Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
&
Severus-Daniel COVACIU-MARCOV
LUCRĂRI PRACTICE
DE FIZILOGIE
ANIMALĂ ŞI UMANĂ
ANALIZATORII 26
ANALIZATORUL CUTANAT 26
Lucrarea nr. 11 Esteziometrie 27
Lucrarea nr. 12 Efectul masajului cu ghiaţă asupra durerii 28
ANALIZATORUL GUSTATIV 29
Lucrarea nr. 13 Deteminarea ariilor gustative pentru gusturile de bază 29
ANALIZATORUL VIZUAL 30
Lucrarea nr. 14 Reflexul pupilar 30
Lucrarea nr. 15 Determinarea câmpului vizual pentru alb şi culori 31
Lucrarea nr. 16 Disocierea vederii binoculare 32
Lucrarea nr. 17 Experienţa lui Mariotte 33
Lucrarea nr. 18 Culori complementare 33
Lucrarea nr. 19 Evidenţierea purpurului retinian 34
ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR 35
Lucrarea nr. 20 Extirparea urechii interne la broască 35
SISTEMUL MUSCULAR 36
Lucrarea nr. 21 Oboseala musculară 36
Lucrarea nr. 22a Prepararea gastrocnemianului de broască 38
Lucrarea nr. 22b Preparatul neuromuscular gastrocnemian-sciatic 39
APARATUL DIGESTIV 42
Lucrarea nr. 23 Observarea mişcării cililor esofagieni la broască 42
Lucrarea nr. 24 Hidroliza amidonului cu salivă sau cu HCl 43
APARATUL RESPIRATOR 45
Lucrarea nr. 24 Determinarea capacităţilor şi volumelor
respiratorii la om (spirometrie) 45
Lucrarea nr. 25 Rolul diafragmei în respiraţie. Experienţa Donders 48
SÂNGELE 50
Lucrarea nr. 26 Defibrinarea sângelui de mamifer 50
Lucrarea nr. 27 Obţinerea serului şi plasmei sanguine de mamifer 51
Lucrarea nr. 28 Volumul globular. Hematocritul 53
Lucrarea nr. 29-30 Numărarea globulelor roşii şi albe 54
Lucrarea nr. 31-32 Determinarea grupelor de sânge principale la om 62
Lucrarea nr. 33 Determinarea timpului de coagulare a sângelui 65
Lucrarea nr. 33 Dozarea hemoglobinei din sânge
cu ajutorul colorimetrului Sahli 66
Lucrarea nr. 34 Obţinerea cristalelor de hemină 67
APARATUL CIRCULATOR 69
Lucrarea nr. 34 Automatismul cardiac. Legăturile lui Stanius 69
Lucrarea nr. 35 Măsurarea presiunii arteriale la om 71
METABOLISMUL 75
Lucrarea nr. 36 Calcularea metabolismului bazal după tabele 76
Lucrarea nr. 37 Calcularea deviaţiei metabolismului bazal
după formula lui Ridd 80
Lucrarea nr. 38 Determinarea ratei metabolice la şobolan 81
Lucrarea nr. 39 Determinarea ratei metabolice la şobolanii cărora
li s-a indus pe cale experimentală
hipertiroidism sau hipotiroidism 83
Lucrarea nr. 40 Alcătuirea raţiilor alimentare 85
Bibliografie 93
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Excitabilitatea este una din proprietăţile fundamentale ale materiei vii, prin care se
deosebeşte de materia lipsită de viaţă. Prin excitabilitate se înţelege capacitatea celulelor de a
răspunde la stimuli, adică la modificările de energie de o anumită durată şi intensitate din mediul
de viaţă (intern sau extern). Excitabilitatea este o proprietate primordială a membranei celulare.
În organismele metazoarelor, unele celule s-au specializat în vederea recepţiei excitaţiilor
din mediul exterior sau interior (celulele receptoare). Sub influenţa unor agenţi externi sau interni,
se produce o modificare a potenţialelor bioelectrice şi ia naştere o undă ce se propagă. Celulele
nervoase sunt cele mai specializate, în vederea conducerii undelor biopotenţialelor electrice şi
declanşării reacţiei de răspuns.
Lucrarea nr.1
5
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Fig. 1
Mişcarea amiboidală: A -
prin tracţiune; B - prin
rostogolire.
6
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr.2
Lucrarea nr.3
pulbere. Particulele înglobate se adună într-o veziculă care apare ca o formaţie roşie
în citoplasmă.
4.) După 10-15 min., se repetă examinarea preparatului microscopic. Se
observă schimbarea culorii vacuolei din roşu în albastru.
Discuţii (1-2):
Pulberile de tuş şi colorant, nu sunt particule alimentare li nu pot fi digerate.
Ele au fost folosite numai pentru a evidenţia fenomenul înglobării cu ajutorul
pseudopodelor. Amibele se hrănesc cu bacterii, alge monocelulare, care se găsesc în
lichidul în care trăieşte. Acestea sunt înglobate într-o veziculă digestivă, în care
pătrunde un suc acid, bogat în enzime. Cu ajutorul acestor enzime, particulele
alimentare sunt digerate. Această digestie intracelulară este însă
extraprotoplasmatică.
Roşu de Congo, este o substanţă care are această culoare în mediul alcalin
sau neutru, şi care îşi schimbă culoarea în mediu acid, devenind albastră.
Schimbarea culorii, pe parcursul experimentului, indică prezenţa unor substanţe
acide produse în cursul digestiei, în vezicula în care a fost închisă pulberea de
colorant.
Discuţii (1-2-3):
Prin experienţele de mai sus, am demonstrat hrănirea a unor organisme
monocelulare libere. În corpul celulelor metazoarelor, nu toate celulele ajung în
contact direct cu substanţele nutritive, venite din mediu. La animale pluricelulare,
unele celule se specializează în vederea prelucrării fizice şi chimice a hranei,
dobândind rol digestiv. Aduse în stare asimilabilă, substanţele chimice sunt
absorbite în lichidele circulante, de unde trec în lichidul interstiţial. Prin acest lichid
interstiţial, celulele fac schimburi nutritive.
10
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Respiraţia, este una din proprietăţile fundamentale ale materiei vii. Dintre diferitele aspecte
ale metabolismului, respiraţia este cea mai evidentă. Dacă vrem să generalizăm, acest fenomen
fiziologic (foarte complex ca atare), se exprimă prin consum de O2 şi producerea de CO2 7 . Consumul
de O2 din mediul extern şi eliminarea CO2 din interiorul organismului pot fi demonstrate relativ
uşor la nivelul celulei la animalele superioare şi om, ca şi la cele inferioare, unicelulare. În general,
intrarea O2 în celulă şi ieşirea CO2 se fac prin difuziune pe toată suprafaţa celulei.
Lucrarea nr.4
11
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
decât în lichidul cuprins în spaţiul limitat de sub lamelă. Fenomenul observat, este
denumit oxitactism pozitiv şi este determinat, în fond, de posibilitatea unor
schimburi respiratorii mai avantajoase decât în restul camerei.
Celulele animale (şi cele vegetale) sunt traversate de un considerabil flux (curent) de
materie şi energie, aflându-se în schimb permanent cu mediul care o înconjoară, constituind sisteme
deschise. Datorită metabolismului, celulele reuşesc să-şi menţină un nivel ridicat, aproape constant al
energiei libere interne. Adică celulele se află într-o stare staţionară. Această stare staţionară este
caracterizată printr-un echilibru dinamic cu mediul exterior (echilibru metabolic şi energetic). Starea
de echilibru a sistemului celular (steady state), trebuie înţeleasă în sensul, că diferenţele de potenţial
şi concentraţiile ionice, sunt invariabile în timp. Adică, fluxul net al fiecărei ioni este zero.
Realizarea acestei echilibru staţionar, se face pe seama unei cheltuieli energetice permanente.
Celula este sediul unor reacţii biochimice, prin care se asigură energia necesară vieţii
celulare. Aceste reacţii sunt condiţionate de permeabilitatea membranei plasmatice, prin care se
realizează un transfer de substanţe în ambele sensuri (intrare şi ieşire). Pe o parte şi de alta a
membranei periplasmatice (membrana celulară morfologică sau numai funcţională), există diferenţe
foarte relevante de concentraţii ionice şi de potenţial electric. Membrana celulară intervine într-o
anumită formă la menţinerea acestor diferenţe. Este important că în funcţionarea membranei,
elementele nutritive 9 trebuie să intre în celulă, în timp ce produşii de catabolism 10 să părăsească
celulele. În timp ce substanţele indigene, indispensabile funcţionării celulelor, să nu o traverseze în
nici un sens membrana.
Permeabilitatea celulară, defineşte tocmai uşurinţa cu care unele substanţe străbat zona
periplasmatică superficială li sistemul de endomembrane. Permeabilitatea celulelor este o însuşire
fundamentală a acestora, şi este determinată de compoziţia biochimică şi structura celulelor, de
specificul reacţiilor biochimice care se petrec în acestea. În aceeaşi timp, permeabilitatea celulelor
este determinată şi de compoziţia şi concentraţia mediului extern. Între permeabilitatea celulară şi
factorii 11 ei determinanţi, există relaţii foarte strânse, modificându-se în funcţie de diverse condiţii
fiziologice şi fizico-chimice.
În privinţa mecanismelor permeabilităţii celulare, distingem forţe pasive şi active. Forţele
pasive, sunt cele care nu necesită cheltuieli energetice, în timp ce forţele active sunt cele
consumatoare de energie celulară.
În experienţele de laborator putem studia cel mai uşor, fenomenele difuziunii şi osmozei.
moleculelor, gradul de ionizare, prezenţa ionilor nedifuzabili, metabolism celular. Caracteristicile acestor factori
sunt trataţi în detaliu la disciplina Citologie.
12
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr.5
Discuţii:
Prin experimentul prezentat mai sus, am observat fenomenul pătrunderii
unei substanţe în masa altei substanţe, adică fenomenul difuziunii. Difuziunea poate
avea loc şi în cazul soluţiilor despărţite printr-o membrană separatoare. Pot să
12Ne având posibilitatea de a aştepta cu studenţii peste 6 ore până la reuşita experimentului, se recomandă, să se
pregătească experimentul în prealabil în alte pahare, de către cadrele didactice. De recomandat, în timp de 6, 8, 10
ore înaintea efectuării lucrărilor practice, astfel putând fi urmărit şi diferenţa în timp a difuziunii.
13
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
difuzeze prin membrana celulară gazele, aşa cum se întâmplă în procesul respiraţiei
(intrare de O2 şi eliberare de CO2).
Prin difuziune are loc un transport în sensul gradientului de concentraţie.
Adică din partea unde concentraţia este mai mare, către partea unde concentraţia
este mai mică. Viteza de difuziune depinde de gradientul de concentraţie a celor
două soluţii, cât şi de suprafaţa de difuziune.
Lucrarea nr.6
Discuţii (1-2):
Când substanţele difuzează prin pereţii poroşi ai unei membrane separatoare
avem de-a face cu fenomenul de osmoză. Pentru ca substanţele să poată difuza este
necesar ca diametrul moleculelor să fie, evident, mai mic decât al porilor. Prin
14
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
13- experimentul demonstrării fenomenului de hemoliză de la capitolul IV. ilustrează consecinţa difuzării
soluţiilor hipotonice în eritrocit.
15
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Potenţialul de acţiune. Orice celulă vie în stare de repaus este polarizată, adică menţin un
potenţial stabil de o parte şi de alta a membranelor lor. Celulele vii au sarcini pozitive pe suprafaţa
membranei (sunt electropozitive) şi sarcinii negative în interior membranei (sunt electronegative).
Sub acţiunea stimulului care depăşeşte valoarea prag, celula devine excitată. Procesul de excitaţie se
poate manifesta electric, fie prin depolarizarea membranei celulare (a cărei expresie este excitaţia);
fie printr-o hiperpolarizare, care se manifestă prin inhibiţie (oprirea activităţii celulare secretorii sau
motorii).
Diferenţa de potenţial dintre interiorul al exteriorul celulei poartă numele de potenţial de
repaus, şi este genarat de pompa de sodiu-potasiu. Potenţialul de repaus măsurat prin metode
electrofiziologice (micro-eleotrode intracelulare) este egal cu -90 mV pentru fibra musculară striată
şi -70 mV pentru neuron.
Unda negativă care ia naştere la în locul excitat, adică pe suprafaţa fibrelor nervoase, şi care
se propagă de-a lungul acestora este potenţialul de acţiune (curentul de acţiune). Valoarea potenţialului
de acţiune (P.A.), este în medie de 80-100 mV. În înregistrare monofazică , el cuprinde: o depolarizare
iniţiatoare (10 mV) , care amorsează fenomenele ce duc la excitarea fibrelor nervoase; un potenţial de
vârf (spike); iar în faza de revenire, postpotenţialul negativ şi postpotenţialul pozitiv.
Asigurarea conducerii potenţialului de acţiune (potenţialul de propagare) se face prin două
mecanisme biofizice. Aceste două mecanisme biofizice sunt: mecanismul circuitului local al lui
Hermann (în cazul fibrelor amielinice); şi mecanismul conducerii saltatorii (în cazul fibrelor
mielinice). Mecanismul conducerii saltatorii a influxului nervos, asigură acestora o viteză mult mai
mare, cu o cheltuială energetică proporţional mai mică 2 .
Existenţa unei diferenţe de potenţial între suprafaţa intactă ei suprafaţa secţionată a
muşchilor striaţi (curent de leziune) a fost demonstrată încă în secolul XVIII de către L. Galvani
(1789), prin utilizarea ca aparat de măsură, a unui preparat neuromuscular de broască. Deoarece
1 Sistemele integratoare în regnul animal, sunt: sistemul trofo-integrator (sistem sanguin; sistem reticulo-
histiocitar), sistemul stimulo-integrator (sistem nervos; sistem endocrin) şi sistemul psiho-inegrator. Aceste
sisteme integratoare reprezintă componentele principale a unui mecanism funcţional integrator complex. Adică
componente a capacităţii organismului animal de adaptare permanentă (echilibru dinamic), pentru
menţinerea constanţei mediului intern (Bernard, 1859), a homeostaziei (Cannon 1929).
2 Datorită faptului, că depolarizarea se produce numai în regiunea nodurilor lui Ranvier, care reprezintă doar
1/1000 din suprafaţa totală a axonului. Adică, numai la nivelul acestor noduri se produc schimburile ionice cu
lichidul interstiţial, ceea ce înseamnă o reducere considerabilă a travaliului realizat de pompa de Na+-K+.
16
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
laba de broască îndeplineşte rolul unui galvanoscop, ea a mai fost numită "labă galvanoscopică". Cu
ajutorul labei galvanoscopice, se poate dovedi şi prezenţa potenţialelor de acţiune în muşchiul
contractat tetanic sau în nervul excitat.
17
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 7
Reflexul (un act nervos simplu organizat) este legătura obligatorie între excitarea unei
suprafeţe senzitive sau senzoriale şi o anumită reacţie efectorie. Mai poate fi definit ca
transformarea unei stimulări senzitive sau senzoriale, într-o reacţie efectorie, fără participare
conştientă.
Forma fundamentală a activităţii sistemului nervos este actul reflex. Actele reflexe nu se fac
cu participarea conştiinţei. Participarea conştiinţei la actele reflexe poate fi cel mult secundară. Nu
trebuie confundat cu actele reflexe actele psihomotorii. Actele psihomotorii au perioade de latenţe
de zeci de ori mai mari decât latenţa reflexelor şi necesită o învăţare prealabilă.
Actul reflex trebuie considerat ca modul fundamental de integrare funcţională unitară a
organismului animal şi de integrare a acestuia în mediul său de viaţă. Astfel excitanţii din mediul
extern pot fi consideraţi ca factori ce determină reacţii de integrare, de adaptare ale organismului în
mediul său de viaţă.
Pentru realizarea unui act reflex, este absolut necesară prezenţa unui arc reflex. Arcul reflex,
putem defini ca totalitatea elementelor anatomice, care participă la un act reflex. Arcul reflex este
înnăscut.
Arcul reflex presupune existenţa următorilor componenţi anatomici:
- un receptor: format din terminaţii nervoase senzitive;
- o cale aferentă: formată din fibre nervoase aferente;
- un centru nervos: locul unde se realizează legătura funcţională între neuronul aferent şi cel
eferent
- o cale eferentă: reprezentată de fibrele eferente, care conduc influxurile nervoase de la centri
la efectori
- un efector: organele care produc reacţia de răspuns (muşchii striaţi, muşchii netezi,
aparatele secretoare).
Deci, arcul reflex poate fi considerat ca un sistem cibernetic, schematizat în felul următor:
Cel mai simplu arc reflex este constituit dintr-un receptor diferenţiat 3 (un neuron senzitiv),
în care conducerea se face centripet, şi care face sinapsă într-un centru nervos cu neuronul aferent a
cărui prelungire centrifugă se pune în legătură cu organul efector. Există reflexe simple,
monosinaptice (ex. reflexul miotatic), dar majoritatea arcurilor reflexe sunt polisinaptice,
conţinând unul sau mai mulţi neuroni intercalaţi.
Arcurile reflexe, rămân nemodificate pe tot parcursul vieţii, deci, reacţiile reflexe sunt
previzibile. Arcurile reflexe pot fi asociate sau urmate şi de senzaţii conştiente. Dar multe acte
reflexe se desfăşoară, fără să devină conştiente, ca clipitul, reflexele respiratorii, reflexele
circulatorii, etc.
Reflexele pot fi clasificate atât după poziţia receptorilor, cât şi în raport cu organul efector.
Astfel după poziţia receptorilor, reflexele se clasifică în:
- reflexe exteroreceptoare (exteroceptoare): care se produc în urma excitării organelor de simţ, şi în mod
obişnuit sunt reacţii complexe. Ex.: întoarcerea capului la lumină sau la sunet; secreţia de salivă
după introducerea în gură a unui aliment; strănutul în urma inflamării mucoasei nazale;
- reflexe proprioreceptoare (proprioceptoare): sunt caracterizate prin faptul, că receptorul este localizat în
organul efector (fusul neuromuscular, fusul neurotendinos Golgi) sau în articulaţii. Ex.: reflexul
rotulian;
- reflexe interoreceptoare (interoceptoare): sunt declanşate de excitarea receptorilor din interiorul
organismului. Ex.: reflexele presoare şi depresoare, declanşate de excitarea zonelor reflexogene;
voma, provocată de excitarea mecanică sau chimică a receptorilor din mucoasa faringiană sau
peretele stomacului; reflexul micţiunii; reflexul defecaţiei; reflexul pilorului, etc.
20
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Pavlov, I.P., descrie trei principii fundamentale, care stau la baza studiului reflexelor, şi
anume: principiul determinismului; principiul caracterului structural; respectiv, principiul unităţii
analizei şi sintezei în funcţionarea cortexului cerebral.
Lucrarea nr. 8
Desfăşurarea lucrării:
Reflexul salivar.
a) se clăteşte cavitatea bucală cu apă;
b) se colectează saliva secretată în timp de 3 minute, într-o eprubetă gradată
şi se notează cantitatea;
c) se cufundă un tampon de vată în soluţie de glucoză 5% şi se umezeşte
partea superioară a limbii. Repetaţi punctul b.
d) introduceţi un tampon de vată în suc de lămâie şi umeziţi partea
superioară a limbii. Repetaţi punctul b.
21
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Discuţii:
În clinică, controlul reflexelor miotatice dă preţioase indicaţii asupra stării
normale de funcţionare a centrului medular, în care pot să existe în condiţii
patologice, stări de hipo sau
hiperexcitabilitate şi răspunsul să fie
mai slab sau mai intens.
Impulsurile nervoase
proprioceptive nu sunt capabile de
iradiere sau generalizare. Reflexele
bineuronale fiind monosinaptice se
produc cu latenţa cea mai mică, ele
având un rol important în menţinerea
staţiunii şi tonusului muscular.
Controlul reflexelor monosinaptice şi
polisinaptice în practică medicală dau
posibilitatea verificării integrităţii
funcţionale a măduvei.
22
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 9
23
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Discuţii:
O condiţie esenţială pentru producerea actului reflex este integritatea arcului
reflex. Întreruperea arcului reflex pe oricare punct al traseului duce la dispariţia
reflexului.
Lucrarea nr. 10
24
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Fig.10. Legile reflexelor medulare: I. legea localizării; II. legea unilateralităţii; III. legea simetriei; IV.
legea iradierii; V. legea generalizării; VI. legea cordonării reflexelor
Discuţii:
Legile reflexelor medulare descrise de Pflüger sunt valabile numai pentru
reflexele exteroceptive sau de flexiune sau nociceptive. Reflexele de flexiune sunt
multisinaptice, adică terminaţia medulară a neuronului senzitiv, intră în contact cu
mai mulţi neuroni intercalari prin intermediul cărora impulsurile ajung la neuronul
efector. Intervenţia neuronilor intercalari în arcul reflex explică unele particularităţi
ale ale reflexelor de flexiune: difuzarea impulsurilor generate de exteroceptori, în
măduva spinării; cu cât stimularea nociceptorilor este mai puternică, cu atât excitaţia
cuprinde mai mulţi motoneuroni medulari şi răspunsul motor devine mai extins.
Reflexul de flexiune durează mai mult decât timpul de aplicare a stimulului, datorită
unui proces de postdescărcare apărut în circuitele reverberante ale neuronilor intercalari.
25
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
ANALIZATORII
Omul primeşte permanent informaţii despre diversele schimbări care au loc în mediul
extern şi intern. Acesta se realizează cu ajutorul analizatorilor sau a sistemului senzorial. Noţiunea
de analizator a fost introdusă în fiziologie de I.P. PAVLOV. Prin analizator se înţelege ansamblul
structurilor care asigură perceperea energiei excitantului, transformarea ei în procesul specific de
excitaţie (segmentul periferic sau receptorul), conducerea excitaţiei la stucturile SNC (segmentul
intermediar sau calea de conducere), analiza ei în zone specifice ale scoarţei emisferelor cerebrale
(segmentul central), ceea ce are ca rezultat formarea unor senzaţii specifice. Analizatorii au un rol
excepţional în elaborarea reacţiilor de adaptare a organismului.
Receptorii au următoarele proprietăţi:
- specificitatea – capacitatea de a percepe un anumit excitant adecvat;
- înalta sensibilitate – capacitatea de a percepe excitanţi adecvaţi la o intensitate foarte mică
a acestora;
- receptorii generează ritmic impulsuri de excitaţie, ca răspuns la acţiunea excitantului;
- adaptarea – se exprimă prin micşorarea activităţii receptorilor şi a frecvenţei de generare a
impulsurilor de excitaţie în cazul că un excitant acţionează un timp îndelungat;
- mobilitatea funcţională – mărirea sau micşorarea numărului de receptori care
funcţionează, în dependenţă de starea funcţională a organismului .şi de condiţiile mediului
înconjurător;
- specializarea receptorilor la un anumit parametru al excitantului specific – receptorii sunt
heterogeni în raport cu excitantul specific. Unii reacţionează la începutul acţiunii lui, alţii la
întreruperea acţiunii lui, iar a treia categorie la modificarea intensităţii excitantului.
Sensibilitatea diferitelor organe de simţ poate creşte prin perfecţionarea centrilor corticali în
urma unui exerciţiu susţinut.
Astfel se explică capacitatea degustătorilor de a diferenţia substanţe cu miros şi gust foarte
asemănător, capacitatea pictorilor de a deosebi foarte multe nuanţe coloristice, sensibilitatea tactilă
şi auditivă crescute ale nevăzătorilor.
ANALIZATORUL CUTANAT
26
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 11
Esteziometrie
Fig.11. Esteziometru
27
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 12
28
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
ANALIZATORUL GUSTATIV
Organul principal al gustului este limba. Receptorii gustativi sunt însă răspândiţi şi la
nivelul vălului palatin, în partea posterioară a faringelui şi pe laringe. Dintre cele trei categorii de
papile, caliciforme, fungiforme şi filiforme, numai primele două conţin muguri gustativi. La nivelul
mucoasei bucale, alături de receptorii gustativi se află şi receptori pentru sensibilitatea termică,
tactilă, dureroasă, iar în musculatura limbii proprioceptori. Din acest motiv senzaţiile gustative au
un caracter complex. Alimentele excită mai întâi receptorii tactili, foarte numeroşi pe papilele
filiforme, ceva mai târziu pe cei termici şi apoi receptorii gustativi. Receptorii pentru rece
predomină în partea anterioară a cavităţii bucale, iar cei pentru cald în partea posterioară. Partea
centrală a suprafeţei limbii nu percepe nici cald nici rece. Vârful limbii are o înaltă sensibilitate la
temperatură. Temperatura cea mai potrivită pentru formarea senzaţiilor gustative este de 24°C.
Receptorii pentru durere (nociceptorii) reprezintă în
cadrul mucoasei bucale 25-40% din totalul receptorilor.
Nociceptorii sunt cei mai numeroşi în ţesuturile dinţilor,
pâna la 75.000/cm2, în timp ce la nivelul tegumentului
sunt cca 200/cm2.
Există 4 tipuri de muguri gustativi, structural
similari. Fiecare tip de mugure gustativ este specializat
pentru unul dintre stimulii gustativi de bază: dulce, acru
(acid), sărat, amar, la care răspunde cel mai puternic; cu
toate acestea, fiecare tip de mugure recepţionează mai
mult decât un singur tip de stimul. Pe baza acestei
specializări, se pot delimita pe suprafaţa limbii mai
multe arii gustative.
Lucrarea nr. 13
29
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Materiale necesare: soluţii de zahăr 5%, sare de bucătărie 5%, oţet de vin,
sulfat de chinină 0,5%, tampoane mici de vată sau de tifon.
Desfăşurarea lucrării: subiectul clăteşte cavitatea bucală cu apă distilată. Se
înmoaie un tampon în soluţie de zahăr 5%, cu care experimentatorul atinge mai
multe puncte ale limbii subiectului. Pe un desen al limbii se indică zonele în care a
fost perceput cel mai intens gustul dulce.
După clătirea cavităţii bucale cu apă distilată, se va proceda la fel şi pentru
celelalte substanţe şi ariile pentru celelalte gusturi fundamentale.
ANALIZATORUL VIZUAL
Lucrarea nr. 14
Reflexul pupilar
Reflexul pupilar fotomotor este declanşat de acţiunea luminii şi constă în micşorarea pupilei
(mioza) care este proporţională cu intensitatea luminii. Micşorarea pupilei se realizează prin
contracţia fibrelor musculare netede circulare ale irisului, care formează muşchiul constrictor al
pupilei (m. sphincter pupillae), inervat de fibrele parasimpatice ale nervului oculomotor, prin care
se transmit impulsurile nervoase de la centrul nervos situat în mezencefal. Dilatarea pupilei
(midriaza) se produce la întuneric şi se datoreşte contracţiei fibrelor musculare netede radiare ale
irisului, care formează muşchiul dilatator al pupilei (m. dilatator pupillae), inervat de fibre
simpatice care îşi au originea în regiunea toracică a măduvei. Mediatorii simpatici şi parasimpatici,
precum şi alte substanţe simpatico- şi parasimpaticomimetice, pot acţiona şi direct asupra irisului,
producând midriază sau mioză.
30
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 15
31
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
primele. Subiectul închide ochiul stâng, iar cu dreptul priveşte fix în punctul alb.
Experimentatorul deplasează creta albă de-a lungul fiecărei jumătăţi a fiecărei linii,
de la extremitatea liniei spre ochiul subiectului, şi marchează locul în care se
găseşte creta când subiectul declară că a perceput “culoarea” acesteia. Apoi se
unesc cele 8 puncte între ele, obţinându-se un poligon care reprezintă câmpul
vizual pentru alb al ochiului drept al subiectului. Folosind cretă colorată, se
trasează în acelaşi mod câmpurile vizuale pentru albastru, roşu şi verde, apoi cele 4
câmpuri vizuale pentru ochiul stâng (alb şi culori).
Lucrarea nr. 16
32
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
globului ocular este mai mare. Astfel, fiecare ochi vede acum imaginea “pe cont
propriu”.
Lucrarea nr. 17
Lucrarea nr. 18
Culori complementare
33
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 19
34
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Lucrarea nr. 20
35
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
SISTEMUL MUSCULAR
Lucrarea nr. 21
Oboseala musculară
Principiul lucrării: Ergografia reprezintă una din probele fiziologice prin care
poate fi înregistrat fenomenul de oboseală musculară la om şi factorii care
condiţionează. Concomitent se poate calcula şi lucrul mecanic efectuat.
Materialul necesar: ergograf Zimmerman, metronom.
Tehnica lucrării: Se fixează antebraţul persoanei în gutiera ergografului iar
degetul mediu se introduce într-un inel pus în legătură cu sistemul mecanic al
aparatului.
36
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Fig. 18 Ergogramă
37
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Co = Hr / N
4. Travaliul muscular total: Tr = Hr x G, unde G este greutatea, în grame, pe
care muşchiul o ridică în contracţie.
5. Timpul de epuizare, pe care îl stabilim cunoscând viteza de derulare a
hârtiei sau înregistrând timpul.
Pentru studierea activităţii musculare se utilizează cel mai adesea muşchiul gastrocnemian
de broască. Extragerea sa din organism se realizează cu uşurinţă, operaţiunea decurgând în anumite
etape.
Materiale necesare: broască, aţă, ser Ringer pentru poikiloterme, o cutie Petri,
instrumentar de disecţie, ace de sticlă cu vârful bont, plută pentru disecţie, vată.
Tehnica de lucru:
A. Gastrocnemianul cu o singură articulaţie ataşată.
În cutia Petri se pune ser Ringer. Instrumentarul menţionat se aşează la
îndemână pe masa de lucru. Se paralizează broasca şi se fixează pe masa de lucru
cu faţa dorsală în sus. Se prinde tegumentul la nivelul călcâiului cu pensa dreaptă
(de preferinţă cu cioc) şi se face o incizie perpendiculară pe axul piciorului. Unul
dintre braţele foarfecii se introduce sub tegument, care se secţionează pe linia
mediană până deasupra genunchiului. Marginile tegumentului se răsfrâng şi se
fixează pe plută cu ace, astfel încât suprafaţa sa externă să nu atingă muşchiul.
Cu ajutorul pensei curbe sau a unui ac de sticlă se separă gastrocnemianul de
ceilalţi muşchi şi de os.
Se introduce un fir de aţă pe sub tendonul lui Achile şi se leagă strâns. Aţa
va servi la ataşarea muşchiului de peniţa înscriitoare. După legare, tendonul se
secţionează cât mai departe de nod.
Ridicând de aţă capătul liber al muşchiului, acesta se îndepărtează de os şi
tibioperoneul se secţionează sub genunchi. Urmează secţionarea printr-o singură
tăietură a femurului şi muşchilor coapsei, imediat deasupra genunchiului.
Preparatul astfel obţinut se păstrează în capsula cu ser până la fixare în miograf.
B. Gastrocnemianul cu două articulaţii ataşate
Se incizează tegumentul şi se evidenţiază muşchiul la fel ca în metoda
precedentă. Pe sub tendonul lui Achile se introduce un braţ al foarfecii şi se taie
tibioperoneul lângă gleznă şi apoi sub genunchi. Deasupra acestuia se secţionează
femurul şi musculatura coapsei printr-o singură tăietură. Se ridică de pe plută laba
şi se pune gastrocnemianul în capsula cu ser, după care, printr-o ultimă secţiune
separăm glezna care va rămâne ataşată muşchiului.
38
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Mai simplu şi mai rapid se poate proceda astfel: după ce broasca a fost
paralizată, se retează piciorul, imediat deasupra genunchiului. Prindem strâns
ţesuturile rămase la gambă, apucăm tegumentul cu o cârpă şi îl tragem spre vârful
piciorului. El se desprinde uşor şi operaţiunea decurge asemenea cu dezbrăcarea
unei mănuşi. Se fac apoi secţiunile menţionate anterior, astfel încât gastrocnemianul
să rămână cu cele două articulaţii ataşate.
Realizarea unui preparat neuromuscular constă în izolarea unui muşchi împreună cu nervul
său.
Preparatul sciatic-gastrocnemian se poate folosi în toate experimentele care necesită
stimularea muşchiului. Aceasta se va realiza prin eliberarea de acetilcolină provocată de excitarea
nervului. Pentru obţinerea lui se pot utiliza mai multe metode. Sunt prezentate în continuare două
dintre acestea.
40
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
41
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
APARATUL DIGESTIV
Lucrarea nr. 23
42
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 24
Funcţia secretorie (secreţia enzimelor digestive, care descompun chimic nutrienţii) este
asigurată de glandele anexe ale tubului digestiv: salivare, ficat, pancreas, precum şi de glandele
gastrice şi intestinale. Glandele salivare parotide secretă saliva seroasă, sublingualele – saliva
mucoasă, iar submandibularele – saliva mixtă. În salivă se găsesc două enzime care descompun
glucidele: amilaza salivară (ptialina) şi maltaza. A mai fost identificată şi o enzimă proteolitică cu
rol limitat (kalicreina).
43
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
- pentru hidroliza amidonului: amidon fiert în soluţie, salivă, HCl 5%, soluţie
de iodo-iodură de potasiu (I+IK), pahare Berzelius, eprubete, pipete, placă de
sticlă, bec de gaz.
Desfăşurarea lucrării:
A. Recoltarea salivei. Se clăteşte gura cu apă călduţă, apoi se excită glandele
salivare mestecând o bucată de cauciuc sau mirosind eter. Saliva care se formează
se colectează printr-o pâlnie mică într-o eprubetă. În timp de 30 min se pot recolta,
de la un individ, aprox. 10 ml salivă. Pentru a putea fi utilizată în experiment,
saliva se filtreză la vid prin hârtie de filtru.
B. Hidroliza amidonului cu salivă prin metoda picăturilor. Într-un pahar
Berzelius se face un amestec din 1 g amidon şi 1 ml apă distilată, peste care se mai
adaugă 100 ml apă distilată. Amestecul se fierbe timp de 2 min, după care se obţine
soluţia opalescentă de amidon.
Pe o lamă de sticlă mare, aşezată pe un fond alb, se depun, egal distanţate,
20-30 picături de I+IK.
Într-o eprubetă se iau 5 ml soluţie de amidon şi se adaugă 2 ml salivă diluată
cu apă distilată în proporţia de 1:3. Din acest amestec se depune, din secundă în
secundă, câte o picătură, peste o picătură de I+IK. Se obţine astfel scara de culori
(de la albastru închis la incolor) caracteristică degradării amidonului.
C. Hidroliza amidonului cu HCl. Se ia o probă din soluţia de amidon şi se face
reacţia cu I+IK, obţinându-se o coloraţie albastru închis. Într-un pahar Berzelius se
iau 50 ml soluţie de amidon, peste care se adaugă 5 ml HCl 5% şi se pune la fiert. La
intervale de 5 min se iau probe din soluţia pusă la fiert (câte 1 ml, într-o eprubetă),
peste care se adaugă 2 ml apă distilată şi o picătură de I+IK. Se va obţine o scară de
culori, care corespunde produşilor succesivi ai degradării amidonului:
acrodextrină → → maltoză.
(incolor) (incolor)
44
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
APARATUL RESPIRATOR
Lucrarea nr. 24
Determinarea capacităţilor
şi volumelor respiratorii la om (spirometrie)
Respiraţia constă din totalitatea proceselor care privesc transportul O2 din atmosferă la
ţesuturi şi al CO2 rezultat din oxidările celulare, în sens invers. Procesul respirator poate fi divizat în
4 etape majore:
1 – ventilaţia pulmonară, mecanismele care asigură primenirea aerului la nivelul alveolelor
pulmonare;
2 – difuzia O2 şi CO2 la nivelul alveolelor;
3 – transportul gazelor respiratorii prin sânge şi celelalte lichide biologice;
4 – reglarea ventilaţiei pulmonare.
În timpul unei respiraţii normale sau forţate, se introduc sau se scot din plămâni cantităţi de
aer caracteristice, care din punct de vedere practic sunt împărţite în volume şi capacităţi respiratorii.
Volumele reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator, iar capacităţile
sunt combinaţii de volume.
Principiul lucrării: aerul expirat sau inspirat (normal sau forţat) se introduce
într-o incintă impermeabilă, care ridică un cursor ce ne indică volumul introdus.
Materiale necesare: spirometru, pahar cu alcool. Există mai multe tipuri de
spirometre, care sunt grupate în două categorii: spirometre umede şi spirometre
uscate. Un spirometru umed este alcătuit din două părţi principale: un recipient
cilindric a cărui interior cuprinde un cilindru central şi o zonă periferică îngustă, în
care se toarnă apă; un clopot cilindric (c) care se poate deplasa în interiorul centurii
de apă a recipientului. Cilindrul central al recipientului este străbătut, axial, de un
tub metalic (tm) care este orizontalizat şi exteriorizat la baza cilindrului, unde se
prelungeşte cu un tub de caucic (tc). La capătul liber al acestuia se ataşează o piesă
bucală care constă dintr-un tub scurt de sticlă. Când se suflă aer prin tubul de
cauciuc, clopotul aflat în poziţia zero, adică scufundat până la refuz în centura de
apă, se ridică cu atât mai sus cu cât cantitatea de aer introdusă este mai mare.
Aceasta este indicată pe scara gradată (s) de un ac indicator (i). Prin
intermediul unui fir, care trece peste un scripete (S), cilindrul mobil este pus în
legătură cu o greutate (g) care facilitează ridicarea lui, ajutându-l să învingă forţa de
frecare.
Principalele componente ale spirometrului uscat Barnes (fig. 6) sunt: o cutie
metalică cilindrică (C) şi un burduf (B) din folie de polietilenă, plasat în interiorul
cutiei, care colectează aerul. În centrul capacului metalic superior al burdufului se
află fixat un capăt al unei rigle metalice (S), gradată în cm începând de sus. Excursia
45
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Desfăşurarea lucrării:
a) determinarea aerului curent respirator (VC). Persoana experimentată stă pe
un scaun şi respiră normal. Ea introduce în tubul spirometrului aerul a 5 expiraţii
normale. Volumul total de aer introdus se împarte la numărul expiraţiilor (aprox.
2500 ml : 5 = aprox. 500 ml), ceea ce reprezintă volumul de aer inspirat sau expirat
în mod curent.
b) determinarea aerului complementar (volum inspirator de rezervă – VIR). O serie
de 5 inspiraţii forţate cu expiraţii normale, distanţate între ele cu pauze de 1 min, va
introduce în spirometru o cantitate totală de aer de 10.000 ml. Din această cantitate
2.500 ml o reprezintă aerul curent, iar 7.500 ml este aerul complementar. Pentru o
inpiraţie forţată revin deci 1.500 ml aer.
46
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
47
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 25
Principiul lucrării: membrana de cauciuc, care este ridicată sau lăsată în jos,
joacă rolul diafragmei în respiraţie. Ea produce o scădere a presiunii aerului în
48
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
49
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
SÂNGELE
Lucrarea nr. 26
Printre proteinele plasmatice un loc important îl ocupă factorii coagulării, care împreună cu
factorii trombocitari ai coagulării, realizează hemostaza. Factorul I al coagulării (fibrinogenul) este o
proteină plasmatică care se formează în sistemul reticuloendotelial din ficat şi din măduva osoasă.
În cursul coagulării, fibrinogenul se transformă în fibrină, printr-un proces de polimerizare, care
constă în unirea cap la cap a mai multor molecule de fibrinogen. Acesta este un proces complex, la
care participă 13 factori ai coagulării, se desfăşoară în 4 faze şi necesită prezenţa ionilor de Ca2+. La
coagularea sângelui într-o eprubetă, deasupra se separă un lichid incolor – serul, care este plasma
lipsită de fibrinogen.
50
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 27
51
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Desfăşurarea lucrării:
A. Obţinerea serului.
- obţinerea serului prin coagulare spontană. Sângele recoltat într-un pahar
Berzelius (fără anticoagulant) se examinează după o oră. Se constată că s-a format
un chiag care a expulzat un lichid incolor sau gălbui-roşietic, serul sanguin. El nu
mai conţine fibrinogen, acesta fiind cuprins în chiag, sub formă de fibrină, dar
conţine de cele mai multe ori hemoglobină, care provine din distrugerea unor
globule roşii.
- obţinerea serului prin defibrinarea sângelui. Sângele defibrinat (obţinut în
experienţa precedentă) se centrifughează timp de 10 min la minim 3000 turaţii/min.
În eprubetele de centrifugă se separă globulele roşii la fund şi serul clar, incolor sau
uşor gălbui, deasupra. Serul poate fi prelevat în alt vas cu ajutorul unei pipete de
decantare.
Plasma Serul
sanguină sanguin
Elemente
figurate Cheag
52
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 28
A. Macrometoda Wintrobe
Materiale necesare: sânge recoltat pe anticoagulant, hematocrit, centrifugă.
Hematocritul este un tub de sticlă cu diametrul de 0,5 mm, gradat de la 0 la 100,
care se adaptează perfect la o centrifugă specială, cu două braţe.
Desfăşurarea lucrării: se aspiră sânge în tub pâna la diviziunea 100. Tubul se
închide la partea inferioară cu un dop de cauciuc, se aşează în suportul centrifugii
şi se centrifughează la 10 min la 3000 de turaţii/min. Sângele se va separa într-o
coloană limpede, gălbuie de plasmă şi o coloană roşie formată din globule.
Lungimea celor două coloane este citită pe gradaţia tubului.
B. Microhematocritul
Materiale necesare: sânge recoltat pe anticoagulant, tubuşoare Mett pentru
microhematocrit, centrifugă.
Tubuşoarele Mett sunt capilare de sticlă cu lungimea de 5 cm şi negradate.
Desfăşurarea lucrării: se umple tubul cu sânge prin capilaritate şi se închide la
ambele capete cu un chit special, ceară sau plastilină. Se centrifughează 10 min la
3000 turaţii/min, într-o centrifugă specială pentru microhematocrit sau, în lipsa
acesteia, într-o centrifugă obişnuită de masă, în care tuburile sunt introduse în
eprubete.
Dacă tubul de hematocrit este gradat în mm (vezi /a/), se face citirea direct.
Considerând înălţimea coloanei de sânge centrifugat în tub 100, se exprimă în
53
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
procente înălţimea coloanei de hematii. Dacă tubul nu are diviziuni (vezi /b/),
citirea coloanelor se poate face cu ajutorul unei linii gradate sau a hârtiei
milimetrice. Calculul se va face după formula:
100 x h
h% = ---------, unde
H
54
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
b) pipeta de diluţie Potain pentru hematii conţine în total 101 volume, din care
un volum revine capilarului, subdivizat în 10 unităţi egale, cu inscripţiile 0,5 şi 1,0,
iar 100 de volume revin bulei de diluţie în care se află o bilă de culoare roşie. La
partea de sus a pipetei se adaptează un tub de cauciuc, care permite o aspiraţie
uniformă a lichidelor. Dacă sângele este tras în tubul capilar până la diviziunea 0,5,
respective 1,0, şi apoi completat cu lichidul de diluţie până la diviziunea 101, se
obţine o diluţie a sângelui de 200, respective 100 ori. De unde rezultă acest calcul?
În bula de diluţie se vor afla 101 – 1 volume, din care 0,5, respectiv 1 volum
de sânge, iar restul până la 100 – lichid de diluţie. Un volum din cele 101 rămâne pe
tubul capilar şi nu participă la diluarea sângelui. Deci, factorul de diluţie va fi:
56
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
c) hemocitometrul este format dintr-o lamă de sticlă groasă, care are gravată
pe ea o reţea cu dimensiuni cunoscute. Zona lamei pe care se află reţeaua gradată se
găseşte la o adâncime de 0,1 mm faţă de restul lamei, aşa încât, atunci când
acoperim camera cu o lamelă, ea delimitează un spaţiu înalt de 1/10 mm. În acest
spaţiu pătrunde sângele diluat, iar globulele se dispun într-un singur strat,
permiţând numărarea lor. Mai des folosite sunt următoarele tipuri de lamă:
- camera Thoma
Reţeaua lamei Thoma are latura de 1 mm şi suprafaţa de 1 mm2. Suprafaţa
este subdivizată cu linii triple în 16 patrate de ordinul al II-lea cu suprafaţa de 1/25
mm2, care la rândul lor sunt subdivizate prin linii simple în 16 patrate de ordinul al
III-lea cu suprafaţa de 1/400 mm2.
- camera Burker
Are o suprafaţă de 9 mm2, împărţită în 9 patrate de câte 1 mm2, delimitate
prin linii triple. Fiecare mm2 este subdivizat prin linii duble în 16 patrate cu
suprafaţa de 1/25 mm2. La întretăierea liniilor duble se înscriu patrate mici, cu
suprafaţa de 1/400 mm2.
- camera Burker-Türk
Are o suprafaţă de 9 mm2, gravată după tipul Burker combinat cu tipul
Thoma. Partea centrală a reţelei, în formă de cruce, este de tip Thoma, iar colţurile,
de tip Burker.
- camera Goreaev
Are un cadrilaj în care alternează câte un grup de 16 patrate cu suprafaţa de
1/400, cu grupuri de patrate cu suprafaţa de 1/25 mm2. La toate tipurile de lame,
patratele cu suprafaţa de 1/400 se folosesc pentru numărarea hematiilor, iar cele cu
suprafaţa de 1/25 mm2 pentru numărarea leucocitelor.
Curăţirea lamei şi a lamelei se face imediat după utilizare, prin spălare cu
apă rece sau călduţă. Dacă s-a uscat sângele pe lamă, se spală cu apă călduţă şi
săpun, se clăteşte cu apă de robinet şi se usucă la temperatura camerei, sau se şterge
cu o cârpă ce nu lasă scame. După curăţire, camera şi lamela se apucă numai de
margini.
a) privire din faţă; b) privire din profil; R = reţea; L = lamelă; S = înălţimea camerei.
Fig. 10.6. Tipuri de reţele de numărat hematii
a = Thoma; b = Burker-Türk; c = Burker; d = Goreaev.
57
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Desfăşurarea lucrării:
58
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
N x 4000 x 200
nr. hematii/mm3sânge = -------------------------, unde
n
59
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lichidul Türk
- violet de genţiană 1% ………………….1 ml
- acid acetic glacial ……………………...3 ml
- apă distilată ………………………….300 ml
Aceste lichide au proprietatea de a distruge stroma globulelor roşii (mai ales
lichidul Türk) şi de a colora nucleul globulelor albe. Astfel în câmpul microscopic
rămân numai leucocite.
b) pipeta pentru diluţia leucocitelor conţine în total 11 volume, din care 1 volum
revine capilarului subdivizat în 10, iar 10 volume se află în bula de diluţie. Bila de
omogenizare este de culoare albă. Diluţia sângelui recoltat până la diviziunea 0,5
este de 1/20, iar a celui recoltat până la diviziunea 1 – de 1/10.
60
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Desfăşurarea lucrării:
N x 10 x 20
nr. leucocite/mm3 sânge = ------------------, în care
n
61
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Aglutinoge Aglutinină
Frecv. grupei Primeşte de Donează
Grupa n (în
la europeni la grupa grupei
(pe hematii) plasmă)
I. 0 α, β 45% 0 0, A, B, AB
II. A β 42% A, 0 A, AB
III. B α 10% B, 0 B, AB
IV. AB - 3% 0, A, B, AB AB
62
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
colţ). După 20 de s începe fenomenul de aglutinare; după 2 min acesta trebuie să fie
foarte net. Rezultatele se pot prezenta în una din următoarele variante (fig. 8):
1) nu se produce fenomenul de aglutinare în nici una din picături. Hematiile nu
conţin nici unul din aglutinogeni. Face parte din grupa 0 (I).
2) se produc fenomene de aglutinare în ambele picături. Hematiile conţin
ambii aglutinogeni (A şi B). Sângele face parte din grupa AB (IV).
3) aglutinarea se produce numai în serul din dreapta (B, care are aglutinina α).
Hematiile conţin aglutinogenul A. Sângele este din grupa A (II).
4) aglutinarea se produce numai în serul din stânga (A, care conţine aglutinina
β). Hematiile conţin aglutinogenul B. Face parte din grupa B (III).
Dacă aglutinarea nu este netă, se poate adăuga după 2,5 min o picătură de ser
fiziologic, care face aglutinarea mai evidentă. Determinarea se poate face şi invers,
plecând de la picături standard de hematii (grupele A şi B) pe care se pune câte o
picătură mai mare din serul subiectului. La determinarea grupelor sanguine cu
ajutorul serurilor hemotest pot apare şi reacţii false.
63
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Principiul lucrării:
Caracteristicile tipurilor de sânge în funcţie de Rh:
TRANSFUZII
Tipul de Aglutinoge Aglutinină Frecv. Primeşte Donează la
sânge n (pe (în ser) grupei la de la
hematii) europeni
Rh + Rh + - 83-86% Rh+ Rh+
Rh- - anti-Rh 14-17% Rh- Rh-, Rh+
Astăzi se cunosc mai mulţi antigeni Rh. Primul antigen cunoscut este D sau
Rho, care este şi cel mai puternic. Anticorpul său se numeşte anti-D. Pentru
determinarea Rho, se procedează ca şi în cazul grupelor de sânge principale,
folosind ser anti-Rho (D).
Materiale necesare: ser anti-Rh (D), eritrocite cunoscute Rh+ şi Rh- în suspensie
în ser propriu, sângele fiind recoltat fără anticoagulant, cutie Petri cu hârtie
umezită, servind drept cameră umedă, lame, pipete Pasteur, termostat la 37°C.
Sângele de cercetat se recoltează din pulpa degetului; cu ajutorul unei pipete
Pasteur se pune într-un tub de hemoliză o cantitate de 0,5-1,0 ml sânge. După ce se
coagulează, se sparge cheagul cu vârful pipetei, obţinându-se hematiile necesare
suspendate în serul propriu. Se procedează identic şi pentru recoltarea hematiilor
cunoscute Rh+ şi Rh-.
Desfăşurarea lucrării: pe o lamă se pune o picătură mare de ser anti-Rh, care se
amestecă cu o picătură din suspensia de hematii de cercetat. Amestecul se face cu
colţul unei lame. Pe o a doua lamă se repetă aceeşi operaţie cu hematiile cunoscute
Rh+ şi Rh-. Lamele sunt aşezate în cutia Petri pe două baghete de sticlă. Se pune
cutia în termostat la 37°C şi se citeşte după 1-2 ore. Dacă sângele este aglutinat, el
este Rh+. În picăturile de control, hematiile sunt aglutinate (cele Rh+) sau nu (cele
Rh-). Reacţia este considerată negativă numai după 2 ore la 37°C.
64
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 33
65
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 33
Globulele roşii din sânge au formă de disc biconcav (suprafaţă maximă la volum minim) şi
prin proteina complexă pe care o conţin (hemoglobina) reprezintă principalii transportori ai gazelor
respiratorii în organism. Hemoglobina este un tetramer în care fiecare monomer se compune dintr-
un grup prostetic (hem) şi un lanţ polipeptidic (globină). Hemul este constituit dintr-un inel
tetrapirolic ce conţine un atom de Fe. Pe fiecare atom de fier din structura hemoglobinei se fixează
câte o moleculă de O2 (deci tetramerul de hemoglobină transportă, la încărcare maximă, 4 O2). Se
cunosc 6 tipuri de lanţuri polipeptidice normale, notate cu alfa, beta, gamma, delta, epsilon şi zeta.
Molecula de hemoglobină conţine de obicei o pereche de lanţuri de un tip şi o pereche de alt tip. De
concentraţia hemoglobinei în sânge depinde capacitatea acestuia de a transporta gazele respiratorii.
66
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Hb(%) x 100
HEM = -------------------------
hematocrit
Lucrarea nr. 34
67
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
68
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
APARATUL CIRCULATOR
Lucrarea nr. 34
Inima denervată sau scoasă din organism şi ţinută într-o soluţie adecvată continuă să se
contracte ritmic datorită automatismului său imprimat de celulele P (pace-maker) ale ţesutului
nodal. Geneza impulsurilor automate care provin de aici are la bază caracteristicile potenţialului
membranar al acestor celule. În primul rând, potenţialul de repaus al celulelor ţesutului nodal este
mai scăzut decât cel al neuronilor şi muşchilor scheletici (-50 până la -60 mV, faţă de -90 mV la
neuroni). Pe de altă parte, membranele lor manifestă permeabilitate mărită pentru Na+. Din acest
motiv, celulele sistemului nodal nu au capacitatea de a-şi menţine un potenţial de repaus constant,
influxul de Na+ determinând o depolarizare lentă şi continuă pe parcursul diastolei. În momentul
când această depolarizare diastolică atinge pragul de excitaţie se declanşează deschiderea canalelor
ionice voltaj-dependente şi se produce potenţialul de acţiune (PA) care se propagă în musculatura
atrială şi apoi în cea ventriculară, determinând sistolele respective.
Celulele ţesutului nodal sunt grupate, la broască, în trei formaţiuni neuro-musculare:
ganglionul Remack (1) situat în peretele sinusului venos, ganglionul Ludwig (2) din peretele
interatrial şi ganglionul Bidder (3) situat la limita dintre atrii şi ventricul.
Frecvenţa cea mai mare de descărcare (panta de depolarizare lentă cea mai scurtă) o au
celulele miocardice embrionare din ganglionul Remack. Din acest motiv, în mod normal ritmul
cardiac se află sub controlul său. Acest lucru se va demonstra prin realizarea primei ligaturi a lui
Stanius.
Cea de-a două ligatură va scoate ventricolul de sub influenţa frenatoare a ganglionului
Ludwig, care joacă un rol moderator asupra forţei şi frecvenţei contracţiilor inimii.
Pe inima la care s-a realizat o singură ligatură (cea de-a treia) se pot evidenţia două ritmuri:
ritmul sinusal, despre care am vorbit şi un ritm propriu ventricular, mai lent decât primul,
determinat de activitatea stimulatoare spontană a ganglionului Bidder.
69
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
(cu cioc) tegumentul, la 1,0-1,5 cm sub stern şi cu foarfeca mare facem o incizie care
se continuă în formă de V, spre baza membrelor superioare şi mai departe, până în
treimea anterioară a arcului mandibular. Fragmentul de tegument astfel delimitat
se îndepărtează.
Se prinde cu aceeaşi pensă vârful sternului şi se ridică uşor, după care se face
o mică incizie imediat sub el, cu vârful foafecei îndreptat oblic în sus, pentru a nu
leza inima şi pentru a nu secţiona vena abdominală. Prin butoniera astfel realizată
se introduce un braţ al foarfecei şi se continuă incizarea peretelui muscular, oblic
spre dreapta şi spre stânga, după care urmează secţionarea claviculelor (nu şi a
arterelor branhiale). Platoul osteomuscular astfel detaşat se înlătură. Se
îndepărtează şi pericardul, cu o forfecuţă fină.
Urmează realizarea ligaturilor şi înregistrarea efectelor. Pentru aceasta se
prinde vârful inimii cu serfina, se ridică uşor, secţionăm frenul (ţesutul care leagă
inima de peretele dorsal al corpului) şi dăm inima peste cap. Ea se va menţine în
această poziţie prin greutatea peniţei. Acum este momentul să observăm şi să
stabilim locurile de aplicare a ligaturilor:
- linia albă (limita dintre sinusul venos şi atrii)
- şanţul de demarcaţie dintre atrii şi ventricul.
Firele de aţă se trec pe sub inimă, în zonele stabilite anterior. Pe fiecare se
realizează câte un laţ lejer care, la momentul oportun, va fi strâns.
Pregătim peniţa pentru înscriere şi montăm pluta pe care este fixată broasca
la suportul cu excentric Pachon ataşat suportului universal.
Se ataşează serfina la peniţă şi se corectează poziţia plutei, astfel încât inima
să ajungă în poziţie verticală şi peniţa, în momentul relaxării acesteia, să fie în
poziţie orizontală.
Acţionând şurubul micrometric al suportului universal, aducem vârful
înscriitor pe hârtie şi, dacă e cazul, îi corectăm poziţia pe verticală. Pornim
înscrierea la viteză medie (2-4 mm/s). După câteva contracţii se opreşte înscrierea,
se îndepărtează peniţa şi se strânge ferm laţul de pe linia albă. Am realizat astfel
prima ligatură. Se va înregistra apoi oprirea inimii şi eventual contracţiile sinusului
venos. Dacă acestea sunt prea slabe pentru a fi înregistrate, număraţi-le în unitatea
de timp şi notaţi frecvenţa. Procedăm în acelaşi mod pentru realizarea celei de-a
doua ligaturi pe şanţul atrio-ventricular.
70
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
A treia ligatură, care este de fapt a doua fără prima, se realizează în mod
obişnuit pe o nouă inimă. Dacă reuşim să tăiem cu foarfeca mică aţa (sau nodul ei)
de pe linia albă, nu mai este nevoie să sacrificăm o nouă broască.
Lucrarea nr. 35
71
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
72
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Valoarea (mm
Parametrul
Hg)
Pmax
Pmin
Pd
Pmed
Pmax/Pmin
74
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
METABOLISMUL
Prin “arderea” glucidelor, lipidelor şi proteinelor în organism rezultă apă, bioxid de carbon,
uree (ultima din oxidarea proteinelor) şi energie, care este încorporată în substanţele macroergice –
ATP şi CP. Energia acestor compuşi serveşte pentru sinteza unor substanţe (proteine, acizi graşi,
enzime, hormoni), transportul prin membrane, contracţia musculară, conducerea influxului nervos,
etc.
Cu toate că din utilizarea substanţelor macroergice rezultă, în afară de energie calorică, şi
energie mecanică, electrică şi chimică, în cele din urmă şi acestea se transformă în căldură. De aceea,
dacă se determină cantitatea de căldură eliberată de un organism în 24 de ore, se obţine o măsură
precisă a energiei cheltuite de acesta (a intensităţii metabolice). Această energie se poate măsura
direct cu ajutorul calorimetrului – un spaţiu închis, cu pereţi dubli de cupru, între care circulă
printr-un sistem de tuburi, o cantitate determinată de apă (care absoarbe căldura produsă de
organism şi în consecinţă temperatura ei creşte). Având în vedere cantitatea de apă care circulă şi
valoarea cu care creşte temperatura ei, se poate calcula căldura eliberată de organism. O calorie
reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica cu 1°C temperatura unui gram de apă; 1
kilocalorie = 1000 calorii. Deoarece această metodă este laborioasă şi dificilă, a fost înlocuită în
practică cu o metodă indirectă mai simplă – calorimetria indirectă.
Pentru a determina rata metabolică pe această cale, se are în vedere că prin arderea
glucidelor, lipidelor sau proteinelor rezultă aproape aceeaşi cantitate de energie (căldură) dacă sunt
oxidate în organism sau dacă sunt arse în afara organismului, în bomba calorimetrică. De asemenea,
pentru arderea completă a acestor substanţe se utilizează aceeaşi cantitate de oxigen, atât in vivo cât
şi in vitro. În tabelul de mai jos sunt date coeficientul caloric al oxigenului, căldurile de ardere şi
oxigenul consumat când este ars câte 1 g din fiecare dintre principiile alimentare.
Pentru scopuri practice (în calorimetria indirectă), se utilizează coeficientul caloric mediu al
oxigenului, 4,825 kcal/l O2. Cunoscând cantitatea de oxigen consumată într-o unitate de timp, se
poate determina în mod indirect rata metabolică (producţia de căldură).
75
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 36
76
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
77
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
175 1,19 1,28 1,36 1,46 1,53 1,61 1,67 1,73 1,79
170 1,17 1,26 1,34 1,43 1,50 1,57 1,63 1,69 1,75
165 1,14 1,23 1,31 1,40 1,47 1,54 1,60 1,66 1,72
160 1,12 1,21 1,29 1,37 1,44 1,50 1,56 1,62 1,68
155 1,09 1,18 1,26 1,33 1,40 1,46 1,52 1,58 1,64
150 1,06 1,15 1,23 1,30 1,36 1,42 1,48 1,54 1,60
145 1,03 1,12 1,20 1,27 1,33 1,39 1,45 1,51 1,56
140 1,00 1,09 1,17 1,24 1,30 1,36 1,42 1,47 1,52
135 0,97 1,06 1,14 1,20 1,26 1,32 1,38 1,43 1,48
130 0,95 1,04 1,11 1,17 1,23 1,29 1,35 1,40
125 0,93 1,01 1,08 1,14 1,20 1,26 1,31 1,36
120 0,91 0,98 1,04 1,10 1,16 1,22 1,27
- continuare -
Înălţimea Greutatea (kg)
(cm) 70 75 80 85 90 95 100 105
200 2,03 2,09 2,15 2,21 2,26 2,31 2,36 2,41
195 1,99 2,05 2,11 1,17 2,22 2,27 2,32 2,37
190 1,96 2,02 2,08 2,13 2,18 2,22 2,28 2,33
185 1,92 1,98 2,04 2,09 2,14 2,19 2,24 2,29
180 1,89 1,95 2,00 2,05 2,10 2,15 2,20 2,25
175 1,85 1,91 1,96 2,01 2,06 2,11 2,16 2,21
170 1,81 1,86 1,91 1,96 2,01 2,06 2,11
165 1,78 1,83 1,88 1,93 1,98 2,03 2,07
160 1,73 1,78 1,83 1,88 1,93 1,98
155 1,69 1,74 1,79 1,84 1,89
150 1,65 1,70 1,75 1,80
145 1,61 1,66 1,71
140 1,57
135
130
125
120
78
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
BĂRBAŢI FEMEI
vârsta M.B. vârsta M.B.
6 53,00 6 50,62
7 52,45 6,5 50,23
8 51,78 7 49,12
8,5 51,20 7,5 47,84
9 50,54 8 47,00
9,5 49,42 8,5 46,50
10 48,50 9-10 45,90
10,5 47,71 11 45,26
11 47,18 11,5 44,80
12 46,75 12 44,28
13-15 46,35 12,5 43,58
16 45,72 13 42,90
16,5 45,30 13,5 42,10
17 44,80 14 41,45
17,5 44,03 14,5 40,74
18 43,25 15 40,10
18,5 42,70 15,5 39,40
19 42,32 16 38,85
19,5 42,00 16,5 38,30
20-21 41,43 17 37,82
22-23 40,82 17,5 37,40
24-27 40,24 18-19 36,74
28-29 39,81 20-24 36,18
30-34 39,34 25-44 35,70
35-39 38,68 45-49 34,94
40-44 38,00 50-54 33,96
45-49 37,37 55-59 33,18
50-54 36,73 60-64 32,61
55-59 36,10 65-69 32,30
79
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
60-64 35,48
65-69 34,48
Lucrarea nr. 37
80
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 38
Principiul lucrării: animalul este introdus într-un sistem închis (aparat pentru
determinarea consumului de oxigen) din care bioxidul de carbon este absorbit
continuu cu ajutorul carbonatului de calciu. Presiunea sistemului se menţine
constantă, astfel că orice schimbare de volum se datoreşte consumării oxigenului de
către animal. Modificarea volumului de gaz din aparat se determină cu ajutorul
unei seringi gradate. Rata metabolică se calculează după principiul utilizat la om.
Materiale necesare: şobolan, aparat pentru determinarea consumului
deoxigen.
Desfăşurarea lucrării: în timp ce se pregăteşte aparatul pentru lucru, se ţine
deschisă clema g de pe tubul vertical. În timpul funcţionării aparatului, lichidul
manometric se menţine la acelaşi nivel prin împingerea uşoară a pistonului seringii.
Se cântăreşte şobolanul cu precizie şi se notează greutatea ….. g. Se ridică capacul şi
se unge cu vaselină gura exicatorului (pentru a asugura ermetizarea celor două
jumătăţi). Se pune carbonat de calciu proaspăt pe fundul exicatorului. Se introduce
şobolanul şi se acoperă cu capacul.
Se testează etanşeitatea sistemului, astfel: se închide clema de pe tubul
vertical (g) şi se trage cu atenţie pistonul seringii. Lichidul manometrului se mişcă
spre exicator. Dacă sistemul nu este etanş, lichidul revine la poziţia iniţială. Pentru
a remedia defectul, se aplică vaselină în jurul dopului de cauciuc şi în toate locurile
unde este o legătură între un tub de cauciuc şi sticlă.
Se deschide clema tubului vertical g şi se pune un cartonaş cu marginea
superioară la nivelul ambelor meniscuri ale lichidului manometric. Se aşteaptă 4-5
min, pentru a permite egalizarea temperaturii din aparat cu cea din mediul
exterior. Se închide clema şi se înregistrează momentul în ore, min şi s ….. .
Exact după fiecare min, se înregistrează gradaţia la care se află pistonul
seringii, care corespunde volumului de oxigen consumat:
după un min ………. ml
81
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
82
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 39
83
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Ziua 1 8 15
Lot Greutatea (g)
M
HT
hT
84
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Lucrarea nr. 40
85
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
86
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
87
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
88
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
89
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Rezultate şi discuţii: - Prezentaţi, într-un tabel asemănător celui mai sus, raţia
limentară alcătuită de dv.
90
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Total:
alimente
91
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
92
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Bibliografie
93
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană
Strungaru Gh., Pop M., Hefco V., - Fiziologie animală, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983.
Szentágothai J., Réthelyi M., - Funkcionális anatómia, Medicina, Budapest, 1989.
Şerban M., Cotariu D., - Biochimia contracţiei musculare, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1970.
Theodorescu-Exarcu I., Badiu G., - Fiziologie, Editura medicală, Bucureşti, 1993.
Voiculescu I.C., Petricu I.C., - Anatomia şi fiziologia omului, Editura medicală,
Bucureşti, 1976.
Zilov G. N., Magnitji A. N., Makaricev A. I., Semenova G.T., Saravatova O.F., Scepkin
N.G., 1954. Lucrări practice de Fiziologie. Ed. Stat pentru literatură ştiinţifică,
Bucureşti
94