Universitatea Petrol și Gaze, Ploiești

Facultatea de Științe Economice

Specializarea- master : Strategii în Afaceri Internaționale

Elveția – o țară mică în afara jocurilor europene

Profesor coordonator: Irina Rădulescu

Student: Ciutoiu Marina Denisa

Ploiești, 2018

1
 Cuprins:
I. Așezarea geografică.
II. Politica.
II.1. Democrația directă.
II.2 împărțirea administrativă.
II.3 Relații externe și instituții internaționale.
II.4 Armata.
III. Economie.
III.1 Educație și știință.
III.2 Sectorul bancar.
IV. Demografie.
IV.1 Urbanizarea.
V. Elveția și Uniunea Europeană.
VI.1 Neutralitatea Elveției. De Elveția este o țară neutră? Lungă istorie de neutralitate.
VI.2 De ce Elveția nu este în UE?
Concluzii.
Bibiliografie.

2
 I. Așezarea geografică.

Elveția denumită complet Confederația Elvețiană, este o republică federală formată din 26
de cantoane autonome. Consiliul Federal (guvernul) și Adunarea Federală (parlamentul) au
sediul la Berna. Țara se situează în partea de vest a Europei Centrale, unde se învecinează cu
Germania la nord, cu Franța la vest, cu Italia la sud, și cu Austria și Liechtenstein la est.

Elveția nu are ieșire la mare și este împărțită între Munții Alpi, Platoul Elvețian și Munții
Jura, întinzându-se pe o suprafață de 41.285 km². Deși Alpii ocupă cea mai mare parte a
teritoriului, populația elvețiană de aproximativ 8 milioane de persoane este concentrată mai ales
în zona Platoului, unde se află marile orașe. Între aceste orașe se numără orașele globale și
centrele economice Zürich și Geneva.

Confederația Elvețiană are o lungă istorie de neutralitate armată — nu a mai fost în stare de
război din 1815 — și a aderat la Națiunile Unite abia în 2002. Ea urmărește, însă, o politică
externă activă și este frecvent implicată în procesele de pace din toată lumea.Elveția este și
locul unde s-a născut Crucea Roșie și este sediul mai multor organizații internaționale, inclusiv
al doilea birou al ONU din lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al
Asociației Europene a Liberului Schimb și face parte din Spațiul Schengen – deși nu este
membră a Uniunii Europene, și nici a Spațiului Economic European.

Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor, și are cea
mai mare bogăție pe cap de persoană adultă (în termeni de bunuri financiare și nefinanciare)
din toate țările lumii.Zürich și Geneva au fost clasate pe locurile doi, respectiv opt în
clasamentul calității vieții. Țara este pe locul al 19-lea în lume ca PNB și pe locul treizeci și
șase după paritatea puterii de cumpărare. Este al douăzecilea cel mai mare exportator și al
optsprezecelea cel mai mare importator de bunuri.

Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză, și italiană, la
care se mai adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea, elvețienii, deși predominant
germanofoni, nu formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de
apartenență la o țară comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune (federalismul și
democrația directă) și pe simbolistica alpină. Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin
tradiție la 1 august 1291, când se sărbătorește și ziua națională.

3
 II. Politica

Primul Palat Federal din Berna (1857). Unul dintre cele trei cantoane care prezidează
peste Tagsatzung (fostul consiliu legislativ și executiv), Berna a fost ales drept capitală federală
în 1848, în principal datorită apropierii sale de zonele francofone.

Restaurarea puterii nobilimii a fost însă doar temporară. După o perioadă de agitație, cu
repetate ciocniri violente, cum ar fi Züriputsch-ul din 1839, războiul civil a izbucnit în 1847
când unele dintre cantoanele catolice a încercat să facă o alianță separată
(Sonderbundskrieg).[22] Războiul a durat mai puțin de o lună, și a cauzat mai puțin 100 de
victime, majoritatea morți accidentale. Oricât ar părea de minor Sonderbundskrieg prin
comparație cu alte revolte și războaie europene din secolul al XIX-lea, el a jucat totuși un rol
important în psihologia și în societatea elvețiană.

Războiul i-a convins pe majoritatea elvețienilor de nevoia de unitate și putere în fața

vecinilor europeni. Elvețieni din toate clasele sociale, de toate religiile, aderenți la diverse
curente politice, au realizat că este mai mult în avantajul cantoanelor ca interesele lor economice
și religioase să fie unificate.

Astfel, în vreme ce restul Europei a fost răvășit de revolte, elvețienii au redactat o

constituție prin care țara era organizată ca stat federal, inspirată în mare parte din constituția
SUA. Această constituție prevede o autoritate centrală, lăsând cantoanelor dreptul de autonomie
în ce privește aspectele locale. Dând credit celor care favorizau puterea cantoanelor
(Sonderbund Kantone), adunarea națională a fost împărțită într-o cameră superioară (Consiliul
Cantoanelor, cu 2 reprezentanți pe fiecare canton) și o cameră inferioară (Consiliul Național al
Elveției, cu reprezentanți aleși din toată țara). Referendumul este obligatoriu pentru orice
amendament la constituție.

Inaugurarea în 1882 a tunelului feroviar Gotthard ce leagă cantonul sudic Ticino, cel
mai lung tunel din lume la acea vreme.

S-a introdus un sistem unic de greutăți și măsuri și în 1850 francul elvețian a devenit monedă
unică în toate cantoanele. Articolul 11 din constituție interzice trimiterea de trupe în străinătate,
deși elvețienii erau încă obligați să ofere regelui Francisc al II-lea al celor Două Sicilii gărzi
elvețiene la asediul Gaetei din 1860, ceea ce a dus la sfârșitul serviciului militar în străinătate.

O clauză importantă a constituție a fost aceea că ea poate fi rescrisă în totalitate dacă se

consideră necesar, permițând astfel evoluția sa ca întreg, fără a trebui să fie modificată
amendament cu amendament.

Aceasta s-a dovedit în curând când creșterea demografică și Revoluția Industrială care
au urmat au dus la apeluri pentru modificarea constituției. O primă propunere a fost respinsă de
populație în 1872, dar modificările ulterioare au dus la acceptarea ei în 1874.Ea a introdus
referendumul facultativ pentru adoptarea legilor la nivel federal. Prin ea s-au stabilit
responsabilitățile federale pentru apărare, comerț, și în chestiuni legale.

4
 În 1891, constituția a fost revizuită cu elemente neobișnuit de puternice în sprijinul
democrației directe, care rămân unice în lume până în ziua de azi.

Elveția nu a fost invadată în timpul nici unuia dintre cele două războaie mondiale. În
Primul Război Mondial, în Elveția s-a refugiat Vladimir Ilici Uleanov (Vladimir Lenin) care a
rămas aici până în 1917.Neutralitatea Elveției a fost pusă în discuție de afacerea Grimm-
Hoffmann în 1917, dar problema a fost de scurtă durată. În 1920, Elveția a aderat la Liga
Națiunilor, care a avut sediul la Geneva, cu condiția ca țara să fie scutită de orice obligație
militară.

În al Doilea Război Mondial, Germania Nazistă a întocmit un plan detaliat de invazie a

țării,dar Elveția nu a fost niciodată atacată. Ea a reușit să rămână independentă printr-o
combinație de pregătiri militare solide, concesii făcute Germaniei și noroc datorită
evenimentelor mai importante din timpul războiului, care au amânat invazia.Sub generalul
Henri Guisan, s-a ordonat o mare mobilizare a milițiilor. Strategia militară elvețiană s-a
schimbat de la o apărare statică la frontiere pentru protejarea inimii economice a țării, la una de
luptă de uzură pe termen lung, cu retragere pe poziții puternice, bine aprovizionate și apărate în
zonele înalte ale Alpilor, denumite Reduta. Elveția a fost o importantă bază de spionaj pentru
ambele părți în conflict și adesea a mijlocit comunicațiile între Axă și Aliați.
Comerțul Elveției a suferit blocade de ambele părți. Cooperarea economică și extensia
creditului pentru al Treilea Reich a variat în conformitate cu percepția posibilității invaziei și
cu disponibilitatea altor parteneri comerciali. Concesiile au atins un maxim după ce o crucială
legătură feroviară prin Franța de la Vichy a fost tăiată în 1942, lăsând Elveția complet încercuită
de state ale Axei. De-a lungul războiului, Elveția a primit peste 300.000 de refugiați și Crucea
Roșie Internațională, cu sediul la Geneva, a jucat un rol important în timpul conflictului.
Controlul strict al imigrației și politicile de acordare a azilului, precum și relațiile financiare cu
Germania Nazistă au ridicat controverse, dar abia la sfârșitul secolului al XX-lea.

În timpul războiului, Forțele Aeriene au atacat avioane ale ambelor părți, doborând 11
avioane Luftwaffe care au încălcat spațiul aerian în lunile mai și iunie 1940, continuând să
oblige la aterizare forțată și alți intruși după o schimbare a politicii în urma amenințărilor
Germaniei. Peste 100 de bombardiere aliate și echipajele lor au fost arestate în timpul
războiului. În 1944–45, bombardierele aliate au lovit din greșeală câteva ținte din Elveția, între
care se numără orașele Schaffhausen, Basel și Zürich.

După război, guvernul elvețian a exportat credite prin fondul caritabil denumit
Schweizerspende și a contribuit la Planul Marshall pentru a susține recuperarea economică a
Europei, eforturi de care a beneficiat și economia elvețiană.

Femeile au primit drept de vot la început la nivel de canton în 1959, și apoi la nivel
federal în 1971 și, în ciuda opoziției, în ultimul canton Appenzell Innerrhoden (unul din ultimele
două Landsgemeinde rămase) în 1990. După votul universal la nivel federal, femeile au căpătat
rapid importanță în viața politică, prima femeie care a devenit membră a executivului
Consiliului Federal fiind Elisabeth Kopp, în perioada 1984–1989, iar prima femeie președinte
a fost Ruth Dreifuss în 1999.

5
 În 2003, acordând Partidului Popular un al doilea loc în cabinet, parlamentul a modificat
coaliția care a dominat politica Elveției din 1959.

Elveția a aderat la Consiliul Europei în 1963. În 1979 unele zone din cantonul Berna s-
au separat de acesta, formând un nou canton, cantonul Jura. La 18 aprilie 1999 populația
Elveției și cantoanele au votat în favoarea unei revizuiri totale a constituției federale.

În 2002, Elveția a devenit membru cu drepturi depline al ONU, lăsând Vaticanul să

rămână ultimul stat cu largă recunoaștere care nu este membru ONU. Elveția este membru
fondator al EFTA, Dar nu este membră a Zonei Economice Europene. O cerere de aderare la
Uniunea Europeană a fost trimisă în mai 1992, dar nu a fost susținută întrucât a fost respinsă
în decembrie 1992 când Elveția a fost singura țară care a ținut un referendum pe acest subiect.
De atunci, au mai fost organizate mai multe referendumuri pe tema UE; din cauza unei reacții
împărțite în rândul populației, cererea de aderare a fost înghețată. Totuși, legislația elvețiană
este treptat ajustată pentru conformitate cu acquis-ul comunitar, iar guvernul a semnat mai
multe acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană.

Elveția, împreună cu Liechtenstein, este complet înconjurată de UE după aderarea

Austriei în 1995. La 5 iunie 2005, alegătorii elvețieni au acceptat cu o majoritate de 55% să
adere la tratatul Schengen, rezultat privit de comentatorii europeni ca un semn de susținere din
partea Elveției, o țară tradițional considerată ca fiind independentă și reticentă față de aderarea
la organizații supranaționale
Politica

Constituția Federală adoptată în 1848 constituie baza legală a statului federal modern.
Ea este una dintre cele mai vechi constituții din lume. În 1999 s-a adoptat o nouă constituție,
dar ea nu a introdus modificări notabile în structura federală. Ea enunță drepturile politice și
elementare ale indivizilor și cetățenilor implicați în treburile publice, împarte puterile între
Confederație și cantoane și definește jurisdicția și autoritatea federală. Există trei principale
organisme de guvernare la nivel federal: legislativul bicameral, Consiliul Federal (executivul)
și Curtea Federală (instanță judecătorească).
Palatul Federal, sediul Adunării Federale și al Consiliului Federal.

Parlamentul Elveției este format din două camere: Consiliul Statelor (camera
superioară) care are 46 de representanți (câte doi din fiecare canton și câte unul din fiecare
semicanton) aleși prin sisteme ce diferă de la canton la canton, și Consiliul Național, format din
200 de membri aleși prin vot proporțional, distribuiți în funcție de populația fiecărui canton.
Membrii ambelor camere au mandate de 4 ani. Când ambele camere sunt reunite în ședință
comună, ele sunt denumite împreună „Adunarea Federală”. Prin referendumuri, cetățenii pot
contesta orice lege adoptată de parlament și prin inițiativă legislativă cetățenească pot introduce
amendamente la constituția federală, Elveția fiind astfel o democrație directă.

Consiliul Federal constituie guvernul federal, conduce administrația federală și

îndeplinește funcția colectivă de șef al statului. Este un organism colegial format din șapte
membri, aleși pe un mandat de patru ani de Adunarea Federală care îi și supervizează activitatea.
Președintele Confederației este ales de Adunare din cei șapte membri, de regulă prin rotație

6
pentru un mandat de un an; președintele conduce ședințele de guvern și îndeplinește și funcțiile
de reprezentare internațională. Președintele rămâne însă un primus inter pares fără puteri
adiționale, rămânând și ministru cu portofoliu în cadrul administrației.

Guvernul elvețian este, din 1959, o coaliție de patru mari partide politice, fiecare având
un număr de locuri în guvern ce reflectă proporția de electorat a fiecăruia și reprezentarea
fiecăruia în parlamentul federal

Funcția Curții Supreme Federale este aceea de a judeca apelurile împotriva deciziilor
celorlalte curți federale sau ale curților supreme cantonale. Judecătorii sunt aleși de Adunarea
Federală pentru mandate de șase ani.[49]

II.1 Democrația directă

Landsgemeinde, veche formă de democrație directă. Încă se mai practică în două

cantoane.
Teritoriul Elveției este supus la trei jurisdicții legale: comuna, cantonul și nivelul
federal. Constituția federală din 1848 definește un sistem de democrație directă (uneori denumit
semidirectă sau democrație reprezentativ-directă, fiind susținută de instituții comune unor
democrații parlamentare). Printre instrumentele democrației directe elvețiene la nivel federal,
denumite drepturi civice (Volksrechte, droits civiques), se numără dreptul la inițiativă
constituțională și la referendum, ambele putând răsturna hotărâri ale parlamentului.

Declanșând un referendum, un grup de cetățeni poate contesta o lege adoptată de

Parlament, dacă adună 50.000 de semnături în termen de 100 de zile. Dacă se întâmplă aceasta,
se planifică referendumul național în care alegătorii decid cu majoritate simplă dacă acceptă
sau resping legea. De asemenea, referendumul federal poate fi invocat de conducerea a opt
cantoane împreună.
La fel, dreptul la inițiativă constituțională federală permite cetățenilor să propună un
amendament constituțional ce urmează a fi supus votului național, dacă se strâng 100.000 de
semnături în termen de 18 luni. Parlamentul poate suplimenta amendamentul cu o
contrapropunere, alegătorii trebuind să indice pe buletinul de vot ce variantă preferă sau dacă
le acceptă pe ambele. Amendamentele constituționale, fie că au fost introduse prin inițiativă
populară sau de Parlament, trebuie acceptate de o dublă majoritate, a votului național popular
și a votului cantonal.

7
 II.2 Împărțirea administrativă
Confederația Elvețiană constă din 26 de cantoane.

Canton Capitala Canton Capitala

Aargau Aarau *Nidwalden Stans

*Appenzell Ausserrhoden Herisau *Obwalden Sarnen

*Appenzell Innerrhoden Appenzell Schaffhausen Schaffhausen

*Basel-Landschaft Liestal Schwyz Schwyz

*Basel-Stadt Basel Solothurn Solothurn

Berna Berna St. Gallen St. Gallen

Fribourg Fribourg Thurgau Frauenfeld

8
 Geneva Geneva Ticino Bellinzona

Glarus Glarus Uri Altdorf

Graubünden Chur Valais Sion

Jura Delémont Vaud Lausanne

Lucerna Lucerna Zug Zug

Neuchâtel Neuchâtel Zürich Zürich

Cantoanele au statut constituțional permanent și, spre deosebire de situația din alte țări,
au un grad mare de independență. Conform Constituției, toate cele 26 de cantoane sunt egale în
statut. Fiecare canton are propria constituție, propriul parlament, guvern și instanțe
judecătorești.Există însă diferențe considerabile între cantoane, în deosebi în termeni de
populație și suprafață. Populația unui canton variază între 15.000 de locuitori (Appenzell
Innerrhoden) și 1.253.500 (Zürich). Cantoanele acoperă în total 2.485 de comune. În interiorul
teritoriului elvețian există două enclave: Büsingen care aparține Germaniei, și Campione d'Italia
ce aparține Italiei.

Într-un referendum ținut în landul austriac Vorarlberg la 11 mai 1919, peste 80% dintre
alegători au validat o cerere de aderare a landului la Confederația Elvețiană. Aceasta a
întâmpinat însă opoziție din partea guvernului austriac, din partea aliaților învingători în Primul
Război Mondial, a liberalilor elvețieni și a elvețienilor negermanofoni.

9
 II.3.Relații externe și instituții internaționale

Prin tradiție, Elveția evită alianțele ce ar putea implica acțiuni directe militare, politice
sau economice și a păstrat neutralitatea de la sfârșitul expansiunii sale în 1515. Politica sa de
neutralitate a fost recunoscută internațional la Congresul de la Viena din 1815. Abia în 2002
Elveția a devenit membru cu drepturi depline al ONU și a fost primul stat care a supus aderarea
la acest organism unui referendum. Elveția întreține relații diplomatice cu aproape toate țările
și a servit drept intermediar între alte state.Elveția nu este membru al Uniunii Europene;
elvețienii au respins constant aderarea începând cu anii 1990.

Drapelul elvețian inversat monocromatic a devenit drapelul Mișcării Crucii

Roșii,înființată în 1863 de Henri Dunant.

Un număr neobișnuit de mare de instituții internaționale își au sediul în Elveția, în parte

datorită politicii de neutralitate a cestei țări. Geneva este locul unde a apărut Mișcarea Crucii
Roșii și unde s-au perfectat Convențiile de la Geneva și, din 2006, găzduiește Consiliul pentru
Drepturile Omului al Națiunilor Unite. Deși Elveția este una dintre cele mai recente țări membre
ale ONU, Palatul Popoarelor din Geneva este al doilea sediu ca mărime al Națiunilor Unite
după cel din New York City, iar Elveția a fost membră fondatoare și țară-gazdă a Ligii
Națiunilor.

În afara sediului ONU, Confederația Elvețiană găzduiește mai multe agenții ONU, cum
ar fi Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Internațională a Muncii (OIM),
Uniunea Internațională de Telecomunicații (ITU), Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați
și circa 200 de alte organizații internaționale, inclusiv Organizația Mondială a
Comerțului.Ședințele anuale ale Forumului Economic Mondial de la Davos reunesc lideri
internaționali politici și de afaceri din Elveția și din alte țări, care discută probleme importante
cu care se confruntă lumea, inclusiv sănătatea și mediul.
Mai mult, unele federații și organizații sportive internaționale își au sediul în această
țară, cum ar fi Federația Internațională de Baschet, la Geneva, UEFA (Uniunea Asociațiilor
Europene de Fotbal), la Nyon, FIFA (Federația Internațională de Fotbal) și Federația
Internațională de Hochei pe Gheață, la Zürich, Uniunea Ciclistă Internațională, la Aigle, și
Comitetul Internațional Olimpic, la Lausanne.

10
 II.4 Armata

Forțele Armate Elvețiene, incluzând Forțele Terestre și Forțele Aeriene, sunt formate
din recruți în serviciu militar obligatoriu: soldații profesioniști constituie doar circa 5% din
personalul armatei, tot restul fiind recruți între 20 și 34 de ani (în unele cazuri speciale până la
50 de ani). Neavând ieșire la mare, Elveția nu are marină; pe lacurile din zonele de graniță însă,
se utilizează ambarcațiuni de patrulare înarmate. Cetățenii elvețieni nu au dreptul să se înscrie
în armatele străine, cu excepția Gărzii Elvețiene de la Vatican.
Structura sistemului elvețian de miliții stipulează că soldații își păstrează echipamentul
militar, inclusiv toate armele, acasă. Unele organizații și partide politice consideră că această
practică este una controversată dar opinia publică elvețiană îl susține. Serviciul militar
obligatoriu este prestat de toți bărbații cetățeni elvețieni; femeile pot și ele presta serviciu militar
voluntar. Bărbații primesc de regulă ordine de recrutare în armată la 19 ani. Circa două treimi
din tinerii elvețieni sunt găsiți apți pentru serviciul militar; pentru cei inapți, există diverse
forme de serviciu alternativ. Anual, aproximativ 20.000 de persoane sunt pregătite în centrele
de recrutare pentru o durată de la 18 până la 21 de săptămâni. Reforma „Armata XXI” a fost
adoptată prin vot popular în 2003, înlocuind vechiul model „Armata 95”, și reducând efectivele
armatei de la 400.000 la circa 200.000. Dintre aceștia, 120.000 de militari sunt activi în cicluri
periodice de instrucție ale Armatei și 80.000 sunt rezerviști.[63]

În toată istoria țării, s-au declarat trei mobilizări generale cu scopul de a asigura
integritatea și neutralitatea Elveției. Prima a avut loc cu ocazia Războiului Franco-Prusac din
1870–1871. A doua s-a hotărât ca răspuns la izbucnirea Primului Război Mondial în august
1914. A treia mobilizare a armatei a avut loc în septembrie 1939 după atacul sovieto-nazist
asupra Poloniei; Henri Guisan a fost ales comandant suprem.

În urma politicii sale de neutralitate, armata elvețiană nu ia parte la niciun conflict armat
peste hotare, dar participă la misiuni de menținere a păcii în toată lumea. Din 2000,
departamentul forțelor armate întreține și sistemul de colectare de informații Onyx pentru
monitorizarea comunicațiilor prin sateliți.

După sfârșitul Războiului Rece au existat mai multe tentative de a reduce activitatea
militară și chiar de a desființa armata cu totul. Un semnificativ referendum pe acest subiect,
declanșat de o grupare antimilitaristă, a avut loc la 26 noiembrie 1989. El a fost respins după ce
circa două treimi din votanți s-au pronunțat împotriva propunerii. Un referendum similar,
convocat înainte, dar ținut la scurt timp după, atentatele din 11 septembrie din SUA, a fost
respins de peste 78% din votanți.

11
 III. Economia

Elveția are o economie stabilă, prosperă și înalt tehnologizată. În 2011, ea era cea mai
bogată țară din lume pe cap de locuitor (noțiunea de „bogăție” fiind definită cu includierea atât
a bunurilor financiare cât și nefinanciare).După PIB nominal, este a nouăsprezecea economie
din lume, iar în termenii parității puterii de cumpărare, este a treizeci și șasea. Este al
douăzecilea cel mai mare exportator, în ciuda dimensiunii sale reduse. Elveția are cel mai mare
rating al libertății economice din Europa pe 2010, acoperind însă mult și prin servicii publice.
PIB-ul nominal pe cap de locuitor este mai mare decât cel al Japoniei și decât al altor economii
din Europa de Vest și Centrală. Dacă se ajustează după paritatea puterii de cumpărare, Elveția
se clasează pe locul 8 în lume în termenii PIB-ului pe cap de locuitor, conform Băncii Mondiale
și FMI (al 15-lea după CIA Worldfactbook[72]).

Raportul Competitivității Globale al Forumului Economic Mondial clasează economia

Elveției pe primul loc în lume după competitivitate, iar după Uniunea Europeană, Elveția este
cea mai inovativă țară de pe continent.Mare parte din secolul al XX-lea, Elveția a fost cea mai
bogată țară din Europa la mare distanță de celelalte (după PIB – pe cap de locuitor).În 2005,
venitul median pe gospodărie în Elveția era estimat la 95.000 CHF, echivalentul a circa 100.000
de dolari (în decembrie 2010) în termeni nominali. Elveția are și una dintre cele mai mari
balanțe de cont curent ca procentaj din PIB.

Zona metopolitană Zürich, unde trăiesc 1,5 milioane de locuitori și își au sediul 150.000
de companii, este unul dintre cele mai importante centre economice din lume.

În Elveția își au sediul central mai multe corporații internaționale. După venit, cele mai
mari companii elvețiene sunt Glencore, Gunvor, Nestlé, Novartis, Hoffmann-La Roche, ABB,
Mercuria Energy Group și Adecco. Sunt notabile și UBS AG, Zurich Financial Services, Credit
Suisse, Barry Callebaut, Swiss Re, Tetra Pak și Grupul Swatch. Elveția are una dintre cele mai
puternice economii din lume.

Cel mai important sector economic al Elveției este producția industrială. În țară se
produc substanțe chimice, bunuri sanitare și farmaceutice, instrumente de măsură științifice și
de precizie, și instrumente muzicale. Cele mai mari exporturi sunt cele de substanțe chimice
(34% din exporturi), mașini/electronice (20,9%), și ceasuri/instrumente de precizie
(16,9%).[78] Serviciile exportate se ridică la circa o treime din valoarea bunurilor exportate.

Sectorul serviciilor – în special cel bancar și de asigurări, turismul și organizațiile

internaționale – sunt o altă importantă industrie pentru Elveția.

Circa 3,8 milioane de oameni lucrează în Elveția; circa 25% din angajați făceau parte în
2004 dintr-un sindicat. Elveția are o piață a muncii mai flexibilă decât țările vecine, și în
consecință rata șomajului este foarte scăzută. Rata șomajului a crescut de la un minim de 1,7%
în iunie 2000 la un maxim de 4,4% în decembrie 2009.[80] Creșterea demografică prin imigrație
netă este foarte ridicată, de 0,52% din populație în 2004.[78] Populația de străini era de 21,8%
în 2004,[78] cam cât și în Australia. Productivitatea muncii (PIB pe ore lucrate în total) este pe
locul 17 în lume, de 27,44 dolari internaționali în 2006.
12
 Valea Engadinului. Turismul constituie o sursă importantă de venit pentru regiunile
alpine mai puțin industrializate.

Elveția are o economie cu un sector privat foarte mare, taxele fiind reduse după
standardele lumii occidentale; Taxarea totală este una dintre cele mai mici din țările dezvoltate.
Elveția este o țară în care se fac afaceri relativ ușor, fiind pe locul 28 din 178 de țări după
Indicele Ușurinței de a Face Afaceri. Creșterea economică lentă din anii 1990 și de la începutul
anilor 2000 a crescut susținerea pentru reformele economice și armonizarea cu Uniunea
Europeană.Conform Credit Suisse, doar aproximativ 37% din locuitori sunt proprietari ai
locuinței lor, aceasta fiind una dintre cele mai scăzute rate ale deținerii de locuințe din Europa.
Prețurile locuințelor și alimentelor erau în 2007 la 171% și 145% din indicele celor 25 de state
membre înaintea acelui an ale Uniunii, comparativ cu 113% și 104% în Germania.

Protecționismul în agricultură—o rară excepție de la politicile de liber schimb ale

Elveției—contribuie la prețurile foarte mari la alimente. Liberalizarea pieței produselor agricole
rămâne în urma multe state ale Uniunii Europene, conform OECD.Cu toate acestea, puterea de
cumpărare internă este una dintre cele mai bune din lume.În afară de agricultură, barierele
economice și comerciale între Elveția și Uniunea Europeană sunt minimale iar Elveția are
acorduri de liber schimb cu multe țări din lume. Elveția este membră a Asociației Europene de
Liber Schimb (EFTA).

13
 III.1 Educație și știință

Unii dintre oamenii de știință elvețieni care au jucat un rol esențial în domeniile lor de
activitate (în sens orar):Leonhard Euler (matematică) Louis Agassiz (glaciologie) Auguste
Piccard (aeronautică), Albert Einstein (fizică).

Educația în Elveția este foarte diversă deoarece constituția Elveției deleagă cantoanelor
autoritatea asupra sistemului școlar. Există școli publice și școli private, dintre care multe școli
private internaționale.

Vârsta minimă pentru școala primară este de șase ani pentru toate cantoanele, dar
majoritatea cantoanelor oferă gratuit „școala copiilor”, începând cu vârsta de patru sau cinci
ani.Școala primară continuă până la clasa a patra, a cincea sau a șasea, în funcție de școală. Prin
tradiție, prima limbă străină studiată în școală este întotdeauna una dintre celelalte limbi
naționale, deși recent (din 2000), engleza a fost introdusă pentru prima oară ca primă limbă
străină în câteva cantoane.

La sfârșitul ciclului primar (sau la începutul celui secundar), elevii sunt clasificați după
capacitățile lor în mai multe (de cele mai multe ori, trei) categorii. Cei care învață repede
primesc cursuri avansate și sunt pregătiți pentru continuarea studiilor și pentru matura,[86] în
vreme ce studenții care asimilează cunoștințele puțin mai încet primesc o educație adaptată
necesităților lor.

Campusul universității ETH Zürich. Instituția este frecvent clasată pe primul loc în
rândul universităților din Europa continentală.

Există în Elveția 12 universități, dintre care zece sunt întreținute la nivel cantonal și de
regulă oferă o gamă largă de pregătiri în domenii non-tehnice. Prima universitate din Elveția a
fost înființată în 1460 la Basel (cu o facultate de medicină) și are o tradiție de cercetare în
domeniul chimiei și medicinei. Cea mai mare universitate din Elveția este Universitatea din
Zürich cu aproape 25.000 de studenți. Cele două instituții sponsorizate de guvernul federal sunt
ETHZ din Zürich (înființată în 1855) și EPFL din Lausanne (înființată în 1969, anterior fiind
un institut asociat Universității din Lausanne) ambele cu o reputație internațională excelentă.

Există, în plus, mai multe universități de științe aplicate. În domeniul afacerilor și

economiei, Universitatea din St. Gallen, (HSG) și Institutul Internațional de Dezvoltare a
Managementului (IMD) sunt liderii naționali, școli bine văzute în toată lumea. Elveția este pe
locul doi în lume după proporția studenților străini în instituțiile de învățământ superior, după
Australia.

Cum Elveția este o țară în care își au sediul numeroase organizații internaționale, este
cazul și în domeniul universitar, Institutul Universitar de Studii Internaționale și de Dezvoltare
își are sediul la Geneva, și nu este doar cea mai veche școală de studii de dezvoltare
internațională din lume, ci și una dintre cele mai prestigioase.

14
 Numeroși laureați ai Premiilor Nobel sunt elvețieni, cum ar fi celebrul fizician Albert
Einstein care a dezvoltat teoria relativității restrânse pe când lucra la Berna. Mai recent,
Vladimir Prelog, Heinrich Rohrer, Richard Ernst, Edmond Fischer, Rolf Zinkernagel și Kurt
Wüthrich au primit premii Nobel în domenii științifice. În total, 113 laureați ai Nobelului din
domeniile științifice au fost elvețieni, au trăit în Elveția sau sunt originari din această țară,
iar premiul Nobel pentru pace a fost decernat de nouă ori unor organizații cu sediul în
Elveția.

Geneva și departamentul francez Ain, aflat în vecinătate, sunt locul unde funcționează
cel mai mare laborator din lume, CERN, dedicat cercetării în domeniul fizicii particulelor. Un
alt important centru de cercetări este Institutul Paul Scherrer. Printre invențiile notabile ale
elvețienilor se numără acidul lisergic dietilamid (LSD), microscopul cu tunelare și velcroul.
Unele tehnologii au permis explorarea unor noi lumi, cum ar fi balonul presurizat al lui Auguste
Piccard și batiscaful, cu care Jacques Piccard a ajuns la cel mai adânc punct din oceanele lumii.

Agenția spațială elvețiană, denumită „Biroul Elvețian pentru Spațiu”, s-a implicat în
diverse programe și tehnologii spațiale. În plus, a fost unul dintre cele 10 instituții fondatoare
ale Agenției Spațiale Europene în 1975 și este al șaptelea cel mai mare contribuitor la bugetul
ESA. În sectorul privat, mai multe companii sunt implicate în industria spațială, cum ar fi
Oerlikon Space sau Maxon Motors care furnizează structuri pentru navele spațiale.

15
 III.2 Sectorul bancar
Spălarea de bani a fost introdusă ca infracțiune de drept penal în Elveția abia în
1990.Înainte de acest an, legile privind discreția băncilor elvețiene erau de nepătruns chiar și
pentru autoritățile străine care îi urmăreau pe membrii Mafiei. Între timp, Guvernul elvețian a
mărit transparența.

În anul 2011, autoritățile elvețiene au declarat că restituirea fondurilor ilicite ascunse în

Elveția de „cleptocrați” va constitui o prioritate pentru autoritățile elvețiene.Președintele
Confederației Elvețiene de la acel moment, Micheline Calmy-Rey, considera că imaginea țării
sale a fost pătată după ce a primit, fără a pune niciun fel de întrebări, bani provenind de la
dictatori precum Ferdinand Marcos al Filipinelor, Mobutu Sese Seko al Zairului, Sani Abaca al
Nigeriei sau Jean-Claude Duvalier din Haiti.

IV.Demografie

Limbile oficiale din Elveția: Germană (63,7%; 72,5%) Franceză (20,4%; 21,0%)
Italiană (6,5%; 4,3%) Retoromană (0,5%; 0,6%)

Elveția se află la răscrucea mai multor mari culturi europene care au influențat puternic
limbile și cultura sa. Elveția are patru limbi oficiale: germana (63,7% din totalul populației, cu
rezidenții străini; 72,5% din rezidenții cetățeni elvețieni, în 2000) în nordul, estul și centrul țării;
franceza (20,4%; 21,0%) în vest; italiana (6,5%; 4,3%) în sud.Retoromana (0,5%; 0,6%), o
limbă romanică vorbită local în cantonul trilingv Graubünden din sud-est, este și ea desemnată
prin articolul 4 al Constituției Federale ca limbă națională, alături de franceză, germană și
italiană, și ca limbă oficială atunci când autoritățile comunică cu persoane de limbă retoromană
(articolul 70), dar legile federale și alte legi nu sunt în mod obligatoriu redactate și în această
limbă. Guvernul federal se obligă să comunice în limbile oficiale, iar în parlamentul federal,
discursurile se traduc în și din germană, franceză și italiană.

Germana vorbită în Elveția este predominant un grup de dialecte alemanice denumite

colectiv „germana elvețiană”, dar comunicația scrisă folosește de regulă germana elvețiană
standard, în vreme ce majoritatea programelor radio și TV sunt și ele în germana elvețiană. Se
vorbesc și unele dialecte de provensală în comunități rurale din zona francofonă, cunoscută ca
„Suisse romande”, dialecte denumite Vaudois, Gruérien, Jurassien, Empro, Fribourgeois,
Neuchâtelois și, în zona italofonă, Ticinese (dialect al lombardei). Chiar și limbile oficiale
(germana, franceza și italiana) împrumută unii termeni care nu au sens în afara Elveției,
împrumutați din alte limbi (cum ar fi cuvântul german Billette luat din franceză), după termenul
cu același sens (ca termenul azione utilizat în italiană nu ca „acțiune”, ci ca „reducere” după
termenul german Aktion). Învățarea uneia dintre celelalte limbi naționale în școală este
obligatorie pentru toți elvețienii, astfel majoritatea elvețienilor sunt cel puțini bilingvi, mai ales
cei ce aparțin minorităților.

16
 IV.1 Urbanizarea

Între două treimi și trei sferturi din populație locuiește în zone urbane.Elveția a trecut
de la a fi o țară predominant rurală la una urbană în doar 70 de ani. Începând cu 1935,
dezvoltarea urbană a cuprins o proporție la fel de mare din peisajul elvețian cât a cuprins în
precedenții 2.000 de ani. Această explozie urbană nu afectează doar zona podișului, ci și văile
montane din Jura și din Alpi și au apărut îngrijorări privind utilizarea pământului. De la
începutul secolului al XXI-lea, creșterea demografică în zonele urbane este mai mare decât cea
din zonele rurale.

V.Elveția și Uniunea Europeană

Elveția a votat împotriva aderării la Zona Economică Europeană într-un referendum din
decembrie 1992 și de atunci a întreținut și și-a dezvoltat relațiile cu Uniunea Europeană (UE)
și cu țările europene în principal prin acorduri bilaterale. În martie 2001, elvețienii au refuzat
din nou prin vot popular începerea negocierilor de aderare la UE.

Mai recent, elvețienii și-au armonizat practicile economice cu cele ale UE în multe
aspecte, într-o tentativă de a-și ameliora competitivitatea pe plan internațional. Economia a
crescut cel mai recent cu circa 3% pe an. Aderarea la UE este un obiectiv pe termen lung al unei
părți din guvernul Elveției, dar există un sentiment popular considerabil de opoziție față de acest
proces, sentiment susținut mai ales de Partidul Popular (SVP). Zonele vestice, francofone,
precum și regiunile urbane din restul țării, tind să fie mai pro-UE, nereprezentând însă o
proporție semnificativă a populației.

Guvernul a înființat un Birou de Integrare în cadrul Departamentului Federal de Afaceri

Externe și al Departamentului Federal de Afaceri Economice. Pentru a minimiza consecințele
negative ce derivă din izolarea Elveției față de restul Europei, Berna și Bruxelles-ul au semnat
în 1999 șapte acorduri bilaterale pentru a liberaliza comerțul transfrontalier, și acestea au intrat
în vigoare începând cu 2001. Această primă serie de acorduri bilaterale cuprindea și libera
circulație a cetățenilor. O a doua serie, ce acoperă nouă aspecte, a fost semnată în 2004 și
ratificată ulterior. Aceasta cuprinde Tratatul de la Schengen și Convenția de la Dublin. Cele
două părți continuă să discute alte zone de cooperare.

În 2006, Elveția a aprobat investiții de 1000 de milioane de franci în țările mai sărace
ale UE din sudul și centrul Europei, susținându-și astfel cooperarea și legăturile cu UE în
ansamblul ei. Asupra Elveției s-au pus adesea presiuni, atât din partea UE, cât și din alte surse
internaționale, pentru a reduce nivelul de protecție a secretului bancar și de a ridica taxele pentru
a ajunge la paritate cu UE. S-a discutat preliminar în patru noi arii: liberalizarea pieței energiei
electrice, participarea la proiectul european GNSS Galileo, cooperarea cu centrul european
pentru prevenția bolilor și recunoașterea certificatelor de origine pentru produsele alimentare.

17
 La 27 noiembrie 2008, miniștrii de interne și ai justiției din Uniunea Europeană au
anunțat aderarea Elveției la zona de liberă circulație Schengen începând cu 12 decembrie 2008.
Punctele de trecere a frontierei terestre rămân în funcțiune doar pentru transporturile de mărfuri,
persoanele nemaifiind controlate, deși pașapoartele au continuat să fie verificate până la 29
martie 2009, pentru a verifica dacă provin dintr-o altă țară Schengen.

V.1. Neutralitatea Elveției. De ce Elveția este o țară neutră?

Poziţia neutră a Elveţiei a fost stabilită, în mod oficial, în urmă cu aproape 200 de ani.

De aproape cinci secole, Elveţia are statutul de ţară neutră. State precum Irlanda, Austria
sau Costa Rica au ales să aibă o poziţie similară, însă Confederaţia Elveţiană este cea mai veche
şi cea mai respectată dintre ele. Totuşi, cum au ajuns elveţienii să ocupe acest loc atât de
privilegiat în viaţa politică mondială?

Primele încercări de stabilire a neutralităţii au fost făcute după Bătălia de la Marignano,

pe care elveţienii au pierdut-o în faţa francezilor, în anul 1511. Atunci, s-a hotărât ca ţara să nu
îşi mai manifeste dorinţa de expansiune, ci, din contră, să se menţină pentru totdeauna în
graniţele proprii. Statutul neutru al elveţienilor a fost stabilit definitiv la sfârşitul Războaielor
Napoleoniene, când marile puteri europene au ajuns la concluzia că o Elveţie neutră ar putea
contribui la stabilizarea situaţiei în regiunile de graniţă dintre francezi şi habsburgi. În 1815, în
timpul Congresului de la Viena este semnată declaraţia internaţională prin care se stabilea
,,neutralitatea perpetuă" a statului elveţian.

Deşi erau neutri, în timpul Primului Război Mondial, elveţienii şi-au mobilizat armata
şi au acceptat refugiaţi pe teritoriul lor. La sfârşitul marii conflagraţii, nou-formata Ligă a
Naţiunilor a recunoscut şi ea vechiul statut al Confederaţiei Elveţiene şi chiar şi-a stabilit sediul
aici, în oraşul Geneva. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, văzându-se încercuiţi de
Puterile Axei, elveţienii au luat decizia controversată de a-şi continua relaţiile economice cu
Germania nazistă.

Cand se vorbeste despre neutralitate, exemplul Elvetiei este poate cel mai convingator.
Neutralitateaacestui stat are radacini foarte puternice in trecut. Ea nu a fost si nici nu este
înţeleasă de către cei mai mulţidintre elveţieni ca fiind un sfârşit al statului sau ca fiind un
obiectiv al politicii externe şi al securităţii.Dimpotrivă, neutralitatea este luată ca fiind un drum
care asigură securitatea externă a Elveţiei.

Pentru Elveţia – stat etnic eterogen - neutralitatea este considerată ca fiind singura
posibilitate demenţinere a unei uniuni naţionale şi independente politic, în care participarea
activă la disputeleinternaţionalear compromite de o manieră iremediabilă această uniune.

Neutralitatea Elveţiei devine un element de drept public european în 1814. Elveţia a

reuşit graţie lui Pictetde Rochemont să se facă acceptată de către toate puterile prin statutul de
neutralitate. Acest statut a fost consacrat prin Declaraţia Puterilor, la 20martie 1815, la
Conferinţa de Pace de la Paris, cu privire la interesele Confederaţiei Helvetice în termenii în

18
care puterile semnatare făceau o “recunoaştere formală şi autentică a neutralităţii permanente a
Elveţiei “ şi îi garantau “integritatea şi inviolabilitatea teritoriului său”.

Acest statut a trebuit să fie reafirmat în 1919 de articolul 435 din Tratatul de la Versailles care
stipulata garantiile în favoarea Elveţiei
Situaţia internaţională a Elveţiei poate fi definită prin următoareletrele caracteristici :

-are un regim juridic cu caracter permanent care este valabil atât în timp de pace, cât şi în timp
de război;

-se caracterizează prin universalitatea sa, aplicarea sa fiind exclusivă faţă de orice tratament
diferenţiatdin parteasau dinspre un stat terţ;

-neutralitatea Elveţiei este o neutralitate fără incidente, în principiu, asupra comportamentului

individualal resortisanţilorconfederaţi.

Aşadar, neutralitatea Elveţiei are, în primul rând, un regim juridic cu aplicare

permanentă. Având libertatea de a alege neutralitatea, Elveţia are, de asemenea, libertatea de a
renunţa la ea. Aceasta include ş iobligaţia de a ocroti statutul său neutru prin folosirea forţei
dacă şi când este necesar.

Tema abţinerii impune Elveţiei o oarecare rezervă în conduita sa de politică externă. Nu

trebuie confundată, însă, cu indiferenţa şi dacă exclude simpatiile şi preferinţele nu înseamnă
că antrenează mai puţin obligaţia pentru Elveţia de a evita toate alianţele care pot fi susceptibile
să-i compromită neutralitatea. Cei mai mulţi dintre elveţieni sunt de părere că dacă s-ar întâmpla
ca în viitor să apară un mecanisminternaţional de securitate care să –şi dovedească capabilitatea
oferind Elveţiei acelaşi grad de securitate ca statutul de neutralitate, atunci acest stat ar putea
decide să renunţe la neutralitate şi în locul acesteia să adopte un asemenea sistem de securitate.

La începutul anilor ’90, la sfârşitul ordinii lumii bazată pe bipolaritate, Elveţia s-a
declarat voluntar, înspirit de solidaritate şi în armonie cu celelalte state neutre, pentru a susţine
sancţiunile non-militare adoptate de comunitatea internaţională a naţiunilor împotriva oricărui
stat care încalcă legea.Din 1990,Elveţia a participat regulat la sancţiunile internaţionale, în
măsura în care acestea servesc la întărirea Constitutiei federala adoptata de Elvetia in 1848 a
ramas valabila pana in 1999, cu o singura revizuire in 1874; constitutia cea noua a intrat in
vigoare in 2000. Din 1959, Elvetia a fost o democratie a concordantei sau a consensului, in care
cat mai multe partide, asociatii si grupuri sociale sunt incluse in procesul politic si in deciziile
luate prin acord. Acest principiu reprezinta baza Consiliului Federal. Dupa asa-numita Formula
magica, acesta este compus din reprezentanti a patru partide, care cauta impreuna solutii
politice. Acest sistem de guvernare este foarte stabil datorita lipsei totale a opozitiei. Guvernul
national are insa autoritate numai in 22 de de cantoane, acestea fiind dependente de democratia
a 3000 de municipalitati, astfel ca deciziile luate de sistemul federal si cele luate de cantoane
pot fi contradictorii. De exemplu, in 1971, femeilor li s-a acordat dreptul la vot la nivel federal,
insa femeile din Appenzell au reusit sa voteze in cantonul lor abia in 1990.

Populatia elvetiana are o traditie indelungata a votului direct cu privire la probleme

importante, in spatii deschise, indeosebi in unele cantoane montane, unde cetatenii voteaza prin

19
ridicarea mainii. Un astfel de vot a avut loc in cazul schimbarii constitutiei. La fel, elvetienii au
decis prin referendum in 1992 sa nu adopte sistemul monetar european, sa nu intre in Uniunea
Europeana in 2001 si sa adere la Organizatia Natiunilor Unite in 2002. Desi Elvetia se numara
printre membrii fondatori ai Asociatiei Europene a Liberului Schimb, infiintata in 1960,
apartenenta care nu intra in conflict cu principiul politic al neutralitatii ei, majoritatea cetatenilor
Elvetiei au simtit ca apartenenta la UE ar insemna integrarea politica in comunitatea natiunilor
europene. Elvetia are deja legaturi economice puternice cu Uniunea Europeana prin contracte
bilaterale, cum ar fi acordul cu privire la tranzitarea Alpilor pentru masinile de mare tonaj, insa
abandonarea neutralitatii traditionale este respinsa de majoritatea cetatenilor.

Deşi este situată în inima Europei, Elveţia nu este stat comunitar. Uniunea Europeană
este principalul partener comercial al Elveţiei, însă această ţară nu a fost niciodată integrată
juridic în UE.

Prin votul popular negativ dat Acordului privind Spaţiul Economic European în
decembrie 1992, Elveţia este singura ţară din vestul Europei, cu o economie majoră, care nu
face parte din UE. Preocuparea de a atenua consecinţele economice negative datorate
neparticipării la piaţa unică europeană s-a concretizat prin semnarea, în 1999, a unui prim
pachet de şapte acorduri bilaterale cu UE în domenii de interes comun: libera circulaţie a
persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, agricultura, barierele tehnice în comerţul
internaţional, piaţa de achiziţii publice, cercetare-dezvoltare. O a doua serie de opt acorduri
bilaterale au fost încheiate în 2004.

Aderarea la Uniunea Europeană ar însemna transformãri importante la nivel economic

pentru această ţară:
- renunţarea la secretul bancar. Sistemul lor bancar se bazează pe păstrarea confidentialităţii
clienţilor, iar foarte mulţi europeni cu afaceri mai puţin curate îşi ţin banii în băncile de aici,
- înlocuirea francului elveţian cu euro,
- creşterea TVA-ului,
- participarea la raidurile militare europene, ceea ce ar dăuna statutului de neutralitate.

La întrebarea de ce nu este Elveţia stat membru a răspuns într-un interviu şi

Andeas Gross, proeminent om politic şi universitar elveţian: Motivul este istoria. Europa
a trecut peste trei războaie. Elveţia a supravieţuit singură. Europa şi ceilaţi au eşuat, tot
singuri. De aceea am învăţat că trebuie să cooperăm pentru a ne proteja. În momentul
acesta Elveţia crede ca poate face totul singură. Experienţa creează mentalităţi şi
mentalităţile creează schimbările aşa cum închizi sau deschizi lumina. Trebuie să lucrăm
ca să adaptăm mentalităţile la viitor, şi nu la trecut. Dacă Elvetia va rămâne singură îşi
va pierde puterea democratică, chiar dacă statul este foarte bine organizat. Statul naţional
nu mai poate apăra democraţia. De aceea cred că Elvetia are nevoie de Europa. Dar de o
Europa mai bine organizată în sensul descentralizării, respectului pentru diversitate, o
Europa în care, prin elemente de democraţie directă cetăţenii să aibă mai multa putere,
cu un parlament bicameral în care ţările să fie reprezentate.

20
 Se ştie că Elveţia nu este în Uniunea Europeană, deşi are numeroase acorduri cu UE. De
ce nu a aderat Elveţia la Uniunea Europeană? Răspunsul este simplu. Pentru că a dorit să-şi
păstreze statutul de ţară neutră, să rămână în partea de sus a topului celor mai bogate state din
lume şi să-şi păstreze secretul bancar.

Deşi este situată în inima Europei, Elveţia nu este stat comunitar. Uniunea Europeană
este principalul partener comercial al Elveţiei, însă această ţară nu a fost niciodată integrată
juridic în UE.
În 1992, Elveţia, ţara referendumurilor pentru orice, refuză să adere la Spaţiul Economic
European, iar decizia a fost bună, pentru că a rămas prosperă într-o Europa care a fost lovită de
criză. Cu toate acestea, Elveţia are numeroase acorduri cu UE şi a fost singurul stat care a ţinut
un referendum, în 2009, privind aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană.

În Elveţia îşi au sediul mai multe organizaţii internaţionale, inclusiv al doilea birou al
ONU din lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb. Elveţia este membră a Acordului Schengen, privind spaţiul de liberă
circulaţie în Europa. Din zona Schengen fac parte Elveţia, Norvegia, Liechtenstein şi Islanda,
ca ţări non-UE, şi 22 de state membre ale UE, printre care nu se află şi România. Astfel, cetăţenii
celor 26 de ţări pot intra pe teritoriul oricărui stat membru spaţiului Schengen fără să fie
controlaţi la frontiere.

Alte acorduri ale Elveţiei cu UE acoperă: liberul schimb, deschiderea parţială a pieţei
asigurărilor, ridicarea barierelor comerciale, cercetarea, agricultura, transportul, lupta împotriva
fraudei financiare, mediul, educaţia, cercetarea, taxarea veniturilor dobânzilor din economii.

Chiar dacă nu este membră a Uniunii Europene, Elveţia este una dintre cele mai bogate
ţări din lume dacă ne raportăm la PIB pe cap de locuitor, şi are cea mai mare bogăţie pe cap de
persoană adultă (în termeni de bunuri financiare şi nefinanciare) din toate ţările lumii.

Oraşele elveţiene Zurich şi Geneva au fost clasate pe locurile doi, respectiv opt în
clasamentul calităţii vieţii. Elveţia este pe locul 20 al celor mai mari exportatori şi al
optsprezecelea cel mai mare importator de bunuri. Excelează la ceea ce se numeşte industrie
farmaceutică, de lux şi înaltă tehnologie.

Elveţia posedă frontiere comune cu Franţa, Germania şi Italia, trei dintre statele
fondatoare a Uniunii Europene. Confederaţia Elveţiană a adoptat limbile, religiile şi
manifestările culturale ale acestor ţări, fiind o poveste de succes al multiculturalismului. Şi prin
tradiţiile politice, Elveţia se dovedeşte a fi o ţară europeană prin excelenţă, regimul său
parlamentar şi partidele politice fiind asemănătoare celor ale statelor vecine. Din punct de
vedere demografic, peste 870.000 de cetăţeni ai UE sunt rezidenţi ai Confederaţiei, iar
aproximativ 700.000 de persoane traversează frontierele Elveţiei în ambele sensuri, zilnic. În
plan economic, Elveţia este practic profund integrată în UE, circa 60% din exporturile şi
aproape 80% dintre importurile elveţiene desfăşurându-se cu UE.

21
 V.2 De ce Elveția nu este membră UE?

De ce nu este Elveţia în Uniunea Europeană. Acord de limitare a evaziuni fiscale.

Dar, de ce i-a fost frică nu a scăpat. Mai de voie, mai de nevoie, Uniunea Europeană şi
Elveţia a semnat în mai anul acesta, un acord prin care se urmăreşte limitarea evaziunii fiscale,
documentul urmând să intre în vigoare în 2018. De atunci, rezidenţii UE nu vor mai putea
ascunde în băncile elveţiene veniturile nedeclarate, în condiţiile în care Uniunea Europeană şi
ţara cantoanelor vor face schimb automat de informaţii privind conturile bancare deţinute de
cetăţenii lor.

Potrivit acordului dintre UE şi Elveţia, statele membre vor primi, anual, numele,
adresele, datele de identificare fiscală şi datele de naştere ale persoanelor cu conturi în Elveţia,
precum şi alte informaţii despre situaţia lor financiară, se arată în comunicat.

Noul acord corespunde cu regulile sporite de transparenţă convenite anul trecut de

statele membre UE, precum şi cu noile standarde ale Organizaţiei pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică şi ale G20, privind schimbul automat de informaţii.

Elveţia reprezintă unul dintre principalii investitori străini în România, iar printre
sectoarele în care s-au realizat investiţii se numără: sectorul materialelor de construcţii,
telecomunicaţii, energetic, industria alimentară, zootehnie, chimie şi petrochimie etc.
Principalii investitori elveţieni în România sunt: Holcim – cel mai mare investitor
(ciment), Swisspor, Sika (materiale construcţii), ABB (energie), Ameropa, Greenfiber
(petrochimie), Novartis-Sandoz, Roche, Helvetica Profarm (farmaceutică), Nestle, Läderach,
Pacovis, Karpaten Meat (industria alimentară), Philipp Morris (tutun), Rieker (încălţăminte),
Seco, Sefar (industria textilă), Ringier, Edipresse (presă)

22
Concluzii
Prin votul popular negativ dat Acordului privind Spaţiul Economic European în
decembrie 1992, Elveţia este singura ţară din vestul Europei, cu o economie majoră, care nu
face parte din UE. Preocuparea de a atenua consecinţele economice negative datorate
neparticipării la piaţa unică europeană s-a concretizat prin semnarea, în 1999, a unui prim
pachet de şapte acorduri bilaterale cu UE în domenii de interes comun: libera circulaţie a
persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, agricultura, barierele tehnice în comerţul
internaţional, piaţa de achiziţii publice, cercetare-dezvoltare. O a doua serie de opt acorduri
bilaterale au fost încheiate în 2004.
Aderarea la Uniunea Europeană ar însemna transformãri importante la nivel economic
pentru această ţară, printre care: renunţarea la secretul bancar. Sistemul lor bancar se bazează
pe păstrarea confidentialităţii clienţilor, iar foarte mulţi europeni cu afaceri mai puţin curate îşi
ţin banii în băncile de aici înlocuirea francului elveţian cu euro, creşterea TVA-ului,participarea
la raidurile militare europene, ceea ce ar dăuna statutului de neutralitate

23
 Bibliografie
https://europa.eu/european-union/index_ro
https://www.capital.ro/tara-care-nu-va-intra-niciodata-in-uniunea-
europeana-salariul-mediu-este-de-5000-de-euro-iar.html
http://miratico.ro/elvetia-o-tara-mica-cu-ciudatenii-mari-cat-muntele/
https://www.google.ro/search?client=opera&hs=sql&biw=1366&bih=627
&tbm=isch&sa=1&ei=CoHgW6DwG4S2sQH1jImoCw&q=elvetia+imagini+si+
ue&oq=elvetia+imagini+si+ue&gs_l=img.3...5331.6839.0.7047.6.6.0.0.0.0.236.
874.0j4j1.5.0....0...1c.1.64.img..1.1.232...0j0i30k1j0i5i30k1j0i8i30k1.0.FYVo44
OEytg#imgrc=CGfNPG7974JFJM:

24