SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre

Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE
INAPOI!Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare?

Deunazi, Parintele Rafail Noica ne povestea, in conferinta sa:

Dacă aţi citit Autobiografia unui stareţ a Sfântului Paisie
Velicikovski, el a avut experienţa asta în viaţa lui: un tânăr cu care
mergea la mănăstire a zis:“Binecuvântează să merg să-mi văd
părinţii să le spun la revedere şi vin şi ne întâlnim…” Și Paisie zice:
“Dacă te duci, n-o să ne mai vedem.” S-a dus şi n-a mai revenit. În
lume a rămas.
***

Fragment din introducerea cartii “PAISIE DE LA NEAMT – AUTOBIORGRAFIA SI

VIETILE UNUI STARET”,
Un staret si autobiografia lui
“[…] In vointa de limitare la perioada tineretii sale, poate fi sesizat un alt
motiv care va fi insufletit pe staretul nostru. Redactand Autobiografia, Paisie
intelege sa faca o opera didactica, adica vrea sa lase ucenicilor sai o
invatatura cu privire la viata duhovniceasca, dar urmareste acest scop cu o
metoda deosebita. Cand luam in mana autobiografia unui om pe care
geniul si sfintenia l-au facut celebru, ne asteptam de regula sa gasim
relatate acele fapte si evenimente de mare importanta care i-au
ingaduit autorului sa ajunga la faima dupa care e cunoscut si apreciat. Abia
intrati in ea, lectura Autobiografiei lui Paisie deceptioneaza. Ajungem sa ne
intrebam: de ce oare autorul se limiteaza practic la a relata
evenimente dintre cele mai comune si, mai mult inca, descriindu-le
cu un lux de detalii perfect banale? Paisie consacra pagini intregi
descrierii diverselor sale deplasari pe jos sau cu barca pe fluvii, intarzie
istorisind micile obstacole intalnite; in alte pagini descrie minutios felul cum
isi indeplinea ascultarile sau slujirile cele mai comune care ii fusesera
incredintate in diversele manastiri, consacra capitole intregi pentru a povesti
istoria unui prieten, sau cea a mamei sale care nu se putea consola cu
plecarea lui.
Extrem de semnificativa in acest sens este relatarea a doua episoade ale
sederii sale la schitul Traisteni. Intr-o zi i se incredinteaza sarcina de a
pregati si coace painea pentru intreaga comunitate: tanarul Platon
era insa atat de stangaci incat, pentru a putea avea ceva de mancat
in acea zi, monahii au trebuit sa faca in ultimul moment o mamaliga
rapida. In alta zi i s-a intamplat sa adoarma si sa nu auda toaca ce
chema la slujba de noapte. Mai mult, era duminica. Tulburat, Paisie
n-a mai indraznit sa vina la dumnezeiasca Liturghie. Staretul Paisie

1
intarzie atat relatand aceste doua episoade incat, atat la sfarsitul unuia, cat
si al celuilalt simte nevoia sa se explice si sa se justifice de ce anume a irosit
atatea cuvinte pentru fapte in aparenta atat de neinsemnate, incheind
aventura painii, el adauga: „Cu acest prilej am suferit mult de lipsa mea
de experienta si, daca am intarziat povestind acest fapt, e numai
pentru ca fratii care intra in soborul nostru sa nu se infricoseze
pentru ca ar fi lipsiti de experienta in cutare sau cutare slujire de
acest fel” (f. 93). Iar incheind cealalta povestire, afirma: „Am povestit
toate acestea pentru a-i incuraja pe parinti si pe frati, mai cu seama
pe cei tineri, care se gasesc sub stapanirea mea, ca ei sa se scoale si
sa se duca cu sarguinta la slujbele bisericesti” (f. 107v).
Intentia este deci clara: faptele vietii sale trebuie sa serveasca drept
invatatura ucenicilor sai. Citind Autobiografia, ei trebuiau sa-si invioreze
in inima lor zelul pentru viata monahala si practica virtutilor. Pentru
staretul si povatuitorul acum in varsta, faptele istorice devin un
prilej de a invata si de a indemna pe calea cautarii lui Dumnezeu. Dar
mai e ceva. Batran, renumit, venerat, celebru, staretul nu ezita sa dea
la iveala imaginea unui Paisie diferit, fragil, stangaci, timid pana la
limita ridicolului. In candoarea marturisirii deficientelor, intreaga
descriere pare a trebui sa fie citita ca o contragreutate de smerenie
in fata slavei si faimei marelui staret. Dar tocmai prin aceasta injosire, el
intelege sa-si povatuiasca monahii, de care viata sa era intim legata. Daca
vointa lui Dumnezeu ocarmuieste lucrarea si comunitatea marelui
staret, ea ocarmuia si cautarea anilor sai tineri, prin care inca de la
inceputuri intreaga sa viata apartine deja in constiinta lui Paisie
ucenicilor sai carora le era predestinata. De aceea, el poate sa le-o faca
cunoscuta, simtindu-se, in ciuda tuturor deficientelor sale, partas impreuna
cu ei la planul lui Dumnezeu cu privire la ei.
Intentia didactica dobandeste astfel o semnificatie particulara daca tinem
seama de convingerea care o sustine. Paisie n-o exprima direct, dar ni se
pare ca o putem deduce din atmosfera generala a Autobiografiei sale si din
ceea ce cunoastem cu privire la personalitatea sa. Pentru a o exprima mai
bine sa ne servim de o comparatie cu o alta biografie a unui autor mult mai
celebru si universal cunoscut; e vorba de autobiografia lui Gandhi[1]. Şi el,
parintele Indiei moderne, nu relateaza decat evenimente din prima parte a
vietii sale. Trece sub tacere evenimentele cu adevarat importante si
decisive care l-au facut cunoscut lumii intregi. Impresia neta care se
impune in mod evident chiar si la prima lectura, este aceea ca fara aceste
experiente de tinerete, aparent atat de putin relevante, nu am putea
intelege intreaga dezvoltare care a urmat. Statura morala a lui Gandhi e
deja intreaga in aceste evenimente cotidiene, traite profund si in
radicalitatea unei vieti tinzand in totalitatea ei spre experienta interioara.
Intuim chiar in mod limpede ca, daca aceste mici incercari, aparent nu

2
atat de grave nici hotaratoare, ar fi lipsit, el n-ar fi devenit omul pe
care il cunoastem.
Nu intentionam, desigur, sa comparam cele doua autobiografii si pe autorii
lor. Vrem numai sa subliniem convingerea care ni se pare a le apropia. Şi
pentru Paisie este valabil principiul tocmai citat:nu devii mare decat prin
lucrurile mici. Ceea ce face maretia unui om sau sfintenia unui
crestin e densitatea convingerii si a iubirii sale, fervoarea pentru
idealul pe care vrea sa-l atinga. Evenimentele cotidiene reprezinta
pentru Paisie humusul fertil pe care a putut germina si s-a putut
dezvolta idealul sau monahal, in care era convins ca trebuia sa se
intrupeze iubirea sa pentru Hristos. Cu cat acest ideal este mai inalt,
cu atat el depinde mai mult de humusul in care creste si in care isi
infige radacinile. Pe de alta parte, viata cotidiana nu se transforma
in humus decat daca ea este inviorata interior, in mod constant, de
zelul spre idealul intrevazut in inima sa.
Emblematic si semnificativ in aceasta perspectiva este comportamentul
prietenului sau Dimitri, asa cum il descrie Paisie. Amandoi s-au asternut
la drum in cautarea unei manastiri si parasisera deja lumea pentru a
urma idealul lor comun. Prietenul insa are un moment de ezitare,
arunca o privire inapoi, ca femeia lui Lot: vrea sa se intoarca sa o
salute pentru ultima oara pe mama sa. E vorba de a mai astepta doar
o singura zi, nimic mai mult. Paisie il implora: e o capcana! Prietenul
nu intelege. Ce e mai omenesc, mai natural decat un scurt si ultim la
revedere dat mamei? Unde se ascunde deci acest pericol atat de
grav? Şi totusi previziunea lui Paisie se realizeaza: tocmai aceasta
mica intarziere mult prea omeneasca il va face sa piarda pentru
totdeauna drumul vietii monahale. Pe acest drum Paisie ramane
singur: e tanar, lipsit de experienta, timid, temator, cu o sanatate
fragila; fiecare eveniment poate sa-l zdrobeasca ca pe o coaja de
ou. Şi, cu toate acestea, el nu se lasa descurajat si, mai cu seama, nu
se intoarce inapoi. Tocmai aceasta atitudine va pune temeliile marii
aventuri paisiene.
In climatul general al Autobiografiei, puternic caracterizata de experienta
lucrurilor marunte si de cotidian, putem sesiza de asemenea cateva trasaturi
caracteristice ale viitorului mare staret. E suficient sa reamintim, de
exemplu, cu pretul cator sacrificii si cu ce abnegatie
transcrieScara Sfantului Ioan Scararul, sau cu cata admiratie
povesteste istoria acelui monah care a parcurs aproape doua mii de
kilometri (in acea epoca!) pur si simplu pentru a copia o carte a
Parintilor. Cum sa nu intrevedem deja ceea ce va fi pasiunea sa, zelul
sau pentru activitatea literara in domeniul patristic, sau mai bine zis,
dragostea sa pentru Cuvantul lui Dumnezeu care, pentru el, include
in chip inseparabil invatatura Parintilor. Tocmai acesta va fi unul din
pivotii principali in jurul caruia se vor organiza marile comunitati

3
paisiene. Sau, gandindu-ne la acea pagina uimitoare in care descrie calea
cea mai simpla si cea mai sigura care duce la mantuire, si care
consta in a nu judeca, nici a osandi pe aproapele, cum sa nu
intrevedem deja inca de aici personalitatea sa viitoare, care va sti sa
tina impreuna sute de monahi de nationalitati diferite, cu o atitudine
ferma si blanda, plina de milostivire si de atentie?
Descrierea diferitelor detalii privitoare mai cu seama la viata din manastiri,
care ne-a fost conservata gratie Autobiografiei, constituie un alt merit, deloc
neglijabil, al acestei lucrari. Marturia pretioasa a lui Paisie ne permite
reconstituirea unei imagini vii a climatului religios al epocii. Putem sa ne
facem o idee de felul in care se intrupau in viata cotidiana, cu calitatile si
defectele lor, particularitatile lumii ortodoxe, mai cu seama ale celei slave.
Stilul descriptiv el insusi depinde in parte de compozitiile literare ale
liturghiei bizantine. Pana si in felul in care sunt povestite ostenelile si
primejdiile intalnite in cursul diferitelor calatorii, auzim rasunand
invocatia liturgica neincetat repetata:„Pentru cei ce calatoresc pe
mare si pe uscat, pentru cei ce patimesc, pentru cei robiti si pentru
mantuirea lor, Domnului sa ne rugam!”
[…]

Elia Citterio

[1] Cf. Gandhi, Autobiographie ou mes expariences de verite, Presses

Universitaires de France, Paris, 1964

(din: Cuviosul Paisie de la Neamt, Autobiografia si Vietile unui staret,

urmate de Asezaminte si alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2002)