MAREA FAMILIE A LIMBILOR INDO-EUROPENE

Limbile indo-europene sunt o familie de limbi vorbite ca limbi materne de aproximativ

jumătate din populația planetei, în special în Europa, nordul și sudul Asiei, cele două Americi
și Australia, precum și pe arii însemnate din celelalte zone. Următoarele familii de limbi, în
privința numărului de vorbitori, sunt limbile sino-tibetane și limbile afro-asiatice. Lingviștii
estimează că există peste 400 de limbi și dialecte indo-europene1.
Numele de „limbi indo-europene” le-a fost atribuit pentru a reflecta răspândirea
acestor limbi, în special în India și Europa, deși trebuie subliniat atât faptul că nu toate etniile
de aici vorbesc o limba indo-europeană, precum și faptul că limbile indo-europene se vorbesc
și în alte părți ale globului.
Dintre limbile indo-europene, următoarele sunt cele mai răspândite, fiind vorbite ca
limba maternă de peste 100 de milioane de oameni: hindi-432.000.000, spaniolă-390.000.000,
engleză-341.000.000, portugheză-210.000.000, bengali (angla)-171.000.000, rusă:
145.000.0002.
Majoritatea limbilor vorbite în Europa aparțin marei familii indo-europene. Fac
excepție limbile fino-ugrice (maghiară, estoniană și finlandeză), limbile caucaziene, bașcă,
malteză (derivată în mare parte din arabă) – și turcă aparțînând limbilor turcice.
În 1647 învățatul olandez Marcus Zuerius van Boxhorn, a lansat ipoteza înrudirii
limbilor indo-europene care a observat că o serie de limbi europene se aseamănă cu persana și
a înaintat ideea că toate aceste limbi se înrudesc cu limba sciților 3. Această descoperire a
rămas însă fără ecou în preocupările științifice ale vremii și a fost reluată în 1786 de filologul
britanic Sir William Jones în lucrarea sa „The Sanscrit Language” („Limba sanscrită”), unde
observă asemănări între 4 dintre cele mai vechi limbi cunoscute în vremea lui: sanscrită,
latină, greacă și persană. Iată mai jos un celebru citat dintr-o lucrare a să apărută în 1798:
„Limba sanscrită, fie ea cât de antică, este de o structura minunată; mai perfectă decât elena,
mai bogată decât latină și mai desăvârșit rafinată decât amandoua, totuși dovedind față de
ambele o afinitate, atât în rădăcinile verbelor, cât și în formele gramaticii, mai puternică
decât ar fi putut apărea din pură întâmplare; atât de puternică încât nici nu filolog nu le
poate cerceta fără să fie convins că toate trei au izvorât din vreo sursă comună care,
probabil, nu mai există...”4.
1
Lucia Wald, Dan Sluşanschi, ,,Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pag. 19.
2
https://cultural.bzi.ro/limbile-indo-europene-6328.
3
Dorel Fînaru, ,,Lingvistica limbilor lumii”, Institutul European, Iaşi, 2015, pag. 135.
4
Ibidem, pag. 136

1
 Comparația sistematică ale acestor limbi înrudite și altor limbi vechi, realizată de
Franz Bopp în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a susținut această teorie; iar lucrarea sa,
publicată între 1833 și 1852 și intitulată „Gramatica comparativă a limbilor sanscrită, zend,
greacă, latină, lituaniană, gotică și germană” este considerată începutul studiilor indo-
europene că disciplină academică.
Limba comună din care s-au dezvoltat toate aceste limbi se numește limba proto-indo-
europeană; este o limba teoretică în sensul că tot ce se știe despre această limba izvorăște din
analiză limbilor moderne și a acelora dispărute care s-au păstrat în formă scrisă. Locul
geografic din care a apărut proto-indo-europeană este controversat, dar cel mai probabil pare
să fi fost regiunea din jurul Marii Negre, în teritoriile actuale ale Armeniei, României sau
Ucrainei.
S-a propus și ipoteza că limba proto-indo-europeană ar aparține unei superfamilii, a
limbilor numite „nostratice”, dar din lipsa de argumente suficient de solide această teorie este
controversată.
Marea familie indo-europeană se compune din mai multe subfamilii:
- limbile anatoliene: dispărute;
- limbile indo-iraniene;
- limba greacă și alte limbi înrudite care au dispărut;
- limbile italice: între care limba latină;
- limbile romanice: descendentele limbii latine, între care și limba română;
- limbile celtice;
- limbile germanice;
- imbile traco-frigiene: singură rămasă este limba armeană;
- limbile toharice: dispărute;
- limbile slave;
- limbile baltice: probabil înrudite cu limbile slave;
- limbile traco-ilire: singură rămasă este limba albaneză. Printre ele probabil că se
numără: limba dacă și limba tracă;
- limbile galice.
-
LIMBILE CELTICE

2
 Aşa cum am menţionat sunt limbile vorbite în insulele din vestul Europei de
descendenţii vechilor celţi. În mileniul I î.e.n. aceştia ocupau tot centrul Europei. Împinşi în
partea de apus a continentului apoi în insulele britanice, în cele din urmă celţii au fost
absorbiţi de romani. Singura limbă celtică de pe continent în vremea cuceririi romane (secolul
I î.e.n.) era galica.
Limbile celtice (sau grupul insular al limbilor celtice, opus celui continental, dispărut)
se împart în: a) grupul gaelic în care intră irlandeza, scoţiană şi manx, şi b) grupul britonic
care cuprinde cornica (dispărută), galeza şi bretona.
Ca structură fonetică, limbile celtice sunt foarte complicate. Există vreo 20 de tipuri de
mutaţii consonantice-schimbări ale consoanelor iniţiale, determinate de cuvîn-tul anterior-care
fac ca forma unuia şi aceluiaşi cuvânt să fie foarte variată. De exemplu, în bretonă,
cuvântul ,,kalon” („inimă“) precedat de un adjectiv posesiv apare sub diverse
forme: ,,c’halon”, ,,galon”, ,,bulon”.
Morfologia limbii vechi celtice era de asemenea complicată. Sistemul arhaic de
declinare cu patru cazuri (nominativ, genitiv, dativ, vocativ) s-a păstrat cel mai bine în
irlandeză. În limbile grupului britonic desinenţele s-au pierdut. O trăsătură caracteristică a
grupului britonic o constituie formarea singularului de la plural cu ajutorul unui afix
„singulativ”.
Limbile celtice (mai ales bretona) au păstrat sistemul de numărătoare vicesimal,
împrumutat probabil de la populaţiile autohtone care numărau cu ajutorul degetelor de la
mâini şi de la picioare. De exemplu, în bretonă se înmulţeşte douăzeci (ugcni) cu doi, cu trei,
cu patru, cu şase etc., pentru a se obţine termenul care denumeşte patruzeci, şaizeci, optzeci, o
sută douăzeci etc. Chiar unităţile se aşează înainte de douăzeci. De exemplu, „douăzeci şi
unu” se spune eun-warn-jigent (unul pe douăzeci), patruzeci şi şase: c’houec’h-ltaâaou-ugent
(şase şi doi douăzeci), şaptezeci şi nouă: naontek-ha-tri-ugent (nouăsprezece şi trei douăzeci).
O urmă a acestui sistem vechi de numărătoare se întâlneşte în limba franceză, unde pentru
„optzeci” se foloseşte „patru douăzeci”: quatre-vingts.
Limbile celtice sunt limbi vechi europene, împărţite din punct de vedere geografic în
insulare (gaelică – irlandeză, scoţiană, manx; britanică – galeză, bretonă, cornică etc.) şi
continentale (galica, celtiberiană, norică etc.). Există un alfabet celtic, despre care dovezile
arheologice ne arată că era folosit, începând aproximativ din secolul al X-lea, în special în
inscripții și marcaje de hotare. Şi druizii utilizau acest alfabet pentru consemnarea poveștilor,
a legendelor istorice sau a poeziilor etc.

3
 Gaelica, de pildă, este o limbă celtă atestată în inscripţii din secolul al III-lea. În Evul
Mediu s-a scris o literatură bogată în gaelică. În prezent, se mai vorbeşte în Irlanda
(irlandeza), în Scoţia (scoţiana) şi pe Insula Man (manx).
Britanica, limbă care pare să se fi folosit în vremuri îndepărtate în întreaga Britanie, se
diferenţiază în: galeză, vorbită în Ţara Galilor; cornică, vorbită în regiunea Cornwall,
dispărută din secolul al XVIII-lea; şi bretonă, vorbită de celţii ce au părăsit Britania şi s-au
stabilit în Bretania, deci într-o regiune de pe teritoriul actual al Franţei.
Limbile celtice continentale sunt reprezentate de galică, limbă atestată înaintea erei
noastre. Până în perioada cuceririlor romane şi câteva secole după aceea, galica se vorbea într-
un spaţiu vast: în Galia, adică pe un teritoriu care cuprindea Franţa, Belgia, Elveţia şi o parte a
Germaniei de astăzi. Toponime şi antroponime galice apar în operele scriitorilor greci şi latini.
Începând din secolul al IV-lea, galica a fost înlăturată de limbile romanice în formare, dar
vestigiile epigrafice descoperite în Galia au conservat numeroase eşantioane de limbă celtă
continentală.

GALEZA, IRLANDEZA ŞI SCOŢIANA

Limba galeză face parte din familia celtică, grupul britonic. Este vorbită în Țara
Galilor (Marea Britanie), SUA , Argentina și Australia. Galeza este limbă oficială în Țara
Galilor și are în jur de 580 000 de vorbitori.
Galeza mai este cunoscută şi sub denumirea de cimrică, cimrico, cymraeg, gallois,
kymrisch, welsh. Termenul ,,welsh”(pluralul lui ,,wealh”=străin) nu este acceptat de galezi,
care-şi spun ,,cymri”.
Este caracteristică existenţa consoanelor ,,l” şi ,,r” surde; modificarea consoanei
determinată de finala cuvântului anterior (,,draig”=balaur”, ,,coch”=,,roşu” devin ,,yddraig
goch”=,,balaurul roşu”). Flexiunea nominală a dispărut din epoca preliterară, raporturile
gramaticale fiind exprimate prin topică şi prepoziţii.
Are un bogat sistem de derivare, ceea ce permite crearea multor cuvinte noi şi
păstrarea unui vocabular relativ puţin încărcat cu împrumuturi. Galeza are o bază socială mai
stabilă decât irlandeza, fiind cultivată în toate mediile sociale (nu numai la sate, ca aceasta).
Este folosită în şcoală, inclusiv în universitate, presă, teatru, radio, lucrări ştiinţifice şi literare,
dar nu este limbă oficială (în justiţie se foloseşte engleza). A avut următoarele etape: primitivă
(înainte de secolul 8), veche (sec. 9-11), medie (sec. 12-15), modernă (sec. 15 până astăzi).

4
Ortografie cu litere latine (1621), din care lipsesc literele j, k, q, x, z. Din galeză am
împrumutat cuvinte precum flanelă, pled (existente în diverse limbi europene).
Tradiţia literară galeză este neîntreruptă încă din secolul 6. La început literatura a fost
orală (transmisă prin barzi), apoi scrisă (din secolul 11). Legendele galeze au fost fixate în
scris în sec. 12-13 sub titlul Mabinogion şi au influenţat mult întreaga literatură occidentală
din evul mediu (sec. 12-14), care nu poate fi înţeleasă fără scrierile barzilor galezi (ciclul
cavalerilor mesei rotunde de la curtea regelui Arthur, rege legendar în Ţara Galilor). Poezia
naţională galeză s-a dezvoltat în mai multe perioade, cea mai strălucitoare în sec. 13-15, fiind
marcată de poezia de curte a cărei dezvoltare a precedat pe cea din Franţa (reprezentantul cel
mai ilustru Dafydd abb Gwylym). Poezia continuă şi azi să fie foarte apreciată de galezi: în
fiecare an concursurile de poezie (Eisteddfodau)sunt urmărite cu interes5.
Limba irlandeză are statut de limbă oficială în Irlanda, dar numai o mică parte din
populația acestei țări o vorbește ca limbă maternă, majoritatea vorbind engleza. Imigranți
vorbitori de limbă irlandeză se găsesc și în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, dar
în toate aceste țări folosirea limbii este în declin în favoarea limbii engleze. Ortografia este
foarte arhaică, etimologică, are la bază un alfabet latin din secolul 8, despre care se spune că
ar fi fost adus din Galia de Sfântul Patrick, patronul Irlandei. Are 5 vocale şi 13 consoane.
Lipsesc literele j, k, q, v, w, x, y, z. Irlandeza a influenţat engleza în vocabular (bard, glen,
bog, slogan, whisky, blarney, colleen). Unele dintre aceste cuvinte sunt răspândite în foarte
multe limbi, printre care şi româna6.
Limba scoţiană sau galica scoțiană este parte a ramurii goidelice a limbilor celtice.
Scoțiana este vorbită pe teritoriul Scoției, unde este limbă oficială și în Noua Scoție, Canada.
Are în jur de 60.000 de vorbitori. Denumirea de galica scoțiană are potențial pentru confuzia
cu limba galiciană.
Are numai 974 de vorbitori monolingvi, deşi scoţiana este predată în şcoli şi în ultimii
ani se foloseşte şi la radio. Nu este însă limbă oficială. Scoţiana are multe inovaţii, dintre care
cea mai importantă este modificarea opoziţiei dintre oclusiva sonoră şi surdă într-o opoziţie
oclusivă surdă neaspirată-aspirată.
Scoţiana este limba populaţiei irlandeze venite în Scoţia în sec. 5. A evoluat
independent de irlandeză şi a căpătat o fizionomie aparte din sec. 16, graţie mai ales
Reformei. Esenţialul producţiei literare scoţiene îl reprezintă folclorul. Ortografie arhaică,
etimologică.
5
Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, ,,Limbile lumii-mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1981, pag. 118
6
Ibidem, pag. 92

5
 Cuvinte specifice scoţiene au pătruns în engleză: clan, loch (clan este răspândit în
multe limbi printre care şi româna). Prin intermediul limbii scoţiene, verbul
engl. ,,rad”=drum, devenit ,,raid” s-a răspândit în diverse limbi, inclusiv în română.7

7
Ibidem, pag. 218