarea omului și
dincolo de vârsta școlară; în urma acestei concepții, Fridrich Herbart a propus în 1919
termenul de andragogie ca ”reprezentant” pentru această știință. Însă formele de educație ale
adulților erau spontane și fără șanse de generalizare (în condițiile în care existau școli
duminicale, universități sătești, case de cultură, activități pe confesiuni sau grupări etnice). În
a doua jumătate a secolului XX educația a trecut de la a avea caracteristică spontană la o
caracteristică necesară, adusă în realitate: oamenii au realizat că educația este permanentă și,
conform lui Paul Lengrand, “în viziunea pedagogiei contemporane, obiectul educației este
omul tuturor vârstelor și tuturor stărilor sociale. Scopul educației permanente este de a cultiva
aptitudinea complexă față de schimbare, capacitatea de a fi deschis față de nou”. (Tomșa, p.2)
René Maheu explica de asemenea că “educația nu mai trebuie considerată ca o achiziție pe
care omul o face la o anumită vârstă ci o atitudine pe viață” (Tomșa, p.2), ceea ce a întărit mai
mult ideea că pedagogia este o știință a educației ce vizează omul în general, indiferent de
vârsta acestuia. În urma introducerii acestei idei, Emil Planchard sugerează că termenul
corespunzător ar fi antropogogie, întrucât aceasta înglobează pedagogia, andragogia și
gerontologia. Însă termenul este considerat respingător și, automat, necorespunzător, așa că se
adoptă termenul (mult mai simplu, de altfel) de științele educației.
Eduard Claparède și-a propus în 1912 să extindă domeniul de studio specific
pedagogiei, iar acest proiect a fost pus în practică în 1921 prin înființarea Institutului de
Științe ale Educației de către Jean-Jaques Rousseau din Geneva. Denumirea a devenit mai
apoi frecventă: s-a înființat specializarea Știinșelor Educației, Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Institutul de Științe ale Educației.
Tot de-a lungul timpului au existat mai multe păreri referitoare la pedagogie: unii
cercetători au susținut că aceasta se ocupă exclusiv de teoria educației, alții au susținut că
aceasta se ocupă exclusiv de aspectul tehnic al educației, însp au existat și păreri mixte –
Gaston Mialaret era de părere că aceste două aspecte (teoretic și tehnic) sunt inseparabile și nu
pot fi tratate decât luate împreună, ca un ”tot”.
R. Hubert susține în Traité de pédagogie generale că ansamblul pedagogiei are mai
multe etaje: primul etaj sau baza este chiar știința (întrucât pedagogia este o știință), al doilea
etaj este morala (căci pedagogia se ocupă cu
probleme de etică și morală), al treilea etaj este
tehnica (întrucât în pedagogie există mai multe
tehnici de învățare a predării) și în final, al patrulea
etaj este creația (deoarece pedagogia este
considerată și o artă). R. Hubert afirmă de
asemenea că ”practic, nu i se poate aplica nici o
calificare exclusivă: este știință și reflecție practică
și, totodată, tehnică și artă”. (Tomșa, p.3)
În prezent, pedagogia, ca știință a educației, studiază legile educației și, în lumina
acestora, esența, finalitățile, conținutul, metodele, mijloacele și formele de organizare a
acțiunii educaționale. Pedagogia are dublă vocație: teoretică (ca știință explicativă a
domeniului educativ) și practică (drept îndrumar al activității concrete de formare a omului,
pe baza rezultatelor obținute de cercetările pedagogice).
Creșterea nevoii de educație, împreună cu diversificarea și evoluția fenomenului
educativ au dus la apariția unor noi concepte: conceptul de educabilitate (faptul că orice om
prezintă posibilitatea de educare, și deci posibilitatea de formare), conceptul de finalitate
educațională (astfel încât fiecare etapă a educării să poată avea un final), ideal educațional (la
care orice societate ar trebui să aspire), proces de învățământ (ce presupune desfășurarea
activității instructiv-educative în cadrul sistemului de învățământ; este un proces progresiv,
planificat, sistematic, metodic și intensiv, ce oferă acces la cunoaștere și acțiune; este pus sub
controlul personalului didactic și este bazat pe activitatea cadrelor didactice dar și pe efortul
depus de elev), instrucție și educație, predare (ambele provenite din partea cadrelor didactice),
conceptul de educație formală (procesul de învățare cel mai cunoscut și folosit în toată lumea)
și educație nonformală (o nouă abordare a învățării prin activități plăcute și motivante),
conceptul de educație informală (educație spontană, provenită din mediul personal) și
educație permanentă (ce susține faptul că un om trebuie educat pe tot parcursul vieții sale).
Toate acestea oferă o structură conceptuală ce stă la baza științei educației.
Educația este o noțiune dinamică, în continuă schimbare si actualizare; Ioan Cerghit
susține că “Fiecare salt în istoria educației, am putea spune, începând cu cel al desprinderii
sale ca funcție socială aparte și continuând cu cel al profesionalizării și instituționalizării, apoi
al universalizării și mai recent al permanentizării ei, reprezintă tot atâtea momente importante
de regândire a noțiunii care o desemnează. În plus, reelaborarea ei a trebuit să țină seama
deopotrivă de evoluția și a altor generalizări cu care se află în relație directă, ca cele de “om”,
“personalitate”, “societate”, “cultură”, “comunicare”, “umanism”, etc.” (Tomșa, p.4) Practic,
în doar câteva cuvinte, Ioan Cerghit surprinde tot istoricul și orientarea conceptului de
pedagogie: aceasta s-a format drept o știință de sine stătătoare, a devenit o profesie și, într-un
final, o instituție; mai apoi, trecând prin procesul de universalizare și de permanentizare (căci
toată lumea are acum acces la educație și omul poate fi supus procesului de învățare toată
viața sa), a ajuns să reprezinte un stâlp al societății. De asemenea, pedagogia se află în
continuă schimbare, existând necesitatea de a se conforma personalității oamenilor,
schimbărilor societății și culturii.
Pedagogia mai poate fi definită drept un proces (o transformare în sens pozitiv și pe
termen lung a ființei umane), ca o acțiune de conducere (un act de conducere optimală a
procesului de formare a omului), drept o acțiune socială (de durată, pe baza unui proiect social
ce include formarea omului ca personalitate complexă), ca o interrelație umană și socială
(privitor la educator și educat), drept o transmisie socială (act de transmitere a experienței
social-istorice și asimilarea acesteia de către generațiile noi) și ansamblu de influențe (un
ansamblu de influențe deliberate ce contribuie la formarea omului).
Observăm, așadar, că educația este relativ complexă, ce însumează mai multe
concepte și care a trecut prin diverse schimbări, cu scopul de a se mula pe nevoile societății.
După cum afirmă și Immanuel Kant, ”educația este una dintre cele mai mărețe invenții ale
geniului uman, invenție care ascunde în sine marele secret al perfecțiunii ființei umane”.
(Tomșa, p.5)
Misiunea pedagogilor contemporani este una la fel de complexă ca pedagogia în sine:
aceștia trebuie să facă eforturi pentru a readuce educația într-un cadru firesc, al bunului simț
educativ. Ideile pedagogice urmate în ziua de astăzi sunt: renunțarea la ideea de clasă și
centrarea pe copil, în mod individual, ținând cont de faptul că fiecare copil are propria
personalitate; concentrarea pe interesul natural al copilului și pe obiectul de studiu, respectiv
capacitatea acestuia de a se face util dezvoltării copilului; centrarea educației pe copil, și nu
pe ideea de școală ca precedent inevitabil al unei cariere (fiecare copil trebuie să urmeze o
școală pentru ca mai târziu aceasta să îi asigure un venit financiar stabil, preferabil însoțit de
un program de lucru ușor – concepție greșită); renunțarea la ideea de ”profesorul nostru,
stăpânul nostru” (profesorul are mereu dreptate – altă concepție greșită) și adoptarea ideii de
centralizare – profesorul nu se axează numai pe predarea frontală, ci interacționează cu copiii
prin metode noi și plăcute, iar aceștia nu mai au parte de o ”înșiruire a meselor”, amenajarea
sălii de clasă fiind regândită pentru a oferi un ambient primitor.
În mod evident, aceste schimbări nu pot avea loc dacă se menține gândirea de stil
vechi: profesorii, chiar și cei mai în vârstă, trebuie să țină cont de faptul că societatea este într-
o continuă schimbare, de aceea există o necesitate pentru formarea profesorilor. După cum
susține și psihanalistul Speranța Farca, ”oamenii deformați de un sistem industrialist nu vor
putea aduce schimbarea în școală indiferent câte reglementări și legi ale educației i-ar forța. Ei
nu pot să nu perpetueze sistemul care i-a traumatizat”. (Farca) În această viziune, putem
conchide că cea mai viabilă opțiune este formarea profesorilor, o formare adusă în prezent,
centrată pe student, ce urmărește ”urmărirea individualizată a progresului, cu extragerea
principiilor educative din practică, cu analiza propriilor experiențe educative, cu adăugarea
interesului pentru dezvoltarea personală și formarea moral-afectivă”. (Farca) În acest fel,
schimbarea vine odată cu profesorul și, automat, se va transmite si generațiilor de elevi ce le
”trec prin mână”.
În concluzie, pedagogia este o știință polivalentă, iar ”stăpânirea” acesteia în vederea
devenirii unui profesor de excepție este un proces greu, dar este un proces prin care trebuie să
treacă fiecare om ce își dorește să devină cadru didactic, spre beneficiul elevilor ce vor lua
parte pe viitor la orele sale.
Bibliografie:
Farca, Speranța. Pedagogia (note de curs). Website. 2011. Disponibil la
https://speranta.farca.ro/pedagogia-note-de-curs/
Tomșa, Gheorghe. Introducere în pedagogie și teoria curriculumului (note de curs). București.
2016.