Ed.

Muzicală →Muzica Bizantină

MUZICA BIZANTINĂ
Astă zi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile
ortodoxe, întâ lnită sub numele de psaltică . Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi
Biserica Ortodoxă Rusă , nu mai folosesc acest gen de muzică , fiind înlocuită cu muzica
corală specifică lumii occidentale, în urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica ră mâ ne
un simbol viu al stră lucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă
ecleziastică care încearcă să exprime o frumusețe transcedentală , Dumnezeiască , originală
și unică ) a artei bizantine ortodoxe.

Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică
(exclude armonia sau câ ntarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvâ ntul muzică este de
origine grecescă , luâ ndu-și numele de la muse (termen care mai tâ rziu are un înțeles mai
larg desemnâ nd în general inspirația în arta creatoare), iar zeița Euterpe era protectoarea
muzicii la grecii cei vechi.

Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mâ ntuitorului,
evanghelistul Matei încredințâ ndu-ne că la Cina cea de Taină s-au câ ntat Psalmi.

De asemenea, mă rturii importante despre câ ntarea omofonă ni se transmit de la

Sfâ ntul Ignatie Purtă torul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, că ruia i s-a descoperit
în vedenie câ ntarea antifonică , ară tâ ndui-se cetele îngerești care lă udau Sfâ nta Treime
antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit și ală uta Duhului Sfâ nt ne-a lă sat aproape o mie de
laude și imne scrise pe glasuri ehurii și podobii.

Astfel, în muzica bizantină , care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al
vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice (sau cel
puțin în sfera de influență elenistico-bizantină ), apare o notație proprie și un sistem de
scriere original, find primul de acest fel din lume. În Constantinopol, centru cultural
puternic și inima Bizanțului (și putem afirma că chiar a întregului creștinism), arta capă tă o
direcție ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu.

În plan muzical apar două mari școli de psaltichie: școala aghiopolită , renumită
pentru mă iestria punerii câ ntă rilor după podobii (câ ntă ri model) și școala
constantinopolitană , nă scută în Mă nă stirea Studion, renumită pentru adâ ncimea
duhovnicească a frazelor care trebuiau câ ntate.

Notația timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată , datorită

existenței unui mare numă r de semne care astă zi sunt necunoscute. Începâ nd cu perioada
cucuzeliană aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot ră mâ ne un numă r mare de
interpretă ri muzicale personale care diferă de la psalt la psalt.
Ed. Muzicală →Muzica Bizantină

Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca numă r și li se

stabilesc o lucrare practică propriu-zisă , iar notația ră mâ ne cea cucuzeliană . Aceste semne
se numesc neume și diferă foarte mult de notația occidentală (care este pe portativ)
deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea
trebuie dedusă din poziția pe care o au celelalte semne (ca un fel de numă rare),pe câ nd în
muzica occidentală știm exact nota pe care o câ ntă m. Psaltica are opt glasuri sau ehuri,
fiecare cu o tonică și scară (gamă ) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO
NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO. Cantarea psaltica are o
notatie proprie. Semnele muzicii psaltice se impart in semne urcatoare, semne coboratoare
și semne temporale și ison. Astfel, isonul nici nu urca, dar nici nu coboară - pă strează
același sunet.

Interesant este că în serviciul de cult din Biserică muzica bizantină se câ ntă fă ră

instrumente, acestea fiind folosite doar la curtea împaratului sau la banchete.

Adevă rata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa pă rerea unora
muzica care gă sește calea cea mai rapidă că tre sufletul celui care o ascultă sau câ ntă ,
deoarece este o muzică care exprimă o frumusețe cerească , hristologică și o frumusețe a
unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să tră iască prin frumusețea artei sale chiar și
după atâ t de mult timp de la pră bușirea sa. Muzica bizantină este socotită de filosofi "gura
duhului sfâ nt".