BOȚOC INDI

CLASA A IX-A D Proiect Ed. Muzicală→Muzica Bizantină

MUZICA BIZANTINĂ
Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile
ortodoxe, întâlnită sub numele de psaltică. Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi
Biserica Ortodoxă Rusă, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica
corală specifică lumii occidentale, în urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica rămâne
un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă
ecleziastică care încearcă să exprime o frumusețe transcedentală, Dumnezeiască, originală
și unică) a artei bizantine ortodoxe.

Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică
(exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul muzică este de
origine grecescă, luându-și numele de la muse (termen care mai târziu are un înțeles mai
larg desemnând în general inspirația în arta creatoare), iar zeița Euterpe era protectoarea
muzicii la grecii cei vechi.

Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului,
evanghelistul Matei încredințându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi.

De asemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la

Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit
în vedenie cântarea antifonică, arătândui-se cetele îngerești care lăudau Sfânta Treime
antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit și alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de
laude și imne scrise pe glasuri ehurii și podobii.

Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al
vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice (sau cel
puțin în sfera de influență elenistico-bizantină), apare o notație proprie și un sistem de
scriere original, find primul de acest fel din lume. În Constantinopol, centru cultural
puternic și inima Bizanțului (și putem afirma că chiar a întregului creștinism), arta capătă o
direcție ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu.

În plan muzical apar două mari școli de psaltichie: școala aghiopolită, renumită
pentru măiestria punerii cântărilor după podobii (cântări model) și școala
constantinopolitană, născută în Mănăstirea Studion, renumită pentru adâncimea
duhovnicească a frazelor care trebuiau cântate.

Notația timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată, datorită

existenței unui mare număr de semne care astăzi sunt necunoscute. Începând cu perioada
cucuzeliană aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot rămâne un număr mare de
interpretări muzicale personale care diferă de la psalt la psalt.
BOȚOC INDI
CLASA A IX-A D Proiect Ed. Muzicală→Muzica Bizantină

Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca număr și li se

stabilesc o lucrare practică propriu-zisă, iar notația rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne
se numesc neume și diferă foarte mult de notația occidentală (care este pe portativ)
deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea
trebuie dedusă din poziția pe care o au celelalte semne (ca un fel de numărare),pe când în
muzica occidentală știm exact nota pe care o cântăm. Psaltica are opt glasuri sau ehuri,
fiecare cu o tonică și scară (gamă) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO
NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO. Cantarea psaltica are o
notatie proprie. Semnele muzicii psaltice se impart in semne urcatoare, semne coboratoare
și semne temporale și ison. Astfel, isonul nici nu urca, dar nici nu coboară - păstrează
același sunet.

Interesant este că în serviciul de cult din Biserică muzica bizantină se cântă fără
instrumente, acestea fiind folosite doar la curtea împaratului sau la banchete.

Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa părerea unora
muzica care găsește calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă,
deoarece este o muzică care exprimă o frumusețe cerească, hristologică și o frumusețe a
unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumusețea artei sale chiar și
după atât de mult timp de la prăbușirea sa. Muzica bizantină este socotită de filosofi "gura
duhului sfânt".