Sunteți pe pagina 1din 94

Istvan SAS

&
Severus-Daniel COVACIU-MARCOV

LUCRĂRI PRACTICE
DE FIZILOGIE
ANIMALĂ ŞI UMANĂ

Universitatea din Oradea


2006
-uz intern-
CUPRINS

FIZIOLOGIA CELULELOR ANIMALE 5


Excitabilitatea celulelor animale 5
Lucrarea nr.1. Excitarea celulelor animale cu ajutorul agenţilor
fizici şi chimici 5
Mişcarea celulelor animale 7
Lucrarea nr.2 Demonstrarea mişcărilor ciliare şi flagelare
la animale unicelulare 7
Hrănirea celulelor animale 8
Lucrarea nr.3 Înglobarea particulelor la animale monocelulare 8
Respiraţia celulelor animale 11
Lucrarea nr.4 Demonstrarea respiraţiei celulare
la animale monocelulare 11
Permeabilitatea, difuziunea, osmoza 12
Lucrarea nr.5 Demonstrarea fenomenului difuziunii 13
Lucrarea nr.6 Demonstrarea fenomenului osmozei 14

FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS 16


Lucrarea nr. 7 Evidenţierea curentului de leziune şi a potenţialelor
de acţiune, prin metoda labei galvanoscopice 18
Reflexele şi actul reflex 19
Lucrarea nr. 8 Demonstrarea existenţei reflexelor la om 21
Lucrarea nr. 9 Actul reflex simplu şi analiza lui 23
Lucrarea nr. 10 Verificarea legilor reflexelor ale lui Pflüger 24

ANALIZATORII 26
ANALIZATORUL CUTANAT 26
Lucrarea nr. 11 Esteziometrie 27
Lucrarea nr. 12 Efectul masajului cu ghiaţă asupra durerii 28
ANALIZATORUL GUSTATIV 29
Lucrarea nr. 13 Deteminarea ariilor gustative pentru gusturile de bază 29
ANALIZATORUL VIZUAL 30
Lucrarea nr. 14 Reflexul pupilar 30
Lucrarea nr. 15 Determinarea câmpului vizual pentru alb şi culori 31
Lucrarea nr. 16 Disocierea vederii binoculare 32
Lucrarea nr. 17 Experienţa lui Mariotte 33
Lucrarea nr. 18 Culori complementare 33
Lucrarea nr. 19 Evidenţierea purpurului retinian 34
ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR 35
Lucrarea nr. 20 Extirparea urechii interne la broască 35
SISTEMUL MUSCULAR 36
Lucrarea nr. 21 Oboseala musculară 36
Lucrarea nr. 22a Prepararea gastrocnemianului de broască 38
Lucrarea nr. 22b Preparatul neuromuscular gastrocnemian-sciatic 39

APARATUL DIGESTIV 42
Lucrarea nr. 23 Observarea mişcării cililor esofagieni la broască 42
Lucrarea nr. 24 Hidroliza amidonului cu salivă sau cu HCl 43

APARATUL RESPIRATOR 45
Lucrarea nr. 24 Determinarea capacităţilor şi volumelor
respiratorii la om (spirometrie) 45
Lucrarea nr. 25 Rolul diafragmei în respiraţie. Experienţa Donders 48

SÂNGELE 50
Lucrarea nr. 26 Defibrinarea sângelui de mamifer 50
Lucrarea nr. 27 Obţinerea serului şi plasmei sanguine de mamifer 51
Lucrarea nr. 28 Volumul globular. Hematocritul 53
Lucrarea nr. 29-30 Numărarea globulelor roşii şi albe 54
Lucrarea nr. 31-32 Determinarea grupelor de sânge principale la om 62
Lucrarea nr. 33 Determinarea timpului de coagulare a sângelui 65
Lucrarea nr. 33 Dozarea hemoglobinei din sânge
cu ajutorul colorimetrului Sahli 66
Lucrarea nr. 34 Obţinerea cristalelor de hemină 67

APARATUL CIRCULATOR 69
Lucrarea nr. 34 Automatismul cardiac. Legăturile lui Stanius 69
Lucrarea nr. 35 Măsurarea presiunii arteriale la om 71

METABOLISMUL 75
Lucrarea nr. 36 Calcularea metabolismului bazal după tabele 76
Lucrarea nr. 37 Calcularea deviaţiei metabolismului bazal
după formula lui Ridd 80
Lucrarea nr. 38 Determinarea ratei metabolice la şobolan 81
Lucrarea nr. 39 Determinarea ratei metabolice la şobolanii cărora
li s-a indus pe cale experimentală
hipertiroidism sau hipotiroidism 83
Lucrarea nr. 40 Alcătuirea raţiilor alimentare 85

Bibliografie 93
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

FIZIOLOGIA CELULELOR ANIMALE

Ca unitate fundamentală a materiei vii, celula se caracterizează printr-o intensă activitate


fiziologică. Această activitate depinde de factori intrinseci şi extrinseci celulari. În cazul animalelor
pluricelulare, procesele fiziologice celulare sunt procese ale organismului întreg.
Toate celulele organismului, provin dintr-o celulă unică, reprezentată filogenetic de
protozoare primitive, iar ontogenetic de oul fertilizat. Oricât de diferenţiate apar unele celule la
metazoarele evoluate, în structura tuturor se distinge organizarea primitivă. Adică sunt comune
manifestările esenţiale ale vieţii: metabolism, creştere, reproducere.
Cele mai simple experienţe de laborator, asupra fiziologiei celulelor pot fi realizate cu
ajutorul animalelor monocelulare.

Excitabilitatea celulelor animale

Excitabilitatea este una din proprietăţile fundamentale ale materiei vii, prin care se
deosebeşte de materia lipsită de viaţă. Prin excitabilitate se înţelege capacitatea celulelor de a
răspunde la stimuli, adică la modificările de energie de o anumită durată şi intensitate din mediul
de viaţă (intern sau extern). Excitabilitatea este o proprietate primordială a membranei celulare.
În organismele metazoarelor, unele celule s-au specializat în vederea recepţiei excitaţiilor
din mediul exterior sau interior (celulele receptoare). Sub influenţa unor agenţi externi sau interni,
se produce o modificare a potenţialelor bioelectrice şi ia naştere o undă ce se propagă. Celulele
nervoase sunt cele mai specializate, în vederea conducerii undelor biopotenţialelor electrice şi
declanşării reacţiei de răspuns.

Lucrarea nr.1

Excitarea celulelor animale


cu ajutorul agenţilor fizici şi chimici

Principiul lucrării: se observă acţiunea diferiţilor agenţi fizici (temperatură,


contact cu un corpul) şi chimici asupra organismului monocelular.
Materialul necesar: cultură de amibe cu lame de sticlă, lamele de sticlă, pipete,
microscop optic, nisip fin, pensetă, sursă de radiaţii calorice, cristale fine de NaCl.
Metoda de lucru:
1.) Se scoate o lamă de sticlă din cultura de amibe, se acoperă cu o lamelă şi
se pune la microscop. Se observă amibele.
2.) Se pun cu o pensetă câteva boabe de nisip pe lama de sticlă cu amibe.
Urmărind amibele în câmpul microscopic, se observă, că dacă aceste în deplasarea
lor se întâlnesc şi vin în contact cu un corp inert (reprezentat de boabele de nisip),
îşi schimbă direcţia deplasării.

5
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

3.) Tot pe aceeaşi lamă de sticlă cu amibe, se proiectează dintr-o direcţie un


fascicul de radiaţii calorice. În funcţie de intensitatea radiaţiei calorice, putem
observa reacţii de deplasare a amibelor în direcţii diferite. Dacă curentul cald este
favorabil amibelor, acestea se vor deplasa în direcţia sursei de radiaţii calorice.
Dacă curentul cald este defavorabil animalelor, acestea se vor deplasa în direcţia
opusă direcţiei din care vin radiaţiile.
4.) Pe marginea lamelei care acoperă preparatul microscopic, se aşează un
cristal de NaCl. Dizolvarea progresivă a cristalului de sare în apa de sub lamelă,
determină deplasarea amibelor către marginea opusă a lamei. Deci amibele 1 au
recepţionat variaţia nefavorabilă a salinităţii.
Discuţii:
Agenţii fizici şi chimici determină efecte negative sau pozitive asupra
mişcării amibelor, în funcţie dacă aceşti agenţi sunt favorabile sau defavorabile
acestor animale unicelulare. Adică, anumiţi factori fizico-chimici din mediul
înconjurător, provoacă micşorarea tensiunii superficiale 2 , într-un loc pe suprafaţa
celulei. Se produce aici o evaginare, apare un pseudopod, care se fixează cu capătul
său pe substrat, apoi conţinutul celulei se scurge în acest pseudopod (mişcarea
amiboidală prin rostogolire), ca şi cum corpul amibei ar fi tras către punctul de
fixare. Un alt psedopod se formează apoi în aceeaşi direcţie sau în alta şi deplasarea
continuă.
La fel şi în corpul omului, leucocitele au reacţii pozitive sau negative faţă de
diferiţi agenţi. Ele se deplasează prin târâre cu ajutorul pseudopodelor. Tot în acest
fel are loc şi diapedeza globulelor albe, adică migrarea lor din vase în ţesuturi.
Leucocitele reacţionează îndreptându-se către locul în care se găsesc bacterii sau se
îndepărtează de locul în care se găsesc toxine 3 .

Fig. 1
Mişcarea amiboidală: A -
prin tracţiune; B - prin
rostogolire.

1 - experienţa poate fi efectuată utilizând euglene sau parameci;


2 - dar au loc şi modificări chimice, care presupun un consum de energie, obţinută din molecule macroergice
(ATP).
3 - aceste mecanisme, mult mai complexe, sunt tratate la disciplinele citologie, biologie celulară sau imunologie;

6
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Mişcarea celulelor animale

Organismele unicelulare, protozoare, sau celulele izolate (leucocitele sângelui,


spermatozoizii), sunt capabile de deplasare, mişcare. La acestea mişcarea se realizează prin
mecanisme primitive. Unele celule posedă diferite organite de mişcare (formaţiuni contractile): flageli
(flagelatele, spermatozoizi), membrane ondulante, cili (infuzorii). La altele, acestea nu au o
existenţă permanentă şi un loc stabil, celulele deplasându-se cu ajutorul mişcărilor protoplasmei (de
exemplu, pseudopodele de la amibă sau la leucocite).
Forma cea mai primitivă de mişcare, întâlnită în seria animală, este mişcarea amiboidală. Este
caracteristică unora din protozoare, amibocitelor din hemolimfa nevertebratelor şi globulelor albe
ale vertebratelor. Factorii din mediul extern (ex. substanţe solvate), excită corpul acestor celule şi
determină formarea unui pseudopod, care contractându-se, trage înainte corpul celular. Pseudopodul
este orientat întotdeauna în sensul gradientului de concentraţie. Distingem amiboismul prin tracţiune
(cele descrise mai înainte) şi amiboismul prin rostogolire (pseudopodul se înaintează continuu, iar
protoplasma se rostogoleşte).
Mişcarea primitivă, protoplasmatică (amiboidală), pe parcursul evoluţiei s-a dezvoltat odată
cu diferenţierea în protoplasmă a unor elemente contractile (ex. miofanele la Vorticella) şi odată cu
diferenţierea cililor şi flagelilor. Mişcarea ciliară şi flagelară dă posibilitatea unor organisme animale
unicelulare sau a unor celule al metazoarelor, să se deplaseze cu uşurinţă în mediul lor extern.
Mişcările ciliare şi flagelare, sunt caracterizate de un grad de reactivitate mai ridicată şi mai
evoluată. Trebuie să se facă distincţie între kinetocili şi stereocili (heterocili). Kinetocilii, au
garnitură filamentoasă corespunzătoare formulei 9+2, şi sunt capabile să realizeze un lucru mecanic,
deci mişcări active (ex. ciliatele şi flagelatele; spermatozoizii; câmpurile de cili din epiteliul
branhiilor moluştelor; celulele ciliate al epiteliului traheal sau faringian). Stereocilii au garnitură de
filamente 9+0, şi incapabili de mişcări active. Celulelor care posedă sterocili, se atribuie funcţii
receptoare sau senzitive, cum ar fi cazul conurilor şi bastonaşelor retiniene.

Lucrarea nr.2

Demonstrarea mişcărilor 4 ciliare şi flagelare


la animale unicelulare

Principiul lucrării: se observă modificările la nivelul mişcărilor animalelor


monocelulare ciliate sau flagelate, sub acţiunea unor factori fizici.
Materialul necesar: culturi de protozoare, soluţie de gelatină de 3 % 5 , lame de
microscopie, lamele de sticlă, pipetă efilată, microscop.
Metoda de lucru:
1.) Se ia o picătură de apă din cultura de protozoare şi se pregăteşte un
preparat microscopic, în care se vor putea observa mişcările de deplasare a acestora
şi organitele care le determină aceste mişcări. Se observă că euglena execută mişcări
elicoidale continue în mediul lichid.

4 - mişcarea amiboidală a fost urmărită în experimentul anterior;


5 - se poate folosi şi soluţie apoasă de gumă arabică sau soluţie apoasă de clei de cireş;
7
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

2.) Pe o lamă de microscopie se pun câteva picături din soluţia de gelatină de


3 %. Cu ajutorul unei pipete efilate, peste această lamă, se pune o picătură cu de
apă din cultura de protozoare. Preparatul astfel pregătit se examinează la
microscopul optic.
3.) Se observă, că euglenele puse într-un mediu mai dens, execută mişcări
flagelare mai rare. Astfel mişcările pot fi urmărite mai uşor. Se constată, că mişcarea
flagelului, ia naştere la bază (aici se găseşte corpusculul de bazal, care este centrul
mişcării) şi progresează spre vârf, trăgând înainte corpul animalului (celula).
4.) Experimentul descris la punctele 1-3, oferă posibilitatea de a încetini şi
urmări, şi mişcările paramecilor. Paramecii se deplasează cu ajutorul cililor
vibratili, care sunt dispuşi în şiruri şi fac valuri, asemănătoare cu cele ce se văd la
suprafaţa unui lan bătut de vânt. Aceste mişcări sunt coordonate.
Discuţii:
Prin analogie, în corpul animalelor şi al omului, celulele ciliate în ţesuturi se
găsesc în epiteliul trahean, şi au rol în epurarea căilor respiratorii de particulele de
praf, pătrunse odată cu aerul inspirat 6 .

Hrănirea celulelor animale

Pentru a acoperi nevoile energetice şi plastice, organismele mono- şi pluricelulare trebuie


să primească din mediul ambiant substanţe chimice pe care, transformându-le prin procesul
digestiei, le aduc în stare de a fi utilizate. Unele dintre acestea sunt generatoare de energie necesară
desfăşurării proceselor vitale, altele au rol plastic, servind la construcţia şi reconstrucţia
organismului.
Procesul de fagocitoză, prin care leucocitele înglobează particulele (ex. germeni microbieni),
în modul de funcţionare este asemănător cu hrănirea animalelor unicelulare. Putem considera, din
perspectiva morfologiei şi fiziologiei comparate, că procesul nutritiv de la animale monocelulare, s-
a diferenţiat pe parcursul evoluţiei în procesul de apărare faţă de microorganismele patogene, care
pătrund în organism. Celulele sangvine, care fagocitează microparticule cu diametre cuprinse între
1-3 μ (ex. bacterii, granule de amidon, granule de coloranţi, cărbune, etc.) sunt numite microfage. Iar
cele, care captează macroparticule (ex. celule), sunt numite macrofage.
Spre deosebire de fagocitoză, care presupune înglobarea unor particule solide, a fost descris
şi un alt fenomen, numit pinocitoză, care indică captarea de lichid în vezicula formată în celulă,
prin invaginaţia membranei celulare.
Hrănirea, respectiv înglobarea particulelor organice la nivel celular, se poate urmări foarte
simplu, utilizând organisme monocelulare (amibă şi parameci).

6 - acest aspect se discută mai detaliat la un experiment la capitolul Fiziologia Respiraţiei;


8
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Fig.2 Schema pinocitozei [a] şi a fagocitozei [b]

Lucrarea nr.3

Înglobarea particulelor la animale monocelulare

Principiul lucrării: se observă înglobarea a unor particule colorate de către


animale monocelulare.
Materialul necesar: culturi de amibe sau de protozoare, lame de microscopie,
lamele, pipete, microscop, pulbere de roşu de Congo sau pulbere de tuş.
Metoda de lucru (1):
1.) Se scoate o lamă de sticlă din cultura de amibe.
2.) În preparatul microscopic cu amibe se pune praf de tuş uscat şi se acoperă
cu o lamelă.
3.) Examinând preparatul la microscop, se observă cum emit amibele
pseudopode, cu ajutorul cărora le înglobează pulberea de tuş, şi cum aceasta se
adună în vacuole.
Metoda de lucru (2):
1.) Se scoate o lamă de sticlă din cultura de amibe.
2.) În picătura de apă, în care se găsesc amibe, se introduce o cantitate mică
de pulbere de roşu de Congo.
3.) Preparatul biologic astfel obţinut, se examinează la microscop. Se observă,
ca în cazul experimentului anterior, cum le înglobează amibele particulele de
9
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

pulbere. Particulele înglobate se adună într-o veziculă care apare ca o formaţie roşie
în citoplasmă.
4.) După 10-15 min., se repetă examinarea preparatului microscopic. Se
observă schimbarea culorii vacuolei din roşu în albastru.
Discuţii (1-2):
Pulberile de tuş şi colorant, nu sunt particule alimentare li nu pot fi digerate.
Ele au fost folosite numai pentru a evidenţia fenomenul înglobării cu ajutorul
pseudopodelor. Amibele se hrănesc cu bacterii, alge monocelulare, care se găsesc în
lichidul în care trăieşte. Acestea sunt înglobate într-o veziculă digestivă, în care
pătrunde un suc acid, bogat în enzime. Cu ajutorul acestor enzime, particulele
alimentare sunt digerate. Această digestie intracelulară este însă
extraprotoplasmatică.
Roşu de Congo, este o substanţă care are această culoare în mediul alcalin
sau neutru, şi care îşi schimbă culoarea în mediu acid, devenind albastră.
Schimbarea culorii, pe parcursul experimentului, indică prezenţa unor substanţe
acide produse în cursul digestiei, în vezicula în care a fost închisă pulberea de
colorant.

Metoda de lucru (3):


1.) Se ia o picătură de apă din cultura de protozoare şi se pregăteşte un
preparat microscopic.
2.) În picătura de apă de pe lama de microscopie, se aplică o cantitate mică
de colorant (pulbere de tuş sau pulbere de roşu de Congo).
3.) Preparatul biologic se examinează la microscop. Se observă intrarea
particulelor prin citostomul paramecilor. Privind cu măritoare puternice, pot fi
observate formarea a unor vârtejuri de apă, care aduc în cavitatea peristomului
microorganismele în suspensie. Prin citostom, acestea intră în corpul celular, în care
se formează vezicula digestivă. Produsele nedigerate se elimină prin citoproct, care
se formează numai în momentul evacuării acestora, la partea posterioară a celulei.

Discuţii (1-2-3):
Prin experienţele de mai sus, am demonstrat hrănirea a unor organisme
monocelulare libere. În corpul celulelor metazoarelor, nu toate celulele ajung în
contact direct cu substanţele nutritive, venite din mediu. La animale pluricelulare,
unele celule se specializează în vederea prelucrării fizice şi chimice a hranei,
dobândind rol digestiv. Aduse în stare asimilabilă, substanţele chimice sunt
absorbite în lichidele circulante, de unde trec în lichidul interstiţial. Prin acest lichid
interstiţial, celulele fac schimburi nutritive.

10
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Respiraţia celulelor animale

Respiraţia, este una din proprietăţile fundamentale ale materiei vii. Dintre diferitele aspecte
ale metabolismului, respiraţia este cea mai evidentă. Dacă vrem să generalizăm, acest fenomen
fiziologic (foarte complex ca atare), se exprimă prin consum de O2 şi producerea de CO2 7 . Consumul
de O2 din mediul extern şi eliminarea CO2 din interiorul organismului pot fi demonstrate relativ
uşor la nivelul celulei la animalele superioare şi om, ca şi la cele inferioare, unicelulare. În general,
intrarea O2 în celulă şi ieşirea CO2 se fac prin difuziune pe toată suprafaţa celulei.

Lucrarea nr.4

Demonstrarea respiraţiei celulare


la animale monocelulare

Principiul lucrării: demonstrarea necesităţii de O2 la animalele inferioare


(infuzori).
Materialul necesar: infuzie proaspătă (cu o populaţie bogată de infuzori),
lame, lamele, seringă de 2 cm cu ac cât mai fin 8 , câteva fire de paie uscate de
graminee, microscop, ceară (sau parafină), capsulă sau ibric în care se topeşte ceara,
pensă, sursă de căldură (bec de gaz sau de spirt).
Metoda de lucru:
1.) Pe o lamă de microscopie curată se pregăteşte o cameră pentru observaţii.
Trei fire de pai, cu lungimi de 1,2 - 1,5 cm, se impregnează cu ceară sau parafină
topită (în stare lichidă, fierbinte). Cu ajutorul acestor fragmente de pai, aplicate pe
lama de sticlă (uscată), se încadrează un spaţiu o cameră pătrată cu o latură liberă.
2.) În cameră obţinută, se introduce lichid de infuzie, şi se acoperă cu o
lamelă. Este foarte important, să nu rămâne în lichid bule de aer.
3.) Preparatul biologic astfel obţinut, se observă la microscop. Dacă există un
număr mare de infuzori în preparat, acesta poate considera satisfăcător.
4.) Preparatul se lasă liniştit pe un timp de 15 min.
5.) Folosind acul seringii, sub lamelă, în centrul camerei, se introduc 1 - 2
bule de aer.
6.) Se lasă preparatul în repaus 10 min.
7.) Se examinează din nou preparatul la microscop. Se constată că infuzorii s-
au îngrămădit în jurul bulelor de aer.
Discuţi:
Îngrămădirea infuzorilor în jurul bulelor de aer, se datorează necesităţii de a
respira, întrucât în bulele de aer, cantitatea (concentraţia) de O2 este mult mai mare

7 - procesul de respiraţie, şi a transportului de gaze, le vom detalia la capitolul Fiziologia Respiraţiei;


8 - cele mai recomandate ar fi acele seringilor folosite pentru administrarea insulinei;

11
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

decât în lichidul cuprins în spaţiul limitat de sub lamelă. Fenomenul observat, este
denumit oxitactism pozitiv şi este determinat, în fond, de posibilitatea unor
schimburi respiratorii mai avantajoase decât în restul camerei.

Permeabilitatea, difuziunea, osmoza

Celulele animale (şi cele vegetale) sunt traversate de un considerabil flux (curent) de
materie şi energie, aflându-se în schimb permanent cu mediul care o înconjoară, constituind sisteme
deschise. Datorită metabolismului, celulele reuşesc să-şi menţină un nivel ridicat, aproape constant al
energiei libere interne. Adică celulele se află într-o stare staţionară. Această stare staţionară este
caracterizată printr-un echilibru dinamic cu mediul exterior (echilibru metabolic şi energetic). Starea
de echilibru a sistemului celular (steady state), trebuie înţeleasă în sensul, că diferenţele de potenţial
şi concentraţiile ionice, sunt invariabile în timp. Adică, fluxul net al fiecărei ioni este zero.
Realizarea acestei echilibru staţionar, se face pe seama unei cheltuieli energetice permanente.
Celula este sediul unor reacţii biochimice, prin care se asigură energia necesară vieţii
celulare. Aceste reacţii sunt condiţionate de permeabilitatea membranei plasmatice, prin care se
realizează un transfer de substanţe în ambele sensuri (intrare şi ieşire). Pe o parte şi de alta a
membranei periplasmatice (membrana celulară morfologică sau numai funcţională), există diferenţe
foarte relevante de concentraţii ionice şi de potenţial electric. Membrana celulară intervine într-o
anumită formă la menţinerea acestor diferenţe. Este important că în funcţionarea membranei,
elementele nutritive 9 trebuie să intre în celulă, în timp ce produşii de catabolism 10 să părăsească
celulele. În timp ce substanţele indigene, indispensabile funcţionării celulelor, să nu o traverseze în
nici un sens membrana.
Permeabilitatea celulară, defineşte tocmai uşurinţa cu care unele substanţe străbat zona
periplasmatică superficială li sistemul de endomembrane. Permeabilitatea celulelor este o însuşire
fundamentală a acestora, şi este determinată de compoziţia biochimică şi structura celulelor, de
specificul reacţiilor biochimice care se petrec în acestea. În aceeaşi timp, permeabilitatea celulelor
este determinată şi de compoziţia şi concentraţia mediului extern. Între permeabilitatea celulară şi
factorii 11 ei determinanţi, există relaţii foarte strânse, modificându-se în funcţie de diverse condiţii
fiziologice şi fizico-chimice.
În privinţa mecanismelor permeabilităţii celulare, distingem forţe pasive şi active. Forţele
pasive, sunt cele care nu necesită cheltuieli energetice, în timp ce forţele active sunt cele
consumatoare de energie celulară.
În experienţele de laborator putem studia cel mai uşor, fenomenele difuziunii şi osmozei.

9 săruri minerale, apă, oxigen, aminoacizi, oze, acizi graşi, biocatalizatori


10 bioxid de carbon, săruri minerale, ammoniac, săruri de amoniu, uree, acid uric, etc.
11 printre factorii influenţatori al permeabilităţii celulare, se enumeră: coeficientul de partaj, dimensiunea

moleculelor, gradul de ionizare, prezenţa ionilor nedifuzabili, metabolism celular. Caracteristicile acestor factori
sunt trataţi în detaliu la disciplina Citologie.
12
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr.5

Demonstrarea fenomenului difuziunii

Principiul lucrării: folosind două medii lichide, aparent nemiscibile, se


demonstrează în timp fenomenul difuziunii.
Materialul necesar: un pahar conic, cristale de bicromat de potasiu sau CuSO4
(sulfat de cupru), pipetă efilată, apă distilată.
Metoda de lucru:
1.) În paharul conic, se pun 20 cm3 de apă distilată.
2.) Cu ajutorul pipetei se introduce la fundul paharului soluţia saturată de
bicromat de potasiu (sau sulfat de cupru). Aceasta, având densitate mai mare,
rămâne la fundul paharului, deplasând în sus apa distilată. Se poate observa
existenţa a unei membrane separatoare între cele două medii lichide.
3.) După circa 6 ore 12 , la nivelul suprafeţei de separare se formează un strat
mai puţin colorat. Se observă, progresarea lichidului colorat spre partea superioară
a paharului, până când se realizează o soluţie uniform colorată.
4.) Se poate remarca şi diferenţa în timp a vitezei de difuziune a celor două
soluţii saturate.

Fig.3 Schema difuziei simple


(fazele de dizolvare a unei substanţe solide în mediul lichid)

Discuţii:
Prin experimentul prezentat mai sus, am observat fenomenul pătrunderii
unei substanţe în masa altei substanţe, adică fenomenul difuziunii. Difuziunea poate
avea loc şi în cazul soluţiilor despărţite printr-o membrană separatoare. Pot să

12Ne având posibilitatea de a aştepta cu studenţii peste 6 ore până la reuşita experimentului, se recomandă, să se
pregătească experimentul în prealabil în alte pahare, de către cadrele didactice. De recomandat, în timp de 6, 8, 10
ore înaintea efectuării lucrărilor practice, astfel putând fi urmărit şi diferenţa în timp a difuziunii.
13
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

difuzeze prin membrana celulară gazele, aşa cum se întâmplă în procesul respiraţiei
(intrare de O2 şi eliberare de CO2).
Prin difuziune are loc un transport în sensul gradientului de concentraţie.
Adică din partea unde concentraţia este mai mare, către partea unde concentraţia
este mai mică. Viteza de difuziune depinde de gradientul de concentraţie a celor
două soluţii, cât şi de suprafaţa de difuziune.

Lucrarea nr.6

Demonstrarea fenomenului osmozei

Principiul lucrării: folosind săruri anorganice, se demonstrează existenţa


fenomenului osmozei.
Materialul necesar: soluţie de CuSO4 10%, ferocianură de potasiu cristalizată
în cristale mari, pahar Berzelius de 150 ml, silicat de sodiu 5%, diferite săruri (sulfat
feros, clorură de magneziu, acetat de plumb).
Metoda de lucru (1):
1.) Se toarnă în paharul Berzelius 100 ml de soluţie de CuSO4 10%.
2.) Se introduce în lichidul din pahar un cristal de ferocianură de potasiu.
3.) Cele două săruri intră în reacţie. În împrejurul cristalului se formează o
peliculă de ferocianură de cupru, de culoare brună.
4.) Pelicula de ferocianură de cupru, se comportă ca o membrană
semipermeabilă, pe care apa poate să o străbate pentru dizolvarea ferocianurii de
potasiu. Se formează o soluţie, ce se concentrează în mod rapid. Volumul acesteia
se măreşte, conducând la distensia peliculei de ferocianură de cupru, care se rupe şi
se reface imediat, prin reacţia dintre cele două săruri. Precipitatul de ferocianură de
cupru, formează astfel un sac, care creşte mereu, ramificându-se.

Metoda de lucru (2):


1.) Se toarnă în paharul Berzelius 100 ml de soluţie de silicat de sodiu 5%.
2.) Se introduc în lichid cristale de diferite săruri (din cele amintite la
materiale necesare).
3.) Se observă formarea silicaţilor corespunzători, în funcţie de cristalele
folosite (silicat de Fe, Mg, Pb). Acest silicaţi sunt prezente sub forma unor
arborizaţii fine, divers colorate, care seamănă cu o formaţie vegetală acvatică.

Discuţii (1-2):
Când substanţele difuzează prin pereţii poroşi ai unei membrane separatoare
avem de-a face cu fenomenul de osmoză. Pentru ca substanţele să poată difuza este
necesar ca diametrul moleculelor să fie, evident, mai mic decât al porilor. Prin

14
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

difuziune la nivelul membranelor se creează o forţă numită presiune osmotică, care


variază în raport direct sau indirect, proporţional cu diferiţi factori. Printre aceşti
factori enumerăm variaţia în raport direct cu concentraţia şi în raport indirect cu
greutatea moleculară a substanţelor. Membranele, care având pori suficient de
mari, permit trecerea concomitentă a solvenţilor şi a substanţelor dizolvate se
numesc membrane permeabile. De acest tip este membrana citoplasmatică care
acoperă celula animală.
Experienţele de sus, demonstrează numai in vitro fenomenul osmozei. În
organismul viu, fenomenul este mult mai complicat 13 .

Fig.4 Schema fenomenului osmozei (egalarea gradientului de concentraţiei a unei substanţe


dizolvată în apă, împărţită printr-o mebrană permeabilă)

13- experimentul demonstrării fenomenului de hemoliză de la capitolul IV. ilustrează consecinţa difuzării
soluţiilor hipotonice în eritrocit.
15
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos pe lângă sistemul endocrin, formează sistemul stimulo-integrator 1 al


organismelor animale. Sistemul nervos (S.N.), datorită organizării şi funcţionării sale, dispune de o
reţea de informaţie rapidă cu ajutorul căreia percepe orice modificare a factorilor fizici, chimici,
metabolici din mediul intern sau cel extern. În acelaşi timp, dispune de mecanisme efectoare rapide
şi precise, cu ajutorul cărora poate să reajusteze într-un timp scurt şi cu maximum de eficienţă,
funcţionarea interioară şi comportamentul animalelor şi al omului, în mediul lor de viaţă.
La metazoare inferioare (spongieri, celenterate, viermi), cele amintite mai sus, apar sub
forma unui mecanism elementar, alcătuit din cuplul excitaţie - reacţie. Pe măsura dezvoltării
sistemului nervos, relaţiile interne şi mai ales relaţiile organismelor cu mediul lor de viaţă, se
diversifică. Deci, aceste relaţii devin mai complexe, depăşind dialogul simplu, excitaţie-reacţie,
devenind o adevărată conversaţie între informaţiile senzoriale, controlul şi preluarea acestora, ca şi
alegerea răspunsurilor cele mai potrivite. Astfel, activitatea reflexă elementară se perfecţionează,
devenind treptat o activitatea comportamentală complexă, activitatea nervoasă superioară.

Potenţialul de acţiune. Orice celulă vie în stare de repaus este polarizată, adică menţin un
potenţial stabil de o parte şi de alta a membranelor lor. Celulele vii au sarcini pozitive pe suprafaţa
membranei (sunt electropozitive) şi sarcinii negative în interior membranei (sunt electronegative).
Sub acţiunea stimulului care depăşeşte valoarea prag, celula devine excitată. Procesul de excitaţie se
poate manifesta electric, fie prin depolarizarea membranei celulare (a cărei expresie este excitaţia);
fie printr-o hiperpolarizare, care se manifestă prin inhibiţie (oprirea activităţii celulare secretorii sau
motorii).
Diferenţa de potenţial dintre interiorul al exteriorul celulei poartă numele de potenţial de
repaus, şi este genarat de pompa de sodiu-potasiu. Potenţialul de repaus măsurat prin metode
electrofiziologice (micro-eleotrode intracelulare) este egal cu -90 mV pentru fibra musculară striată
şi -70 mV pentru neuron.
Unda negativă care ia naştere la în locul excitat, adică pe suprafaţa fibrelor nervoase, şi care
se propagă de-a lungul acestora este potenţialul de acţiune (curentul de acţiune). Valoarea potenţialului
de acţiune (P.A.), este în medie de 80-100 mV. În înregistrare monofazică , el cuprinde: o depolarizare
iniţiatoare (10 mV) , care amorsează fenomenele ce duc la excitarea fibrelor nervoase; un potenţial de
vârf (spike); iar în faza de revenire, postpotenţialul negativ şi postpotenţialul pozitiv.
Asigurarea conducerii potenţialului de acţiune (potenţialul de propagare) se face prin două
mecanisme biofizice. Aceste două mecanisme biofizice sunt: mecanismul circuitului local al lui
Hermann (în cazul fibrelor amielinice); şi mecanismul conducerii saltatorii (în cazul fibrelor
mielinice). Mecanismul conducerii saltatorii a influxului nervos, asigură acestora o viteză mult mai
mare, cu o cheltuială energetică proporţional mai mică 2 .
Existenţa unei diferenţe de potenţial între suprafaţa intactă ei suprafaţa secţionată a
muşchilor striaţi (curent de leziune) a fost demonstrată încă în secolul XVIII de către L. Galvani
(1789), prin utilizarea ca aparat de măsură, a unui preparat neuromuscular de broască. Deoarece

1 Sistemele integratoare în regnul animal, sunt: sistemul trofo-integrator (sistem sanguin; sistem reticulo-
histiocitar), sistemul stimulo-integrator (sistem nervos; sistem endocrin) şi sistemul psiho-inegrator. Aceste
sisteme integratoare reprezintă componentele principale a unui mecanism funcţional integrator complex. Adică
componente a capacităţii organismului animal de adaptare permanentă (echilibru dinamic), pentru
menţinerea constanţei mediului intern (Bernard, 1859), a homeostaziei (Cannon 1929).
2 Datorită faptului, că depolarizarea se produce numai în regiunea nodurilor lui Ranvier, care reprezintă doar
1/1000 din suprafaţa totală a axonului. Adică, numai la nivelul acestor noduri se produc schimburile ionice cu
lichidul interstiţial, ceea ce înseamnă o reducere considerabilă a travaliului realizat de pompa de Na+-K+.
16
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

laba de broască îndeplineşte rolul unui galvanoscop, ea a mai fost numită "labă galvanoscopică". Cu
ajutorul labei galvanoscopice, se poate dovedi şi prezenţa potenţialelor de acţiune în muşchiul
contractat tetanic sau în nervul excitat.

Fig.5. Potenţialul de acţiune şi modificările de excitabilitate.

17
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Fig.6. Transmiterea saltatorică prin fibrele mielinice


(1.- axon, 2.- teaca de mielină, 3.-nod Ranvier, AP- potenţial de acţiune)

Lucrarea nr. 7

Evidenţierea curentului de leziune


şi a potenţialelor de acţiune,
prin metoda labei galvanoscopice

Principiul lucrării: se evidenţiază prezenţa curentului de leziune şi a


potenţialului de acţiune, folosind un preparat neuromuscular sciatic de broască.
Materialul necesar: broască, trusă de disecţie, planşetă, ace ou gămălie,
acumulator, bobină de inducţie, cheie întrerupătoare, sârme, excitator de sciatic,
soluţie Ringer, baghetă de sticlă.
Metoda de lucru:
1.) Broasca imobilizată prin distrugerea măduvei spinării (spinalizare), se
fixează pe planşetă, cu partea ventrală în jos. Pe partea posterioară a coapselor se
face câte o incizie longitudinală. Se descoperă pachetele vasculonervoase, din care se
izolează nervii sciatici de la emergenţă, până la articulaţia genunchiului. Se
secţionează la emergenţă, unul din nervi descoperiţi.
2.) De pe coapsa labei cu sciaticul secţionat, se îndepărtează pielea. Apoi,
folosind o foarfecă mare, se secţionează aceeaşi labă, deasupra genunchiului.
3.) Laba secţionează se aşează în apropierea broaştei. Folosind o baghetă de
sticlă, nervul sciatic secţionat, se aplică pe suprafaţa musculară intactă şi cea tăiată.
La atingerea celor două suprafeţe se produce contractarea bruscă a labei.
4.) Tot la aceeaşi broască, se înlătură pielea şi de pe gamba labei nesecţionate.
Nervul sciatic se încarcă pe un excitator. Pe musculatura gambei denudate (ori pe
nervul sciatic), se aplică nervul sciatic al labei secţionate.
18
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

5.) În momentul închiderii cheii întreruptătoare, curentul faradic (generat de


acumulator şi bobina de inducţie) provoacă contracţia musculaturii labei, în aceeaşi
timp cu contracţia labei galvanoscopice. După întreruperea curentului, muşchii se
relaxează.
Discuţii
Imediat după secţionarea unui muşchi striat, potenţialul de repaus (P.R.) nu
dispare ci doar se reduce la -20, -40 mV, datorită scurtcircuitării celor două
suprafeţe ale membranei de către lichidul celular prelins din leziune. Diferenţa de
potenţial dintre suprafaţa muşchiului şi interiorul secţionat (curentul de leziune)
este suficientă pentru a excita nervul sciatic şi musculatura labei galvanoscopice.
În timpul stimulării indirecte, tetanice a muşchiului gastrocnemian de
broască, potenţialele de acţiune (P.A.) produse în muşchi, sunt de asemenea
capabile să declanşeze răspunsul preparatului neuromuscular de broască.

Reflexele şi actul reflex

Reflexul (un act nervos simplu organizat) este legătura obligatorie între excitarea unei
suprafeţe senzitive sau senzoriale şi o anumită reacţie efectorie. Mai poate fi definit ca
transformarea unei stimulări senzitive sau senzoriale, într-o reacţie efectorie, fără participare
conştientă.
Forma fundamentală a activităţii sistemului nervos este actul reflex. Actele reflexe nu se fac
cu participarea conştiinţei. Participarea conştiinţei la actele reflexe poate fi cel mult secundară. Nu
trebuie confundat cu actele reflexe actele psihomotorii. Actele psihomotorii au perioade de latenţe
de zeci de ori mai mari decât latenţa reflexelor şi necesită o învăţare prealabilă.
Actul reflex trebuie considerat ca modul fundamental de integrare funcţională unitară a
organismului animal şi de integrare a acestuia în mediul său de viaţă. Astfel excitanţii din mediul
extern pot fi consideraţi ca factori ce determină reacţii de integrare, de adaptare ale organismului în
mediul său de viaţă.
Pentru realizarea unui act reflex, este absolut necesară prezenţa unui arc reflex. Arcul reflex,
putem defini ca totalitatea elementelor anatomice, care participă la un act reflex. Arcul reflex este
înnăscut.
Arcul reflex presupune existenţa următorilor componenţi anatomici:
- un receptor: format din terminaţii nervoase senzitive;
- o cale aferentă: formată din fibre nervoase aferente;
- un centru nervos: locul unde se realizează legătura funcţională între neuronul aferent şi cel
eferent
- o cale eferentă: reprezentată de fibrele eferente, care conduc influxurile nervoase de la centri
la efectori
- un efector: organele care produc reacţia de răspuns (muşchii striaţi, muşchii netezi,
aparatele secretoare).
Deci, arcul reflex poate fi considerat ca un sistem cibernetic, schematizat în felul următor:
Cel mai simplu arc reflex este constituit dintr-un receptor diferenţiat 3 (un neuron senzitiv),
în care conducerea se face centripet, şi care face sinapsă într-un centru nervos cu neuronul aferent a

3 în unele cazuri poate fi chiar extremitatea fibrei nervoase amielinice


19
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

cărui prelungire centrifugă se pune în legătură cu organul efector. Există reflexe simple,
monosinaptice (ex. reflexul miotatic), dar majoritatea arcurilor reflexe sunt polisinaptice,
conţinând unul sau mai mulţi neuroni intercalaţi.
Arcurile reflexe, rămân nemodificate pe tot parcursul vieţii, deci, reacţiile reflexe sunt
previzibile. Arcurile reflexe pot fi asociate sau urmate şi de senzaţii conştiente. Dar multe acte
reflexe se desfăşoară, fără să devină conştiente, ca clipitul, reflexele respiratorii, reflexele
circulatorii, etc.

Fig. 7 Schema arcului reflex miotatic:


1 - fus neuromuscular; 2 - ganglion spinal; 3 - fibră senzitivă; 4 - fibră motoare a muşchiului
extensor; 5 - neuron intercalar inhibitor; 6 - fibră motoare a muşchiului flexor;
7 - muşchi extensor; 8 - muşchi flexor.

Reflexele pot fi clasificate atât după poziţia receptorilor, cât şi în raport cu organul efector.
Astfel după poziţia receptorilor, reflexele se clasifică în:
- reflexe exteroreceptoare (exteroceptoare): care se produc în urma excitării organelor de simţ, şi în mod
obişnuit sunt reacţii complexe. Ex.: întoarcerea capului la lumină sau la sunet; secreţia de salivă
după introducerea în gură a unui aliment; strănutul în urma inflamării mucoasei nazale;
- reflexe proprioreceptoare (proprioceptoare): sunt caracterizate prin faptul, că receptorul este localizat în
organul efector (fusul neuromuscular, fusul neurotendinos Golgi) sau în articulaţii. Ex.: reflexul
rotulian;
- reflexe interoreceptoare (interoceptoare): sunt declanşate de excitarea receptorilor din interiorul
organismului. Ex.: reflexele presoare şi depresoare, declanşate de excitarea zonelor reflexogene;
voma, provocată de excitarea mecanică sau chimică a receptorilor din mucoasa faringiană sau
peretele stomacului; reflexul micţiunii; reflexul defecaţiei; reflexul pilorului, etc.

20
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Pavlov, I.P., descrie trei principii fundamentale, care stau la baza studiului reflexelor, şi
anume: principiul determinismului; principiul caracterului structural; respectiv, principiul unităţii
analizei şi sintezei în funcţionarea cortexului cerebral.

Lucrarea nr. 8

Demonstrarea existenţei reflexelor la om

Principiul lucrării: se excită receptorii unor arcuri reflexe şi se înregistrează


răspunsul reflex.
Materiale necesare: ciocan pentru reflexe, tampoane de vată, 3 eprubete
gradate, suc de lămâie, soluţie de glucoză 5%, bucăţi mici de gheaţă.

Desfăşurarea lucrării:

Reflexul rotulian (patelar). Persoana de experienţă stă pe un scaun “picior


peste picior” sau pe o masă, astfel încât picioarele să nu atingă podeaua.
Experimentatorul loveşte uşor, cu ciocanul pentru reflexe, tendonul muşchiului
cvadriceps sub rotulă. Se repetă experienţa, cu deosebirea că subiectul strânge cu
putere pumnii, dinţii sau numără invers de la 100.

Reflexul achilian. Persoana de experienţă stă în genunchi pe o masă sau


scaun, astfel încât ambele picioare (planta) să atârne peste marginea suportului.
Experimentatorul loveşte cu ciocanul pentru reflexe sau cu partea laterală a mâinii
tendonul achilian (cel mai puternic tendon din organism).

Reflexul ciliospinal. Observaţi cu atenţie pupilele subiectului, care stă


confortabil pe un scaun. Un alt coleg strecoară pe neaşteptate o bucăţică de ghiaţă
pe pielea spatelui persoanei explorate.

Reflexul salivar.
a) se clăteşte cavitatea bucală cu apă;
b) se colectează saliva secretată în timp de 3 minute, într-o eprubetă gradată
şi se notează cantitatea;
c) se cufundă un tampon de vată în soluţie de glucoză 5% şi se umezeşte
partea superioară a limbii. Repetaţi punctul b.
d) introduceţi un tampon de vată în suc de lămâie şi umeziţi partea
superioară a limbii. Repetaţi punctul b.

“Reflexul lui Babinski”. Verificarea acestei reacţii, care constă în extensia


degetului mare de la picior, se face printr-o stimulare uşoară în lungul marginii

21
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

plantei. În mod firesc acest reflex se manifestă la noii născuţi, până la un an şi


jumătate. După această vârstă, reflexul este prezent în caz de întrerupere a
dezvoltării căilor corticospinale sau de lezare a lor. În aceste situaţii motoneuronii
din măduvă sunt eliberaţi de influenţele inhibitoare trimise de la cortexul motor pe
aceste căi.

Discuţii:
În clinică, controlul reflexelor miotatice dă preţioase indicaţii asupra stării
normale de funcţionare a centrului medular, în care pot să existe în condiţii
patologice, stări de hipo sau
hiperexcitabilitate şi răspunsul să fie
mai slab sau mai intens.
Impulsurile nervoase
proprioceptive nu sunt capabile de
iradiere sau generalizare. Reflexele
bineuronale fiind monosinaptice se
produc cu latenţa cea mai mică, ele
având un rol important în menţinerea
staţiunii şi tonusului muscular.
Controlul reflexelor monosinaptice şi
polisinaptice în practică medicală dau
posibilitatea verificării integrităţii
funcţionale a măduvei.

Fig.8 Schema reflexului rotulian


(1.-măduva spinării, 2.-calea aferentă, 4.-calea
eferentă, 5.-efectorul)

Fig.9 Mişcările efectuate în cazul reflexului: 1.-Rotulian, 2.-Babinski, 3.-Achilian

22
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 9

Actul reflex simplu şi analiza lui

Principiul lucrării: se examinează un act reflex simplu şi efectele stimulării,


distrugerii sau scoaterii temporare din funcţiune a unora dintre elementele care
compun arcul reflex (receptor, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă).
Materiale necesare: o broască mare, suport vertical simplu, virolă, suport
lateral, instrumente pentru disecţie, un anestezic (cloroform, novocaină),
cronometru, 2 pahare Berzelius de 50 ml, soluţie de acid acetic 5% şi 15%.
Desfăşurarea lucrării:
1. se decapitează broasca;
2. se atârnă prin intermediul unui cârlig de suport;
3. se aşteaptă 20 min pentru a trece şocul operator;
4. se pune, cu ajutorul unui pahar Berzelius, acid acetic 5% în contact cu
degetul mare de la piciorul stâng al broaştei;
5. se urmăreşte răspunsul – după câteva clipe, broasca flectează piciorul
stâng, adică realizează un act reflex;
6. se anesteziază receptorii tegumentari ai labei piciorului stâng cu cloroform
sau alt anestezic îmbibat în vată sau tifon şi fixat în jurul labei pentru 5-10 min;
7. se introduc degetele piciorului anesteziat în soluţie de acid acetic 5%;
8. se urmăreşte efectul. Care este acesta?
Răspuns:
9. se aşteaptă până trece efectul anestezicului;
10. se secţionează nervul sciatic al piciorului stâng în apropierea
genunchiului;
11. se introduce laba piciorului stâng în acid acetic 5%;
12. se urmăreşte efectul
13. se stimulează, cu ajutorul unui excitator de mână alimentat de o bobină
de inducţie, capătul dinspre gastrocnemian al nervului sciatic;
14. se urmăreşte efectul.
15. se pune un tampon de vată îmbibat cu acid acetic 15% pe tegumentul
regiunii lombare a piciorului stâng;
16. se urmăreşte efectul.
17. prin introducerea unui ac lung în canalul vertebral al aceleiaşi broaşte, se
distruge măduva spinării;
18. se introduce laba piciorului drept în acid acetic 5%;
19. se notează efectul obţinut.

23
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Discuţii:
O condiţie esenţială pentru producerea actului reflex este integritatea arcului
reflex. Întreruperea arcului reflex pe oricare punct al traseului duce la dispariţia
reflexului.

Lucrarea nr. 10

Verificarea legilor reflexelor ale lui Pflüger

Principiul lucrării: la o broască spinalizată (care a fost decapitată, dar are


măduva spinării intactă) se examinează răspunsul la excitanţi de intensitate
crescândă.
Materiale necesare: broască, suport vertical simplu, suport lateral, virolă,
cârlig pentru agăţarea broaştei, instrumente de disecţie, soluţii de acid acetic (1,0;
2,5; 5,0; 15,0 şi 96%), 5 pahare Berzelius de 50 ml, cronometru.
Desfăşurarea lucrării:
1. se decapitează broasca;
2. se atârnă de suport;
3. se aşteaptă 20 de min pentru a trece şocul operator;
4. se introduce degetul mare de la piciorul stâng în soluţie de acid acetic
1,0%;
5. se observă efectul. Notaţi timpul reflex ………..
6. se înlătură efectul acidului acetic asupra tegumentului prin introducerea
extremităţii tratate în apă;
Se repetă punctele 4, 5 şi 6, utilizând soluţii de acid acetic de 2,5; 5,0; 15,0 şi
96%.
Completaţi în tabelul următor timpul reflex:

Conc.acid Răspunsul animalului Legile reflexelor Timpul


acetic % reflex
1 flectează degetul excitat localizării ……………
2,5 flectează piciorul al cărui deget a unilateralităţii ……………
fost excitat
5 flectează şi piciorul simetric celui simetriei …………..
excitat
15 flectează toate picioarele iradierii ………….
96 se contractă toţi muşchii scheletici generalizării ………….
ai corpului

24
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Chiar la o broască spinalizată, se poate observa coordonarea reflexelor: se


pune în regiunea dorsală stângă o bucăţică de hârtie îmbibată în acid acetic 15%, iar
piciorul stâng se leagă de suportul vertical. După încercări repetate, broasca
îndepărtează cu piciorul drept excitantul de pe tegument. Este legea coordonării
reflexelor.

Fig.10. Legile reflexelor medulare: I. legea localizării; II. legea unilateralităţii; III. legea simetriei; IV.
legea iradierii; V. legea generalizării; VI. legea cordonării reflexelor

Discuţii:
Legile reflexelor medulare descrise de Pflüger sunt valabile numai pentru
reflexele exteroceptive sau de flexiune sau nociceptive. Reflexele de flexiune sunt
multisinaptice, adică terminaţia medulară a neuronului senzitiv, intră în contact cu
mai mulţi neuroni intercalari prin intermediul cărora impulsurile ajung la neuronul
efector. Intervenţia neuronilor intercalari în arcul reflex explică unele particularităţi
ale ale reflexelor de flexiune: difuzarea impulsurilor generate de exteroceptori, în
măduva spinării; cu cât stimularea nociceptorilor este mai puternică, cu atât excitaţia
cuprinde mai mulţi motoneuroni medulari şi răspunsul motor devine mai extins.
Reflexul de flexiune durează mai mult decât timpul de aplicare a stimulului, datorită
unui proces de postdescărcare apărut în circuitele reverberante ale neuronilor intercalari.

25
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

ANALIZATORII

Omul primeşte permanent informaţii despre diversele schimbări care au loc în mediul
extern şi intern. Acesta se realizează cu ajutorul analizatorilor sau a sistemului senzorial. Noţiunea
de analizator a fost introdusă în fiziologie de I.P. PAVLOV. Prin analizator se înţelege ansamblul
structurilor care asigură perceperea energiei excitantului, transformarea ei în procesul specific de
excitaţie (segmentul periferic sau receptorul), conducerea excitaţiei la stucturile SNC (segmentul
intermediar sau calea de conducere), analiza ei în zone specifice ale scoarţei emisferelor cerebrale
(segmentul central), ceea ce are ca rezultat formarea unor senzaţii specifice. Analizatorii au un rol
excepţional în elaborarea reacţiilor de adaptare a organismului.
Receptorii au următoarele proprietăţi:
- specificitatea – capacitatea de a percepe un anumit excitant adecvat;
- înalta sensibilitate – capacitatea de a percepe excitanţi adecvaţi la o intensitate foarte mică
a acestora;
- receptorii generează ritmic impulsuri de excitaţie, ca răspuns la acţiunea excitantului;
- adaptarea – se exprimă prin micşorarea activităţii receptorilor şi a frecvenţei de generare a
impulsurilor de excitaţie în cazul că un excitant acţionează un timp îndelungat;
- mobilitatea funcţională – mărirea sau micşorarea numărului de receptori care
funcţionează, în dependenţă de starea funcţională a organismului .şi de condiţiile mediului
înconjurător;
- specializarea receptorilor la un anumit parametru al excitantului specific – receptorii sunt
heterogeni în raport cu excitantul specific. Unii reacţionează la începutul acţiunii lui, alţii la
întreruperea acţiunii lui, iar a treia categorie la modificarea intensităţii excitantului.
Sensibilitatea diferitelor organe de simţ poate creşte prin perfecţionarea centrilor corticali în
urma unui exerciţiu susţinut.
Astfel se explică capacitatea degustătorilor de a diferenţia substanţe cu miros şi gust foarte
asemănător, capacitatea pictorilor de a deosebi foarte multe nuanţe coloristice, sensibilitatea tactilă
şi auditivă crescute ale nevăzătorilor.

ANALIZATORUL CUTANAT

Receptorii analizatorului cutanat sunt localizaţi la nivelul tegumentului şi mucoaselor.


Epiderma cuprinde numai terminaţii nervoase libere, a căror excitare determină senzaţii dureroase.
Menţionăm că epiderma nu conţine vase de sânge şi limfatice, de aceea lezarea ei nu provoacă
hemoragii. În dermă se găsesc terminaţii nervoase libere, precum şi terminaţii nervoase sub formă
de corpusculi:
- corpusculii Meissner, Merckel şi coşuleţele nervoase de la baza foliculilor piloşi sunt
specializaţi pentru recepţionarea excitanţilor tactili;
- corpusculii Vater-Pacini, care se află în hipodermă în număr mult mai mare decât în
dermă, recepţionează excitaţii de presiune;
- corpusculii Krause recepţionează excitaţii de rece, iar cele de cald sunt preluate de
corpusculii Ruffini.

26
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 11

Esteziometrie

Principiul lucrării: se explorează diferite regiuni ale corpului, îndepărtând


treptat vârfurile esteziometrului, până ce percep două senzaţii de atingere diferite.
Materiale necesare: esteziometru.

Fig.11. Esteziometru

Esteziometrul este un aparat asemănător cu un şubler, alcătuită dintr-o riglă


metalică gradată, susţinută de un mâner. Cu acest dispozitiv se măsoară
sensibilitatea de presiune. În lipsa esteziometrului, se poate utiliza un compas
metalic cu vârfurile puţin tocite şi un liniar.
Desfăşurarea lucrării: Persoana de experienţă şade pe un scaun cu ochii
închişi. Experimentatorul atinge diferite regiuni ale corpului (buza inferioară, buza
superioară, obraz, gât, faţa posterioară a braţului şi antebraţului, palmă, vârful
degetelor, gambă, plantă şi vârful degetelor de la picior) cu vârfurile
esteziometrului apropiate. sE continuă explorarea, îndepărtând succesiv vârfurile
esteziometrului cu câte 1 mm (unul dintre cursori se lasă la diviziunea 0, iar cel de-
al doilea va fi mobil). Se notează pentru fiecare zonă cercetată daistanţa minimă
dintre vârfurile esteziometrului la care se percep două senzaţii diferite de atingere.
Înlocuind vârfurile de os cu butoane metalice, se determină sensibilitatea la
presiune a aceloraşi zone.
Rezultate şi discuţii: rezultatele obţinute se trec în tabelul alăturat.
Sensibilitatea tactilă are rol şi în perceperea tăriei, formei şi greutăţii
corpurilor. Nevăzătorii percep forma şi dimensiunea obiectelor prin intermediul
simţului tactil, care este mult mai dezvoltat decât la văzători. Deci, funcţia unui
organ de simţ este perfectibilă prin perfecţionarea analizei şi sintezei de la nivel
cortical.

27
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Regiunea investigată Pragul spaţial al sensibilităţii


tactile (mm) presionale (mm)
buza superioară
buza inferioară
obraz
gât
faţa ant. a braţului
faţa post. a braţului
faţa ant. a antebraţului
faţa post. a antebraţului
palmă
vârful degetului indicator
vârful degetului mare
faţa ant. a gambei
faţa post. a gambei
talpa piciorului
vârful degetului mare
vârful degetului mic

Având în vedere că tegumentul are, în afară de funcţia de sensibilitate, şi alte


importante funcţii (protecţie, respiraţie, excreţie, termoreglare, depozit, metabolică
şi de absorbţie), distrugerea unei treimi din suprafaţa sa pune în primejdie
supravieţuirea organismului. Datorită rolului complex pe care îl îndeplineşte
pielea, culoarea şi aspectul ei reflectă starea fiziologică a organismului.

Lucrarea nr. 12

Efectul masajului cu ghiaţă asupra durerii

Principiul lucrării: se provoacă o intensă senzaţie dureroasă şi se determină


timpul în care dispare durerea, fără a masa locul respectiv, iar apoi prin masarea
locului respectiv sau al altuia cu ghiaţă.
Materiale necesare: cuburi mici de ghiaţă, şerveţele, cronometru.
Desfăşurarea lucrării: subiectul de experienţă stă pe un scaun cu palma
dreaptă sprijinită pe o suprafaţă plană. Ciupiţi tegumentul dintre degetul mare şi
indicator al subiectului, până la nivelul insuportabil al durerii. Cronometraţi timpul
necesar pentru dispariţia completă a durerii ……….
Repetaţi acelaşi lucru cu mâna stângă. Imediat ce nivelul insuportabil al
durerii este atins, declanşaţi cronometrul şi masaţi simultan porţiunea afectată prin

28
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

mişcări circulare cu un cub de ghiaţă. Apa rezultată prin topire se absoarbe cu un


şerveţel. Notaţi timpul necesar pentru dispariţia durerii ………
Repetaţi experimentul cu mâna dreaptă şi aplicaţi un masaj circular cu ghiaţă
în regiunea cotului. Notaţi timpul necesar pentru dispariţia durerii ……….

ANALIZATORUL GUSTATIV

Organul principal al gustului este limba. Receptorii gustativi sunt însă răspândiţi şi la
nivelul vălului palatin, în partea posterioară a faringelui şi pe laringe. Dintre cele trei categorii de
papile, caliciforme, fungiforme şi filiforme, numai primele două conţin muguri gustativi. La nivelul
mucoasei bucale, alături de receptorii gustativi se află şi receptori pentru sensibilitatea termică,
tactilă, dureroasă, iar în musculatura limbii proprioceptori. Din acest motiv senzaţiile gustative au
un caracter complex. Alimentele excită mai întâi receptorii tactili, foarte numeroşi pe papilele
filiforme, ceva mai târziu pe cei termici şi apoi receptorii gustativi. Receptorii pentru rece
predomină în partea anterioară a cavităţii bucale, iar cei pentru cald în partea posterioară. Partea
centrală a suprafeţei limbii nu percepe nici cald nici rece. Vârful limbii are o înaltă sensibilitate la
temperatură. Temperatura cea mai potrivită pentru formarea senzaţiilor gustative este de 24°C.
Receptorii pentru durere (nociceptorii) reprezintă în
cadrul mucoasei bucale 25-40% din totalul receptorilor.
Nociceptorii sunt cei mai numeroşi în ţesuturile dinţilor,
pâna la 75.000/cm2, în timp ce la nivelul tegumentului
sunt cca 200/cm2.
Există 4 tipuri de muguri gustativi, structural
similari. Fiecare tip de mugure gustativ este specializat
pentru unul dintre stimulii gustativi de bază: dulce, acru
(acid), sărat, amar, la care răspunde cel mai puternic; cu
toate acestea, fiecare tip de mugure recepţionează mai
mult decât un singur tip de stimul. Pe baza acestei
specializări, se pot delimita pe suprafaţa limbii mai
multe arii gustative.

Fig. 12 Ariile sensibilităţii gustative şi inervaţia lor: 1 -


amar; 2 - acru; 3 -sărat; 4 - dulce; 5 - vag; 6 -
glosofaringian; 7 - facial.

Lucrarea nr. 13

Deteminarea ariilor gustative pentru gusturile de bază

Principiul lucrării: se pun în contact diferite substanţe sapide (dulci, sărate,


acre, amare) cu cât mai multe puncte ale limbii şi pe un desen al ei se schiţează
ariile în care sunt percepute.

29
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Materiale necesare: soluţii de zahăr 5%, sare de bucătărie 5%, oţet de vin,
sulfat de chinină 0,5%, tampoane mici de vată sau de tifon.
Desfăşurarea lucrării: subiectul clăteşte cavitatea bucală cu apă distilată. Se
înmoaie un tampon în soluţie de zahăr 5%, cu care experimentatorul atinge mai
multe puncte ale limbii subiectului. Pe un desen al limbii se indică zonele în care a
fost perceput cel mai intens gustul dulce.
După clătirea cavităţii bucale cu apă distilată, se va proceda la fel şi pentru
celelalte substanţe şi ariile pentru celelalte gusturi fundamentale.

ANALIZATORUL VIZUAL

Lucrarea nr. 14

Reflexul pupilar

Reflexul pupilar fotomotor este declanşat de acţiunea luminii şi constă în micşorarea pupilei
(mioza) care este proporţională cu intensitatea luminii. Micşorarea pupilei se realizează prin
contracţia fibrelor musculare netede circulare ale irisului, care formează muşchiul constrictor al
pupilei (m. sphincter pupillae), inervat de fibrele parasimpatice ale nervului oculomotor, prin care
se transmit impulsurile nervoase de la centrul nervos situat în mezencefal. Dilatarea pupilei
(midriaza) se produce la întuneric şi se datoreşte contracţiei fibrelor musculare netede radiare ale
irisului, care formează muşchiul dilatator al pupilei (m. dilatator pupillae), inervat de fibre
simpatice care îşi au originea în regiunea toracică a măduvei. Mediatorii simpatici şi parasimpatici,
precum şi alte substanţe simpatico- şi parasimpaticomimetice, pot acţiona şi direct asupra irisului,
producând midriază sau mioză.

Principiul lucrării: se observă, pe om, modul de acomodare a diametrului


pupilei la cantitatea de lumină care pătrunde în ochi.
Desfăşurarea lucrării: se acoperă cu mâna, pentru o perioadă de 1-2 minute,
ochii unei persoane aşezate în faţa unui geam luminat. La ridicarea mâinii, se
observă cum pupilele ambilor ochi se micşorează, datorită contracţiei reflexe
parasimpatice a muşchilor circulari ai irisului. Prin reflexul pupilar, care se produce
simetric la ambii ochi, este astfel micşorată cantitatea de lumină care pătrunde în
ochi.
Apoi se acoperă din nou ochii cu mâna şi după 1-2 minute, mâna se ridică
astfel încât ochiul drept să fie expus direct luminii, iar ochiul stâng să primească
lumina indirect. Se observă că şi ochiul stâng prezintă reflexul pupilar, deşi nu a
fost expus acţiunii directe a luminii, ca şi ochiul drept. Rezultă că muşchii irido-
constrictori inervaţi de parasimpaticul oculomotor acţionează sinergic.

30
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Fig.13 Schema reflexului pupilar

Lucrarea nr. 15

Determinarea câmpului vizual pentru alb şi culori

Câmpul vizual este spaţiul care poate fi cuprins cu


privirea, atunci când aceasta este fixată asupra unui punct.
Spaţiul vizibil cu un singur ochi se numeşte câmp vizual
monocular, iar spaţiul vizibil cu ambii ochi se numeşte câmp
vizual binocular. Câmpul vizual binocular reuneşte cele două
câmpuri monoculare, care se suprapun în partea lor nazală. În
porţiunea din mijloc a câmpului vizual comun vederea este
binoculară, iar de o parte şi alta a acestei porţiuni, vederea
este monoculară.

Fig.14 Schematizarea în grade


a vederii binocluare şi a zonelor monoculare

Principiul lucrării: în timp ce subiectul priveşte un punct fix de pe tablă aflat


în dreptul ochiului, experimentatorul trasează cu cretă albă şi colorată câmpul
vizual pentru ochiul respectiv.
Materiale necesare: tablă, cretă albă şi colorată, suport pentru nas, riglă
gradată.
Desfăşurarea lucrării: cu cretă albă se face pe tablă un punct la nivelul ochiului
drept al subiectului care stă în picioare, cu faţa la tablă, la o distanţă de câţiva cm de
aceasta. Distanţa dintre tablă şi subiect este marcată de un suport de lemn, pe care
se sprijină spina nazală a subiectului. Se trasează cu creta 4 linii drepte care se
întretaie în punctul alb: una verticală, una orizontală şi două înclinate cu 45° faţă de

31
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

primele. Subiectul închide ochiul stâng, iar cu dreptul priveşte fix în punctul alb.
Experimentatorul deplasează creta albă de-a lungul fiecărei jumătăţi a fiecărei linii,
de la extremitatea liniei spre ochiul subiectului, şi marchează locul în care se
găseşte creta când subiectul declară că a perceput “culoarea” acesteia. Apoi se
unesc cele 8 puncte între ele, obţinându-se un poligon care reprezintă câmpul
vizual pentru alb al ochiului drept al subiectului. Folosind cretă colorată, se
trasează în acelaşi mod câmpurile vizuale pentru albastru, roşu şi verde, apoi cele 4
câmpuri vizuale pentru ochiul stâng (alb şi culori).

Fig. 15 Perimetrul câmpurilor vizuale pentru alb şi culori

Lucrarea nr. 16

Disocierea vederii binoculare

Principiul lucrării: se demonstrează că, dacă deplasăm unul dintre globii


oculari astfel ca axele ambilor ochi să nu mai fie centrate pe acelaşi punct (obiect),
fiecare ochi vede obiectul separat.
Materiale necesare: un semn (punct, cruce) trasat pe o foaie de caiet sau pe
tablă.
Desfăşurarea lucrării: subiectul priveşte semnul cu ambii ochi. El apare unic
datorită vederii binoculare. Apoi subiectul priveşte semnul apăsând cu un deget
sub unul dintre ochi, astfel ca să deplaseze globul ocular în sus. Se constată că din
semnul unic se desprinde un altul, care se deplasează în sus cu cât deplasarea

32
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

globului ocular este mai mare. Astfel, fiecare ochi vede acum imaginea “pe cont
propriu”.

Lucrarea nr. 17

Experienţa lui Mariotte

Principiul lucrării: se demonstrează existenţa petei oarbe, lipsită de celule


receptoare.
Materiale necesare: o bucată de hârtie, pe care se găseşte o figură constând
dintr-un dreptunghi în care sunt desenate un cerc şi o cruciuliţă, distanţate cu 7 cm
(distanţa aproximativă dintre cele două pupile).
Desfăşurarea lucrării: se închide ochiul stâng şi se ţine figura în faţa ochiului
drept, la distanţa de 30 cm, fixând cruciuliţa. Aceasta se vede clar, iar cercul se vede
difuz. Se apropie încet figura de ochi şi se constată că, la distanţa de aprox. 15 cm,
cercul dispare.
Discuţii:
Fenomenul se datorează faptului că la această distanţă, imaginea reperului
negru se proiectează pe retină în dreptul petei petei oarbe, adică acolo unde lipsesc
elementele sensibile şi nu se formează imaginea.

Fig.16 Figura utilizată în experienţa lui Marriotte

Lucrarea nr. 18

Culori complementare

Principiul lucrării: privirea, un timp mai îndelungat, a unui obiect de o


anumită culoare, determină apariţia, pe fond alb, a imaginii obiectului în culoarea
complementară.
Materiale necesare: patrate cu latura de 20 cm, de hârtie colorată: roşie, verde,
albastră şi galbenă, lipite pe câte o coală de hârtie albă.

33
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Desfăşurarea lucrării: subiectul priveşte intens, timp de un minut, de la cca 2


m, un patrat de o anumită culoare, după care deplasează rapid privirea pe fondul
alb. După câteva secunde, el percepe un patrat de aceeaşi mărime, având însă
culoarea complementară celui privit anterior.
Discuţii:
Prin amestecul în proporţii egale a celor şapte culori se poate face sinteza
luminii albe. Acest fapt se demonstrează cu discul lui Newton (cu 30-40 de turaţii
pe minut). Se mai poate obţine lumină albă şi din amestecul numai al unor culori,
numite complementare.
Luând în considerare cele amintite mai sus, explicaţia celor observate în
urma experimentului este următoarea: în timp ce se priveşte atent culoarea roşie,
elementele fotosensibile ale acestei culori se obosesc, astfel când deplasăm privirea
pe fondul alb, elementele retiniene fotosensibile pentru culoarea complementară (în
exemplul dat: verde) sunt excitate de lumina albă, şi apare culoarea verde. În mod
identic se întâmplă şi în cazul a celorlalte culori complementare.

Lucrarea nr. 19

Evidenţierea purpurului retinian

Principiul lucrării: la animalele ţinute la întuneric se poate observa, la


microscop, descompunerea purpurului retinian, sub influenţa luminii.
Materiale necesare: broască ţinută la întuneric 48 de ore, soluţie de alaun de
fier şi amoniu 5%, cristalizor mic, instrumentar de disecţie.
Desfăşurarea lucrării:
a) se ia o broască ţinută la întuneric şi într-o cameră întunecată, la lumină
roşie, i se scoate un ochi (– astfel: broasca se fixează pe plută cu partea dorsală în
sus, apoi se prinde cu o pensă cu cioc pleoapa şi se secţionează; în spaţiul de
deasupra ochiului se introduce vârful unei foarfece fine şi curbe şi se taie ţesutul
care fixează ţesutul în orbită, apoi se secţionează nervul optic şi se izolează ochiul
din orbită). Ochiul se secţionează iar retina se întinde pe o lamă de sticlă. Aceasta se
priveşte la microscop la lumină naturală şi se observă cum se decolorează purpurul
retinian trecând într-o culoare slab gălbuie.
b) se scoate şi celălalt ochi şi se ţine fix în faţa unui geam cu cercevele,
iluminat uniform, timp de 2-3 s. Apoi ochiul se pune repede într-un cristalizor cu
alaun şi se păstrează 15 min la întuneric. Alaunul fixează purpurul retinian,
împiedicând distrugerea lui la lumină. Se disecă ochiul într-o cameră luminoasă, se
întinde retina pe o lamă de sticlă şi se priveşte cu lupa. Se vor vedea dungile
întunecate ale cercevelelor ferestrei, care au oprit distrugerea purpurului retinian
din dreptul lor, atunci când ochiul a fost expus luminii.

34
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Lucrarea nr. 20

Extirparea urechii interne la broască

Principiul lucrării: se distrug canalele semicirculare la o broască şi se obsevă


efectele în mediu terestru şi acvatic.
Materiale necesare: o broască, bisturiu cu vârful bine ascuţit, un ac cu vârful
încovoiat şi bont, pensă hemostatică, plută, ace cu gămălie.
Desfăşurarea lucrării: se fixează broasca, neparalizată, cu partea ventrală în
sus. Se prinde maxilarul inferior cu o pensă hemostatică şi se trage înapoi, fixându-l
în această poziţie.
Se face o incizie pe linia mediană a vălului palatin şi prin îndepărtarea celor
două laturi se descoperă baza craniului, pe care se văd, în dreptul cavităţilor
orbitare, două proeminenţe osoase la nivelul cărora sunt canalele semicirculare.
În vârful uneia dintre proeminenţe se face un orificiu cu vârful bisturiului.
Prin acest orificiu se pot vedea, cu o lupă, canalele semicirculare. Se introduce prin
orificiu vârful unui ac încovoiat, se învârteşte uşor şi se distrug canalele
semicirculare. Se eliberează broasca. Aceasta îşi ţine corpul înclinat spre partea
lezată. Se excită prin atingere unul dintre picioarele posterioare ale broaştei.
Broasca se îndepărtează de excitant executând mişcări în cerc spre partea operată,
iar dacă face salturi mari se răstoarnă pe spate. Pusă într-un bazin cu apă, execută,
de asemenea, mişcări în cerc spre partea operată.
După distrugerea canalelor semicirculare de ambele părţi, broască rămâne
nemişcată în primele momente. Dacă este împinsă, face mişcări dezordonate, se
răstoarnă pe spate. După un timp îşi restabileşte capacitatea de a face deplasări
mici, dar dacă i se acoperă ochii cu leucoplast rămâne neputincioasă, ca după
operaţie.

35
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

SISTEMUL MUSCULAR

Lucrarea nr. 21

Oboseala musculară

Principiul lucrării: Ergografia reprezintă una din probele fiziologice prin care
poate fi înregistrat fenomenul de oboseală musculară la om şi factorii care
condiţionează. Concomitent se poate calcula şi lucrul mecanic efectuat.
Materialul necesar: ergograf Zimmerman, metronom.
Tehnica lucrării: Se fixează antebraţul persoanei în gutiera ergografului iar
degetul mediu se introduce într-un inel pus în legătură cu sistemul mecanic al
aparatului.

Fig. 17. Ergograf Zimmerman

Persoana explorată este instruită să execute flectări ritmice ale degetului


mediu, în ritmul dictat de un metronom.
Tracţionând inelul ergografului, este antrenat resortul de rezistenţă al
aparatului. Sistemul mecanic deplasat prin flectarea degetului antrenează în
mişcare indicatoarele cadrelor, pe care se poate citi valoarea lucrului mecanic
efectuat (în gram metri) şi un sistem de înregistrare pe hârtie. Grafica obţinută se
numeşte ergogramă.
În principiu se urmăreşte timpul cât o persoană poate executa flexiuni
digitale, până la instalarea oboselii musculare.

36
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Ritmul mişcărilor. Se determină timpul de apariţie a oboselii musculare la o


persoană care efectuează tracţiuni cu o frecvenţă de 60 / min şi concomitent se
notează şi lucrul mecanic prestat. La o persoană la fel de antrenată sau la aceeaşi
persoană, după 30 min în repaus, se urmăresc parametrii amintiţi în condiţiile unui
ritm de 120 tracţiuni / min. Se constată instalarea rapidă a oboselii când ritmul este
prea alert, impropriu persoanei.
Caracterul activ sau pasiv al repausului. Alte două persoane sunt puse să
efectueze efortul la ergograf cu aceeaşi frecvenţă. Se va nota la fel timpul scurs până
la instalarea oboselii musculare şi lucrul mecanic realizat. Apoi una din persoane va
efectua timp de 3-5 min mişcări active cu mâna opusă, iar a doua nu (odihnă
pasivă, acelaşi timp). Cele două persoane vor repeta proba. Se va constata un
decalaj între cei doi subiecţi în favoarea celui care a beneficiat de odihnă activă
(instalarea mai tardivă a oboselii musculare şi un lucru mecanic crescut).
Irigaţia muşchilor activi. Efectuarea determinării la alte două persoane, unul
având aplicat un garou pe antebraţul activ. În condiţii de irigaţie deficitară
instalarea oboselii apare mult mai devreme şi lucrul mecanic este redus.

Fig. 18 Ergogramă

Manifestarea oboselii în aspectul ergogramei depinde de mai mulţi factori:


ritmul de stimulare, intensitatea stimulării, rezistenţa pe care trebuie să o învingă
muşchiul în contracţie, posibilităţile de refacere a potenţialului energetic muscular,
etc. Modificând experimental valorile acestor factori, se poate determina rolul lor în
instalarea şi manifestarea fenomenului de oboseală. Pentru aceasta este necesară
stabilirea unor parametri ai graficului care să poată fi măsuraţi sau calculaţi cu
precizie. Aceştia de obicei sunt:
1. Linia de oboseală: se stabileşte prin unirea vârfurilor de contracţie cu o
dreaptă.
2. Unghiul de oboseală, care este unghiul pe care îl face linia de oboseală cu
orizontala de la baza tuturor contracţiilor.
3. Coeficientul de oboseală (Co), care se obţine astfel:
- se măsoară înălţimea fiecărei contracţii în parte;
- se adună toate aceste valori şi se obţine înălţimea totală H; aceasta se
reduce prin puterea măritoare a peniţei pentru a se afla înălţimea totală reală Hr;
- numărul contracţiilor măsurate este N;

37
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Co = Hr / N
4. Travaliul muscular total: Tr = Hr x G, unde G este greutatea, în grame, pe
care muşchiul o ridică în contracţie.
5. Timpul de epuizare, pe care îl stabilim cunoscând viteza de derulare a
hârtiei sau înregistrând timpul.

Lucrarea nr. 22a

Prepararea gastrocnemianului de broască

Pentru studierea activităţii musculare se utilizează cel mai adesea muşchiul gastrocnemian
de broască. Extragerea sa din organism se realizează cu uşurinţă, operaţiunea decurgând în anumite
etape.

Materiale necesare: broască, aţă, ser Ringer pentru poikiloterme, o cutie Petri,
instrumentar de disecţie, ace de sticlă cu vârful bont, plută pentru disecţie, vată.
Tehnica de lucru:
A. Gastrocnemianul cu o singură articulaţie ataşată.
În cutia Petri se pune ser Ringer. Instrumentarul menţionat se aşează la
îndemână pe masa de lucru. Se paralizează broasca şi se fixează pe masa de lucru
cu faţa dorsală în sus. Se prinde tegumentul la nivelul călcâiului cu pensa dreaptă
(de preferinţă cu cioc) şi se face o incizie perpendiculară pe axul piciorului. Unul
dintre braţele foarfecii se introduce sub tegument, care se secţionează pe linia
mediană până deasupra genunchiului. Marginile tegumentului se răsfrâng şi se
fixează pe plută cu ace, astfel încât suprafaţa sa externă să nu atingă muşchiul.
Cu ajutorul pensei curbe sau a unui ac de sticlă se separă gastrocnemianul de
ceilalţi muşchi şi de os.
Se introduce un fir de aţă pe sub tendonul lui Achile şi se leagă strâns. Aţa
va servi la ataşarea muşchiului de peniţa înscriitoare. După legare, tendonul se
secţionează cât mai departe de nod.
Ridicând de aţă capătul liber al muşchiului, acesta se îndepărtează de os şi
tibioperoneul se secţionează sub genunchi. Urmează secţionarea printr-o singură
tăietură a femurului şi muşchilor coapsei, imediat deasupra genunchiului.
Preparatul astfel obţinut se păstrează în capsula cu ser până la fixare în miograf.
B. Gastrocnemianul cu două articulaţii ataşate
Se incizează tegumentul şi se evidenţiază muşchiul la fel ca în metoda
precedentă. Pe sub tendonul lui Achile se introduce un braţ al foarfecii şi se taie
tibioperoneul lângă gleznă şi apoi sub genunchi. Deasupra acestuia se secţionează
femurul şi musculatura coapsei printr-o singură tăietură. Se ridică de pe plută laba
şi se pune gastrocnemianul în capsula cu ser, după care, printr-o ultimă secţiune
separăm glezna care va rămâne ataşată muşchiului.

38
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Mai simplu şi mai rapid se poate proceda astfel: după ce broasca a fost
paralizată, se retează piciorul, imediat deasupra genunchiului. Prindem strâns
ţesuturile rămase la gambă, apucăm tegumentul cu o cârpă şi îl tragem spre vârful
piciorului. El se desprinde uşor şi operaţiunea decurge asemenea cu dezbrăcarea
unei mănuşi. Se fac apoi secţiunile menţionate anterior, astfel încât gastrocnemianul
să rămână cu cele două articulaţii ataşate.

Fig.19 Gastrocnemianul şi nervul sciatic la broască

Lucrarea nr. 22b

Preparatul neuromuscular gastrocnemian-sciatic

Realizarea unui preparat neuromuscular constă în izolarea unui muşchi împreună cu nervul
său.
Preparatul sciatic-gastrocnemian se poate folosi în toate experimentele care necesită
stimularea muşchiului. Aceasta se va realiza prin eliberarea de acetilcolină provocată de excitarea
nervului. Pentru obţinerea lui se pot utiliza mai multe metode. Sunt prezentate în continuare două
dintre acestea.

A. Preparatul cu nerv scurt

Materiale necesare: aceleaşi ca şi la prepararea gastrocnemianului - broască,


aţă, ser Ringer pentru poikiloterme, o cutie Petri, instrumentar de disecţie, ace de
sticlă cu vârful bont, plută pentru disecţie, vată.
Tehnica de lucru: broasca paralizată se fixează pe plută cu partea dorsală în
sus. Se descoperă gastrocnemianul; se incizează tegumentul de-a lungul coapsei şi
39
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

se fixează pe plută. Se disociază longitudinal muşchii coapsei cu vârful unui ac de


sticlă şi se descoperă nervul sciatic, sub forma unui cordon alburiu însoţit de artera
femurală. Continuăm disocierea muşchilor până în regiunea centurii pelviene, unde
nervul se secţionează. Se taie, folosind o foarfecă mică, toate colateralele nervului.
Se lucrează cu multă grijă, întrucât cea mai mică leziune duce la pierderea
proprietăţilor de excitabilitate şi conductibilitate. Nervul eliberat se ia pe acul de
sticlă şi se aşează pe gastrocnemian. În continuare se procedează la izolarea
muşchiului după metoda descrisă mai sus (gastrocnemianul cu o singură articulaţie
ataşată). Preparatul astfel obţinut se păstrează în capsula cu ser până la utilizare.

B. Preparatul cu nerv lung. Laba galvanoscopică

Metoda prezintă ca principal avantaj faptul că obţinem întregul nerv. În plus,


evităm secţionarea sa, iar originea rahidiană rămâne şi este protejată într-un
fragment de coloană vertebrală.
Materiale necesare: aceleaşi ca la metoda anterioară; avem nevoie în plus de
un cristalizor mare, deoarece toate operaţiunile se desfăşoară de la un moment dat
sub ser.
Tehnica de lucru: broasca paralizată se fixează pe plută cu partea ventrală în
sus. Se îndepărtează tegumentul de pe abdomen, începând de la simfiza pubiană
până în zona membrelor anterioare. Peretele muscular abdominal se incizează la
baza membrelor posterioare, continuând pe părţile laterale pâna la linia sternului,
după care se răsfrânge în sus sau se îndepărtează. Se scot acum toate organele
abdominale – apare coloana vertebrală şi în prelungirea sa urostilul încadrat de câte
4 filete nervoase ce constituie plexul lombo-sacral, din care se desprinde sciaticul.
Sângele care s-a acumulat în cavitatea abdominală se înlătură cu un tampon
de vată. Detaşăm apoi întregul tren posterior, secţionând cu o foarfecă mare
imediat deasupra locului de origine a primei perechi de nervi. Prindem acum restul
de coloană în ciocul unei pense (sau între două degete) şi îl ridicăm de pe pluta de
disecţie, ţinându-l suspendat. Tragem capătul tăiat al tegumentului ca pe o mănuşă.
Din acest moment, tot ceea ce urmează se desfăşoară în cristalizorul cu ser.
Se fac două secţiuni paralele cu filetele nervoase, între acestea şi iliumuri, până la
locul în care sciaticul dispare în articulaţie. Folosim tot o foarfecă mare, cu vârful
rotunjit. Se lucrează cu atenţie, pentru a nu prinde sciaticul în tăietură. Întoarcem
acum piesa cu partea dorsală în sus. Se prinde vârful urostilului cu pensa curbă şi,
cu mare atenţie pentru a nu leza sciaticul, se detaşează din articulaţie. După aceasta
tracţionăm urostilul uşor şi continuu, desprinzându-l astfel de nervi. Ne putem
ajuta pentru aceasta şi cu o baghetă de sticlă. Urmează îndepărtarea celor două
iliumuri. Se taie apoi urostilul, rămânând ataşat de nerv doar fragmentul de
coloană din care ies nervii şi pe care îl secţionăm la mijloc. Cei doi nervi cu capetele
protejate de câte un fragment de coloană sunt acum separaţi. Pornind de la

40
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

articulaţia coxo-femurală spre genunchi izolăm un sciatic, detaşându-l de ţesuturile


înconjurătoare cu ajutorul unui ac de sticlă. După ce am ajuns la genunchi,
secţionăm deasupra sa femurul şi musculatura coapsei. În acest moment este
realizat preparatul numit “laba galvanoscopică”.
Pentru definitivarea preparatului neuromuscular urmează să facem cele
necesare pentru desprinderea gastrocnemianului de tibioperoneu, cu sau fără
articulaţia gleznei (vezi lucrările precedente). Se procedează la fel şi pentru celălalt
membru.

Fig.20. Schema preparării preparatului gastrocnemian-sciatic la broască

41
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

APARATUL DIGESTIV

Digestia reprezintă totalitatea proceselor care asigură transformarea alimentelor în


substanţe asimilabile de către ţesuturile organismului. În procesul digestiei, alimentele sunt supuse
unor transformări mecanice, sunt transportate de-a lungul tubului digestiv, descompuse chimic sub
acţiunea enzimelor şi apoi absorbite. Aceste acţiuni se realizează datorită funcţiilor proprii ale
tubului digestiv şi ale glandelor sale anexe: funcţia motorie, funcţia secretorie şi cea de absorbţie.
Aparatul digestiv mai îndeplineşte şi alte roluri: funcţia endocrină (de sinteză şi eliberare a unor
hormoni cu rol reglator asupra digestiei) şi funcţia excretoare (de eliberare în lumenul tubului
digestiv a unor substanţe nefolositoare).
Multitudinea funcţiilor îndeplinite de aparatul digestiv implică variate metode de explorare
a acestora.

Lucrarea nr. 23

Observarea mişcării cililor esofagieni la broască

Principiil lucrării: La broască plafonul cavităţii bucale este acoperit cu un


epiteliu ciliat. Particule fine de plută sau negru de fum, sunt deplasate spre regiunea
stomacală datorită mişcării cililor esofagieni.
Materiale necesare: broască, plută de disecţie, ace cu gămălie, instrumentar de
disecţie, bucăţele fine de plută, praf de cărbune, ser fiziologic, microscop, lamă de
sticlă.
Desfăşurarea lucrării: broasca se paralizează prin distrugerea măduvei spinării
şi se fixează pe plută cu partea ventrală în sus. Se incizează tegumentul şi planşeul
muscular abdominal, descoperind esofagul şi stomacul. Apoi se secţionează şi se
îndepărtează maxilarul inferior. Apoi se descoperă deschiderea esofagului şi se
incizează şi îndepărtează porţiunea lui ventrală pe o distanţă de 1-2 cm.
a) pe regiunea posterioară a palatinului şi la începutul esofagului se presară
câteva bucăţele de plută şi se urmăreşte deplasarea acestora spre stomac (dacă
mişcarea nu se produce, esofagul trebuie umezit cu ser).
b) o porţiune de esofag, excizată din partea sa dorsală, se pune pe o lamă de
microscopie şi se presară cu praf de negru de fum. Se observă la microscop
deplasarea acestuia spre capătul stomacal al esofagului; se poate vedea şi mişcarea
câmpurilor de cili.
c) o bucată de esofag, nu prea mare, pusă cu partea ciliară în jos pe lamă, se
deplasează. Mişcarea poate fi urmărită şi la microscop.

Încetinirea motilităţii cililor se produce prin răcirea mucoasei sau sub


acţiunea fumului de ţigară, câtă vreme încălzirea mucoasei are efecte opuse.

42
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Fig.21 Cavitatea buco-faringiană la broască: 1.-dinţi de pe maxilar; 2.-dinţi vomerieni; 3.-narina


internă; 4.-deschiderea spre trompa lui Eustache; 5.-glota; 6.-deschiderea spre sacul vocal (la
masculi); 7.-limba; 8.-maxilarul superior; 9.-maxilarul inferior

Lucrarea nr. 24

Hidroliza amidonului cu salivă sau cu HCl

Funcţia secretorie (secreţia enzimelor digestive, care descompun chimic nutrienţii) este
asigurată de glandele anexe ale tubului digestiv: salivare, ficat, pancreas, precum şi de glandele
gastrice şi intestinale. Glandele salivare parotide secretă saliva seroasă, sublingualele – saliva
mucoasă, iar submandibularele – saliva mixtă. În salivă se găsesc două enzime care descompun
glucidele: amilaza salivară (ptialina) şi maltaza. A mai fost identificată şi o enzimă proteolitică cu
rol limitat (kalicreina).

Principiul lucrării: amidonul este degradat treptat până la maltoză sub


acţiunea amilazei salivare sau a unui agent hidrolizant artificial (acidul clorhidric).
Materiale necesare:
- pentru recoltarea salivei: stativ cu eprubete, pâlnie de sticlă, hârtie de filtru,
instalaţie pentru filtrare la vid;

43
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

- pentru hidroliza amidonului: amidon fiert în soluţie, salivă, HCl 5%, soluţie
de iodo-iodură de potasiu (I+IK), pahare Berzelius, eprubete, pipete, placă de
sticlă, bec de gaz.
Desfăşurarea lucrării:
A. Recoltarea salivei. Se clăteşte gura cu apă călduţă, apoi se excită glandele
salivare mestecând o bucată de cauciuc sau mirosind eter. Saliva care se formează
se colectează printr-o pâlnie mică într-o eprubetă. În timp de 30 min se pot recolta,
de la un individ, aprox. 10 ml salivă. Pentru a putea fi utilizată în experiment,
saliva se filtreză la vid prin hârtie de filtru.
B. Hidroliza amidonului cu salivă prin metoda picăturilor. Într-un pahar
Berzelius se face un amestec din 1 g amidon şi 1 ml apă distilată, peste care se mai
adaugă 100 ml apă distilată. Amestecul se fierbe timp de 2 min, după care se obţine
soluţia opalescentă de amidon.
Pe o lamă de sticlă mare, aşezată pe un fond alb, se depun, egal distanţate,
20-30 picături de I+IK.
Într-o eprubetă se iau 5 ml soluţie de amidon şi se adaugă 2 ml salivă diluată
cu apă distilată în proporţia de 1:3. Din acest amestec se depune, din secundă în
secundă, câte o picătură, peste o picătură de I+IK. Se obţine astfel scara de culori
(de la albastru închis la incolor) caracteristică degradării amidonului.
C. Hidroliza amidonului cu HCl. Se ia o probă din soluţia de amidon şi se face
reacţia cu I+IK, obţinându-se o coloraţie albastru închis. Într-un pahar Berzelius se
iau 50 ml soluţie de amidon, peste care se adaugă 5 ml HCl 5% şi se pune la fiert. La
intervale de 5 min se iau probe din soluţia pusă la fiert (câte 1 ml, într-o eprubetă),
peste care se adaugă 2 ml apă distilată şi o picătură de I+IK. Se va obţine o scară de
culori, care corespunde produşilor succesivi ai degradării amidonului:

amidon → amilogen → amilodextrină → eritrodextrină → acrodextrină →


(albastru) (albastru-violet) (violet) (roşu-brun) (roz)

acrodextrină → → maltoză.
(incolor) (incolor)

44
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

APARATUL RESPIRATOR

Lucrarea nr. 24

Determinarea capacităţilor
şi volumelor respiratorii la om (spirometrie)

Respiraţia constă din totalitatea proceselor care privesc transportul O2 din atmosferă la
ţesuturi şi al CO2 rezultat din oxidările celulare, în sens invers. Procesul respirator poate fi divizat în
4 etape majore:
1 – ventilaţia pulmonară, mecanismele care asigură primenirea aerului la nivelul alveolelor
pulmonare;
2 – difuzia O2 şi CO2 la nivelul alveolelor;
3 – transportul gazelor respiratorii prin sânge şi celelalte lichide biologice;
4 – reglarea ventilaţiei pulmonare.
În timpul unei respiraţii normale sau forţate, se introduc sau se scot din plămâni cantităţi de
aer caracteristice, care din punct de vedere practic sunt împărţite în volume şi capacităţi respiratorii.
Volumele reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator, iar capacităţile
sunt combinaţii de volume.

Principiul lucrării: aerul expirat sau inspirat (normal sau forţat) se introduce
într-o incintă impermeabilă, care ridică un cursor ce ne indică volumul introdus.
Materiale necesare: spirometru, pahar cu alcool. Există mai multe tipuri de
spirometre, care sunt grupate în două categorii: spirometre umede şi spirometre
uscate. Un spirometru umed este alcătuit din două părţi principale: un recipient
cilindric a cărui interior cuprinde un cilindru central şi o zonă periferică îngustă, în
care se toarnă apă; un clopot cilindric (c) care se poate deplasa în interiorul centurii
de apă a recipientului. Cilindrul central al recipientului este străbătut, axial, de un
tub metalic (tm) care este orizontalizat şi exteriorizat la baza cilindrului, unde se
prelungeşte cu un tub de caucic (tc). La capătul liber al acestuia se ataşează o piesă
bucală care constă dintr-un tub scurt de sticlă. Când se suflă aer prin tubul de
cauciuc, clopotul aflat în poziţia zero, adică scufundat până la refuz în centura de
apă, se ridică cu atât mai sus cu cât cantitatea de aer introdusă este mai mare.
Aceasta este indicată pe scara gradată (s) de un ac indicator (i). Prin
intermediul unui fir, care trece peste un scripete (S), cilindrul mobil este pus în
legătură cu o greutate (g) care facilitează ridicarea lui, ajutându-l să învingă forţa de
frecare.
Principalele componente ale spirometrului uscat Barnes (fig. 6) sunt: o cutie
metalică cilindrică (C) şi un burduf (B) din folie de polietilenă, plasat în interiorul
cutiei, care colectează aerul. În centrul capacului metalic superior al burdufului se
află fixat un capăt al unei rigle metalice (S), gradată în cm începând de sus. Excursia

45
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

capătului superior al riglei, care iese la exterior printr-un orificiu practicat în


capacul cutiei, poate fi blocată cu ajutorul unei piedici.

Fig. 22 Spirometre (stânga: cu apă, dreapta: uscat Barnes)


(explicaţii în text)

Desfăşurarea lucrării:
a) determinarea aerului curent respirator (VC). Persoana experimentată stă pe
un scaun şi respiră normal. Ea introduce în tubul spirometrului aerul a 5 expiraţii
normale. Volumul total de aer introdus se împarte la numărul expiraţiilor (aprox.
2500 ml : 5 = aprox. 500 ml), ceea ce reprezintă volumul de aer inspirat sau expirat
în mod curent.
b) determinarea aerului complementar (volum inspirator de rezervă – VIR). O serie
de 5 inspiraţii forţate cu expiraţii normale, distanţate între ele cu pauze de 1 min, va
introduce în spirometru o cantitate totală de aer de 10.000 ml. Din această cantitate
2.500 ml o reprezintă aerul curent, iar 7.500 ml este aerul complementar. Pentru o
inpiraţie forţată revin deci 1.500 ml aer.

46
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

- se mai poate folosi şi următoare metodă: se ventilează spirometrul, ridicând


şi coborând de câteva ori cilindrul mobil (sau rigla), apoi se opreşte la un animit
nivel (de ex. la 3.000 ml). Persoana examinată face o inspiraţie obişnuită din
exterior, apoi introduce repede piesa bucală în gură, îşi strânge nările şi inspiră, cât
mai profund, aer din spirometru. Calculându-se diferenţa dintre valoarea indicată
de spirometru la început (3.000 ml) şi la sfârşit (1.500 ml), aflăm volumul aerului
complementar, de aprox. 1.500 ml.
c) determinarea aerului de rezervă (volum expirator de rezervă – VER). O serie de
5 expiraţii forţate cu inspiraţii normale, distanţate între ele cu pauze de 1 min, va
împinge în spirometru o cantitate totală de 10.000 ml aer. Din acesta 2.500 ml este
aerul curent, iar 7.500 ml este aerul de rezervă. De o expiraţie forţată revine un
volum de 1.500 ml.
- după o expiraţie obişnuită, extraspirometru, persoana examinată face o
expiraţie forţată în spirometru. Se citeşte pe scala gradată valoarea fracţiunii de aer
respective.
d) determinarea capacităţii vitale (VC + VIR + VER). Persoana examinată face o
inspiraţie forţată, după care îşi strânge repede nările şi face o expiraţie forţată în
spirometru, cu viteză medie, care se măreşte spre sfârşirul efortului expirator. Se
citeşte volumul pe scala gradată. La sfârşit se face însumarea valorilor aflate la pct.
a, b şi c şi se compară cu valoarea capacităţii vitale aflate la pct. d.

Fig. 23 Relaţiile funcţionale dintre volumele şi capacităţile respiratorii

47
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Valoarea capacităţii vitale a persoanei examinate se compară cu valoarea


standard normală pentru categoria de vârstă, sexul şi înălţimea persoanei
respective. Valorile standard ale capacităţii vitale se găsesc în tabele, sau pot fi
stabilite cu ajutorul nomogramelor. În lipsa acestora, valoarea capacităţii vitale
poate fi calculată după formula lui West:
CV = I x F,
în care I = înălţimea persoanei (cm) şi F = un factor a cărui valoare este 20
pentru femei, 25 pentru bărbaţi şi 29 pentru atleţi.
Capacitatea vitală normală este, în medie, de 3.500-4.000 ml. O valoare foarte
mare (pâna la 9.000 ml) se întâlneşte la sportivi. În afecţiunile pulmonare grave se
produce scăderea capacităţii vitale.
Cunoscând capacitatea vitală, putem calcula câtul vital (QV), după
următoarea formulă:
QV = (CV x G) / I
CV = capacitatea vitală (ml); G = greutatea subiectului (kg); I = înălţimea
(cm). Câtul vital variază în funcţie de vârstă, fiind de 130 la 6 ani, 320 la 10 ani, 565
la 14 ani şi 800 la adultul normal. La adulţii tuberculoşi QV scade la 500, 400 sau
300, valoarea lui fiind cu atât mai mică cu cât boala este mai avansată.
Rezultate şi discuţii: -Valorile obţinute cu ajutorul spirometrului şi prin
calcul se vor trece în tabelul următor:

Valori normale (ml)


Parametrul Valori experim. (ml)
bărbaţi femei
VC 500 400
VIR 1500 1200
VER 1500 1200
CI (VC + VIR) 2000 1600
CV 3500 2800
CT (CV + VR) 5300 4300
CV (valoarea standard
normală)
QV

Lucrarea nr. 25

Rolul diafragmei în respiraţie. Experienţa Donders

Principiul lucrării: membrana de cauciuc, care este ridicată sau lăsată în jos,
joacă rolul diafragmei în respiraţie. Ea produce o scădere a presiunii aerului în

48
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

incintă şi o dilatare a pulmonului, sau o creştere a presiunii şi o micşorare a


pulmonului.
Materiale necesare: dispozitiv Donders pentru câine sau un dispozitiv mai mic
şi mai simplu pentru cobai, pulmon de câine sau de cobai, instrumentar de disecţie.
Dispozitivul Donders este un model al cutiei toracice care constă dintr-un
clopot de sticlă închis la partea inferioară cu o membrană subţire şi elastică de
cauciuc, strâns legată peste marginile clopotului. Membrana prezintă la mijloc un
cârlig metalic, similar cu cele de la pneumograful Bert. În partea superioară,
clopotul este închis etanş de un dop prin care trece un tub metalic sau de sticlă pe
care se va îmbrăca traheea pulmonului; tot prin dop trece şi capătul unui
manometru.
Desfăşurarea lucrării: pentru a introduce pulmonul de câine în dispozitivul
Donders original, se desface membrana de cauciuc de la baza aparatului, se leagă
traheea de tubul central care srăbate prin dopul de sus, apoi se leagă la loc
membrana. Pentru pulmonul de cobai care este mai mic, este suficient să se scoată
dopul din partea superioară a vasului pentru
a putea lega traheea de tub. Trăgând de cuiul
din mijlocul membranei în jos, facem o
depresiune în incinta aparatului. Aerul de la
exterior, cu presiune mai mare, va pătrunde în
plămâni şi îi va dilata. Este actul analog
inspiraţiei. Ridicând cuiul membranei, mărim
presiunea din incintă prin scăderea
volumului; aerul va ieşi din plămân, care se va
micşora. Este actul analog expiraţiei.

Fig.24 Schema unui dispozitiv Donders, simplu

49
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

SÂNGELE

Lucrarea nr. 26

Defibrinarea sângelui de mamifer

Printre proteinele plasmatice un loc important îl ocupă factorii coagulării, care împreună cu
factorii trombocitari ai coagulării, realizează hemostaza. Factorul I al coagulării (fibrinogenul) este o
proteină plasmatică care se formează în sistemul reticuloendotelial din ficat şi din măduva osoasă.
În cursul coagulării, fibrinogenul se transformă în fibrină, printr-un proces de polimerizare, care
constă în unirea cap la cap a mai multor molecule de fibrinogen. Acesta este un proces complex, la
care participă 13 factori ai coagulării, se desfăşoară în 4 faze şi necesită prezenţa ionilor de Ca2+. La
coagularea sângelui într-o eprubetă, deasupra se separă un lichid incolor – serul, care este plasma
lipsită de fibrinogen.

Principiul lucrării: firişoarele de fibrină rezultate în urma coagulării sângelui


de mamifer, se prind de măturicea de oţel, sau aderă şi se încolăcesc în jurul
perlelor de sticlă, de unde pot fi separate.
Materiale necesare: sânge proaspăt, măturice de sârmă inoxidabilă de oţel,
lame de sticlă, ace, microscop.
Desfăşurarea lucrării: aprox. 20 ml sânge recoltat într-un pahar Berzelius se
bate cu măturicea de oţel timp de 30 min (sau se agită 30 min cu bile de sticlă –
pentru 50 ml sânge, sunt necesari 25 ml bile). După un timp, se constată că de firele
de sârmă (bilele de sticlă) s-au prins o mulţime de firişoare de fibrină, rezultate din
transformarea fibrinogenului în procesul de coagulare.

Fig.25 Filamente de Fibrină

50
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Pentru separarea fibrinei, se spală măturicea (bilele) în curent de apă, în


scopul îndepărtării globulelor care au mai rămas aderente în trama fibrelor de
fibrină. Firele se separă apoi de pe măturice (bile) cu ajutorul unor ace fine, se pun
pe o lamă de sticlă şi se observă la microscop.

Lucrarea nr. 27

Obţinerea serului şi plasmei sanguine de mamifer

Principiul lucrării: din sângele proaspăt se va obţine serul (lichidul care se


separă de globule şi nu mai conţine fibrinogen), sau plasma (lichidul fără globule,
dar care conţine fibrinogen).
Materiale necesare: sânge proaspăt, pahare Berzelius, eprubete, centrifugă,
pipete de decantare, anticoagulant.
Pentru examenul morfologic şi biochimic al sângelui, se utilizează frecvent
patru anticoagulanţi: citratul de sodiu, oxalaţii, EDTA şi heparina. Citratul de
sodiu, soluţie 3,8%, se utilizează în proporţie de 1 volum la 9 volume de sânge
(proporţia de anticoagulant fiind mare, se va ţine cont de diluţie, acolo unde este
cazul). Sângele recoltat pe citrat este folosit pentru examenul morfologic, nu şi
pentru determinări biochimice. Oxalaţii se prepară astfel: 0,8 g oxalat de potasiu şi
1,2 g oxalat de amoniu se dizolvă în 100 ml apă distilată. Se foloseşte în proporţia
0,1 ml oxalat la 1 ml sânge (şi în acest caz se va ţine cont de diluţie). Soluţia se
repartizează în vasele sau eprubetele de colectare a sângelui, care apoi se usucă în
etuvă la 60°C şi se acoperă, după uscare, cu dopuri. Utilizarea oxalaţilor duce la
autoliza leucocitelor şi nu se pretează la dozarea azotului din sânge. EDTA –
etilendiamintetraacetat, sare disodică sau dipotasică, în cantitate de 1-2 mg/ml
sânge, este foarte potrivită pentru examinarea morfologică a sângelui. Din probele
prelevate pe EDTA se pot determina, timp de 24 de ore dacă sunt ţinute la frigider:
hematocritul, hemoglobina, numărul de globule roşii şi albe. De asemenea se pot
doza: glicemia, proteinemia, uremia. Citratul, oxalaţii şi EDTA acţionează prin
complexarea ionului de Ca2+, împiedicând formarea firişoarelor de fibrină.
Heparina este anticoagulantul optim pentru examenul biochimic al sângelui, dar
nu se recomandă pentru numărarea globulelor. Se utilizează 0,1 ml heparină 1%
pentru 5 ml de sânge. Pentru o examinare corectă şi cât mai completă a sângelui,
probele se iau astfel: - o eprubetă cu EDTA, pentru determinări morfologice; - o
eprubetă cu heparină, pentru determinări biochimice, - o eprubetă fără
anticoagulant, pentru determinări din ser.

51
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Desfăşurarea lucrării:

A. Obţinerea serului.
- obţinerea serului prin coagulare spontană. Sângele recoltat într-un pahar
Berzelius (fără anticoagulant) se examinează după o oră. Se constată că s-a format
un chiag care a expulzat un lichid incolor sau gălbui-roşietic, serul sanguin. El nu
mai conţine fibrinogen, acesta fiind cuprins în chiag, sub formă de fibrină, dar
conţine de cele mai multe ori hemoglobină, care provine din distrugerea unor
globule roşii.
- obţinerea serului prin defibrinarea sângelui. Sângele defibrinat (obţinut în
experienţa precedentă) se centrifughează timp de 10 min la minim 3000 turaţii/min.
În eprubetele de centrifugă se separă globulele roşii la fund şi serul clar, incolor sau
uşor gălbui, deasupra. Serul poate fi prelevat în alt vas cu ajutorul unei pipete de
decantare.

B. Obţinerea plasmei. Sângele recoltat pe anticoagulant se centrifughează timp


de 10 min la 3000 turaţii/min. Supernatantul astfel obţinut (plasma) se poate utiliza
pentru o gamă largă de dozări biochimice (conţine toate elementele solvate ale
sângelui), precum şi ca mediu de incubare in vitro a unor ţesuturi (conţine toţi
aminoacizii liberi esenţiali).

Plasma Serul
sanguină sanguin

Elemente
figurate Cheag

Fig. 26. Plasma şi serul sanguin

52
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 28

Volumul globular. Hematocritul

Sângele este considerat un ţesut conjunctiv de consistenţă fluidă, în care substanţa


fundamentală este reprezentată de plasmă, iar celulele de elementele figurate. Există un raport
plasmoglobular (55% plasmă la 45% elemente figurate din volumul total al sângelui), care în
condiţii fiziologice se menţine între limite constante. Modificările acestui raport sunt explorate prin
metoda hematocritului, un parametru foarte important în diagnosticul şi evoluţia şocurilor
hemoragice, deoarece în urma unei pierderi de sânge masive, elementele figurate se refac pe altă
cale şi mai încet decât plasma.

Principiul lucrării: termenul “hematocrit” se referă în realitate la tubul folosit


în vederea determinării raportului plasmei sanguine la suma elementelor figurate
sau numai a hematiilor. Totuşi, în practică acest termen semnifică procentul
volumului eritrocitar din sângele integral. Determinarea lui se face prin două
metode: a) macrometoda (Wintrobe) şi b) micrometoda (microhematocritul).
În urma sedimentării, printr-o centrifugare uşoară, se exprimă volumul
sedimentului ca procent din volumul întregii coloane de sânge.

A. Macrometoda Wintrobe
Materiale necesare: sânge recoltat pe anticoagulant, hematocrit, centrifugă.
Hematocritul este un tub de sticlă cu diametrul de 0,5 mm, gradat de la 0 la 100,
care se adaptează perfect la o centrifugă specială, cu două braţe.
Desfăşurarea lucrării: se aspiră sânge în tub pâna la diviziunea 100. Tubul se
închide la partea inferioară cu un dop de cauciuc, se aşează în suportul centrifugii
şi se centrifughează la 10 min la 3000 de turaţii/min. Sângele se va separa într-o
coloană limpede, gălbuie de plasmă şi o coloană roşie formată din globule.
Lungimea celor două coloane este citită pe gradaţia tubului.

B. Microhematocritul
Materiale necesare: sânge recoltat pe anticoagulant, tubuşoare Mett pentru
microhematocrit, centrifugă.
Tubuşoarele Mett sunt capilare de sticlă cu lungimea de 5 cm şi negradate.
Desfăşurarea lucrării: se umple tubul cu sânge prin capilaritate şi se închide la
ambele capete cu un chit special, ceară sau plastilină. Se centrifughează 10 min la
3000 turaţii/min, într-o centrifugă specială pentru microhematocrit sau, în lipsa
acesteia, într-o centrifugă obişnuită de masă, în care tuburile sunt introduse în
eprubete.
Dacă tubul de hematocrit este gradat în mm (vezi /a/), se face citirea direct.
Considerând înălţimea coloanei de sânge centrifugat în tub 100, se exprimă în
53
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

procente înălţimea coloanei de hematii. Dacă tubul nu are diviziuni (vezi /b/),
citirea coloanelor se poate face cu ajutorul unei linii gradate sau a hârtiei
milimetrice. Calculul se va face după formula:

100 x h
h% = ---------, unde
H

H = înălţimea totală a coloanei de sânge; h = înălţimea coloanei de hematii.


La valoarea obţinută, se fac următoarele corecţii:
- plasma interstiţială. Între hematii rămâne un spaţiu cu plasmă interstiţială
reţinută, ce reprezintă aprox. 4% din volumul eritrocitar global. Pentru scăderea
acestui volum, se înmulţeşte valoarea hematocritului cu 0,96.
- stratul leucocitar-trombocitar. În mod normal grosimea acestui strat este
neglijabilă (sub 1%). În caz de leucocitoză, acest strat creşte considerabil şi trebuie
măsurat pentru a aprecia corect atât stratul eritrocitar cât şi pe cel plasmatic.
- hematocritul arterial este mai scăzut. Obişnuit se determină hematocritul
sângelui venos. Pentru a afla hematocritul arterial, care se foloseşte la determinarea
volumului sanguin, se înmulţeşte hematocritul venos măsurat cu 0,864.

Valori normale (%) Valori experimentale (%)


media limite după după
normale citire corecţii
femei 40,7 35,2 - 49,0 1
bărbaţi 44,9 39,0 - 51,0 2
bovine 33,9 3
cabaline 35,0 4
5
6

Lucrarea nr. 29-30

Numărarea globulelor roşii şi albe

În sângele circulant al organismului fiziologic normal, numărul elementelor figurate:


hematii, leucocie, trombocite se menţine la valori constante, dependente de specie şi de sex. La unul
şi acelaşi individ, numărul elementelor figurate se modifică semnificativ în cazul modificării bruşte
a condiţiilor de mediu şi în stări patologice.

54
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Principiul lucrării: determinarea numărului de elemente figurate din sânge


sau alte lichide biologice se bazează pe numărarea directă, la microscop, a celulelor
dintr-un volum cunoscut de lichid care a fost diluat în prealabil într-o proporţie
cunoscută. Diluarea prealabilă a sângelui este necesară în vederea evitării
coagulării lui şi pentru a permite numărarea elementelor figurate, care sunt foarte
multe într-un volum mic de sânge.

A. Numărarea globulelor roşii


Materiale necesare: lichid de diluţie (Hayem, Marcano sau Gower), pipetă
Potain pentru hematii, hemocitometre, microscop, ace pentru puncţie, vată, alcool,
eter.
a) lichidul de diluţie trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
- să fie izotonic cu sângele, pentru a nu produce hemoliza sau ratatinarea
eritrocitelor;
- să conţină un fixator, care să conserve forma hematiilor şi să împiedice
autoliza şi aglutinarea lor.
Se utilizează diferite lichide de diluţie:
Lichidul Hayem
- clorură mercurică (sublimat) HgCl2 ..................…5,0 g
se dizolvă în 100 ml apă
- clorură de sodiu NaCl ………………………….10,0 g
- sulfat acid de sodiu NaHSO4 …………………37,5 g
Se completează cu apă la 1000 ml.
Tănăsescu şi Ivanovici nu includ clorura mercurică în compoziţia lichidului
Hayem, iar Picoş şi Năstăsescu dau următoarea compoziţie a soluţiei:
- clorură mercurică HgCl2 ..................................0,5 g
- sulfat de sodiu Na2SO4 x 10 H2O …………....5,0 g
- clorură de sodiu NaCl ………………………..1,0 g
Se completează cu apă la 100 ml.
După preparare, lichidul Hayem se filtrează prin hârtie de filtru. Pentru
obţinerea de rezultate bune, soluţia nu trebuie să fie mai veche de trei săptămâni. În
cazuri de disproteinemii, această soluţie poate produce precipitarea şi aglutinarea
hematiilor. Acelaşi lucru se poate întâmpla în ciroze şi pneumonii atipice.
Lichidul Gower
- sulfat de sodiu Na2SO4 ………………………12,5 g
- acid acetic glacial …………………………….33,3 ml
Acest lichid este superior soluţiei Hayem, deoarece împiedică formarea
rulourilor de hematii în disproteinemii.
Lichidul Marcano
- sulfat de sodiu Na2SO4 ………………………5,0 g
- formol 40% …………………………………..1,0 ml
55
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Se completează cu apă distilată la 100 ml.


Ca lichid de diluţie se poate folosi şi ser fiziologic.

b) pipeta de diluţie Potain pentru hematii conţine în total 101 volume, din care
un volum revine capilarului, subdivizat în 10 unităţi egale, cu inscripţiile 0,5 şi 1,0,
iar 100 de volume revin bulei de diluţie în care se află o bilă de culoare roşie. La
partea de sus a pipetei se adaptează un tub de cauciuc, care permite o aspiraţie
uniformă a lichidelor. Dacă sângele este tras în tubul capilar până la diviziunea 0,5,
respective 1,0, şi apoi completat cu lichidul de diluţie până la diviziunea 101, se
obţine o diluţie a sângelui de 200, respective 100 ori. De unde rezultă acest calcul?

Fig.27 Pipete Potain

În bula de diluţie se vor afla 101 – 1 volume, din care 0,5, respectiv 1 volum
de sânge, iar restul până la 100 – lichid de diluţie. Un volum din cele 101 rămâne pe
tubul capilar şi nu participă la diluarea sângelui. Deci, factorul de diluţie va fi:

100 vol. lichid + sânge


---------------------------- = 100, sau
1 vol. sânge

100 vol. lichid + sânge


---------------------------- = 200
0,5 vol. sânge

56
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

După întrebuinţare, pipetele se spală cu apă, apoi cu alcool şi eter, se usucă,


se sterilizează la căldură uscată.

c) hemocitometrul este format dintr-o lamă de sticlă groasă, care are gravată
pe ea o reţea cu dimensiuni cunoscute. Zona lamei pe care se află reţeaua gradată se
găseşte la o adâncime de 0,1 mm faţă de restul lamei, aşa încât, atunci când
acoperim camera cu o lamelă, ea delimitează un spaţiu înalt de 1/10 mm. În acest
spaţiu pătrunde sângele diluat, iar globulele se dispun într-un singur strat,
permiţând numărarea lor. Mai des folosite sunt următoarele tipuri de lamă:

- camera Thoma
Reţeaua lamei Thoma are latura de 1 mm şi suprafaţa de 1 mm2. Suprafaţa
este subdivizată cu linii triple în 16 patrate de ordinul al II-lea cu suprafaţa de 1/25
mm2, care la rândul lor sunt subdivizate prin linii simple în 16 patrate de ordinul al
III-lea cu suprafaţa de 1/400 mm2.

- camera Burker
Are o suprafaţă de 9 mm2, împărţită în 9 patrate de câte 1 mm2, delimitate
prin linii triple. Fiecare mm2 este subdivizat prin linii duble în 16 patrate cu
suprafaţa de 1/25 mm2. La întretăierea liniilor duble se înscriu patrate mici, cu
suprafaţa de 1/400 mm2.

- camera Burker-Türk
Are o suprafaţă de 9 mm2, gravată după tipul Burker combinat cu tipul
Thoma. Partea centrală a reţelei, în formă de cruce, este de tip Thoma, iar colţurile,
de tip Burker.

- camera Goreaev
Are un cadrilaj în care alternează câte un grup de 16 patrate cu suprafaţa de
1/400, cu grupuri de patrate cu suprafaţa de 1/25 mm2. La toate tipurile de lame,
patratele cu suprafaţa de 1/400 se folosesc pentru numărarea hematiilor, iar cele cu
suprafaţa de 1/25 mm2 pentru numărarea leucocitelor.
Curăţirea lamei şi a lamelei se face imediat după utilizare, prin spălare cu
apă rece sau călduţă. Dacă s-a uscat sângele pe lamă, se spală cu apă călduţă şi
săpun, se clăteşte cu apă de robinet şi se usucă la temperatura camerei, sau se şterge
cu o cârpă ce nu lasă scame. După curăţire, camera şi lamela se apucă numai de
margini.
a) privire din faţă; b) privire din profil; R = reţea; L = lamelă; S = înălţimea camerei.
Fig. 10.6. Tipuri de reţele de numărat hematii
a = Thoma; b = Burker-Türk; c = Burker; d = Goreaev.

57
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Fig.28 Schema grilelor de lucru – Camera Thoma

d) microscopul: se lucrează cu obiectiv uscat mare 40, ocular 10 sau 7, lumină


slabă.

Desfăşurarea lucrării:

a) recoltarea sângelui: se şterge degetul (inelar sau mijlociu) cu alcool şi eter


pentru dezinfecţie şi îndepărtarea grăsimii. Cu un ac de seringă flambat şi şters cu
alcool, se face o înţepătură în pulpa degetului în partea laterală, brusc şi suficient
de profund, încât sângele să curgă spontan sau cel mult după o uşoară presiune de-
a lungul laturii degetului, la o oarecare distanţă de locul înţepăturii. Stoarcerea
degetului duce la diluarea sângelui cu limfă şi la obţinerea unor rezultate eronate.
Prima picătură de sânge se şterge, iar a doua se aspiră în pipetă până la diviziunea
0,5 (în anemii până la 1), citirea făcându-se cu pipeta în poziţie aproape orizontală.
Dacă sângele depăşeşte uşor diviziunea, prin atingerea vârfului pipetei cu o hârtie
de filtru se poate aduce coloana de lichid la diviziunea dorită. Se şterge sângele de
pe exteriorul pipetei şi se aspiră foarte rapid lichidul de diluţie până la diviziunea
101. Se aşează pipeta în poziţie orizontală, se astupă cele două capete cu policele şi

58
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

indexul şi se agită timp de 5 min pentru omogenizare. Până la numărarea


globulelor, pipeta rămâne în poziţie orizontală.

b) umplerea camerei de numărat. Se aplică lamela pe lama de numărat, fie prin


adeziune, fie cu ajutorul cavalerilor. Dacă lama nu are cavaleri, lamela se va aburi
uşor la margini pentru a adera bine. Aderenţa dintre lamă şi lamelă este asigurată
când se formează inelele lui Newton (inele colorate de refracţie).
Se agită pipeta, apoi primele picături care se scurg sunt lăsate să cadă pe o
hârtie de filtru. Vârful pipetei se apropie de marginea camerei acoperită cu lamela
şi se lasă să intre prin capilaritate în cameră o cantitate de lichid, în spaţiul de 1/10
mm format între lamă şi lamelă. Spaţiul dintre lamă şi lamelă trebuie să fie umplut
în întregime, fără ca lichidul să treacă în şanţurile laterale, fără să intre bule de aer
în cameră. În caz contrar, operaţia se repetă după ştergerea camerei. Camera se
aşează orizontal pe platina microscopului, unde va sta câteva minute în repaus
pentru stabilizarea hematiilor.

c) numărarea hematiilor se face pe patratele de ordinal III, astfel: se numără


întâi globulele care se află pe latura stângă a patratului, apoi cele care se află pe
latura lui superioară şi în sfârşit cele din interiorul patratului. Nu se numără
globulele situate pe latura dreaptă şi inferioară ale patratului, deoarece acestea intră
în numărătoarea patratului aflat lateral, respectiv dedesubt. Se face astfel citirea
tuturor celor 16 patrate de ordinul III de pe un patrat de ordinul II, apoi se trece la
alt patrat de ordinul II. Se citesc astfel patratele de ordinul III de pe 2 până la 5
patrate de ordinul II (de obicei 5).

d) calcularea rezultatului se face după formula:

N x 4000 x 200
nr. hematii/mm3sânge = -------------------------, unde
n

N = numărul hematiilor găsite în total în cele 5x16=80 pătrăţele de ordinul


III;
n = numărul pătrăţelelor de ordinul III de pe care au fost numărate hematiile
(de obicei 80);
1/4000 = volumul unui pătrăţel de ordinul III, cu suprafaţa de 1/20 x 1/20 =
1/400 mm2 şi înălţimea de 1/10 mm;
200 = factorul de diluţie al sângelui în pipeta Potain, în cazul în care s-au
aspirat 0,5 volume de sânge.

Rezultatele se vor trece în următorul tabel:

59
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Nr. hematii/mm3 sânge valori normale valori experimentale


(x 106)
femeie 4,2 – 4,5
bărbat 4,5 – 5,0
nou-născut 5,0 – 6,0
bovine 5,9 – 6,5
cabaline 7,4 – 7,7
şobolan (alb)

Se vor compara valorile experimentale obţinute cu valorile normale


corespunzătoare.

B. Numărarea globulelor albe

Materiale necesare: pipeta pentru diluţia leucocitelor, lichid de diluţie (Hayem


pentru leucocite sau Türk), hemocitometre, microscop, ace pentru puncţie, vată,
alcool, eter.

a) lichidul de diluţie. Pentru globulele albe se foloseşte:


b)
Lichidul Hayem pentru hematii, la care se mai adaugă 0,4 g violet de metil
(sau albastru crezil sau albastru de toluidină).

Lichidul Türk
- violet de genţiană 1% ………………….1 ml
- acid acetic glacial ……………………...3 ml
- apă distilată ………………………….300 ml
Aceste lichide au proprietatea de a distruge stroma globulelor roşii (mai ales
lichidul Türk) şi de a colora nucleul globulelor albe. Astfel în câmpul microscopic
rămân numai leucocite.

b) pipeta pentru diluţia leucocitelor conţine în total 11 volume, din care 1 volum
revine capilarului subdivizat în 10, iar 10 volume se află în bula de diluţie. Bila de
omogenizare este de culoare albă. Diluţia sângelui recoltat până la diviziunea 0,5
este de 1/20, iar a celui recoltat până la diviziunea 1 – de 1/10.

c) hemocitometre – cele utilizate şi pentru hematii.

d) microscopul – se utilizează obiectivul 40, condensatorul microscopului


coborât.

60
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Desfăşurarea lucrării:

a) recoltarea sângelui – ca şi pentru hematii, aspirând sânge pâna la diviziunea


0,5 şi lichid de diluţie până la diviziunea 11. Se agită pipeta timp de 3 min.

b) umplerea camerei de numărat – la fel ca pentru hematii.

c) numărarea leucocitelor – se face pe patratele de ordinul II (cu suprafaţa de


1/25 mm2). Se numără leucocitele din 125 patrate de ordinul II (care reprezintă 5
patrate de ordinul I, fiecare cu o suprafaţă de 1 mm2). Tehnica de numărare este cea
folosită şi pentru hematii.

d) calcularea rezultatelor se face după formula:

N x 10 x 20
nr. leucocite/mm3 sânge = ------------------, în care
n

N = numărul total de leucocite de pe 5 patrate de ordinul I (sau 125 patrate


de ordinul II);
n = numărul patratelor de ordinul I citite;
1/10 = înălţimea camerei (mm);
20 = factorul de diluţie pentru leucocite, în cazul în care s-a aspirat sânge
pâna la diviziunea 0,5 a pipetei.

Rezulatele se vor trece în următorul tabel:

Nr. leucocite/mm3 sânge


valori normale valori
experimentale
adult 4.000 – 9.000
sugar 8.000 –12.000
nou-născut 12.000 – 20.000
bovine 7.000 – 9.000
cabaline 8.000 – 11.000
şobolan

61
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 31-32

Determinarea grupelor de sânge principale la om

Prezenţa sau absenţa antigenilor (aglutinogene) pe hematii şi prezenţa sau absenţa


anticorpilor (aglutinine) în plasmă a dus la delimitarea a 4 grupe sanguine principale (sistemul
ABO), care au o deosebită importanţă practică în cazul transfuziilor de sânge. Spre deosebire de
sistemul ABO, pentru sistemul Rh nu se găsesc, în mod spontan, anticorpi în plasmă. Producţia de
anticorpi anti-Rh este provocată natural sau artificial (după transfuzii).

A. Determinarea grupelor de sânge principale

Principiul lucrării: Prezenţa sau absenţa antigenilor (aglutinogene) pe hematii şi


prezenţa sau absenţa anticorpilor (aglutinine) în plasmă a dus la delimitarea a 4
grupe sanguine principale (sistemul ABO), care au o deosebită importanţă practică
în cazul transfuziilor de sânge. Spre deosebire de sistemul ABO, pentru sistemul Rh
nu se găsesc, în mod spontan, anticorpi în plasmă. Producţia de anticorpi anti-Rh
este provocată natural sau artificial (după transfuzii).
Determinarea grupelor sanguine principale se face pe baza reacţiei de
aglutinare a hematiilor, care apare ori de câte ori A se întâlneşte cu α şi B se
întâlneşte cu β. Natura acestei reacţii este similară cu cea dintre un antigen (A,B) şi
un anticorp (α, β).
Caracteristicile grupelor sanguine sunt redate în tabelul următor:

Aglutinoge Aglutinină
Frecv. grupei Primeşte de Donează
Grupa n (în
la europeni la grupa grupei
(pe hematii) plasmă)
I. 0 α, β 45% 0 0, A, B, AB
II. A β 42% A, 0 A, AB
III. B α 10% B, 0 B, AB
IV. AB - 3% 0, A, B, AB AB

Materiale necesare: seruri hemotest A şi B, lame de sticlă, ace pentru puncţie,


vată, alcool, ser fiziologic.
Desfăşurarea lucrării: pe o lamă de sticlă foarte curată se pune în stânga o
picătură din serul grupei A, iar în dreptul o picătură din serul grupei B. Apoi cu o
pipetă fină se aspiră sânge din pulpa degetului persoanei a cărei grupă sanguină
vrem să o determinăm şi se pune peste fiecare picătură o cantitate mică de sânge.
Cu colţul unei lame se amestecă sângele cu serul (pentru fiecare picătură cu alt

62
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

colţ). După 20 de s începe fenomenul de aglutinare; după 2 min acesta trebuie să fie
foarte net. Rezultatele se pot prezenta în una din următoarele variante (fig. 8):
1) nu se produce fenomenul de aglutinare în nici una din picături. Hematiile nu
conţin nici unul din aglutinogeni. Face parte din grupa 0 (I).
2) se produc fenomene de aglutinare în ambele picături. Hematiile conţin
ambii aglutinogeni (A şi B). Sângele face parte din grupa AB (IV).
3) aglutinarea se produce numai în serul din dreapta (B, care are aglutinina α).
Hematiile conţin aglutinogenul A. Sângele este din grupa A (II).
4) aglutinarea se produce numai în serul din stânga (A, care conţine aglutinina
β). Hematiile conţin aglutinogenul B. Face parte din grupa B (III).
Dacă aglutinarea nu este netă, se poate adăuga după 2,5 min o picătură de ser
fiziologic, care face aglutinarea mai evidentă. Determinarea se poate face şi invers,
plecând de la picături standard de hematii (grupele A şi B) pe care se pune câte o
picătură mai mare din serul subiectului. La determinarea grupelor sanguine cu
ajutorul serurilor hemotest pot apare şi reacţii false.

False reacţii pozitive:


a. Determinarea la temperaturi scăzute (sub 15°C).
b. Serul-test sau eritrocitele-test sunt infectate; apare panaglutinarea
(aglutinarea în toate picăturile).
c. Prezenţa de globuline în exces (VSH crescut, boli infecţioase, la femei în
perioada menstruală).
d. Pseudoaglutinare; fenomenul dispare prin adăugare de ser fiziologic.

Fig.29. Determinarea grupelor sanguine prin determinarea aglutinogenelor

63
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

False reacţii negative:


a. Serul hemotest are titrul slab, prin depăşirea perioadei de valabilitate.
b. Utilizarea unei suspensii prea concentrate de hematii, fără un efect
aglutinant vizibil.
c. Citirea înainte de două min de la punerea amestecurilor în contact.
d. Serul de analizat are un titru slab de aglutinine, cum este cazul
vârstnicilor.

B. Determinarea factorului Rho (D)

Principiul lucrării:
Caracteristicile tipurilor de sânge în funcţie de Rh:
TRANSFUZII
Tipul de Aglutinoge Aglutinină Frecv. Primeşte Donează la
sânge n (pe (în ser) grupei la de la
hematii) europeni
Rh + Rh + - 83-86% Rh+ Rh+
Rh- - anti-Rh 14-17% Rh- Rh-, Rh+
Astăzi se cunosc mai mulţi antigeni Rh. Primul antigen cunoscut este D sau
Rho, care este şi cel mai puternic. Anticorpul său se numeşte anti-D. Pentru
determinarea Rho, se procedează ca şi în cazul grupelor de sânge principale,
folosind ser anti-Rho (D).
Materiale necesare: ser anti-Rh (D), eritrocite cunoscute Rh+ şi Rh- în suspensie
în ser propriu, sângele fiind recoltat fără anticoagulant, cutie Petri cu hârtie
umezită, servind drept cameră umedă, lame, pipete Pasteur, termostat la 37°C.
Sângele de cercetat se recoltează din pulpa degetului; cu ajutorul unei pipete
Pasteur se pune într-un tub de hemoliză o cantitate de 0,5-1,0 ml sânge. După ce se
coagulează, se sparge cheagul cu vârful pipetei, obţinându-se hematiile necesare
suspendate în serul propriu. Se procedează identic şi pentru recoltarea hematiilor
cunoscute Rh+ şi Rh-.
Desfăşurarea lucrării: pe o lamă se pune o picătură mare de ser anti-Rh, care se
amestecă cu o picătură din suspensia de hematii de cercetat. Amestecul se face cu
colţul unei lame. Pe o a doua lamă se repetă aceeşi operaţie cu hematiile cunoscute
Rh+ şi Rh-. Lamele sunt aşezate în cutia Petri pe două baghete de sticlă. Se pune
cutia în termostat la 37°C şi se citeşte după 1-2 ore. Dacă sângele este aglutinat, el
este Rh+. În picăturile de control, hematiile sunt aglutinate (cele Rh+) sau nu (cele
Rh-). Reacţia este considerată negativă numai după 2 ore la 37°C.

64
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 33

Determinarea timpului de coagulare a sângelui

Principiul lucrării: se notează timpul scurs din momentul scoaterii sângelui


din vasul sanguin şi până la coagularea lui.

A. Tehnica în cameră umedă (metoda lamelor)

Materiale necesare: 3 lame de sticlă bine degresate, cutie Petri cu hârtie de


filtru umedă (cameră umedă), ace pentru puncţie, alcool, vată, cronometru.
Desfăşurarea lucrării: se face o înţepătură în pulpa degetului şi se pun pe
fiecare lamă câte 3-4 picături de sânge. Se notează timpul. Punem lamele în camera
umedă pentru a evita evaporarea lor. Din când în când se întorc într-o parte;
începutul coagulării este dat de momentul când picătura nu mai curge, dar se
deformează atuncă când lama este ţinută vertical. Timpul de determinare a
coagulării este dat de momentul când picătura nu se mai deformează atunci când
lama este ţinută vertical.
Rezultate: - Timpul de coagulare al sângelui meu este:
- începutul coagulării ……….
- terminarea coagulării ……….
Valori normale: 4-5 min.

B. Metoda Lee şi White

Materiale necesare: seringă pentru puncţie venoasă, eprubetă, baie de apă la


37°C.
Desfăşurarea lucrării: se efectuează rapid priza de sânge (prin venopuncţie)
pentru a se evita acţiunea trombokinazei tisulare, care poate modifica valorile
finale. Se ia într-o eprubetă 1 ml sânge şi se pune în baia de apă, la 37°C. Procesul
coagulării se consideră început din momentul aspirării sângelui cu seringa, când se
dă drumul la cronometru. La fiecare minut se înclină eprubeta la 45°. Coagularea se
produce când, la înclinare, sângele nu mai curge din eprubetă. Se citeşte timpul
scurs.
Rezultate şi discuţii: - Timpul de coagulare al sângelui meu este de ….. min.
Valori normale 6-12 min.

Se cunosc mai multe metode de determinare a timpului de coagulare.


Deoarece rezultatele obţinute variază în funcţie de metoda utilizată, se admite ca
valoare fiziologică 5-10 min.

65
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 33

Dozarea hemoglobinei din sânge


cu ajutorul colorimetrului Sahli

Globulele roşii din sânge au formă de disc biconcav (suprafaţă maximă la volum minim) şi
prin proteina complexă pe care o conţin (hemoglobina) reprezintă principalii transportori ai gazelor
respiratorii în organism. Hemoglobina este un tetramer în care fiecare monomer se compune dintr-
un grup prostetic (hem) şi un lanţ polipeptidic (globină). Hemul este constituit dintr-un inel
tetrapirolic ce conţine un atom de Fe. Pe fiecare atom de fier din structura hemoglobinei se fixează
câte o moleculă de O2 (deci tetramerul de hemoglobină transportă, la încărcare maximă, 4 O2). Se
cunosc 6 tipuri de lanţuri polipeptidice normale, notate cu alfa, beta, gamma, delta, epsilon şi zeta.
Molecula de hemoglobină conţine de obicei o pereche de lanţuri de un tip şi o pereche de alt tip. De
concentraţia hemoglobinei în sânge depinde capacitatea acestuia de a transporta gazele respiratorii.

Principiul lucrării: se compară colorimetric o soluţie de clorhidrat de


hematină obţinută din sângele de cercetat, cu un etalon făcut din sticlă maron.
Materiale necesare: hemoglobinometru, pipetă de 0,02 ml, pipetă Pasteur,
baghetă de sticlă pentru amestec, acid clorhidric N/10.
Hemoglobinometrul Gowers-Sahli este format dintr-un comparator
colorimetric, în care se află un dublu martor şi o eprubetă cu două scări: o scară are
notată hemoglobina în grame, cealaltă în procente faţă de valoarea normală (100%
corespunde la 16 grame). Colorimetrului îi este ataşată o pipetă capilară de 0,02 ml,
o baghetă pentru amestec, o pipetă simplă şi o eprubetă cu HCl.
Desfăşurarea lucrării: se pun în eprubeta colorimetrului, cu o pipetă simplă, 6-
8 picături din soluţia de HCl N/10. Spălăm pulpa degetului cu alcool, apoi cu eter
şi facem o înţepătură cu un ac de seringă dezinfectat şi trecut prin flacără. Din
picătura de sânge care se formează luăm cu pipeta 0,02 ml (în timp ce aspirăm,
pipeta se apropie orizontal, pentru ca sângele să nu se scurgă înapoi pe deget).
Ştergem vârful pipetei cu hârtie de filtru, apoi îi golim conţinutul în eprubeta
gradată a hemoglobinometrului. Prin aspirare şi suflare, spălăm pipeta cu HCl din
eprubeta gradată, pentru a goli toate resturile de sânge din pipetă în eprubetă.
Agităm eprubeta puternic de câteva ori, pentru a omogeniza amestecul şi pentru a
opri eventuala coagulare a sângelui. Exact după 3 min, diluăm soluţia brun-închis
rezulatată, cu apă distilată, până ajunge să aibă aceeaşi culoare cu martorul. Pentru
a uşura amestecarea, afundăm şi scoatem din eprubetă o baghetă de sticlă subţire.
Citim, la marginea de jos a meniscului, conţinutului sângelui în hemoglobină,
exprimat în grame sau în procente. Cifrele citite pe eprubeta gradată sunt valabile
la lumina naturală. În cazul citirii la lumină artificială, trebuie scoasă din valoarea
citită 1/12 parte.

66
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Indice derivat: hemoglobina eritrocitară medie (HEM) – reprezintă


concentraţia medie în hemoglobină a hematiei. Se calculează după următoarea
formulă:

Hb(%) x 100
HEM = -------------------------
hematocrit

Valorile normale variază între 32-34%.

Rezultate şi discuţii: - Valorile obţinute se vor trece în următorul tabel:

valori normale valori experimentale


Hb% Hb(g/100 HEM Hb% Hb(g/100 HEM
ml) ml)
femei 12,0 – 15,5
bărbaţi 14,0 – 16,0
bovine 8,0 – 15,0
cabaline 8,0 – 14,0

- Se vor completa, prin calcul, şi coloanele Hb% şi HEM de la “valori


normale”.
În cazul determinării hemoglobinei din sângele animalelor care au eritrocite
nucleate (peşti, broaşte), soluţia devine opalescentă din cauza nucleilor eritrocitelor,
care nu se dizolvă în HCl. Datorită opalescenţei, care este proporţională ca
intensitate cu numărul eritrocitelor, se obţin valori ale hemoglobinei cu 18-20% mai
mari decât cele reale.

Lucrarea nr. 34

Obţinerea cristalelor de hemină

Combinaţiile hemoglobinei cu unele substanţe formează cristale caracteristice, dintre care


unele au aceeaşi formă la toate speciile de vertebrate (cristale de hemină şi de hemocromogen), iar
altele diferă de la o specie la alta (cristale de oxihemoglobină). Prepararea cristalelor din prima
categorie prezintă importanţă pentru medicina legală, deoarece permite identificarea petelor de
sânge. Cristalele de hemină sunt cunoscute mai ales sub denumirea de “cristalele lui Teichmann” şi
sunt date de sângele tuturor vertebratelor, deoarece hemul este componenta nespecifică a
hemoglobinei.

67
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Principiul lucrării: oxihemoglobina este descompusă de către acidul acetic


glacial în globină şi hematină, iar aceasta din urmă se va combina cu clorul, dând
cristale de hemină sau de hematină (cristalele lui Teichmann).
Materiale necesare: ace de seringă, alcool, eter, acid acetic glacial, NaCl 0,1%,
microscop, lamă şi lamelă, bec de gaz.
Desfăşurarea lucrării: pe o lamă de sticlă se pune o picătură de sânge propriu,
peste care se adaugă o picătură de NaCl 0,1%. Se încălzeşte uşor lama deasupra
unui bec de gaz, până la evaporarea picăturii. Se repetă adăugarea NaCl şi
evaporarea. După evaporare, masa de sânge se adună la mijlocul lamei şi se
acoperă cu o lamelă. Se pune în două puncte opuse, la marginea lamelei, câte o
picătură de acid acetic glacial. Se încălzeşte foarte încet, fără a se ajunge la o
evaporare completă. Se observă apoi lama la microscop şi se constată prezenţa a
numeroase cristale brune, romboidale, izolate, încrucişate câte două sau dispuse în
stea.
Rezulate şi discuţii: cristalele se vor privi la microscop şi se vor desena.
Cristalele nu se formează în prezenţa grăsimii, ruginei, săpunului sau dacă pata de
sânge este foarte veche.

68
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

APARATUL CIRCULATOR

Lucrarea nr. 34

Automatismul cardiac. Legăturile lui Stanius

Inima denervată sau scoasă din organism şi ţinută într-o soluţie adecvată continuă să se
contracte ritmic datorită automatismului său imprimat de celulele P (pace-maker) ale ţesutului
nodal. Geneza impulsurilor automate care provin de aici are la bază caracteristicile potenţialului
membranar al acestor celule. În primul rând, potenţialul de repaus al celulelor ţesutului nodal este
mai scăzut decât cel al neuronilor şi muşchilor scheletici (-50 până la -60 mV, faţă de -90 mV la
neuroni). Pe de altă parte, membranele lor manifestă permeabilitate mărită pentru Na+. Din acest
motiv, celulele sistemului nodal nu au capacitatea de a-şi menţine un potenţial de repaus constant,
influxul de Na+ determinând o depolarizare lentă şi continuă pe parcursul diastolei. În momentul
când această depolarizare diastolică atinge pragul de excitaţie se declanşează deschiderea canalelor
ionice voltaj-dependente şi se produce potenţialul de acţiune (PA) care se propagă în musculatura
atrială şi apoi în cea ventriculară, determinând sistolele respective.
Celulele ţesutului nodal sunt grupate, la broască, în trei formaţiuni neuro-musculare:
ganglionul Remack (1) situat în peretele sinusului venos, ganglionul Ludwig (2) din peretele
interatrial şi ganglionul Bidder (3) situat la limita dintre atrii şi ventricul.
Frecvenţa cea mai mare de descărcare (panta de depolarizare lentă cea mai scurtă) o au
celulele miocardice embrionare din ganglionul Remack. Din acest motiv, în mod normal ritmul
cardiac se află sub controlul său. Acest lucru se va demonstra prin realizarea primei ligaturi a lui
Stanius.
Cea de-a două ligatură va scoate ventricolul de sub influenţa frenatoare a ganglionului
Ludwig, care joacă un rol moderator asupra forţei şi frecvenţei contracţiilor inimii.
Pe inima la care s-a realizat o singură ligatură (cea de-a treia) se pot evidenţia două ritmuri:
ritmul sinusal, despre care am vorbit şi un ritm propriu ventricular, mai lent decât primul,
determinat de activitatea stimulatoare spontană a ganglionului Bidder.

Principiul lucrării: izolarea prin ligaturare a diferitelor cavităţi ale inimii


determină ritmuri de contracţie care demonstrează rolul celor trei ganglioni. Aceste
experienţe sunt cunoscute sub numele de “ligaturile lui Stanius”.
Materiale necesare: o broască mare, plută, instrumentar de disecţie, ace cu
gămălie, aţă, suport reglabil cu excentric Pachon, serfină cardiacă (dispozitiv din
sârmă pentru prinderea inimii), peniţă tip Engelmann şi kimograf.
Desfăşurarea lucrării: broasca paralizată se fixează pe plută cu partea ventrală
în sus. Se pregătesc cele două fire de aţă pentru ligaturi. Prindem cu pensa dreaptă

69
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

(cu cioc) tegumentul, la 1,0-1,5 cm sub stern şi cu foarfeca mare facem o incizie care
se continuă în formă de V, spre baza membrelor superioare şi mai departe, până în
treimea anterioară a arcului mandibular. Fragmentul de tegument astfel delimitat
se îndepărtează.
Se prinde cu aceeaşi pensă vârful sternului şi se ridică uşor, după care se face
o mică incizie imediat sub el, cu vârful foafecei îndreptat oblic în sus, pentru a nu
leza inima şi pentru a nu secţiona vena abdominală. Prin butoniera astfel realizată
se introduce un braţ al foarfecei şi se continuă incizarea peretelui muscular, oblic
spre dreapta şi spre stânga, după care urmează secţionarea claviculelor (nu şi a
arterelor branhiale). Platoul osteomuscular astfel detaşat se înlătură. Se
îndepărtează şi pericardul, cu o forfecuţă fină.
Urmează realizarea ligaturilor şi înregistrarea efectelor. Pentru aceasta se
prinde vârful inimii cu serfina, se ridică uşor, secţionăm frenul (ţesutul care leagă
inima de peretele dorsal al corpului) şi dăm inima peste cap. Ea se va menţine în
această poziţie prin greutatea peniţei. Acum este momentul să observăm şi să
stabilim locurile de aplicare a ligaturilor:
- linia albă (limita dintre sinusul venos şi atrii)
- şanţul de demarcaţie dintre atrii şi ventricul.
Firele de aţă se trec pe sub inimă, în zonele stabilite anterior. Pe fiecare se
realizează câte un laţ lejer care, la momentul oportun, va fi strâns.
Pregătim peniţa pentru înscriere şi montăm pluta pe care este fixată broasca
la suportul cu excentric Pachon ataşat suportului universal.
Se ataşează serfina la peniţă şi se corectează poziţia plutei, astfel încât inima
să ajungă în poziţie verticală şi peniţa, în momentul relaxării acesteia, să fie în
poziţie orizontală.
Acţionând şurubul micrometric al suportului universal, aducem vârful
înscriitor pe hârtie şi, dacă e cazul, îi corectăm poziţia pe verticală. Pornim
înscrierea la viteză medie (2-4 mm/s). După câteva contracţii se opreşte înscrierea,
se îndepărtează peniţa şi se strânge ferm laţul de pe linia albă. Am realizat astfel
prima ligatură. Se va înregistra apoi oprirea inimii şi eventual contracţiile sinusului
venos. Dacă acestea sunt prea slabe pentru a fi înregistrate, număraţi-le în unitatea
de timp şi notaţi frecvenţa. Procedăm în acelaşi mod pentru realizarea celei de-a
doua ligaturi pe şanţul atrio-ventricular.

70
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

A treia ligatură, care este de fapt a doua fără prima, se realizează în mod
obişnuit pe o nouă inimă. Dacă reuşim să tăiem cu foarfeca mică aţa (sau nodul ei)
de pe linia albă, nu mai este nevoie să sacrificăm o nouă broască.

Rezultate şi discuţii: - Ataşaţi lucrării înregistrările obţinute.


- Pe baza analizei graficelor sau a numărării frecvenţei de contracţie,
completaţi tabelul:

Frecvenţa de contracţie (contr./min)


Momentul sinus atrii ventric observaţ
ul ii
1. iniţial
2. după lig. I
3. după lig. a II-a
4. după lig. a III-a

Frecvenţa se poate calcula după formula:


F = 60/i, unde
F = frecvenţa;
i = intervalul în secunde dintre două contracţii succesive;
60 = secundele dintr-un minut.
- Notaţi concluziile care reies cu privire la rolul ganglionilor:
- Remack:
- Ludwig:
- Bidder:

Lucrarea nr. 35

Măsurarea presiunii arteriale la om

Principiul lucrării: La om, măsurarea presiunii arteriale se realizează prin


metode nesângerânde, bazate pe principiul comprimării unei artere mari cu
ajutorul unei manşete pneumatice, în care se realizează o presiune măsurabilă cu

71
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

un manometru. Tensiunea pereţilor arteriali este indicată de presiunea de


comprimare capabilă să întrerupă circulaţia sângelui prin arteră.
Controlul medical al presiunii arteriale oferă informaţii despre starea
fiziologică a aparatului circulator. Se măsoară doi indici: presiunea maximă
(sistolică = Pmax) şi presiunea minimă (diastolică = Pmin).
În condiţii normale, în raport cu vârsta, la adulţii între 20 şi 40 de ani,
presiunea sistolică este cuprinsă în intervalul 105-140 mm Hg (în general, se aplică
regula după care valoarea ei trebuie să fie egală cu 100 plus vârsta). Această regulă
nu se aplică însă persoanelor trecute de 60 de ani.
Domeniul de normalitate pentru presiunea minimă se află între 70 şi 80 mm
Hg (în general, jumătate din Pmax plus 10 mm Hg). Plecând de la aceşti doi
parametri de bază, se pot calcula şi alţii, legaţi de presiunea arterială:
- presiunea diferenţială: Pd = Pmax – Pmin
- presiunea medie: Pmed = (Pmax + 2Pmin) / 3
- raportul Pmax/Pmin.
Un raport Pmax/Pmin mai mic de 1,5 se constată la persoanele cu insuficienţă
cardiacă, iar unul mai mare, la persoanele emotive, întrucât neliniştile şi emoţiile
măresc presiunea arterială.
Măsurarea se face după o perioadă de adaptare a subiectului şi se repetă de
2-3 ori, deoarece la prima determinare se obţine, de regulă, o valoare mai mare.
În principal se folosesc două metode de măsurare: metoda palpatorie (Riva-
Rocci) şi metoda ascultatorie (Korotkov).
Materiale necesare: tensiometru (T), stetoscop (S).
Tensiometrul se compune din următoarele părţi:
- o manşetă pneumatică de cauciuc, învelită în pânză neextensibilă,
prevăzută cu accesoriile de fixare;
- o pară de cauciuc pusă în legătură cu maneta cu ajutorul căreia se
comprimă aerul din manşetă;
- un manometru (aneroid sau cu mercur) pus în legătură cu manşeta;
- un şurub anexat perei de cauciuc, cu ajutorul căruia se face decomprimarea.
Metoda palpatorie. Manşeta se aplică pe braţ, deasupra cotului. Cu para de
cauciuc, al cărei şurub este închis, se comprimă aer în manşetă, în timp ce se
palpează artera radială, până când pulsul devine imperceptibil. Se decomprimă cu
atenţie, prin slăbirea şurubului, şi se notează presiunea pe care o indică
manometrul în momentul când se simte prima pulsaţie. Această presiune este cu

72
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

puţin inferioară presiunii sistolice din arteră. Principalul dezavantaj al acestei


metode este acela că nu permite determinarea presiunii minime.
Metoda ascultatorie. În condiţiile comprimării arterelor, se produc turbulenţe
în circulaţia sângelui şi, în consecinţă, vibraţii ale pereţilor arteriali, traduse
stetoscopic prin zgomote, pe a căror percepere se bazează această metodă.

Fig. 30. Măsurarea presiunii arteriale

Se procedează ca şi la metoda palpatorie, cu menţiunea că pe suprafaţa plicii


cotului se aplică pâlnia unui stetoscop. Se măreşte rapid presiunea, până la
dispariţia pulsului. Decomprimând progresiv, la scăderea presiunii din manşetă cu
puţin sub presiunea sistolică, în stetoscop se aude un zgomot discret. Este
momentul când presiunea arterială atinge valoare maximă. Se citeşte pe
monometru valoarea. În continuare, zgomotele cresc în intensitate, transformându-
se în sufluri tot mai puternice. În apropierea presiunii diastolice, zgomotele reapar,
73
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

pentru ca în curând să dispară. Se notează valoarea presiunii în momentul


ultimului zgomot auzit, aceasta fiind presiunea diastolică.

Rezulate şi discuţii: - Se complectează cu valorile obţinute următorul tabel:

Valoarea (mm
Parametrul
Hg)
Pmax
Pmin
Pd
Pmed
Pmax/Pmin

74
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

METABOLISMUL

Prin “arderea” glucidelor, lipidelor şi proteinelor în organism rezultă apă, bioxid de carbon,
uree (ultima din oxidarea proteinelor) şi energie, care este încorporată în substanţele macroergice –
ATP şi CP. Energia acestor compuşi serveşte pentru sinteza unor substanţe (proteine, acizi graşi,
enzime, hormoni), transportul prin membrane, contracţia musculară, conducerea influxului nervos,
etc.
Cu toate că din utilizarea substanţelor macroergice rezultă, în afară de energie calorică, şi
energie mecanică, electrică şi chimică, în cele din urmă şi acestea se transformă în căldură. De aceea,
dacă se determină cantitatea de căldură eliberată de un organism în 24 de ore, se obţine o măsură
precisă a energiei cheltuite de acesta (a intensităţii metabolice). Această energie se poate măsura
direct cu ajutorul calorimetrului – un spaţiu închis, cu pereţi dubli de cupru, între care circulă
printr-un sistem de tuburi, o cantitate determinată de apă (care absoarbe căldura produsă de
organism şi în consecinţă temperatura ei creşte). Având în vedere cantitatea de apă care circulă şi
valoarea cu care creşte temperatura ei, se poate calcula căldura eliberată de organism. O calorie
reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica cu 1°C temperatura unui gram de apă; 1
kilocalorie = 1000 calorii. Deoarece această metodă este laborioasă şi dificilă, a fost înlocuită în
practică cu o metodă indirectă mai simplă – calorimetria indirectă.
Pentru a determina rata metabolică pe această cale, se are în vedere că prin arderea
glucidelor, lipidelor sau proteinelor rezultă aproape aceeaşi cantitate de energie (căldură) dacă sunt
oxidate în organism sau dacă sunt arse în afara organismului, în bomba calorimetrică. De asemenea,
pentru arderea completă a acestor substanţe se utilizează aceeaşi cantitate de oxigen, atât in vivo cât
şi in vitro. În tabelul de mai jos sunt date coeficientul caloric al oxigenului, căldurile de ardere şi
oxigenul consumat când este ars câte 1 g din fiecare dintre principiile alimentare.

Principii alimentare Căldura de ardere O2 consumat (l/g) Coef. caloric al O2


(kcal/g) (kcal/l)
glucide 4,1 0,75 5,0
lipide 9,3 2,03 4,7
proteine 5,4 in vitro 0,93 4,5
4,3 in vivo 0,93 4,5

Pentru scopuri practice (în calorimetria indirectă), se utilizează coeficientul caloric mediu al
oxigenului, 4,825 kcal/l O2. Cunoscând cantitatea de oxigen consumată într-o unitate de timp, se
poate determina în mod indirect rata metabolică (producţia de căldură).

75
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 36

Calcularea metabolismului bazal după tabele

Principiul lucrării: se raportează în procente valoarea metabolismului bazal


obţinută pe cale experimentală, cu aparatul Krogh, la valoarea metabolismului
bazal standard, obţinută din tabele. Deviaţiile de peste 10%, în sens pozitiv sau
negativ, faţă de M.B. standard, se consideră de natură patologică.
Materiale necesare: cântar pentru persoane, instrumentar pentru măsurarea
înălţimii corporale, tabele (cu date medii statistice) pentru determinarea M.B.
standard.
Desfăşurarea lucrării: se măsoară înălţimea şi greutatea persoanei de
experienţă. Pe baza valorilor obţinute pentru greutate şi înălţime şi a numărului
care corespunde vârstei, se calculează din tabele (separate pentru cele două sexe)
valoarea M.B. standard, astfel:
- fiecărei greutăţi corporale îi corespunde, imediat lateral dreapta, o valoare
X.
- la intersecţia dintre vârstă şi înălţimea corpului se află valoarea Y.
M.B. standard = X + Y (kcal/24h).
Exemple de calcul:
O studentă are următoarele date: greutatea corporală – 65 kg, vârsta – 19 ani,
înălţimea – 172 cm. Greutăţii îi corespund 1277 kcal, iar la intersecţia dintre
înălţime şi vârstă se află valoarea 258 kcal.
Deci, M.B. stand. = 1277 + 258 = 1535 kcal.
Presupunem că valoarea M.B. obţinută pe cale experimentală este de 1600
kcal.
1535 kcal ………….. 100%
1600 kcal ……… x = 104%
Valoarea M.B. obţinută experimental este mai mare decât a celui standard cu
4%, deviaţie admisă ca normală.
Dacă valoarea experimentală este 1380 kcal, atunci:
1535 kcal………….. 100%
1380 kcal……….. x = 89%
Deviaţia este de 11% în minus, este deci nefirească.

76
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Rezultate şi discuţii: - După modelul de mai sus, determinaţi în cazul Dvs.


următorii parametri:
- M.B. pe cale experimentală ……….
- M.B. standard după tabele ……….
- deviaţia metabolismului faţă de valoarea standard ……….
- Explicaţi cauzele deviaţiei, pozitive sau negative, ale M.B. experimental faţă
de cel standard.

Presiunea vaporilor de apă în funcţie de temperatură

Temperatur Presiunea H2O (mm Hg)


a °C 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
0 4,6 4,9 5,3 5,7 6,1 6,5 7,0 7,5 8,0 8,6
10 9,2 9,8 10,5 11,2 12,0 12,8 13,6 14,5 15,5 16,5
20 17,5 18,7 19,8 21,1 22,4 23,8 25,2 26,7 28,3 30,0
30 31,8 33,7 35,7 37,7 39,9 42,2 44,6 47,1 49,7 52,4
40 55,3 58,3 61,5 64,8 68,3 71,9 75,7 79,6 83,7 88,0
50 92,5 97,2 102 107 113 118 124 130 136 143
60 149 156 164 171 179 188 196 205 214 224
70 234 244 255 266 277 289 301 314 3,27 341
80 365 370 385 401 417 434 451 469 487 506
90 526 546 567 589 611 634 658 682 707 733
100 760

Suprafaţa corpului la om (m2), în funcţie de înălţime şi greutate

Înălţimea Greutatea (kg)


(cm) 25 30 35 40 45 50 55 60 65
200 1,84 1,91 1,97
195 1,73 1,80 1,87 1,93
190 1,56 1,63 1,70 1,77 1,84 1,90
185 1,53 1,60 1,67 1,74 1,80 1,86
180 1,49 1,57 1,64 1,71 1,77 1,83

77
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

175 1,19 1,28 1,36 1,46 1,53 1,61 1,67 1,73 1,79
170 1,17 1,26 1,34 1,43 1,50 1,57 1,63 1,69 1,75
165 1,14 1,23 1,31 1,40 1,47 1,54 1,60 1,66 1,72
160 1,12 1,21 1,29 1,37 1,44 1,50 1,56 1,62 1,68
155 1,09 1,18 1,26 1,33 1,40 1,46 1,52 1,58 1,64
150 1,06 1,15 1,23 1,30 1,36 1,42 1,48 1,54 1,60
145 1,03 1,12 1,20 1,27 1,33 1,39 1,45 1,51 1,56
140 1,00 1,09 1,17 1,24 1,30 1,36 1,42 1,47 1,52
135 0,97 1,06 1,14 1,20 1,26 1,32 1,38 1,43 1,48
130 0,95 1,04 1,11 1,17 1,23 1,29 1,35 1,40
125 0,93 1,01 1,08 1,14 1,20 1,26 1,31 1,36
120 0,91 0,98 1,04 1,10 1,16 1,22 1,27
- continuare -
Înălţimea Greutatea (kg)
(cm) 70 75 80 85 90 95 100 105
200 2,03 2,09 2,15 2,21 2,26 2,31 2,36 2,41
195 1,99 2,05 2,11 1,17 2,22 2,27 2,32 2,37
190 1,96 2,02 2,08 2,13 2,18 2,22 2,28 2,33
185 1,92 1,98 2,04 2,09 2,14 2,19 2,24 2,29
180 1,89 1,95 2,00 2,05 2,10 2,15 2,20 2,25
175 1,85 1,91 1,96 2,01 2,06 2,11 2,16 2,21
170 1,81 1,86 1,91 1,96 2,01 2,06 2,11
165 1,78 1,83 1,88 1,93 1,98 2,03 2,07
160 1,73 1,78 1,83 1,88 1,93 1,98
155 1,69 1,74 1,79 1,84 1,89
150 1,65 1,70 1,75 1,80
145 1,61 1,66 1,71
140 1,57
135
130
125
120

78
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Metabolismul bazal la om (kcal/m2/h)

BĂRBAŢI FEMEI
vârsta M.B. vârsta M.B.
6 53,00 6 50,62
7 52,45 6,5 50,23
8 51,78 7 49,12
8,5 51,20 7,5 47,84
9 50,54 8 47,00
9,5 49,42 8,5 46,50
10 48,50 9-10 45,90
10,5 47,71 11 45,26
11 47,18 11,5 44,80
12 46,75 12 44,28
13-15 46,35 12,5 43,58
16 45,72 13 42,90
16,5 45,30 13,5 42,10
17 44,80 14 41,45
17,5 44,03 14,5 40,74
18 43,25 15 40,10
18,5 42,70 15,5 39,40
19 42,32 16 38,85
19,5 42,00 16,5 38,30
20-21 41,43 17 37,82
22-23 40,82 17,5 37,40
24-27 40,24 18-19 36,74
28-29 39,81 20-24 36,18
30-34 39,34 25-44 35,70
35-39 38,68 45-49 34,94
40-44 38,00 50-54 33,96
45-49 37,37 55-59 33,18
50-54 36,73 60-64 32,61
55-59 36,10 65-69 32,30

79
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

60-64 35,48
65-69 34,48

Lucrarea nr. 37

Calcularea deviaţiei metabolismului bazal


upă formula lui Ridd

Principiul lucrării: se determină tensiunea arterială, pulsul arterial şi se


introduc în formula lui Ridd, pe baza căreia se calculează deviaţia de la normal a
metabolismului bazal.
Materiale necesare: tensiometru, stetoscop şi cronometru.
Desfăşurarea lucrării: persoana de experienţă respectă condiţiile necesare
pentru determinarea metabolismului bazal. Experimentatorul măsoară de 3 ori, la
intervale de 1-2 min, tensiunea arterială şi pulsul subiectului. Rezultatele obţinute
se introduc în formula lui Ridd:

D% = 0,75 x [Fp + (Ps – Pd) x 0,74)] - 72, unde:

D% = deviaţia M.B. faţă de M.B. standard;


Fp = pulsul/min;
Ps = presiunea sistolică;
Pd = presiunea diastolică.
Presupunem că valoarea pulsului este 76, presiunea sistolică de 120 şi cea
diastolică de 80 mm Hg.

D% = 0,75 x [76 + (120 – 80) x 0,74] - 72 = 7,2

Deviaţia M.B. faţă de standard se încadrează, în acest caz, în limitele


normale.
Deviaţia M.B. se poate determina şi după nomograme speciale. Valoarea
frecvenţei pulsului se uneşte cu valoarea rezultată din diferenţa dintre presiunea

80
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

sistolică şi cea diastolică. Punctul de intersecţie cu linia mijlocie indică mărimea


deviaţiei M.B. de la normal, în procente.

Lucrarea nr. 38

Determinarea ratei metabolice la şobolan

Principiul lucrării: animalul este introdus într-un sistem închis (aparat pentru
determinarea consumului de oxigen) din care bioxidul de carbon este absorbit
continuu cu ajutorul carbonatului de calciu. Presiunea sistemului se menţine
constantă, astfel că orice schimbare de volum se datoreşte consumării oxigenului de
către animal. Modificarea volumului de gaz din aparat se determină cu ajutorul
unei seringi gradate. Rata metabolică se calculează după principiul utilizat la om.
Materiale necesare: şobolan, aparat pentru determinarea consumului
deoxigen.
Desfăşurarea lucrării: în timp ce se pregăteşte aparatul pentru lucru, se ţine
deschisă clema g de pe tubul vertical. În timpul funcţionării aparatului, lichidul
manometric se menţine la acelaşi nivel prin împingerea uşoară a pistonului seringii.
Se cântăreşte şobolanul cu precizie şi se notează greutatea ….. g. Se ridică capacul şi
se unge cu vaselină gura exicatorului (pentru a asugura ermetizarea celor două
jumătăţi). Se pune carbonat de calciu proaspăt pe fundul exicatorului. Se introduce
şobolanul şi se acoperă cu capacul.
Se testează etanşeitatea sistemului, astfel: se închide clema de pe tubul
vertical (g) şi se trage cu atenţie pistonul seringii. Lichidul manometrului se mişcă
spre exicator. Dacă sistemul nu este etanş, lichidul revine la poziţia iniţială. Pentru
a remedia defectul, se aplică vaselină în jurul dopului de cauciuc şi în toate locurile
unde este o legătură între un tub de cauciuc şi sticlă.
Se deschide clema tubului vertical g şi se pune un cartonaş cu marginea
superioară la nivelul ambelor meniscuri ale lichidului manometric. Se aşteaptă 4-5
min, pentru a permite egalizarea temperaturii din aparat cu cea din mediul
exterior. Se închide clema şi se înregistrează momentul în ore, min şi s ….. .
Exact după fiecare min, se înregistrează gradaţia la care se află pistonul
seringii, care corespunde volumului de oxigen consumat:
după un min ………. ml

81
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

după 2 min ………... ml


după 3 min ………... ml
după 4 min ………... ml
după 5 min ………... ml
după 6 min ………... ml
după 10 min ………. ml
Se continuă observaţiile până seringa se goleşte de aer. Se deschide clema
tubului vertical şi se ia capacul, pentru a permite împrospătarea aerului din
exicator. Se repetă experienţa de 3 ori şi se determină media volumului de oxigen
consumat de şobolan pe min, oră şi în 24 de ore.

Suprafaţa corporală la şobolan, în funcţie de greutate

Greutatea Suprafaţa (m2)


(g) 0 2 4 6 8

50 0,0131 0,0134 0,0137 0,0140 0,0143


60 0,0146 0,0149 0,0152 0,0155 0,0158
70 0,0161 0,0164 0,0167 0,0169 0,0171
80 0,0174 0,0176 0,0179 0,0181 0,0184
90 0,0186 0,0189 0,0192 0,0194 0,0196
100 0,0199 0,0201 0,0204 0,0206 0,0208
110 0,0210 0,0213 0,0215 0,0218 0,0220
120 0,0222 0,0224 0,0227 0,0229 0,0231
130 0,0233 0,0235 0,0237 0,0239 0,0241
140 0,0243 0,0245 0,0247 0,0249 0,0251
150 0,0253 0,0255 0,0257 0,0259 0,0261
160 0,0263 0,0265 0,0267 0,0269 0,0271
170 0,0273 0,0275 0,0277 0,0279 0,0281
180 0,0283 0,0285 0,0287 0,0289 0,0291
190 0,0293 0,0294 0,0295 0,0297 0,0299
200 0,0301 0,0303 0,0304 0,0306 0,0308
210 0,0310 0,0312 0,0313 0,0315 0,0317
220 0,0319 0,0321 0,0322 0,0324 0,0326
230 0,0328 0,0329 0,0331 0,0333 0,0326

82
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

240 0,0336 0,0338 0,0339 0,0341 0,0334


250 0,0345 0,0346 0,0348 0,0349 0,0343
260 0,0353 0,0354 0,0356 0,0357 0,0351
280 0,0369 0,0370 0,0372 0,0373 0,0359
290 0,0377 0,0378 0,0380 0,0381 0,0375
300 0,0384 0,0386 0,0387 0,0389 0,0383
310 0,0392 0,0393 0,0395 0,0396 0,0390
320 0,0399 0,0401 0,0402 0,0404 0,0405
330 0,0407 0,0408 0,0410 0,0411 0,0413
340 0,0414 0,0416 0,0417 0,0419 0,0420
350 0,0421 0,0423 0,0424 0,0426 0,0427
360 0,0428 0,0430 0,0431 0,0433 0,0434
370 0,0435 0,0437 0,0438 0,0440 0,0441
380 0,0442 0,0444 0,0445 0,0447 0,0448
390 0,0449 0,0451 0,0452 0,0454 0,0455
400 0,0456 0,0458 0,0459 0,0461 0,0462
410 0,0463 0,0465 0,0466 0,0468 0,0469
420 0,0470 0,0472 0,0473 0,0475 0,0475

Lucrarea nr. 39

Determinarea ratei metabolice la şobolanii


cărora li s-a indus pe cale experimentală
hipertiroidism sau hipotiroidism

Principiul lucrării: se determină rata metabolică a trei loturi de şobolani:


martor, lot cu hipertiroidism şi lot cu hipotiroidism, şi se compară rezultatele.
Materiale necesare: 9 şobolani tineri, de aceeaşi vârstă, sex şi greutate (150-200
g), aparat pentru determinarea consumului de oxigen, triiodotironină sau tiroxină,
sau chiar ţesut tiroidian uscat, soluţie 0,5% tiouracil sau 0,02% propiltiouracil sau
1,0% perclorat de potasiu.

83
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Desfăşurarea lucrării: se constituie 3 loturi de şobolani: martor – M, la care s-a


provocat hipertiroidism – HT şi la care s-a provocat hipotiroidism – hT, fiecare din
3 indivizi.
Tratamentul şobolanilor durează două săptămâni. În prima zi şi apoi
săptămânal animalele se cântăresc şi se înregistrează greutatea corporală:

Ziua 1 8 15
Lot Greutatea (g)
M
HT
hT

La lotul HT se adaugă zilnic în hrană 1,0% tiroidă uscată, sau se injectează


intraperitoneal, o dată la 3 zile, 15,0 mg triiodotironină sau 25,0 μg L-tiroxină.
În hrana lotului hT se adugă zilnic 0,5% tiouracil sau 0,02% propiltiouracil
sau 1,0% perclorat de potasiu.
La încheierea celor două săptămâni de tratament, se determină comsumul de
oxigen (QO2) la şobolanii din cele 3 loturi.

Rezultate şi discuţii: - Treceţi rezultatele în următorul tabel:

Parametri Indivizi Loturi


M HT hT
Consumul de 1
oxigen 2
(ml/m2/24 h) 3
Media
Rata 1
metabolică 2
(kcal/m2/24 3
h) Media

84
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Lucrarea nr. 40

Alcătuirea raţiilor alimentare

Principiul lucrării: la populaţiile adulte, raţia alimentară se alcătuieşte având


în vedere în special felul activităţii prestate. În acelaşi timp se ţine seama de vârstă,
sex, greutate corporală şi condiţii geografice.
Materiale necesare: tabel cu compoziţia chimică şi puterea calorică a
produselor alimentare.

Compoziţia şi puterea calorică a produselor alimentare (în 100 g produs)

Denumirea prod. alim. Proteine Lipide Glucide Kcal


Făină de cartofi 0,70 - 80,47 332,8
Făină de grâu cl.I 9,35 1,02 69,95 334,6
Făină de grâu cl.II 9,78 1,30 68,41 332,7
Griş 9,52 0,74 70,37 334,4
Arpacaş 6,30 1,10 68,43 316,6
Orez 6,46 0,93 72,77 333,5
Macaroane, fidea 9,35 0,84 71,23 338,2
Mazăre 15,68 2,21 50,85 293,3
Fasole 16,24 1,93 50,57 291,8
Porumb grăunţe 7,00 4,23 63,83 329,7
Fulgi de porumb 12,67 1,21 69,41 347,8
Pâine din făină de grâu 6,89 0,65 47,71 229,9
cl.I
Pâine din făină de grâu 7,14 0,84 46,56 228,0
cl.II
Pâine de secară 4,83 0,84 40,23 192,6
Carne de berbec 16,15 15,30 - 208,5
Carne de vită 19,00 9,45 - 165,8
Carne de iepure 20,43 7,20 - 150,7
Carne de porc 22,33 9,00 - 175,3

85
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Creier 8,55 8,55 - 114,6


Limbă de vacă 15,20 15,75 - 208,8
Ficat de vacă 18,05 34,50 2,94 123,7
Şuncă 16,15 31,50 - 395,2
Carne de curcan 23,28 7,65 - 166,6
Carne de găină 19,00 4,50 - 119,8
Carne de pui 20,43 2,25 - 104,7
Calcan 14,06 0,81 - 65,2
Crap 15,20 3,24 - 92,5
Ştiucă 17,86 0,63 - 79,1
Icre de nisetru 25,37 14,22 - 236,3
Lapte acru 3,36 3,33 4,31 62,4
Frişcă 2,88 19,00 3,43 202,6
Smântână sup. 1,92 34,20 - 336,0
Smântână cl.I 2,88 28,50 2,45 286,9
Brânză 15,36 17,10 2,94 234,1
Unt - 94,05 - 874,7
Ulei vegetal - 94,81 - 881,7
Ouă 12,00 11,40 0,49 157,2
Gălbenuş de ou 15,36 27,55 77,24 321,2
Miere de albine 0,34 - 77,24 318,1
Zahăr - - 98,90 405,5
Cacao 20,06 18,79 38,19 413,6
Ciocolată 5,10 34,13 51,30 548,6
Bomboane cu lapte 2,64 8,46 74,77 396,1
Marmeladă - - 73,25 300,3
Halva 14,03 29,39 43,42 508,9
Dulceaţă de mere 0,34 - 65,93 217,7
Dulceaţă de fragi 0,34 - 73,49 298,6
Dulceaţă de zmeură 0,34 - 69,64 286,9
Varză proaspătă 1,44 - 4,51 24,4
Varză fermentată 0,80 - 1,79 10,6
Conopidă 1,76 - 4,42 25,3
Ceapă verde 1,04 - 3,74 19,0

86
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Ceapă 2,00 - 8,93 44,8


Revent 0,40 - 2,55 12,1
Salată 1,28 - 3,06 17,8
Spanac 2,96 - 2,89 24,0
Măcriş 2,40 - 3,06 22,4
Castraveţi 0,80 - 2,04 11,6
Roşii 0,80 - 3,23 16,5
Pastă de tomate 30% 4,08 - 17,68 89,2
Suc de tomate 0,85 - 3,06 16,0
Dovleci 0,80 - 6,55 30,1
Fasole păstăi 2,016 - 5,44 31,5
Gulii 0,64 - 10,71 46,2
Cartofi 1,40 - 19,00 83,6
Morcovi 1,04 - 7,40 34,6
Păstârnac 1,12 - 9,27 42,6
Pătrunjel 1,44 - 9,10 43,2
Ridichi 0,96 - 4,17 21,0
Sfeclă 1,20 - 8,84 41,2
Caise 0,51 - 10,98 47,1
Portocale 0,77 - 8,19 36,7
Struguri 0,60 - 14,58 62,2
Vişine 0,85 - 12,87 56,3
Pere 0,34 - 11,16 47,2
Căpşuni 0,85 - 8,82 39,6
Lămâi 0,51 - 9,27 40,1
Zmeură 0,85 - 9,18 41,1
Mandarine 0,77 - 9,00 40,1
Prune 0,60 - 12,60 54,1
Coacăze roşii 0,85 - 10,08 44,8
Coacăze negre 0,85 - 12,06 52,9
Prune uscate 3,40 - 62,10 268,6
Mere 0,43 - 10,08 43,1
Mere uscate 2,38 - 63,36 269,5
Suc de caise 0,43 - 14,35 60,8

87
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Suc de portocale 0,60 - 13,78 59,0

Desfăşurarea lucrării: Pe lângă unele şcoli funcţionează internate. Presupunem


că sunteţi director de şscoală şi în sfera preocupărilor dvs. intră şi îndrumarea
personalului de administraţie a internatului. Propuneţi o raţie alimentară
echivalentă cu 3500 kcal, ţinând seama de toate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească şi care sunt discutate în continuare. Raportaţi această raţie la 30 de
persoane.
În raport cu energia cheltuită zilnic, activităţile au fost grupate în 4 categorii:

Nevoile energetice zilnice ale organismului, în funcţie de munca depusă

Cate Felul muncii Nevoile energ.


g. (kcal)
I Persoane care desfăşoară muncă intelectuală: 3000-3200
profesori, medici, ingineri, cercetători. Funcţionari,
etc.
II Persoane care lucrează în producţia mecanizată: 3500
strungari, frezori, textilişti, conducători de
autoturisme, etc.
III Persoane care fac muncă fizică lucrând pe maşini: 4000
tractorişti, escavatori, etc.
IV Persoane care fac muncă fizică grea: hamali, cei care 4500-5000
sapă pământul, etc.

La alcătuirea raţiilor alimentare se au în vedere următoarele:


- puterea calorică a raţiei alimentare trebuie să corespundă cheltuielilor
zilnice de energie;
- proporţia de proteine, lipide şi glucide variază în funcţie de felul muncii
prestate, după cum reiese din tabelul:

88
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Necesarul de proteine, lipide şi glucide într-o raţie alimentară echilibrată

Conţinutul în hrană (g/24 h) al


Categoria proteinelor lipidelor glucidelor
I 109 106 433
II 122 116 491
III 141 134 558
IV 163 153 631

- absorbţia glucidelor, lipidelor şi proteinelor la nivelul tubului digestiv nu


este totală (proteinele, de exemplu, se absorb în proporţie de 92%). De aceea
coeficientul caloric se consideră că este: 4 kcal/g pentru proteine şi glucide şi 9
kcal/g pentru lipide.
- organismul are nevoie de proteine cu valoare biologică completă (proteine
care conţin toţi aminoacizii esenţiali, de ex. cazeina şi lactalbumina din lapte,
ovalbumina şi ovovitelina din ouă, albumina şi miozina din carne). Proteinele din
cereale, mazăre, fasole, nu conţin toţi aminoacizii esenţiali. Ele sunt considerate
proteine cu valoare biologică incompletă.
- prin amestecarea proteinelor cu valoare biologică completă cu proteinele cu
valoare biologică incompletă, se ridică valoarea biologică a proteinelor incomplete
cu mult peste media aritmetică a componentelor. Astfel, amestecul de 100 g carne şi
200 g făină albă are o valoare biologică mai mare decât 300 g carne.
- cu cât este mai bogat şi mai variat un regim alimentar, cu atât asigură mai
bine necesarul zilnic de substanţe hrănitoare.
- un comsum exagerat de grăsimi, de proteine sau de glucide duce la
perturbări metabolice. Astfel, excesul de lipide în hrană duce la acumularea de
corpi cetonici în organism, iar cel de proteine, la acumularea de amoniac şi uree.
Excesul de alimente bogate în glucide, pe lângă că încarcă exagerat tubul digestiv,
poate induce diabetul zaharat.
Un exemplu de raţie alimentară alcătuită după aceste reguli este prezentat în
tabelul:

89
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Compoziţia raţiei alimentare pentru o persoană care desfăşoară muncă intelectuală

Produsul alimentar Conţinutul în proteine, lipide şi Puterea


glucide (g) calorică
cantit denumirea P L G (kcal)
(g)
200 pâine 13,78 1,30 95,42 459,8
200 macaroane 18,70 1,68 142,46 676,4
200 carne de vită 38,00 18,90 - 331,6
100 brânză 15,36 17,10 2,94 234,1
200 ouă 24,00 22,80 0,98 314,4
100 zahăr - - 98,80 405,5
50 dulceaţă de 32,96 108,8 0,17 -
mere
300 cartofi 4,20 - 57,00 250,8
100 morcovi 1,04 - 7,40 34,6
50 pătrunjel 0,72 - 4,55 21,6
50 ulei -47,40 - 44 0,8
Total:
1550 alimente 115,97 109,18 442,46 3278,4

Rezultate şi discuţii: - Prezentaţi, într-un tabel asemănător celui mai sus, raţia
limentară alcătuită de dv.

Produsul alimentar Conţinutul în proteine, lipide şi Puterea


glucide (g) calorică
cantit (g) denumirea P L G (kcal)

90
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Total:
alimente

91
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

92
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Bibliografie

Ardelean G., Roşioru C., - Integrarea şi coordonarea organismului animal, Editura


Universităţii Baia-Mare, 1996.
Andronescu A., - Anatomia funcţională a sistemului nervos central, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1979.
Baciu I., - Fiziologie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977.
Bálint P., - Az élettan tankönyve, Budapest, 1965.
Benetato C., - Elemente de fiziologie normală şi patologică, Editura medicală, Bucureşti,
1962
Dorofteiu M., 1980. Lucrări practice de Fiziologie. Litografia I.M.F. Cluj-Napoca (uz
intern)
Hefco V., 1997. Fiziologie experimentală. Ed. Univ. Al. I. Cuza Iaşi (uz intern)
Hăulică I., - Sistemul nervos vegetativ, Editura medicală, Bucureşti, 1975.
Hăulică I., - Fiziologie umană, Editura medicală, Bucureşti, 1989.
Mărgineanu D.G., Isac M. I., Tarba C., - Biofizică, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1980.
Mirza A., 1973. Lucrări practice de Fiziologie. Inst. Medicină, Timişoara, Lito I.M.F.
Picos C. A., Năstăsescu Gh., 1988. Lucrări practice de fiziologie animală. Univ.
Bucureşti (uz intern), Bucureşti
Pintea V., Cotruţ M., Manta D.A., Sălăgeanu G., - Fiziologie, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983.
Pop M., - Fiziologie generală, Universitatea din Oradea, 1993.
Pop M., Ţarcă A., - Biologie umană, Editura Universităţii din Oradea, 1997.
Pora A.E.,- Fiziologia sistemului nervos şi activităţi nervoase superioare, Bucureşti,
1956.
Pora E. A., Roşca D. I., Fărcăşanu V., 1955. Tehnică de lucrări practice de fiziologie
animală. Univ. Cluj (uz intern)
Pora A.E., Roşca I.D., - Curs de fiziologia animală şi omului, Editura de stat didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1961.
Roşca I.D., - Fiziologie animală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977.
Roşioru C., Sevcencu Cr., Gherghel P., 1995. Lucrări practice de Fiziologie Animală –
pentru uzul studenţilor. Ed. Univ. Babeş-Bolyai, Cluj Napoca
Ruch T., Fulton J., - Fiziologie medicală şi biofizică, Editura medicală, Bucureşti, 1963.

93
Lucrări practice de Fiziologie animală şi umană

Strungaru Gh., Pop M., Hefco V., - Fiziologie animală, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983.
Szentágothai J., Réthelyi M., - Funkcionális anatómia, Medicina, Budapest, 1989.
Şerban M., Cotariu D., - Biochimia contracţiei musculare, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1970.
Theodorescu-Exarcu I., Badiu G., - Fiziologie, Editura medicală, Bucureşti, 1993.
Voiculescu I.C., Petricu I.C., - Anatomia şi fiziologia omului, Editura medicală,
Bucureşti, 1976.
Zilov G. N., Magnitji A. N., Makaricev A. I., Semenova G.T., Saravatova O.F., Scepkin
N.G., 1954. Lucrări practice de Fiziologie. Ed. Stat pentru literatură ştiinţifică,
Bucureşti

94