Mihaela Bozagiu (Teodorescu), An IV, gr.

2, JMU

Renasterea: intre clasic si manierism
Renastere si umanism
O prima problema abordata in acest capitol se refera la delimitarea in timp a perioadei renascentiste,
delimitare ce se pare ca nu este tocmai facila: desi exista o conventie generalizata ce accepta
delimitarea acestei epoci intre 1420 si 1600 (cu subdiviziunile Renasterea timpurie in sec. XV si cea tarzie
in XVI), exista factori ce ar putea apartine epocii si mai devreme, prin aparitia artei autonome, a
compozitorilor iesiti din anonimat. De asemenea, perioada dintre 1520 si 1600 poate fi pusa in discutie,
reprezentand Manierismul, trecerea intre Renastere si Baroc.
Pe langa delimitarea in timp, sunt puse probleme precum relatia conceptelor muzicale cu cele din alte
arte si raportul cu Antichitatea greaca, ce renaste in aceasta perioada. Gandirea umanista influenteaza
creatiile renascentiste. Se cerceteaza doua diirectii: stiinta matematic-muzicala a relatiior sonore-
armonice si preferintele pentru etosul muzical, in special puterea muzicii asupra sentimentelor. Pe de
alta parte se pastreaza si urmele gandirii medievale, prin mentinerea muzicii ca parte integranta din
quadrivium (cele 4 arte matematice studiate in universitati: aritmetica, muzica, geometria si astronomia).
Interpretarea artei muzicale ca o arta a vorbirii, a retoricii, a persuasiunii tine tot de influenta umanista.
In special in sec. XVI apar preocupari pentru definirea stilistica a compozitiilor. Muzicienii preiau figurile
muzical-retorice din oratoria antica (Aristotel, Cicero, Quintilian). Stile espressivo reprezinta culminatia
sublinierii expresive a textului ce marcheaza perioada dintre Renastere si Baroc, tot atunci aparand si
primele tratate de retorica muzicala precum cele ale lui Joachim Burmeister, dovada unui stil intens
practicat pana atunci. Cateva lucrari teoretice umaniste reprezentative sunt: Giorgio Anselmi De
musica 1434, Heinrich Glarean Dodekachordon 1547, Gioseffo Zarlino Intstitutioni harmoniche 1558.
Elvetianul umanist Glarean se desprinde de traditia medievala in ceea ce priveste teoria modurilor. El da
nume grecesti noilor moduri pe la si do, repectiv eolic si ionic.
Compozitia muzicala este vazuta pe parcursul secolului XVI din ce in ce mai mult ca un limbaj expresiv.
Se preia ideea lui Aristotel din Poetica despre potentialul cuprins in muzica, de imitatie (mimesis) si
influentare a sentimentelor umane, ca arta expresiva. Ne apropiem prin aceste atitudini de fixarea
conceptului de Stil, istoria acestuia incepand propriu-zis in sec XVII.
O notiune reprezentativa pentru perioada 1552-1625 este musica reservata. Aceasta poate fi descrisa
prin folosirea unor mijloace neobisnuite in vremea respectiva: modulatii surprinzatoare, cromatica
intensa, enarmonie, artificialitate contrapunctica intentionata, iregularitati in fraza muzicala, trasaturi
excentric-manieriste, reprezentarea rafinata a afectelor si a imaginilor cuprinse in unele cuvinte ale
textului. Musica reservata se adreseaza unor cercuri restranse, cunoscatorilor cu educatie umanista,
Orlando di Lasso fiind compozitorul cel mai reprezentativ pentru acest fenomen.
In ceea ce priveste manierismul, acesta este un curent intalnit dupa 1520 pana in Barocul timpuriu,
corespunzand unor tendinte ne-clasice sau chiar anticlasice din artele epocii spre complexitate si chiar
cromatizare extrema (ex: madrigalele lui Marenzio, Gesualdo).
In perioada Renasterii tarzii regasim doua atitudini creatoare diferite, clasicul Palestrina si manieristul
Gesualdo. Palestrina (1525-1594) ramane pana astazi modelul scriiturii polifonice renascentiste,
personalitatea sa creatoare conformandu-se fata de reguli, fata de rigoarea clasica: curgerea muzicii este
dinamica, melodia nu trebuie sa contina salturi intervalice; daca acestea apar, sunt rezolvate prin
miscare treptata in sens contrar; disonantele evita timpii accentuati, pe timp accentuati imediat rezolvati
etc.
Tipul palestrinian se opune altui compozitor devenit legenda Cinquecento-ului, Carlo Gesualdo (1566-
1613). Daca Palestrina isi urmeaza cu strictete propriile reguli, Gesualdo este un compozitor al exceptiilor.
Manierismul sau poate fi explicat cu ajutorul teoriei afectelor, prin raportarea la tensiunea, patosul
muzicii, rupturile psihice din personalitatea sa.
Despre Prima pratica, seconda pratica.
Aproape toata muzica vocala dupa 1530 dezvaluie preocuparile intense in legatura cu aspectele formale
si expresive ale textului . Concentrarea asupra textului reprezinta centrul gandirii umaniste muzicale a
secolului XVI. In acest sens, madrigalul reprezinta un teren al experientelor, un demers ce va conduce
spre cotitura in istoria muzicii: momentul 1600 si aparitia operei. Monodia acompaniata, acordata
sopranului, devine modul preferat de scriitura. Vocile mediene continua practica de cant acapella sau din
acompaniamentul clavecinului. Armonia modala este inlocuita de cea tonala.
Claudio Monteverdi scrie noua volume de madrigale, din al 5-lea avand madrigale cu bas continuu.
Parasind treptat traditiile genului. Tot el imparte manierele de compozitie in functie de relatia text-
muzica in prima pratica (respectarea reguluilor traditionale ale conducerii vocilor, pregatirea salturilor
etc) si seconda pratica (sublinierea afectiva a textului in muzica, ce necesita o alta viziune asupra
disonantelor). Accentuarea expresiei textului precum si legatura sopran-bas vor deveni legi ale noului
gen muzical, opera. Acestea sunt semne de legatura intre madrigalul si opera lui Monteverdi dar si intre
muzica renascentista si cea baroca, in general.
La sfarsit de secol XVI termenii nou si Modern apar cu obstinatie in dezbaterile estetice, indicand
preferinta pentru monodia acompaniata, pentru exprimarea afectelor in noul gen dramatic pe cale sa
apara. In Le nuove musiche, culegerea de madrigale si arii cu bas cifrat, Giulio Caccini explica noua
muzica prin melodie pentru voce solo, din care sa se inteleaga cuvintele si care sa emotioneze.
Promoveaza stile espresso stilul expresiv bine format, al reprezentatiei scenice. Stile moderno
inseamna o cantare con affetto, ceea ce va conduce direct la teoria baroca a afectelor. Abia in acesti
ani de final de secol XVI se afirma o adevarata atitudine de renastere a ideilor antichitatii grecesti. Abia
acum spiritul tragediei antice, predominanta melodiei lui Orfeu se impun in noul tip de spectacol muzical,
acest fapt fiind un argument in plus pentru a incadra cu mai multa larghete stilurile in anumite perioade.