3.3.

Prezentarea rezultatelor privind studiul herpetofaunei

Studiile au fost efectuate pe toată durata de defăşurare a contractului.

În această perioadă, în primul rând, au fost consultate materialele bibliografice existente,
atât cele puse la dispoziţie de către Primăria Municipiului Timişoara, cât şi alte materiale
bibliografice disponibile.
Au fost realizate observaţii ale herpetofaunei în fiecare din cele 15 perimetre luate în
studiu. Pentru nevertbrate acvatice au fost realizate observaţii doar în bazinele acvatice prezente
în cele 15 perimetre luate în studiu.
Evaluarea numărului de indivizi din fiecare specie sau grup a fost efectuată şi pe baza
bibliografiei, existând cazuri în care evaluarea nu a putut fi efectuată în teren datorită perioadei
din an, nepotrivită pentru efectuarea acestor studii.
În tabelele de mai jos sunt prezentate valorile evaluate ale prezenţei speciilor şi
suprataxonilor de amfibieni, reptile şi nevertebrate acvatice.

187
 Evaluarea prezenţei sepciilor de herpetofaună.
Trup Cimitirul Complex
Pădurea Strada Evreiesc blocuri Obser-
Parcul Parcul Verde - Malurile Cometei – str. Calea vatorul TOTAL
Parcul Cate- Parcul Parcul Popo- Parc Perdeaua Canalului Balta – Canal Cimitirul Gheorghe ferată Complex Astro-
Locatii Botanic dralei Lidia Civic rului Zoo forestieră Bega Lacului Behela Săracilor Lazăr CFR rezidenţial nomic
Specii
Rana
ridibunda
2 4 900 12 2200 200 160 3478
Rana
esculenta
430 670 150 1250
Rana
temporaria
110 110
Rana
dalmatina
210 6 80 20 316
Bufo bufo 12 6 10 4 7 180 25 170 20 25 20 16 120 175 12 802
Bufo viridis 27 9 14 3 16 270 210 32 37 24 28 160 170 27 1027
Hyla
arborea
58 15 24 11 32 700 28 1600 44 56 38 14 250 240 32 3142
Pelobates
fuscus
3 60 9 72
Triturus
cristatus
20 12 32
Lacerta
agilis
8 10 350 160 1800 23 15 64 170 30 14 2644
Lacerta
viridis
12 300 150 700 20 1182
Anguis
fragilis
170 8 178
Natrix
natrix
30 15 90 10 6 151
Natrix
tessellata
20 50 6 76
Coronella
austriaca
10 10
Emys
orbicularis
10 20 5 4 39
TOTAL 105 32 73 18 59 3770 396 7590 484 378 146 58 700 615 85

188
Evaluarea prezenţei sepciilor de nevertebrate acvatice.
Malurile Balta Strada Cometei – TOTAL
Locații Canalului Bega Lacului Canal Behela
Specii (suprataxoni)
Gerris lacustris 24 24
Hydrometra stagnorum 186 40 38 264
Gammarus pulex 480 480
Dytiscus marginalis 236 26 32 294
Gyrinus natator 356 10 18 384
Hydrous piceus 202 8 210
Athericidae 2000 2000
Ceratopogonidae 2000 2000
Chironomidae 2400 400 380 3180
Culicidae 2400 450 340 3190
Empididae 230 230
Simuliidae 670 260 185 1115
Calopterygidae 260 56 46 362
Coenagrionidae 340 42 382
Aeshnidae 180 180
Gomphidae 420 24 444
Libellulidae 102 39 141
Hydropsychidae 260 260
Rhyacophilidae 120 120
Baetis niger 64 21 85
Baetidae 282 48 66 396
Caenidae 278 45 323
Ephemeridae 490 184 214 888
Ephemera danica 76 76
Heptangeniidae 368 368
Ephemerellidae 162 162
Seratella ignita 49 49
Leptophlebiidae 86 86
Potamanthidae 67 67
Naididae 3600 650 540 4790
Tubifex tubifex 2600 2600
Unio pictorum 268 6 274
Anodonta cygnea 249 12 4 265
TOTAL 21505 2238 1946

189
 3.3.1. Analiza datelor statistice
Pentru început facem precizarea că valorile menţionate în tabelele de specii şi în capitolul
de analiză a datelor statistice nu reprezintă valori exacte obţinute în perioada de studiu, ci mai
degrabă o evaluare a populaţiei potenţiale, bazat şi pe valorile din bibliografia existentă. Acest
mod de abordare se datorează faptului că în perioada de lucru avută la dispoziţie nu a fost posibil
să se colecteze informaţii detaliate cu privire la dimensiunea populaţiilor speciilor identificate în
fiecare perimetru. Prin utilizarea acestor valori am dorit să evidenţiem în primul rând ordinul de
mărime al populaţiilor observate şi importanţa speciei pentru habitatele în care a fost descrisă.

3.3.1.1. Herpetofaună
Prin calcularea numărului total de indivizi per specie, pentru toate locaţiile evaluate s-au
obţinut următoarele valori:
Numărul cel mai mare de indivizi îl realizează pentru amfibieni specia Rana ridibunda =
3478 indivizi, urmată de specia Hyla arborea = 3142 indivizi, iar dintre reptile specia Lacerta
agilis = 2644 indivizi, urmată de Lacerta viridis = 1182 indivizi.
Specia cu numărul cel mai mic de indivizi este pentru amfibieni specia Triturus cristatus
= 32 indivizi, urmată de specia Pelobates fuscus cu 72 indivizi, iar pentru reptile de specia
Coronella austriaca = 10 indivizi, urmată de Emys orbicularis cu 39 indivizi.
Pentru amfibieni, speciile cu răspândirea cea mai largă, identificate în numărul cel mai
mare de perimetre studiate Bufo bufo şi Hyla arborea, în toate perimetrele studiate, urmate de
Bufo viridis identificată în 14 perimetre. În cazul reptilelor specia cu răspândirea cea mai largă
este Lacerta agilis, care a fost întâlnită în 11 din cele 15 perimetre studiate, urmată de Lacerta
viridis care a fost prezentă în doar 5 perimetre.
Prin calcularea numărului de indivizi evaluaţi, cumulat pentru toate speciile dintr-un
perimetru, pentru fiecare locaţie în parte, s-au obţinut valori din tabelul H.1, putând observa că
numărul cel mai mare de indivizi a fost evaluat pentru Canalul Bega, cu 7590 indivizi, urmat
fiind de perimetrul Pădurea Verde cu 3770 indivizi. Numărul cel mai mic de indivizi a fost
evaluat pentru perimetrul Parcul Civic = 18 indivizi, urmat de perimetrul Parcul Catedralei = 32
indivizi.
Dacă împărţim numărul total de indivizi per perimetru la suprafaţa totală a acestuia
remarcăm următoarea situaţie: densitatea cea mai mare a populaţiei apare în perimetrul Balta
Lacului = 1076 indivizi/ha, urmat de Canalul Bega = 90 indivizi/ha, Calea ferată CFR = 70
indivizi/ha şi Pădurea Verde = 58 indivizi/ha. Numărul cel mai mic de indivizi/ha se remarcă la
perimetrul Parcul Civic = 2,4 şi Parcul Catedralei = 8,6.
Diversitata specifică, în ceea ce priveşte herpetofauna am evaluat-o la perimetrul Pădurea
Verde, unde au fost identificate 16 specii. Pe Strada Cometei au fost identificate 13 specii şi pe
Canalul Bega 15 specii. Diversitatea cea mai redusă a fost evidenţiată la perimetrele Parcul Civic
şi complexul de blocuri Ghe. Lazăr, fiecare cu câte 3 specii identificate.

3.3.1.2. Nevertebrate acvatice

Prin calcularea numărului total de indivizi per specie, pentru toate locaţiile evaluate s-au
obţinut următoarele valori:
Numărul cel mai mare de indivizi îl realizează taxonul fam. Naididae = 4790 indivizi,
urmat de fam. Culicidae = 3190 indivizi, şi fam. Chironomidae = 3180 indivizi.
Taxonul cu numărul cel mai mic de indivizi este specia Gerris lacustris = 24 indivizi,
urmată de specia Seratella ignita cu 49 indivizi.

190
 Prin calcularea numărului de indivizi evaluaţi, cumulat pentru toate speciile dintr-un
perimetru, pentru fiecare locaţie în parte, s-au obţinut valori din tabelul H.2, putând observa că
numărul cel mai mare de indivizi a fost evaluat pentru Canalul Bega, cu 21505 indivizi, urmat
fiind de perimetrul Balta Lacului cu 2238 indivizi şi Canalul Behela cu 1946 indivizi.
Dacă împărţim numărul total de indivizi per perimetru la suprafaţa totală a acestuia
remarcăm următoarea situaţie: densitatea cea mai mare a populaţiei apare în perimetrul Balta
Lacului = 4973 indivizi/ha, urmat de Canalul Behela = 720 indivizi/ha şi Canalul Bega = 255
indivizi/ha.
Diversitata specifică, în ceea ce priveşte nevertebratele acvatice am evaluat-o la
perimetrul Canalul Bega, unde au fost identificaţi 34 taxoni. În Canalul Behela au fost identificaţi
14 taxoni, iar în Balta Lacului de asemenea 14 taxoni.

3.3.2. Concluzii
Municipiul Timişoara prezintă o diversitate a herpetofaunei şi a faunei de nevertebrate
acvatice interesantă, cu un număr de specii relativ ridicat.Diversitatea specifică variază drastic în
funcţie de condiţiile ecologice pe care le oferă fiecare tip de habitat în parte.
Studiul efectuat a pus în evidenţă prezenţa mai ridicată a speciilor de amfibieni, în mod
diferenţiat pentru amfibienii cu viaţă preponderent acvatică, Rana ridibunda (Pelophylax
ridibundus) se regăseşte din abundenţă în perimetrele care cuprind bazine acvatice, şi amfibienii
cu viaţă în stadiu adult preponderent terestră (Bufo virdis şi Bufo bufo), sau arboricolă (Hyla
arborea). Specia cea mai puţin reprezentată este Tritrus cristatus – tritonul crestat, prezent în
număr redus în Canalul Behela.
Reptilele sunt reprezentate în principal prin şopârla de câmp – Lacerta viridis, dar şi prin
alte specii de şopârle, şerpi şi broaşte ţestoase. Şarpele de alun – Coronella austriaca, este specia
cel mai slab reprezentată, fiind prezent doar în Pădurea Verde în număr restrâns.
Taxonii aparţinând faunei de nevertebrate cele mai comune sunt oligochetele, urmate de
familiile de diptere culicide şi chironomide. Densitatea populaţională cea mai ridicată, ca şi în
cazul amfibienilor, este realizată în Balta lacului, baltă eutrofă ce poate asigura resurse bogate de
hrană pentru speciile care trăiesc aici.
Pădurea Verde reprezintă arealul cu diversitatea specifică cea mai ridicată, cuprinzând
toate speciile de herpetofaună menţionate, putând acţiona ca rezervor, donor, pentru celelalte
habitate din Municipiul Timişoara. Pentru ca acest fenoment să poată avea loc, trebuie ca
indivizii să se poată deplasa din locurile în care se reproduc şi proliferează, spre zonele care nu
sunt ocupate de alţi indivizi ai aceleiaşi specii sau ai unor specii concurente. În acest sens, am
propus stabilirea unor coridoare ecologice, care să poată fi în fapt folosite de toate speciile care
alcătuiesc biodiversitatea vegetală şi animală a Timişoarei.
În Anexa I la prezentul raport de studiu sunt prezentate hărţile de distribuţie ale speciilor
de nevertebrate acvatice discutate.

191
 Fig. 74 - Barierele ecologice reprezentate de zone compacte de clădiri şi în special străzi şi bulevarde aglomerate. Marcajul
roşu reprezintă străzile şi bulevardele cele mai aglomerate ale Timişoarei, suprapuse pe perimetrele luate în studiu, şi zonele prielnice
pentru conservarea speciilor, adiacente perimetrelor de studiu.

1 – Perdea forestieră, 2 – Pădurea Verde, 3 – Canal Behela, 4 – Canal Bega, 5 – Parcul Catedralei, 6 – Parcul Civic, 7 – Parcul Poporului, 8 – Parcul Botanic, 9 – Parcul Lidia, 10 – Observatorul
Astronomic, 11 – Balta Lacului, 12. Complexul rezidential Dâmboviţa, 13 – Cimitirul Evreiesc – Cimitirul Săracilor, 14 – Complexul rezidenţial Ghe. Lazăr, 15 – Calea ferată CFR.

192
 Fig. 75 - Barierele ecologice reprezentate de străşi şi bulevarde aglomerate dar şi zone rezidnţiale sau adiministrative fără
spaţii verzi, suprapuse peste reţeaua de coridoare ecologice propuse

193
 3.3.3. Prezentarea speciilor identificate

Herpetofauna
Rana ridibunda (Pelophylax ridibundus), Pallas 1771, broasca mare de
lac
Este una din speciile de amfibieni cele
mai răspândite în Municipiul Timişoara, în
zonele unde există bazine acvatice naturale sau
semi-naturale.
Este una dintre speciile de broaşte care
trăieşte în strânsă legătură cu mediul acvatic,
acolo unde apele sunt permanente, mai cu
seamă în regiunea joasă.
Coloritul este foarte variabil făcând
imposibilă identificarea speciei fără a fi ţinută
în mână. Predomină culoarea verde-măsliniu şi
măsliniu-brun, cu o dungă mai deschisă de-a
lungul coloanei vertebrale. Pielea este netedă Foto: Mihai Pascu
cu pete şi dungi mai închise la culoare atât pe
partea dorsală cât şi pe cea ventrală. Pe picioare petele sunt sub formă de benzi transversale. În
identificarea corectă ne putem folosi fie de sunetul, asemănător unui râs sarcastic pe care masculii
îl emit în serile şi nopţile de vară, fie observând dimensiunea tuberculului de la baza celui mai
mic deget, care la această specie este redus. Îndoind picioarele posterioare în unghi drept faţă de
axul corpului articulaţiile de la baza labei se suprapun.
Curtarea şi reproducerea încep pe la mijlocul lunii aprilie, ouăle fiind depuse sub formă de
grămezi mari ce cad pe fundul apei. Foarte vorace, consumă aproape orice, de la larve acvatice
până la insecte sau chiar peşti. Adulţii, dar şi mormolocii atunci când metamorfoza nu se încheie,
hibernează pe fundul apelor, îngropaţi în mâl.
Specia are un statut bun de conservare, fiind prezentă în toate zonele unde există ochiuri
de apă, de obicei în număr mare.
Ameninţările actuale la adresa speciei sunt: pierderea habitatului de viaţă prin reducerea
ohiurilor de apă şi a apei din canale, sau prin poluarea mediului din bazinele acvatice în care
trăiesc; reducerea substratului trofic prin folosirea de îngrăşăminte şi pesticide; regularizarea şi
aplicarea de lucrări hidrotehnice bazinelor acvatice, ceea ce diminuează calitatea habitatelor şi le
fac uneori improprii habituării; slaba conectivitate între suprafeţe diverse din oraş, datorită
infrastructurii rutiere şi aglomerării traficului auto.
A fost identificată în următoarele perimetre de studiu: Parcul Catedralei, Parcul Poporului,
Pădurea Verde – Parc Zoo, Perdeaua forestieră, malurile Canalului Bega, Balta Lacului, Canalul
Behela.
Măsurile de management care se impun pentru conservarea sau chiar creşterea populaţiei
speciei sunt următoarele: asigurarea unui volum permanent de apă în rezervoarele acvatice
existente; crearea de noi rezervoare de apă care să poată fi accesate de specie, în parcuri, spaţii
verzi stradale, spaţii verzi din zone rezidenţiale; reglementarea sau chiar interzicerea folosirii
îngrăşămintelor şi pesticidelor în acele zone ale oraşului care vor fi constituite în coridoare
ecologice; crearea de pasaje speciale pentru anumale mici, în locurile în care datorită traficului şi

194
infrastructurii (rutiere, comerciale, de afaceri, de locuit etc.), sunt foarte greu sau chiar imposibil
de accesat de către specie.

Rana esculenta (Pelophylax esculentus), Linnaeus 1758, broasca mică de

lac
Este răspândită în zonele unde există
rezervoare acvatice cu apă, relativ curată, fiind
mai pretenţioase faţă de calitatea mediului în
care trăiesc.
Este imposibil de diferenţiat în teren
faţă de ruda sa apropiată broasca-de-lac-mare,
fără a fi capturată. Tot tuberculul de la baza
degetului mic al piciorului posterior face
diferenţa, fiind mai proeminent de cât la specia
anterioară. Deasemeni, picioarele din spate
îndoite în unghi drept cel mult dacă se ating la
nivelul articulaţiilor labelor, fără să se
suprapună. Foto: Mihai Pascu
Coloritul este foarte variabil şi
asemănător cu specia precedentă, de la verde până la brun închis pe partea dorsală şi albicios
pătat pe partea ventrală. Deobicei coapsele sunt marmorate cu galben.
Reproducerea începe mai târziu, prin luna mai, şi se desfăşoară în condiţii similare cu
broasca-de-lac-mare, întârzierea ajutând ca cele două specii să nu hibrideze. Mormolocii se
hrănesc cu diverse larve acvatice, adulţii consumând un număr mare de insecte.
Specia are un statut bun de conservare, mai puţin bun însă decât ruda sa Rana ridibunda,
preferând medii mai curate.
Ameninţările actuale la adresa speciei sunt: pierderea habitatului de viaţă prin reducerea
ohiurilor de apă şi a apei din canale, sau prin poluarea mediului din bazinele acvatice în care
trăiesc; reducerea substratului trofic prin folosirea de îngrăşăminte şi pesticide; regularizarea şi
aplicarea de lucrări hidrotehnice bazinelor acvatice, ceea ce diminuează calitatea habitatelor şi le
fac uneori improprii habituării; slaba conectivitate între suprafeţe diverse din oraş, datorită a
infrastructurii rutiere şi aglomerării traficului auto.
A fost identificată în următoarele perimetre de studiu: Pădurea Verde – Parc Zoo, malurile
Canalului Bega, Balta Lacului. Lipsa speciei din sectorul de Canal Behela cuprins pe strada
Cometei o putem pune pe seama unei erori de evaluare în teren a speciei, deoarece atât logica
spaţială a distribuţiei sale, cât şi condiţiile de mediu indică un habitat propice speciei.
Măsurile de management care se impun pentru conservarea, sau chiar creşterea populaţiei
speciei sunt următoarele: asigurarea unui volum permanent de apă în rezervoarele acvatice
existente; crearea de noi rezervoare de apă care să poată fi accesate de specie, în parcuri, spaţii
verzi stradale, spaţii verzi din zone rezidenţiale; reglementarea sau chiar interzicerea folosirii
îngrăşămintelor şi pesticidelor în acele zone ale oraşului care vor fi constituite în coridoare
ecologice; crearea de pasaje speciale pentru anumale mici, în locurile în care datorită traficului şi
infrastructurii (rutiere, comerciale, de afaceri, de locuit etc.), sunt foarte greu sau chiar imposibil
de accesat de către specie.

195
 Rana temporaria, Linnaeus 1758, broasca roşie de munte
Este o specie predominant terestră,
foarte rezistentă la temperaturi scăzute.
Indivizii pot începe migraţia de primăvară
chiar pe zăpadă iar reproducerea poate avea loc
înainte de topirea completă a crustei de gheaţă.
Este crepuscular-nocturnă, ziua fiind activă
doar în timpul sau după ploaie. Se hrăneşte cu
viermi, omizi, moluşte, insecte, vânând mai
mult către seară, ferindu-se de căldură.
Iernează înfundându-se în mâl şi numai rareori
pe sub pietre sau ierburi. Reproducerea începe Foto: www.wikipedia.org
foarte de timpuriu, din februarie-martie (la
altitudini mari poate începe abia în aprilie-mai). Amplexul este axilar. Femela depune 1500 -
4000 ouă, care cad la fund. După clocire apar la suprafaţă ca o masă gelatinoasă. Perioada de
eclozare şi durata metamorfozei sunt dependente de temperatură, ca la toate speciile de amfibieni.
Trăieşte în păduri şi păşuni, la altitudini cuprinse între 200 până la 2000 m. Practic poate
fi găsită în orice habitat cu umiditate suficient de mare pentru ai asigura supravieţuirea. Se
reproduce în bălţi mari, temporare sau permanente.
Dorsal cenuşie-albicioasă, galbenă, cafenie, roşiatică, rareori verzuie, cu pete cafenii
închis sau negre. Ventral albă, galbenă aprins sau portocalie, mai mult sau mai puţin pătată cu
cafeniu-cenuşiu sau roşiatic, portocaliu sau trandafiriu cu puncte cenuşii. Dorsal între membrele
anterioare apare frecvent un semn în formă de /\. În perioada de reproducere masculii pot căpăta
nuanţe albastre dorsal, datorită acumulărilor de limfă similar cu masculii de Rana arvalis.
Specia a fost întâlnită doar în Pădurea Verde, unde ocupă habitate de pădure. Starea de
conservare a speciei este nefavorabilă, datorită arealului redus pe care îl ocupă şi al numărului
redus de indivizi prezenţi.
Ameninţările ce pot ameninţa specia sunt legate de practicile forestiere ilegale sau
neconforme, cum ar fi tăierea rasă a unor parcele de pădure, degradarea habitatului prin scoaterea
defectuoasă a materialului lemnos tăiat de pe parcele; de asemenea, schimbarea destinaţiei
terenurilor în vederea implementării unor proiecte de dezvoltare industrială ar conduce la
reducerea populaţiei; lipsa apei din rezervoarele acvatice în perioada de reproducere ar afecta
depunerea pontelor şi dezvoltarea puietului; accesul unui număr mare de vizitatori în zonă
perturbă activitatea indivizilor; aplicarea de îngrăşăminte şi pesticide de orice fel afectează viaţa
indivizilor.
Măsurile de management care se impun a fi luate în vederea îmbunătăţirii statutului
speciei sunt următoarele: asigurarea existenţei în perioada de reproducere a bazinelor acvatice
necesare depunerii pontei; reglementarea folosirii îngrăşămintelor şi pesticidelor.

Rana dalmatina, Bonaparte 1840, broasca roşie de pădure

Deşi rudă apropiată cu celelalte două specii, broasca-roşie-de-pădure este mai puţin legată
de mediul acvatic unde se întoarce doar pentru a depune ouăle la începutul primăverii. În restul
perioadei de activitate o găsim în frunzarul sau vegetaţia ierboasă din păduri sau din preajma
acestora. Are un salt foarte puternic, adesea depăşeşte un metru în lungime.

196
 Coloritul este brun-roşcat sau
cenuşiugălbui cu puncte mici de culoare neagră.
Desenele închise sunt mai discrete pe corp şi
mai vizibile pe coapse, sub forma de benzi
transversale. Începând de la bot, peste ochi şi
timpan până la baza gâtului, străbate o bandă de
culoare brun-închis. Abdomenul este alb-
gălbui, pătat la femele şi aproape imaculat la
masculi.
Cea mai timpurie broască, începe să
depună ponta încă înainte de a fi dezgheţate
complet apele. Caută deobicei bălţi mici, la
margini de păduri, bălţi care adesea pot rămâne Foto: Mihai Pascu
fără ap ă odată cu instalarea primăverii. Ponta
are aspect de plăcintă cu un diametru de 10-25 cm şi este imediat invadată de alge verzi, alge care
favorizează oxigenarea ouălor chiar şi atunci când apele scad foarte mult. Toamna se
aglomerează mai mulţi indivizi în locuri favorabile, iernează îngropată în mâl.
Specia este prezentă doar în regiunile marginale ale oraşului, unde întălneşte habitate
forestiere cu o umiditate relativă ridicată. Statutul său de conservare este mediu, fiind prezentă în
perimetriele Pădurea Verde, Perdeaua forestieră, malurile Canalului Bega şi Balta Lacului.
Ameninţările care vizează specia sunt: decopertarea parcelelor de pădure şi a arbuştilor;
aplicarea de îngrăşăminte şi pesticide; schimbarea destinaţiei terenurilor, în sensul dezvoiltării
unor proiecte industriale, dispariţia sau secarea rezervoarelor acvatice în care specia îşi depune
ponta.
Măsurile de management ce se impun a fi luate sunt: realizarea de noi plantaţii de arbori
din specii forestiere; reglementarea activităţilor silvice şi monitorizarea proiectelor de investiţii;
interzicerea sau reglementarea utilizării îngrăşămintelor şi pesticidelor.

Bufo bufo, Linnaeus 1758, broasca râioasă brună

Este o specie terestră, larg răspândită, o
întâlnită în mai toate regiunile de la şes până la
munte, în păduri, câmpii, grădini sau parcuri şi
în localităţi.
Această broască este capabilă să secrete
prin glandele sale tegumentare, glande
paratoide, o substanţă puternic iritantă pentru
mucoase – bufonina.
Culoarea este simplă, brun-cenuşie cu
pete mai întunecate pe partea dorsală, mai
deschisă şi de obicei pătată pe partea ventrală.
Masculul este mai mic decât femela, dar
viguros în perioada ce urmează Dragobetelui,
Foto: Mihai Pascu
pentru că odată ce a pus ochii pe o femelă, o
ţine strâns de sub-braţ în aşa-zisul amplexus axilar până când ouăle sub formă de şirag sunt
depuse în apă.

197
 O putem vedea destul de uşor tot timpul anului, fiind însă foarte vulnerabilă mai ales
primăvara când se deplasează mult în căutare de bălţi propice reproducerii, ocazie cu care este
adesea călcată de maşini. În ţările care nu numai că se respectă, dar respectă şi mediul,
constructorii de şosele lasă spaţii speciale de acces pe sub asfalt. După încheierea reproducerii
adulţii părăsesc apa şi îşi petrec viaţa departe de aceasta, hoinărind după insecte mai ales pe
înserat.
Este o specie crepuscular-nocturnă. Juvenilii sunt activi şi în timpul zilei. Se hrăneşte cu
insecte pe care le vânează. Este o specie preponderent terestră, fără mulţi prădători datorită
tegumentului care emite substanţe iritante. Este destul de rezistentă la uscăciune, foarte rezistentă
la frig, şi preferă pentru reproducere bălţi ceva mai mari.
Ameninţările privind statutul de conservare a speciei, identificate pe teritoriul
Municipiului Timişoara sunt: conectivitata precară în anumite regiuni, datorită infrastructurii
rutiere şi traficului auto intens; folosirea de îngrăşăminte, insecticide şi rodenticide pe suprafeţele
din interiorul oraşului; îngrijirea covorului vegetal cu efect asupra populaţiei de insecte, respectiv
asupra bazei trofice a speciei şi implicit asupra speciei însăşi; schimbarea destinaţiei terenurilor în
sensul dezvoltării industriale şi a spaţiilor de locuit.
Statutul de conservare a speciei în Municipiul Timişoara este favorabil, specia fiind
identificată în toat cele 15 perimetre studiate. Totuşi, dimensiunea populaţiei ar putea creşte prin
aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor de habitat.
Măsurile propuse pentru îmbunătăţirea statutlui de conservare a speciei sunt: asigurarea
conectivităţii între diferite regiuni ale oraşului, prin crearea unor ”coridoare ecologice” şi
eventual a unor pasaje sub-stradale; interzicerea sau măcar reglementarea aplicării de
îngrăşăminte şi pesticide cel puţin în anumite regiuni ale oraşului, respectiv în ”coridoarele
ecologice”; păstrarea în parcurile din centrul oraşului a unor suprafeţe cu vegetaţie indigenă care
să nu fie îngrijită la fel de frecvent ca iarba gazonului, eventual să fie cosită doar înaintea
sezonului hiemal; monitorizarea şi evaluarea impactului proiectelor de dezvoltare industrială şi
urbană asupra populaţiei speciei.

Bufo viridis, Laurenti 1768, broasca râioasă verde

Specia prezintă proeminenţe glandulare
de aspect bubos mai puţin dezvoltate iar
bufonina mai puţin iritantă decât la specia soră.
Coloritul general este alb-gălbui,
acoperit de pete verzi-măslinii. Vârfurile
proeminenţelor glandulare sunt cărămizii iar
partea ventrală alb-murdar, uneori pătată, alteori
nu.
Ceva mai comună de cât ruda sa brună,
broasca râioasă verde are un comportament
foarte asemănător cu aceasta. Mormolocii se
dezvoltă repede, în 2-3 luni părăsesc apa,
moment în care exemplare de broscuţe mici pot Foto: Mihai Pascu
fi găsite aproape peste tot.
Are un potenţial mare de dispersie, efectuând migraţii mari. Activitatea adulţilor este
nocturnă, însă juvenilii pot fi activi şi pe lumină. Se hrăneşte cu insect pe care le vânează. Este o

198
specie euritopă, fiind prezentă aproape pretutindeni, fiind de asemenea rezistentă la uscăciune şi
poluare. Este asociată frecvent cu aşezările umane.
Ameninţări la adresa speciei: utilizarea îngrăşămintelor, insecticidelor, raticidelor;
schimbarea destinaţiei terenurilor în sensul dezvoltării urbane imobiliare şi industriale; pierderea
conectivităţii între diverse suprafeţe, ca urmare a dezvoltării infrastructurii stradale şi creşterii
traficului rutier.
Statutul de conservare a speciei este favorabil, aceasta fiind identificată în 14 din cele 15
perimetre studiate, populaţia fiind suficient de numeroasă pentru a asigura continuitatea acesteia.
Măsurile de management propuse: interzicerea sau reglementarea utilizării
îngrăşămintelor şi pesticidelor pe anumite suprafeţe, în special în coridoarele ecologice;
îmbunătăţirea conectivităţii între suprafeţele ocupate de specie, prin crearea de coridoare şi
pasaje.

Pelobates fuscus, Laurenti 1768, broasca de pământ

Aşa cum îi spune şi numele, este o specie
ce se ascunde sub pământ, uneori ajungând chiar la
distanţe de 50 cm, însă părăseşte acest obicei
noaptea când iese la vânătoare de insecte, râme sau
larve. Preferă regiunile cu un sol afânat şi uşor de
săpat, de aceea o găsim mai cu seamă la câmpie.
Coloritul este destul de variabil, pe un fond
brun, bej-cenuşiu sau chiar galben se găsesc pete
mari de culoare brun-roşcată, pete ce uneori se pot
contopi dând aspectul unor benzi late de o parte şi
de alta a coloanei vertebrale. Printre aceste pete, Foto: www.wikipedia.org
dar şi peste petele mai întunecate, se găsesc mici
pete cărămizii. Partea ventrală este mai deschisă la culoare, uneori pătată. O caracteristică a
genului Pelobates, ce o face de neconfundat faţă de alte specii, este forma verticală a pupilei,
asemănătoare cu a pisicii.
Se întoarce în apă doar în perioada de reproducere, primăvara destul de târziu, unde
masculii dar şi femelele se caută prin semnale asemuite de renumitul cercetător român Băcescu
Nicolae cu cele ale unei cloşti: cot-cot cot-cot. Aspectul pontei este de şirag cu ouăle dispuse
neregulat, înfăşurat în jurul unei plante submerse. Mormolocii ies foarte repede din ou, dar
transformarea lor în adult durează mult, uneori fiind nevoiţi să între în hibernare în această formă.
Sunt animale strict nocturne, cu excepţia perioadei de reproducere. Este vânată de păsările
de baltă şi de răpitoarele de noapte. Când este prins, scoate un sunet similar unui miorlăit, iar
secreţia glandelor cutanate are un miros slab de usturoi. Este o specie vulnerabilă, datorită
cerinţelor specifice de habitat. Este prezentă doar în zone cu soluri nisipoase sau argiloase,
afânate, în care se poate îngropa uşor. Preferă pentru reproducere bălţile mari şi adânci.
Specia este ameninţată prin intervenţia următorilor factori: practici silvice
necorespunzătoare; schimbarea destinaţiei terenurilor; utilizarea de îngrăşăminte şi pesticide pe
suprafeţele pe care se regăseşte specia; distrugerea bălţilor folosite pentru reproducere.
Specia are un statut de conservare precar, nefavorabil. A fost întâlnită doar în 3 perimetre,
din care două învecinate, Pădurea Verde şi strada Cometei, în efective reduse.
Măsurile de management propuse pentru îmbunătăţirea statutului de conservare sunt:
asigurarea de spaţii pentru reproducere şi depunerea pontei, prin amenajarea unor bălţi cu

199
caracteristici specifice; interzicerea sau cel puţin reglementarea utilizării îngrăşămintelor şi
pesticidelor pe suprafeţele pe care trăieşte specia şi în coridoarele ecologice.

Hyla arborea, Linnaeus 1758, brotăcelul

Este singura specie de broască
arboricolă din ţara noastră, trăieşte adesea chiar
deasupra capului nostru în frunzarul des şi
umezit de rouă al viţeide-vie sau al tufelor
ornamentale din parcuri. Pielea este netedă şi
verde ca frunza crudă, pe partea ventrală alb
murdar iar peste ochi îi trece o bandă maronie,
toate acestea făcând-o aproape imposibil de
găsit.
Se întoarce de unde a plecat, în apă,
primăvara nu foarte devreme, primii şi cei mai
nerăbdători să lase urmaşi fiind masculii. Ouăle Foto: www.wikipedia.org
sunt depuse în grămezi de mărimea unei nuci,
fixate de plante acvatice. Larvele sunt ceva mai agile de cât ale celorlalte specii de broaşte,
amintind de mişcările peştilor. Spre sfârşitul toamnei intră în hibernare până primăvara
următoare.
Este activă în special noaptea. Datorită coloritului ei de protecţie nu se adăposteşte, ziua
stând la soare pe vegetaţie. În majoritatea timpului stă căţărată pe plante, putând urca la câţiva
metri de la sol. Primăvara apar mai întâi masculii. Reproducerea, nocturnă, durează de la câteva
ore până la două zile, în martie-aprilie. Se hrăneşte cu insecte zburătoare, în special muşte, pe
care le prinde cu limba sa lipicioasă. Are mulţi duşmani printre păsări şi şerpi. Specia este
vulnerabilă, fiind destul de sensibilă la poluare şi uscăciune. Preferă zonele împădurite, cu
tufişuri sau stufărişuri. Pentru reproducere preferă bălţile temporare cu vegetaţie bogată,
mărginite cu stuf sau papură.
Statutul de conservare al speciei în oraşul Timişoara este bun, favorabil, fiind identificată
în toate cele 15 perimetre studiate. Limitările sunt impuse de anumite condiţii de habitat,
uscăciune, poluare, şi de pierderea conectivităţii în anumite regiuni ale oraşului.
Pentru a i se îmbunătăţii statutul, în special în zonele din centrul oraşului, are nevoie de
asigurarea unor bazine acvatice pentru reproducere; interzicerea sau reglementarea utilizării
îngrăşămintelor şi pesticidelor; reglementarea cosirii covorului vegetal, astfel încât să fie permisă
dezvoltarea populaţiei de insecte, ce reprezintă suportul trofic al speciei; asigurarea conectivităţii
între diverse regiuni ale oraşului, în vederea facilitătii emigraţiei şi imigraţiei indivizilor de
brotăcel.

Triturus cristatus, Laurenti 1768, tritonul crestat

Specie prezentă mai ales în zona carpatică. Masculul 13 cm, femela 16 (rar 18) cm; corpul
potrivit de subţire; capul lat. Culoarea aproape la fel la ambele sexe: spatele cafeniu închis până
la negru, rareori cu pete mai închise sau mai deschise (în special în perioada rutului); pe laturi
numeroase pete albe, câteodată galbene-portocalii; gâtul negricios, pătat cu alb şi mai rar pătat cu

200
galben-roşcat închis; abdomenul galben
portocaliu, cu sau fără pete mai închise; tinerii
din această formă au pe şira spinării o linie
gălbuie sau roşcat portocalie.
Statutul speciei este precar, nefavorabil,
fiind identificaţi doar câţiva indivizi în Canalul
Behela. Fiind specii sensibile la calitatea apei,
este puţin probabil să fie identificată şi în alte
zone ale oraşului Timişoara.
Ameninţările la adresa speciei sunt
reprezentate de poluarea bazinelor acvatice, Foto: www.wikipedia.org
reducerea debitului apei în corpurile de apă pe
care le populează.
Măsurile de management pe care le propunem sunt: asigurarea calităţii mediului pentru
bazinele acvatice deja existente; asigurarea debitului de apă în Canalul Behela, precum şi în alti
afluenţi ai acesteia.

Lacerta agilis, Linnaeus 1758, şopârla de câmp, şopârla cenuşie

Specia are un colorit foarte variabil,
ce depinde de sex şi vârstă. Masculul are o
dungă dorsală brun-roşcată mai închisă,
mărginită de două benzi cafenii sau cenuşii,
uneori contrastând bine. Laturile corpului
sunt verzi ca iarba, stropite cu pete mici
negre cu centrul alb. Femelele sunt mai
şterse pe fond predominant brun-cenuşiu.
Ventral, atât masculul cât şi femela sunt
verzui, el fiind ceva mai stropit.
Femela depune ouăle într-o mică
excavaţie şi le îngroapă în pământ cam prin
luna iunie-iulie, juvenilii încep să apară Foto: Mihai Pascu
prin august, la început vulnerabili mai apoi
prind putere şi devin foarte rapizi.
Găsim această specie aproape oriunde există un loc liniştit şi cu iarba, pe lângă pâlcuri de
copaci, parcuri, malul Begăi.
Contrar numelui, este puţin agilă. Destul de comună, se întâlneşte pe lângă garduri şi
tufişuri, prin vii, pe coastele ierboase ale dealurilor, prin pajişti, păduri defrişate, pe malurile
ierboase ale bălţilor, de unde în caz de primejdie sare în apă. Se hrăneşte cu limacşi, râme, muşte,
omizi. Iernarea începe prin septembrie şi sfârşeşte în aprilie. Primăvara apar mai întâi tinerii,
după o săptămână femelele şi apoi masculii.
Specia a fost găsită, cu excepţia parcurilor din zona central a oraşului, în toate celelalte
perimeter studiate. Statutul său de conservare în oraşul Timişoara este mediu.
Factorii cu impact negativ asupra populaţiei de şopârlă de câmp sunt următorii: reducerea
habitatului caracteristic prin îngrijirea excesivă a vegetaţiei şi prin schimbarea utilizării
terenurilor; reducerea suportului trofic, de asemenea prin îngrijirea excesivă a vegetaţiei în

201
parcuri şi spaţiile verzi stradale; aplicarea de îngrăşămint şi pesticide, raticide în parcuri şi nu
numai.lipsa accesului la surse de apă sau a unor spaţii cu umiditate mai crescută.
Măsurile de management propuse sunt: limitarea suprafeţelor acoperite cu gazon, sau
crearea unor spaţii speciale în parcuri, care să nu fie cosite, decât în preajma sezonului Hiemal;
asigurarea unor măsuri de creştre a suportului trofic al speciei în parcurile din centru oraşului;
interzicerea sau reglementarea aplicării de îngrăşăminte, pesticide şi atrape raticide (insecticide).

Lacerta viridis, Laurenti 1768, guşterul

Cea mai mare şopârlă din fauna ţării
noastre, poate ajunge şi la 40 de centimetri
lungime. Larg răspândită, preferă zonele cu
subarboret unde adesea se caţără: margini de
păduri, poieni însorite sau chiar marginea
şoselelor.
Culoarea adultului este verde intens cu
puncte mici negre. Guşa şi laturile capului sunt
albastre iar abdomenul gălbui. Femela este
verde-măsliniu cu guşa albicioasă. Tinerii se
deosebesc de ai altor şopârle prin coloritul
cafeniu uniform cu pete albe, dispuse în şiruri
pe flancuri. Specia se hrăneşte cu tot felul de Foto: Mihai Pascu
artropode, pe care le prinde cu dibăcie mare de
pe sol, căţărându-se uneori şi în copaci, chiar la înălţimi considerabile. Reproducerea începe în
iunie-iulie când masculii devin şi mai intens cloraţi declanşând lupte serioase fără a se răni.
Juvenilii încep să apară în luna august, perioada de hibernare începând odată cu căderea brumei.
Statutul de conservare a speciei este mai puţin bun decât al şopârlei de câmp, considerând
că este vorba de un statut de conservare nesatisfăcător.
Factorii cu impact negativ asupra populaţiei de şopârlă de câmp sunt următorii: reducerea
habitatului caracteristic prin îngrijirea excesivă a vegetaţiei şi prin schimbarea utilizării
terenurilor; reducerea suportului trofic, de asemenea prin îngrijirea excesivă a vegetaţiei în
parcuri şi spaţiile verzi stradale; aplicarea de îngrăşămint şi pesticide, raticide în parcuri şi nu
numai.lipsa accesului la surse de apă sau a unor spaţii cu umiditate mai crescută.
Măsurile de management propuse sunt: limitarea suprafeţelor acoperite cu gazon, sau
crearea unor spaţii speciale în parcuri, care să nu fie cosite, decât în preajma sezonului Hiemal;
asigurarea unor măsuri de creştre a suportului trofic al speciei în parcurile din centru oraşului;
interzicerea sau reglementarea aplicării de îngrăşăminte, pesticide şi atrape raticide (insecticide).

Anguis fragilis, Linnaeus 1758, şarpele de sticlă

Nu este un şarpe, pentru că nici nu seamănă dacă privim forma capului şi corpul mai
îndesat. Confuzia vine din cauza liupsei picioarelor, dându-i posibilitatea să se târască mai lesne
prin vegetaţie sau să intre în diverse spaţii strâmte. O dovedeşte faptul că, la pericol, ca oricare
altă şopârlă, îşi lasă coada în gura prădătorului, lucru ce nu-l pot face şerpii.

202
 Culoarea brun-cafenie cu aspect lustruit
dau senzaţia de fragilitate, de aici numele latin
fragilis, ori celălalt nume popular parţial
incorect „şarpele-de-sticlă”. Adesea masculii
sunt stropiţi pe spate cu puncte fine albastre.
Partea ventrală la ambele sexe este cenuşie.
Specia este ovovivipară, adică femela
poartă ouăle până la eclozare dar fără ca puii să
aibă legături placentare cu mama. Aceştia apar
deobicei în august şi se hrănesc la început cu
larve mici iar apoi cu tot felul de artropode,
melci, râme.
Specia este în regres în zona Timişoarei, Foto: www.wikipedia.org
fiind foarte des confundată cu un şarpe şi fiind
destul de lentă, cade adesea victimă.
Specia se întâlneşte doar în preajma Pădurii Verzi, având un statut de conservare
nefavorabil.
Factorii care ameninţă existenţa speciei sunt: reducerea conectivităţii între diverse areale
din oraş; agresarea indivizilor de către vizitatorii mai agresivi şi inconştienţi ai pădurii; practicile
silvice neconforme.
Măsurile propuse de îmbunătăţire a statutului de conservare a speciei sunt: informarea
localnicilor şi vizitatorilor cu privire la identitatea şi locul speciei în ecosistem; îmbunătăţirea
conectivităţii între segmente variate ale oraşului prin crearea de coridoare ecologice şi pasaje
subs-stradale.

Natrix natrix, Linnaeus 1758, şarpele de casă

Cu certitudine cel mai comun şarpe din
ţara noastră, şarpele-de-casă şi-a câştigat
numele datorită prezenţei lui în apropierea
caselor ţărăneşti a căror fundaţie era construită
din piatră, găsindu-şi aici refugiu dar şi hrană.
Cel mai adesea trăieşte în preajma apelor,
unde se hrăneşte cu broaşte pe care le înghite
de vii. Atunci când are ocazia prinde şi şoareci
sau peşti mici. Coloritul este variabil, de la
cenuşiu cu pete mărunte întunecate, până la
aproape negru, întotdeauna însă având pe
laturile capului două pete semilunare de Foto: Mihai Pascu
culoare albgălbuie.
Primăvara, masculii formează adevărate gheme vii în încercarea de a cuceri femela,
înfăşurându-se şi câte 10-15 în jurul ei, dar numai unul fiind fericitul viitor tată. Femela depune
ouă, deci este ovipară, pe care le îngroapă puţin sub pământ sau frunzar.
Foarte comun şi în Timişoara, pătrunde mai rar în locuinţe şi doar acolo unde acestea sunt
aproape de ap ă. Frecvent îl putem vedea înotând pe Bega sau prin pescăriile din oraş. Se
aventurează afară din albia apei doar în afara oraşului, când îl găsim prin iarbă ori pe sub

203
tufărişurile din pădure. Prins în mână nu muşcă deşi încearcă să intimideze prin pufăituri, însă
elimină o substanţă urât mirositoare dintr-o glandă aflată la baza cozii.
Prezenţa sa este remarcată în perimetrele situate de-a lungul Canalului Bega, Canalului
Behela şi în Pădurea Verde, dar şi în preajma altor canale existente în oraş sau la marginea
acestuia. Este o specie comună, cu un statut de conservare favorabil.
Factorii cu impact negativ asupra populaţiei de şarpe de casă sunt următorii: reducerea
habitatului caracteristic prin îngrijirea excesivă a vegetaţiei şi prin schimbarea utilizării
terenurilor; reducerea suportului trofic, de asemenea prin îngrijirea excesivă a vegetaţiei în
parcuri şi spaţiile verzi stradale; aplicarea de îngrăşămint şi pesticide, raticide în parcuri şi nu
numai. Lipsa accesului la surse de apă sau a unor spaţii cu umiditate mai crescută.
Măsurile de management propuse sunt: limitarea suprafeţelor acoperite cu gazon, sau
crearea unor spaţii speciale în parcuri, care să nu fie cosite, decât în preajma sezonului hiemal;
asigurarea unor măsuri de creştre a suportului trofic al speciei în parcurile din centru oraşului;
interzicerea sau reglementarea aplicării de îngrăşăminte, pesticide şi atrape raticide (insecticide).

Natrix tessellata, Laurenti 1768, şarpele de apă

Asemănător ca obiceiuri cu ruda sa
apropiată şarpele-de-casă, este mai puţin tolerant
la prezenţa umană, trăind exclusiv numai în
apropierea apelor.
Culoarea de fond este galben-cenuşiu cu
pete pătrate brun-măslinii, dispuse sub formă de
cinci şiruri longitudinale. Marginea pupilei este
galbenă. În perioada de reproducere părăseşte
apa pentru a depune ouăle albe în pământ sau
frunzar, sub formă de ciorchine. La fel de
inofensiv ca şi ruda sa, pe lângă mirosul puternic
respingător emis de glanda de la baza cozii, are
obiceiul de a face pe mortul. Atunci când nici Foto: www.wikipedia.org
aceasta nu convinge, începe să vomite iar cum
hrana lui constă în special din peşte, tăvălit în hrana regurgitată devine respingător pentru aproape
orice prădător.
Distribuţia acestei specii este şi mai restrânsă decât a şarpelui de casă, fiind prezentă
exclusiv în apropierea apei. Statutul său de conservare în municipiul Timişoara este nefavorabil,
necesitând aplicarea unor măsuri specifice de management.
Ameninţările cele mai importante la adresa speciei sunt cele referitoare la pierderea
habitatului caracteristic, prin reducerea zonelor umede şi realizarea de lucrări hidrotehnice de
amenajare a bazinelor acvatice; de asemenea pierderea suportului trofic prin scăderea acestuia
datorită condiţiilor mai precare de mediu
Măsurile care sunt propuse a fi luate sunt: asigurarea de habitate prielnice; implicit
îmbunătăţirea substratului trofic al speciei.

204
 Coronella austriaca, Laurenti 1768, şarpele de alun
Este un şarpe discret cu o largă
răspândire în Europa şi în ţara noastră. Preferă
locurile cu vegetaţie arborescentă, margini de
păduri, poieni, taluzuri. Este un şarpe agresiv
care pufăie şi sare, însă total inofensiv.
Muşcătura lui este cel mult o simplă înţepătură.
Unul dintre cei mai frumoşi şerpi de la
noi, coloritul de fond este marocafeniu cu tentă
de roz, pătat sau brăzdat de două dungi mai
închise cu dispoziţie longitudinală. Exisă şi
exemplare foarte închise la culoare. Ceafa şi
banda de peste ochi are aceeaşi culoare ca şi
petele dorsale. Abdomenul este brun sau roşu-
Foto: www.wikipedia.org
cărămiziu.
Femela este ovovivipară dar uneori depune ouăle cu puţin înainte de a ecloza puii.
Se întâlneşte destul de rar în împrejurimile Timişoarei, dată fiind timiditatea sa şi
agilitatea cu care se ascunde la cel mai mic foşnet. Statutul de conservare a speciei este
nefavorabil, dată fiind prezenţa sa doar în Pădurea Verde, în număr relativ redus.
Ameninţările pentru statutul speciei sunt reprezentate de practicile silvice neconforme;
deranjarea speciei în habitatul propriu de către turiştii care vizitează zona; schimbarea utilizării
terenurilor.
Pentru conservarea şi chiar îmbunătăţirea statutului speciei se vor aplica următoarele
măsuri: asigurarea habitatului caracteristic, prin reglementarea activităţii silvice şi monitorizaea
proiectelor de investiţii; reglementarea accesului turiştilor în anumite parcele ale Pădurii Verzi,
astfel încât să se asigure liniştea animalelor care trăiesc aici.

Emys orbicularis, Linnaeuss 1758, broasca ţestoasă de lac

Cea mai comună ţestoasă din România,
trăieşte în strânsă legătură cu mediul acvatic, pe
lângă ape stagnante sau lent curgătoare.
Coloritul este variabil, carapacea fină,
eliptică şi nu foarte bombată, are culoare maro-
cenuşiu închis, ca de mâl, cu pete sau linii fine
galbene. Plastronul (scutul ventral) este galben sau
brun. Tegumentul este solzos, brun sau negru lucios,
stropit şi el cu pete galbene.
Împerecherea se petrece primăvara, iar în
martie-aprilie femela va depune nişte ouă albicioase
învelite într-o coajă tare. Puii ies din ou toamna sau
chiar primăvara următoare când se îndreaptă direct Foto: www.wikipedia.org
spre apă, unde se simt mai în siguranţă. Este o
certitudine că acest animal poate trăi peste 100 de ani, lucru care se întâmplă rar în natură datorită
numeroaselor pericole.
În Timişoara o găsim nici des nici rar pe malul Begăi, acolo unde forfota oraşului este mai
mică, la margine de oraş sau ascunsă în stuful bălţilor create pentru a ţine peşte. Adesea stă

205
nemişcată la soare, pe un suport, iar când simte că se apropie ceva se aruncă direct în apă unde
dispare la fund.
Statutul de conservare a speciei în Timişoara este mediu spre nefavorabil, specia fiind
dependentă de prezenţa habitatelor acvatice, nu foarte comune.
Ameninţarea cea mai mare care planează asupra speciei o reprezintă pierderea habitatului
prielnic, atât prin reducerea suprafeţelor ocupat de ochiuri de apă, cât şi prin degradarea calităţii
bazinelor acvatice pe care le ocupă.
Pentru îmbunătăţirea statutului speciei se impun tocmai lucrări de amenajare a unor bălţi
în parcurile din centrul Timişoarei, dar şi în spaţiile verzi din alte zone ale oraşului; igienizarea
bălţilor existente şi îmbunătţirea calităţii apei din acestea.

Nevertebrate acvatice
Hydrometra stagnorum, Linnaeus 1758
Aparţine ordinului Heteroptera şi habitază pe luciul apei.
Se întâlneşte frecvent pe luciul apelor bazinelor acvatice permanente. Pentru conservarea
speciei se impune păstrarea şi crearea de bălţi cu luciu de apă.

Gammarus pulex, Linnaeus 1758

Este un crustaceu aparţinând ordinului Amphipoda.
Trăieşte în ape dulci cu duritate relativ ridicată, putând realiza populaţii dense. Reprezintă
sursa de hrană pentru alt organisme acvatice, în special pentru peşti.
Este prezent în Canalul Bega, dar şi în Canalul Behela.
Pentru a nu fi afectată populaţia de gamari, specie ce se hrăneşte cu detritus, se impune
reglementarea dragării Canalului Bega.

Dytiscus marginalis, Linnaeus 1758

Este cel mai mare ditiscid, ajungând până la 3,5cm lungime. Aparţne ordinului
Coleoptera, fam. Dytiscidae.
Trăieşte în ape dulci stagnante sau lin curgătoare. Se hrăneşte cu nevertebrate sau chiar cu
pui de peşte.
Pentru conservarea lui se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care le
populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de ditiscide.

Gyrinus natator, Linnaeus 1758

Este un coleopter acvatic relativ comun, aparţinânt fam. Gyrinidae.
Trăieşte în ape dulci stagnante sau lin curgătoare, unde se hrăneşte cu nevertebrate
acvatice.
Pentru conservarea lui se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care le
populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de girinide.

Hydrous piceus (Hydrophilus piceus), Linnaeus 1758

Este un coleopter aparţindând fam. Hydrophilidae.
Ca şi în cazul reprezentanţilor anterior, trăieşte în ape dulci stagnante sau lin curgătoare,
unde se hrăneşte cu nevertebrate acvatice.

206
 Pentru conservarea lui se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care le
populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de girinide.

Seratella ignita, Poda 1761

Apariţia adulţilor are loc la suprafaţa apei în timpul zilei şi la asfinţit. Masculii din această
specie pot fi găsiţi roind pe parcursul zilei, continuându-şi roirea pana la apus. Odată ce s-au
împerecheat, femelele produc ouăle, pe care le ţine sub coada lor. Acestea sunt de obicei lăsate în
apă în zonele în care apa curge rapid şi turbulent, în locurile în care vegetaţia acvatică (şi în
special muşchii) sunt prezenţi. Toate ouăle sunt lăsate deodată, în acelaşi loc.
În primăvara anului următor, din aceste ouă începe procesul de ecloziune, care este pus în
evidenţă printr-o creştere mai întâi a efectivului numeric, iar apoi, odată cu înaintarea spre vară,
are loc şi o creştere a biomasei.
Larvele nu sunt deloc pretenţioase la hrană.
Este o specie omnivoră, hrănindu-se atât cu detritus şi alge, cât şi cu cadavrele
congenerilor sau ale altor specii acvatice. Algele sunt raclate de pe suprafaţa pietrelor cu caninii
mandibulelor, fiind strânse apoi cu palpii maxilari şi sfărâmate cu feţele molare.
În perioada maturării ovarelor, la larvele din care vor apărea femele, au fost raportate şi
cazuri de canibalism, ele prădând larvulele şi larvele din aceeaşi specie, pentru completarea
rezervelor de azot. Unii autori au observat şi fotografiat atacul acestora asupra exemplarelor de
Tanytarsini (Diptera: Chironomidae) şi asupra larvelor de Baëtis sp. (Ord. Ephemeroptera).
În unele studii au fost identificate în conţinutul stomacal particule fine de detritus organic
din sedimente.
Această specie cosmopolită este prognozată de unii autori ca având o dezvoltare
progresivă în râurile din România în detrimentul altor specii. Este o specie comună în pâraiele de
munte dar şi în cele de şes. Reprezentat tipic al larvelor de tip târâtor. Se găsesc în zone cu
vegetaţie bogată. Trăiesc în ape lin curgătoare şi îşi găsesc adăpost şi hrană, între diferitele specii
de vegetaţie macrofită. În apele repezi de munte se târăsc printre pietre, dacă vegetaţia macrofită
lipseşte.
Având adaptări la mai multe tipuri de habitat, Serratella ignita este întâlnită atât în
pâraiele repezi, cât şi în apele lin curgătoare, fiind descrise deosebiri mari cu privire la
dimensiuni şi colorit în funcţie de habitat. Astfel, în pâraiele repezi de munte larvele sunt de
obicei mai mici şi mai închise la culoare, iar în apele de câmpie sunt mai mari şi prezintă culori
mai deschise.
Pentru conservarea speciei se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care
le populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de efemeride.

Baetis niger, Linnaeus 1761

Trăieşte de preferinţă în apele proaspete, bine oxigenate, cu curenţi repezi, a pâraielor de
munte. Rezistă la variaţii mari de temperatură, de la 5-6 oC la 18-19 oC, însă, optimul pare să fie
între 11-14 oC. Preferă apele din regiunea colinară, cu sedimente fine (pietriş, nisip şi mâl),
abundenţa lui fiind redusă odată cu creşterea altitudinii.
De asemenea, specia Baëtis niger mai poate fi întâlnită în habitatele acvatice de tip lotic
care se află în cele mai multe tipuri de habitate din zona colinară şi montană (habitate de pădure,
pajişti, etc.).

207
 Pentru conservarea speciei se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care
le populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de efemeride.

Ephemera danica, Mueller 1764

Specia emerge din apă sub formă de adult între mijlocul lunii mai şi prima săptămână din
iunie, dar există diferenţe regionale. Zborul are loc, în general, dimineaţa devreme şi continuă
pentru mai multe ore. Apariţia adulţi are loc pe suprafaţa apei sau, ocazional, pe un băţ, piatră sau
plantă parţial sau în întregime ieşită din apă. Zborul la această specie poate continua pe tot
parcursul zilei şi, adesea, roirea continuă până la amurg. După ce s-au împerecheat, femelele
coboară la suprafaţa apei pentru a elibera câteva ouă prin înmuierea vârfului abdomenului pe
suprafaţa apei, la anumite intervale de timp. Depunerea mai poate avea loc şi în timp ce femela
rămâne câteva momente lipită de suprafaţa apei. După mai multe astfel de depuneri succesive de
ouă, în care femela a depus cca 8300 ouă, ea rămâne să moară la suprafaţa apei, unde de obicei
este rapid consumată de peştii răpitori.
Specia trăieşte în tuneluri pe care şi le sapă în substratul de granulometrie fină (mâl, nisip
de diferite mărimi). Pentru a putea respira în aceste tuneluri şi-a adaptat traheobranhiile, care sunt
de formă stufoasă, bogat ramificată. Prin mişcarea cărora, înainte şi înapoi, creează un curent de
apă peste spatele nimfei, care aduce astfel oxigen la structurile respiratorii. Dezvoltarea deplină a
larvelor, care ajung până la 30 mm lungime, are loc în doi ani. Primăvara, înainte de emergenţă,
nimfele în ultimul stadiu migrează din nisipul sau mâlul în care au stat ascunse, spre coloana de
apă, pentru a ajunge la suprafaţa ei. În acest moment larvele sunt cel mai vulnerabile la acţiunea
prădătorilor.
Larvele se hrănesc cu particule de materie organică fine şi bacterii, pe care le înglobează
odată cu mâlul îngurgitat.
Trăieşte în ape curate, bine oxigenate şi reci, care au depozite de nisip şi mâl, care au ca
dominante particulele de sedimente cu dimensiunea în jurul valorii de 0.05 mm şi care au
conţinut mare de materie organică.

Tubifex tubifex, Mueller 1774

Este un oligochet care habitează sedimentele cursurilor de apă, bălţilor şi lacurilor. Se
hrăneşte cu sedimente şi rezistă bine în condiţii de oxigenare slabă a apei.
Nu necesită măsuri de management.

Unio pictorum, Linnaeus 1758

Aparţine fam. Unionidae şi habitează apele dulci. Trăieşte pe fundul apei, îngropată în
nisip şi sedimente. Consumă particolele organice pe care le filtrează din apă.
Pentru conservarea speciei se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care
le populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de unuionidae.

Anodonta cygnea, Linnaeus 1758

Aparţine fam. Unionidae şi habitează apele dulci. Trăieşte pe fundul apei, îngropată în
nisip şi sedimente. Consumă particolele organice pe care le filtrează din apă.

208
 Pentru conservarea speciei se impune igienizarea şi îmbunătăţirea calităţii apelor pe care
le populează. De asemenea, reglementarea dragării Canalului Bega se impune pentru a nu afecta
populaţia de unionidae.

209