AMINTIRI DIN COPILĂRIE

(începuturi de capitol – fragmente)

=I=

Stau câ teodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în pă rțile noastre pe câ nd începusem și eu, dră gă liță -Doamne,
a mă ridica bă iețaș la casa pă rinților mei, în satul Humulești, din tâ rg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împă rțit în trei pă rți,
care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.

Ș -apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fă ră că pă tâ i, ci sat vechi ră ză șesc, întemeiat în
toată puterea cuvâ ntului: cu gospodari tot unul și unul, cu flă că i voinici și fete mâ ndre, care știau a învâ rti și hora, dar și suveica, de vuia
satul de vatale în toate pă rțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dască li și poporeni ca aceia, de fă ceau mare cinste satului lor.

Ș i pă rintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bună tate mai era! Prin îndemnul să u, ce mai pomi s-au pus în
țintirim, care era îngră dit cu ză plaz de bâ rne, streșinit cu șindilă , și ce chilie durată s-a fă cut la poarta bisericii pentru școală ; ș-apoi, să fi
vă zut pe neobositul pă rinte cum umbla prin sat din casă în casă , împreună cu bă dița Vasile a Ilioaei, dască lul bisericii, un holtei zdravă n,
frumos și voinic, și sfă tuia pe oameni să -și dea copiii la învă ță tură . Ș i unde nu s-au adunat o mulțime de bă ieți și fete la școală , între care
eram și eu, un bă iat priză rit, rușinos și fricos și de umbra mea.

= II =

Nu știu alții cum sunt, dar eu, câ nd mă gâ ndesc la locul nașterii mele, la casa parinteascã din Humulești, la stâ lpul hornului
unde lega mama o șfară cu motocei la capă t, de cră pau mâ țele jucâ ndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam câ nd
începusem a merge copă cel, la cuptorul pe care mă ascundeam, câ nd ne jucam noi, bă ieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucă rii pline de
hazul și farmecul copilă resc, parcă -mi saltă și acum inima de bucurie! Ș i, Doamne, frumos era pe atunci, că ci și pă rinții, și frații și surorile
îmi erau să nă toși, și casa ne era îndestulată , și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau
după plac, fă ră leac de supă rare, de parcă era toată lumea a mea!
Ș i eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilă ros ca vâ ntul în tulburarea sa.
Ș i mama, care era vestită pentru nă zdră vă niile sale, îmi zicea cu zâ mbet uneori, câ nd începea a se ivi soarele dintre nori după o
ploaie îndelungată : „Ieși, copile cu pă rul bă lan, afară și râ de la soare, doar s-a îndrepta vremea“ și vremea se îndrepta după râ sul meu...
Ș tia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, că ci eram feciorul mamei, care și ea cu adevă rat că știa a face multe și mari
minună ții: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abă tea grindina în alte pă rți, înfingâ nd toporul în pă mâ nt, afară ,
dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă , de se încrucea lumea de mirare; bă tea pă mâ ntul, sau peretele, sau vrun lemn,
de care mă pă leam la cap, la mâ nă sau la picior, zicâ nd: „Na, na!“, și îndată -mi trecea durerea... câ nd vuia în sobă tă ciunele aprins, care se
zice că fă ce a vâ nt și vreme rea, sau câ nd țiuia tă ciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de ră u, mama îl mustra acolo, în vatra
focului, și-l buchisa cu cleștele, să se mai potolească dușmanul; și mai mult decâ t atâ ta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală că ută tura
mea, îndată pregă tea, cu degetul îmbă lat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încă lță rii ori, mai în grabă , lua funingine de la gura
sobei, zicâ nd: „Cum nu se deoache că lcâ iul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul“ și-mi fă cea apoi câ te-un benchi boghet în
frunte, ca să nu-și pră pă dească odorul!... și altele multe încă fă cea...

= III =
— Nu mi-ar fi ciudă , încaltea, câ nd ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar așa, un boț cu ochi ce te gă sești, o
bucată de humă însuflețită în sat de la noi, și nu te lasă inima să taci; asurzești lumea cu ță ră niile tale!
— Nu mă lasă , vezi bine, cugete, că ci și eu sunt om din doi oameni; și satul Humulești, în care m-am trezit, nu-i un sat
lă turalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care înconjură satul nostru încă -s vrednice de amintire. Din sus de
Humulești vin Vâ nă torii Neamțului, cu să mâ nță de oameni de aceia care s-au hă rțuit odinioară cu Sobietski, craiul polonilor. Ș i mai în sus,
mă nă stirile Secul și Neamțul, altă dată fala bisericii româ ne și a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștea și Ghindă oanii, care
înjugă numai boi ungurești la carele lor, unde plugurile ră mâ n singurele pe brazdă în țarină , cu să ptă mâ nile, prisă cile fă ră prisă car,
holdele fă ră jitar, și nimeni nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care
mai mult de jumă tate, după ce-și scapă că ciula pe baltă , zice: „Să fie de sufletul tatei!“
Înspre apus miază -zi vin mănă stirile: Agapia, cea tă inuită de lume; Vă raticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată
și milostivă , și satele Filioara, hă țașul că prioarelor cu sprâ ncene scă pate din mă nă stire; Bă lță teștii, cei plini de salamură , și Ceahlă ieștii,
Topolița și Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivă ț, peste Ozana, vine Tâ rgul-Neamțului, cu
mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Ț uțuienii, veniți din Ardeal, care mă nâ ncă slă nină
râ ncedă , se țin de coada oilor, lucrează lâ na și sunt vestiți pentru teascurile de fă cut oloi; și Condrenii, cu morile de pe Nemțișor și piuă le
de fă cut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vâ rful unui deal nalt și plin de tihă ră i, se află vestita Cetatea Neamțului, îngră dită cu pustiu,
acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugă rite de strechie și stră juită de ceucele și vindereii care au gă sit-o bună de fă cut cuiburi într-
însa.
 Dar asta nu mă privește pe mine, bă iat din Humulești. Eu am altă treabă de fă cut; vreau să -mi dau seamă despre satul nostru,
despre copilă ria petrecută în el, și atâ ta-i tot.
Câ ți domnitori și mitropoliți s-au râ nduit la scaunul Moldovei, de câ nd e țara asta, au trebuit să treacă mă car o dată prin
Humulești spre mă nă stiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, și tot lume mai mult bogată și aleasă . Mă rog, la
Mă nă stirea Neamțului: icoană fă că toare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas și iarmaroc în tâ rg, tot atunci; apoi, tot pe aici, treacă t
spre iarmaroace: la Piatra de Duminica Mare, și la Folticeni de Sâ nt-Ilie; la Secu, hram de Tă ierea capului sf. Ioan Boteză torul; la Agapia-n
deal, hram de Schimbarea la față ; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; și la Vă ratic, hram de Sâ nta Maria mare; lume și iar lume!
Ș i câ te tâ rnosiri și sfințiri de biserici din nou, și câ te soboare și revizii de fețe bisericești și politicești, și câ ți stră ini din toată
lumea, și câ te inimi purtate de dor, și câ te suflete zdrobite și ră tă cite n-au trecut prin satul nostru spre mă nă stiri! Lume, lume și iar lume!
Ș i câ te oștiri stră ine și o droaie de că tane că lă ri, tot nemți de cei mari, îmbră cați numai în fir, au trecut în vremea copilă riei
mele, cu să biile scoase, prin Humulești, spre mă nă stirile de maice, după Nă tă lița cea frumoasă ! Ș i au fă cut nemții mare tă ră boi prin
mă nă stiri, și au ră scolit de-a fir-a-pă r toate chiliile maicelor, dar n-au gă sit-o, că ci și beciul privighetorului Parvu din Tâ rgul-Neamțului
putea să tă inuiască la nevoie o domniță . Ș i noroc de vă ră ticence, care au știut a-i domoli luâ ndu-i cu binișorul, și a-i face să -și bage să biile
în teacă , spunâ ndu-le că cei ce scot sabia de sabie vor pieri!

= IV =
Cum nu se dă scos ursul din bâ rlog, ță ranul de la munte stră mutat la câ mp, și pruncul, dezlipit de la sâ nul mamei sale, așa nu
mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, câ nd veni vremea să plec la Socola, după stă ruința mamei. Ș i oare de ce nu m-aș fi
dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, câ nd mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: dră gă liță
Doamne, eram și eu acum holtei, din pă cate! Ș i Iașii, pe care nu-i vă zusem niciodată , nu erau aproape de Neamț, ca Fă lticenii, de unde,
toamna tâ rziu și mai ales prin câ șlegile de iarnă , fiind nopțile mari, mă puteam repezi din câ nd în câ nd, pașlind-o așa cam de după toacă ,
și tot înainte, seara pe lună , cu tovară șii mei la clă ci în Humulești, pe unde știam noi, ținâ nd tot o fugă , ca telegarii. Ș i după câ te-un să rutat
de la cele copile sprințare, și pâ nă -n ziuă fiind ieșiți din sat, cam pe la prâ nzul cel mare ne-aflam iar în Fă lticeni, trecâ nd desculți prin vad,
în dreptul Baiei, Moldova înghețată pe la margini, și la dus și la întors, de ne degera mă duva-n oase de frig! Inima însă ne era fierbinte, că
ce gândeam și izbâ ndeam. De la Neamț la Fă lticeni și de la Fă lticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba
vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fă lticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și obositoare, de la Iași pâ nă
la Neamț. Că ci nu vă pară șagă : de la Neamț pâ nă la Iași e câ tu-i de la Iași pâ nă la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin. Ș i mai bine ră mâ i
pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă , decâ t să plâ ngi nemâ ngâ iat și să te usuci, de dorul cui știu eu, vă zâ nd cu ochii!... Dar,
vorba ceea: „Ursul nu joacă de bună voie“. Mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei, să plec fă ră voință și să las ce-mi era drag!
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgă toare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâ hnire Cetatea
Neamțului de atâ tea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și bă ieții satului, tovară șii mei din copilă rie, cu care, în zile
geroase de iarnă , mă desfă tam pe gheață și la să niuș, iar vara, în zile frumoase de să rbă tori, câ ntând și chiuind, cutreieram dumbră vile și
luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câ mpul cu florile și mâ ndrele dealuri, de după care-mi zâ mbeau zorile în
zburdalnica vâ rstă a tinereții!
Asemenea, dragi-mi erau șeză torile, clă cile, horele și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire!
De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie câ nd auzeai, uneori în puterea nopții, pe Mihai scripcarul din
Humulești umblâ nd tot satul câ te c-o droaie de flă că i după dâ nsul și câ ntâ nd:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe ră coare
Câ nta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Ș i câ nta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Ș i câ nta cu glas subțire
Pentru-a noastră despă rțire;
Ș i ofta și ciripea,
Inima de ț-o rupea!
Ș i câ te și mai câ te nu câ nta Mihai lă utarul din gură și din scripca sa ră sună toare, și câ te alte petreceri pline de veselie nu se
fă ceau pe la noi, de-ți pă rea tot anul zi de să rbă toare! Vorba unei babe: „Să dea D-zeu tot anul să fie să rbă tori și numai o zi de lucru, și
atunci să fie praznic și nuntă “.