Marile zone turistice ale Globului

Diferenţierea între termenii de centru si regiune turistică nu este totdeauna clară. O regiune presupune
existenta mai multor centre legate între ele prin relaţii de subordonare sau coordonare, iar un centru
turistic trbuie să aibă o autonomie relativă faţă de alte centre sau regiuni turistice. Dificultatea rezidă în
faptul că de multe ori activităţile turistice sunt coordonate la nivel naţional sau regional, unele centre
fiind integrate unor regiuni mai extinse sau chiar invers, unele regiuni turistice pot gravita în jurul unui
mare centru ( cazul castelelor de pe Valea Loirei, intim legate de aglomeratia pariziană).

     În selectarea centrelor si regiunilor turistice s-a ţinut cont în primul rând de frecvenţa anuală a
turiştilor, deci de impactul activităţilor specifice asupra mediului economic şi a spţiului local, distingând
centrele tradiţionale de cele recente sau diferenţiindu-le după localizare – litorală, montană sau urbană.

Marile centre şi regiuni turistice ale Europei Occidentale

  

a)      Europa Mediteraneană  constiuie cea mai puternică aglomerare de centre turistice de pe Glob,

polarizând cam 1/3 din mişcările turistice internaţionale. La baza succesului acestei regiuni au stat câţiva
factori:

                             - apropierea de marile concentrări industrial-urbane ale Europei Nord-Vestice, cu un nivel

de trai ridicat;

                - tradiţiile în domeniu, ce urcă la începuturile turismului, graţie imaginii asociate cu strălucirea

Soarelui, blândeţea climatului şi mai târziu cu extinderea plajelor( rar adaptate turismului de masă, pe
alocuri fiind inospitaliere, constiuite din pietriş sau galeţi);

                - deschiderea spre turism a populaţiilor locale, datorită temperamentului meridional şi situării

pe marea axă ce leagă vechile porturi ale Mării Mediterane cu cele mai noi ale Mării Nordului, la
întretăierea fluxurilor comerciale din Lumea Veche, fapt ce a asigurat o deschidere faţă de străini, o mai
mare libertate de comunicare;

                 - se adaugă existenţa în zonă a unor vechi centre cultural-artistice care exercită o puternică
atracţie ( Florenţa, Veneţia, Sevilla) sau au un rol primordial în domeniul spiritual – cazul Romei, capitală
a catolicismului, formă a creştinismului, ce se vrea universală, ori prezenţa a numeroase oraşe cu vestigii
antice, medievale, adesea oraşe-muzeu, conservând aproape intacte structuri urbane din perioada
Renaşterii sau din cea barocă.

    Aceşti factori reuşesc asfel să răspundă motivaţiilor celor mai mulţi turişti contemporani. Se impun
totuşi modificări faţă de epocile trecute. Aristocraţia britanică, apoi continentală, obişnuia să
frecventeze aceste zone în anotimpul hibernal în câteva puncte privilegiate, spre deosebire de masele
turistice contemporane concentrate în sezonul estival ( iunie-august), împrăştiate într-o sumedenie de
staţiuni, în lungul coastelor sau în numeroasele centre din interior. Rolul Soarelui altădată negativ-
pălăriile şi umbrelele de soare constituiau accesorii indispensabile, iar băile de mare nu erau compatibile
cu sistemul de valori al epocii, a devenit pozitiv, complet inversat – turistul contemporan simţindu-se
lezat fără bronzajul de rigoare. Localizarea a evoluat treptat de la cele câteva centre privilegiate ( Cote
d” Azur şi Riviera di Ponente) la constituirea unei macroregiuni ce tind să înconjure Mediterana.
Delimitările care pot fi făcute în cadrul acestei ţin mai ales de profilul turistic şi poziţia geografică :

-          marile centre şi regiuni turistice costiere, balneare în esenţă, ce primesc între 5-15 milioane de
turişti anual, fiecare, atât străini cât şi interni. La egalitate se află :

              - Cote d`Azur – între Saint Tropez şi Menton, având ca centre importante printre altele, Nice,
Cannes, Saint Raphael, Antibes şi Monte Carlo; o extindere recentă a acesteia poate fi considerată
coasta joasă a Languedocului, supusă unei amenajări complexe în anii 1950-1960, cu staţiuni destinate
turismului de masă ( Cap d”Agde, Sete);

                - Costa Brava, din Catalonia, cu extindere spre sud în provincia Levante ( Costa Dorada cu
staţiunile Mataro şi Castelldefes), având ca centre polarizatoare Barcelona şi Valencia, asociind şi
arhipelagul Balearelor ( Palma de Mallorca, Ibiza, Minorca);

                - Costa Blanca ( Alicante, Cartagena, Benidorm) şi Costa del Sol, polarizate de Malaga ( Almeria,
Marbella, Motril, Torremolinos, Estepona) formează o a treia grupare de maximă importanţă, aflată mai
la sud , cu un sezon balnear prelungit până în octombrie şi cu numeroase monumente ce suscită un
intens turism cultural în principalele oraşe;

                 - Riviera di Ponente şi Riviera di Levante în Italia, extindere a Cote d”Azur spre est, în Liguria şi
Toscana, cu staţiuni renumite (Bordighera, San Remo, Diano Marina, Imperia în primul caz, Portofino,
Chiavari, Santa Margherita, Rapallo, Sestri Levante, Viareggio în al doilea caz);

                   - coastele sudice ale Italiei, în principal, în jurul golfului Napoli( Sorrento, insulele Capri şi
Ischia), dar şi mai la nord în jurul golfului Gaeta, cu staţiuni ce deservesc clientela romană (Terracina,
Formia, Minturno) sau spre sud în Calabria sau Sicilia (Taormina, coasta sudică), mult mai însorite decât
rivierele ligure sau toscane, dar aflate la distanţă mai mare şi puse recent în valoare;

                    - coasta adriatică a Italiei, în zona Veneţiei ( Bibbione, Caorle, Lido di Iesolo, Chioggia) şi la
sud de delta Padului ( Cesenatico, Rimini, Riccione, Pesaro), dar difuz şi mai la sud, în jurul Pescarei, sau
mai recent şi în Puglia (Monte Gargano, peninsula Salentina). Este destinată aproape exclusiv turismului
de masă;

                     - insulele şi arhipelagurile greceşti, care deşi izolate, formează o regiune distinctă, cu centre

celebre precum Corfu şi Zakynthos (în insulele Ionice), apoi cele din insulele Ciclade (Paros, Sira,
Santorin, Padmos) şi din Dodecanez (Rodos, Samos) sau din insula Creta (Chania);

                  -   coastele portugheze, mai ales Algarve, situată în sudul extrem, favorabil expusă, cu centre
vechi (Faro, Portimao, Albufeira), revalorizate după integrarea europeana, dar şi în apropierea Lisabonei
(Sintra, Cascais, Estoril) .

           Pot fi adăugate centrele mai puţin frecventate astăzi, pe coasta adriatică a Croaţiei şi
Muntenegrului (Opatija, Brioni, Capo d”Istria, Rovigno, în zona peninsulei Istria; Zara, Makarska, insula
Hvar, Split şi Dubrovnik, în Dalmaţia, golful Kotor, Budva, în Muntenegru).
                      - centrele urbane , de cele mai multe ori situate în interior, frecventate de mase
comparabile de turişti, de multe ori aceiaşi care vin şi pentru băi de soare, dornici să admire splendorile
arhitecturale ale unor lumi de mult apuse sau să viziteze nenumăratele valori culturale din adevarate
oraşe-muzeu. Pot fi menţionate ca centre foarte frecventate :

                                - în Italia – Roma, cu Vaticanul şi împrejurimile (grădinile Tivoli); Florenţa Sienna, Pisa,
Arezzo în Toscana; Perugia, Assissi şi Urbino în Umbria; Ravenna, Bologna, Parma, Mantova, Cremona,
Milano, Verona, Bergamo în Câmpia Padului şi regiunile adiacente; Napoli şi împrejurimile cu numeroase
vestigii şi vulcanul Vezuviu (Pompei, Ercolano, Paestum, Pozzuoli), Palermo, Catania în sud;

                                 - în sudul Franţei unde se disting o serie de oraşe mici cu un patrimoniu excepţional

(antic sau medieval): Avignon (capitală temporară a papalităţii în sec. XIII), Arles, Aix-en Provence,
Narbonne;

                                  - în Spania şi Portugalia – Cordoba, Sevilla, Granada (tripticul andaluz) căutate pentru
exotismul moştenirii culturale maure; Madridul, cu Escorialul şi vechile oraşe din vasta Castilie, multe
foste capitale – Leon, Burgos, Segovia, Valladolid, Salamanca, Toledo, Avilla, Guadalajara ; mai spre
nord-est, un interes major suscită oraşe precum Zaragoza, Barcelona şi Pamplona; în nord-vestul
oceanic, spaţiu ce se revendică din filonul cultural celtic, se impune Santiago de Compostella în Galicia,
ţintă a unui vechi pelerinaj; în Portugalia, Lisabona şi Porto se impun alături de o serie de oraşe mai mici
cu vechi tradiţii culturale, precum Coimbra, Evora, Santarem, Sintra.

                                     - în Grecia – Atena şi împrejurimile cu vestigii antice (Acropole, Pireu, Teba, Corint,
Capul Sunion, Eleusis, insula Egina, Marathon, Salamina); siturile celebre ale Eladei de la Delphi,
Olympia, Micene, Cnossos şi Phaistos (Insula Creta); mănăstirile de la Meteora sau de la Muntele Athos
(cu o frecventare redusă, exclusiv masculină); Salonic, cu vestigii romane şi bizantine.

                             Faţă de regiunile dominate de turismul balnear, frecvenţa turiştilor nu înregistrează, în

acest caz, variaţii foarte mari în timpul anului. Vara frecvenţa este totuşi mai ridicată, ca şi în jurul unor
sărbători religioase precum Crăciunul sau Paştele (nu numai la Roma).

                          - staţiunile balneoclimaterice şi de sporturi de iarnă,  fără a fi atât de caracteristice precum

în zona alpină, utilizează resursele specifice, care nu lipsesc: apele termele şi minerale, regiunea fiind
destul de sensibilă sub aspect tectonic, versanţii înzăpeziţi ai unor masive înalte (Apeninii – Gran Sasso
d”Italia, Monte Cimone la nord de Florenţa; Sierra Nevada în zona Granadei). Italia se remarcă în mod
deosebit şi prin prezenşa a numeroase staţiuni de interes terapeutic- Montecattini Terme şi Chianciano
Terme în Toscana, Fiuggi în Lazio sau insulele Ischia şi Procida din golful Napoli.

b)      Europa Atlantică

Vastă arie geografică, cu centre turistice dispersate, fără o conturare clară a unor regiuni dominant
turistice, deşi pe alocuri frecvenţa turiştilor este comparabilă cu cea a unor regiuni mediteraneene. Se
disting şi aici mai multe tipuri de centre :

      - faţada maritimă a Oceanului Atlantic, cu centre balneare de interes local, ce primesc milioane de
turişti anual. Se disting două regiuni clar conturate: Bretagne, în special coasta sud-vestică (Lorient,
Quimper, Pornichet) frecventată mai ales de către francezi; litoralul Ţării Bascilor, cu o frecvenţă mai
mare, în special internaţională (circa 5 milioane de turişti anual), unde se disting Biarritz în Franţa
(Coasta de Argint) şi San Sebastian în Spania. În afara acestora, foarte atractive sunt staţiunile
tradiţionale create în secolul al XIX-lea, devenite dominant rezidenţiale, selecte – Deauville în
Normandia, Les Sables d”Ollone în Vendee, Brighton, Eastbourne, insula Wight sau insulele Normande în
sudul Marii Britanii ca şi Blackpool, pe coasta vestică a acesteia, la Marea Irlandei. Se adaugă staţiunile
de pe coasta Mării Nordului în Belgia (Oostende, Zeebrugge) favorizate, ca şi celelalte, de proximitatea
metropolelor, fiind în primul rând centre de recreere.

      - marile centre urbane constituie o a doua categorie. Se disting net Parisul şi Londra (peste 10
milioane de turişti anual fiecare), plăci turnante ale turismului mondial, concurând, cele mai atractive
centre din Europa mediteraneană. Parisul devansează Londra totuşi, iar prin densitatea infrastructurii
turistice şi a numărului de turişti (la Kmp) poate fi considerat cel mai important centru turistic mondial.
Londra are handicapul traversării M. Mânecii, cu toată dezvoltarea legăturilor maritime sau mai recent a
celor submarine cu continentul. Parisul şi Londra pot fi privite ca adevărate regiuni turistice, fiecare
înglobând o serie de centre distincte din imediata apropiere (Versailles, Fontainebleu, Marne la Vallee,
Chartres, Valea Loirei, Reims, respectiv Breighton, Oxford, Cambridge, Windsor, Stratford-on-Avon,
Stonehenge). Rolul lor in istoria şi economia europeană face ca în domeniul turismului de afaceri şi
congrese să fie între primele din lume (Parisul cu cele mai multe congrese din lume, iar Londra
concurează cu New York şi Tokyo, la categoria întruniri de afaceri).

     În afara acestor două mari centre, celelalte centre turistice din zonă au o frecvenţă mai redusă, dar
importanţa unora este în creştere, cazul capitalei belgiene, Bruxelles, devenite sediul unor organizatii
regionale sau internaţionale, dar si altele - Amsterdam, Strassbourg, Koln, Munchen, Berlin, Viena,
Geneva. Unele dintre acestea au, asemenea Parisului, centre secundare în apropiere formând adevărate
regiuni turistice — Berlinul, cu Potsdam, Viena şi   valea Dunării, de exemplu. O regiune turistică mai
difuză, dar traditională, este valea Rhinului, cu numeroase oraşe culturale unde se remarcă mai ales
turismul fluvial (Koln, Koblenz, Mainz, Freiburg, Heidelberg). Oraşele flamande formează şi ele o regiune
turistică distinctă (Gand, Bruges, Anvers), alături de o serie de staţiuni situate la Marea Nordului sau în
interior. Interes turistic major prezintă şi multe alte oraşe de multe ori de dimensiuni mai mici sau
situate spre periferie, dar cu un rol istoric sau cultural important precum: Edinburgh în Scoţia; Dijon sau
Nancy în Franţa; Aachen, Weimar, Augsburg în Germania etc.

      - arcul alpin,  cel mai important spaţiu turistic montan din lume, formează o vastă macroregiune
turistică din Alpii francezi până în Slovenia. inaintea dezvoltării turismului de masă, frecvenţa turiştilor
era mai redusă (alpinism, drumeţii, cură termală sau climaterică). Astăzi, turismul alpin este legat
în  mare parte de sporturile de iarnă, ce pun în  valoare întinsele suprafeţe înzăpezitede la altitudini
medii. Până în 1940 acest tip de turism era strict localizat în câteva staţiuni renumite: Chamonix,
Megeve, Aix les Bains în Franţa, Davos, Saint Moritz şi Crans-Montana în Elveţia, Innsbruck în Austria şi
Cortina d`Ampezzo  în Italia, toate păstrându-şi prestigiul, dar concurate de cele mai noi, situate de
multe ori la altitudini mai mari, determinând  o adevărată colonizare a munţilor.

       Sectorul cu cel mai intens turism, datorită combinării turismului estival cu cel de iarnă, este cel
francez, pe linia Grenoble-Annecy, având în centru Chamonix, dar cu numeroase noi centre pe Val
d'Isere (în zona Albertville mai ales, la poalele Mont Btancului (4807 m), unde s-a organizat şi una din
ultimele olimpiade albe — Moutiers, Avoriaz).
Condiţiile naturale ale Alpilor francezi sunt ideale pentru dezvoltarea turismului alpin (expunerea
vestică, poziţia mai meridională), echiparea este foarte bună, iar accesul facil, fiind situat în calea
principalului flux turistic mondial.

Comparabili prin calitatea echipărilor, dar cu o frecvenţă ceva mai redusă,  sunt si Alpii
elveţieni  (cantoanele Valais, Berna, Lucerna si Grisons), unde, alături de centre tradiţionale precum
Davos, Crans Montana, St. Moritz, se remarcă Zermatt, staţiune situată la poalele a două dintre cele mai
mari înălţimi alpine -Matterhorn (Cervino) cu 4478m si Monte Rosa cu 4637 m, ce asigură un sit
unic, intens valorificat de publicitate, Interlaken, Jungfrau.

Alpii austrieci  au în centru Tirolul, polarizat de Innsbruck (cu statiuni cunoscute ca lgls, Solbad, Kitzbuhel,
Krimml, Bad Ischl). Se adaugă Salzburg şi imprejurimile (Fuschl, St. Gilgen), Vorarlberg, iar mai la est
Carinthia.

în Italia,  în afara Alpilor Dolomitici (Cortina d'Ampezzo, Cavalese) , se remarcă şi Courmayeur în Val
d'Aosta la poalele Mont Blanc, Cervinia, aflată sub Cervino, Barzio în Alpii Bergamezi, Bardonecchia si
Sestrieres in Alpii Piemontezi.

De un interes oarecare se bucură şi staţiunile din sudul Germaniei, deşi altitudinea Alpilor bavarezi este
mai redusa (Garmisch Partenkirchen mai ales), ]a fel ca in Slovenia (Kraniska Gora). Manifestări şi
evenimente precum olimpiadele albe, diverse concursuri de cupă mondială la schi sau sărbătoarea
bicentenarului ascensiunii Mont Blanc in 1986 pot canaliza spre această vastă arie fluxuri masive de
turisti.

În afara acestora, de un mare interes turistic se bucură staţiunile climaterice şi de agrement situate

pe rivierele lacustre  precum cea a Lemanului (Montreux -Vevey în Elveţia, Evian şi Thonon-les Bains în
Franţa), a lacului Maggiore (Stresa, Locarno), Como, Garda, Lugano, pe versantul sudic al Alpilor ori pe
ţărmurile numeroaselor lacuri ce bordează spre nord Alpii elvetieni (Boden, Zurich, Lacul celor patru
Cantoane etc.).

Un interes particular îl prezintă şi carstul, frecvent în sud-vestul arcului Alpin, în sudul Masivului Central
în Franţa, sau în Alpii Dolomitici (Italia, Austria, Slovenia).

  Marile centre şi regiuni turistice ale Europei Răsăritene

 Dacă mişcările turistice din estul Europei sunt mai limitate traducând un decalaj în dezvoltarea
economico-socială, în extensie spaţială,activităţile turistice sunt comparabile, existând numeroase
centre şi  regiuni turistice, dificil de comparat din cauza insuficienţei datelor statistice, a infrastructurii
inadecvate şi a schimbărilor petrecute în ultimul deceniu.

a) Centrele turistice litorale  sunt specifice în primul rând în lungul coastelor Mării Negre, unde vin atât
turişti interni, dar şi internaţionali. Coasta baltică, defavorizată de climatul rece, este amenajată
punctual, cu o frecvenţă aproape exclusiv internă- cazul staţiunilor Iurmala din Letonia, Sopot
şi Miedzyzdroje (ins. Wolin) din Polonia.

Litoralul Mării Negre nu este nici el complet amenajat, între diversele sectoare existând diferenţe
însemnate. Astfel, sectorul bulgăresc  este mai înalt, amenajările fiind discontinue, remarcându-se cele
din zona de la nord de Varna (Albena, Nisipurile de Aur, Balcik, capul Kaliakra) sau mai la sud Slăncev
Breag şi Nesebăr. Sectorul românesc  cunoaşte cea mai intensă utilizare turistică, la sud de complexul
lagunar Razelm, cu amenajarea completă a cordoanelor litorale de tip "lido"  şi capacităţi de cazare
comparabile (cantitativ) cu cele de pe oricare rivieră mediteraneană - Mamaia, Eforie, Costineşti,
Neptun, Mangalia, toate polarizate de Constanţa, formând o veritabilă regiune turistică. În Ucraina,
cu toată orientarea sudică extrem de favorabilă, amenajările sunt concentrate în Crimeea  la poatele
muntilor din peninsulă, cu statiuni de renume, unele datând din perioada taristă (Ialta, Feodosia), altele
mai noi (Alupka, Simeiz, Aluşta). Secundar, amenajări balneare există şi în jurul oraşului
Odessa. Litoralul  caucazian,  prin climatul său de adăpost, cu nuanţe subtropicale, oferă condiţii optime
şi a fost amenajat mai ales în perioada sovietică (Soci, Tuapse, Suhumi, Pitsunda, Poti), constituind o
alternativă a Crimeei, după destrămarea fostei U.R.S.S., pentru cetăţenii ruşi. Distanţa faţă de Europa şi
insecuritatea acestei regiuni fac ca aceste două sectoare să fie frecventate aproape exclusiv de
clientela din statele C.S.I.

Încercările de îmbunătăţire a echipării şi de atragere a turiştilor straini, ţinta politicii turistice a tuturor

statelor din zonă, nu au dat rezultate, deşi cel puţin sectorul româno-bulgar ar putea forma o veritabilă
regiune turistică, în măsură să concureze cu cele mai cunoscute regiuni de acest tip din sudul Europei.
Este în scădere însă chiar şi fluxul intern, posibilităţile fiind tot mai reduse, iar o parte din clientela
internă preferă zone mai sudice (din Grecia, Turcia, Cipru), cu un climat mai cald, echipare de standard
international şi preţuri comparabile cu cele din tările de origine.

Un caz particular îl constituie Lacul Balaton,  care, pentru Ungaria şi nu numai, are o vocatie turistică
balneară certă, cu amenajări comparabile celor de pe litoralul mărilor şi o frecvenţă ce justifică
apelativul de "mare ungurească"  (statiuni de standard international la Siofok, Balatonszeplak,
Fonyod, Balatonfured sau Tihany).

b) centrele turistice urbane  sunt numeroase în Europa de Est, fară a le putea concura pe cele din Europa
Occidentală. Cuantificarea frecventei turistice  era mai facilă în perioada comunistă când cetăţenii erau
aduşi în grupuri organizate pentru diverse rnanifestări sau comemorări. Este cazul milioanelor
de vizitatori ce se ingrămădeau anual pentru a îndeplini "pelerinajul roşu"  la mausoleul lui Lenin din
Kremlin. Turiştii occidentali erau direct supravegheaţi şi conduşi de organismele turistice
oficiale (Inturist  in U.R.S.S., Cedok  in Cehoslovacia, O.N.T.  in Romania sau Balkanturist  in Bulgaria).
Situatia actuală, deşi schimbată esenţial - liberalizarea circulaţiei persoanelor este reală, nu
poate clarifica dimensiunea reaIă a fluxurilor turistice, mulţi dintre cei veniţi din exterior au ca mobil alte
activităţi (ajutorare, vizitarea familiilor, colaborări culturale etc.). Totuşi, imediat după 1990, s-a
înregistrat o creştere spectaculoasă a numărului vizitatorilor unor mari oraşe, mai ales în Cehia, Polonia
şi Ungaria. După câţiva ani s-a revenit la frecvenţa anterioară, dar calitatea serviciilor turistice a crescut
apropiindu-se de cea din Occident.

În afara marilor oraşe cu potential cert - Praga, Budapesta, Varşovia, Cracovia, Sankt Petersburg,
Moscova – în estul Europei – există o sumedenie de mici centre turistice, adesea vechi, din
perioada "belle epoque",  de factură climaterică sau termală, care îşi păstrează importanţa, cu toată
influenta negativă a reconstrucţiei comuniste (Karlovy Vary, Marianske Lazne in Cehoslovacia, Sinaia,
Slănic-Moldova, Vatra Dornei, Tuşnad, Herculane in Romania, Piatigorsk, Kisslovodsk, Essentuki,
Jeleznovodsk, in Caucazul de Nord etc.). Oraşele cu trecut istoric au fost insă extrem de afectate de
absenta unei politici clare de conservare a patrimoniului sau chiar de distrugerea lor sistematică pentru
a face loc cartierelor de "blocuri".  Unele state (Cehoslovacia, de exemplu) au fost ceva mai atente, motiv
pentru care Praga s-a şi dezvoltat ca o aglomeratie urbană, pentru a proteja Hradul şi Stare Miasto,
situatia fiind similară si  la Brno sau Bratislava, dar in altele (Romania, U.R.S.S.) interventia a fost brutala
adesea. Multe oraşe medievale pot avea un rol cert in redesenarea circuitelor turismului cultural in
această parte a Europei, cazul unor oraşe transilvane (Sighişoara, Sibiu), poloneze (Torun, Malbork,
Czestochowa), maghiare (Szekesfehervar, Vac,  Esztergom) sau ruseşti (Suzdal, Vladimir).

c) centrele turistice montane  nu ating nici pe departe dezvoltarea şi complexitatea activităţilor din
vestul continentului. Conditii de practicare a sporturitor de iarnă există in masivele mai inalte din Carpati
- Tatra, in Slovacia (valea Poprad) şi Polonia (Zakopane); Bucegi sau Călimani in Romania (Poiana Brasov,
Valea Prahovei sau Vatra Dornei), ori din Balcani – Rila, Vitoşa, cu statiunea Boroveţ in Bulgaria, sau in
jurul oraşului Saraievo in Bosnia, unde s-a organizat şi una dintre Olimpiadele albe. Utilizarea lor este
marginală, zona montană constituind mai degrabă decorul numeroaselor statiuni balneoclimaterice sau,
in cazul tarilor ortodoxe, al mănăstirilor integrate in circuitele turistice (nordul Moldovei, Rila, Metohia).
Un potential insemnat il prezinta zonele carstice (peşteri, avenuri, chei, resurgenţe etc.), frecvent in
zona balcanică (Croatia mai ales, cu zona lacurilor Plitvice) şi în cea carpatică (Apuseni, Mehedinti in
Romania, Aggtelek in Ungaria). incercările actuate de dezvoltare a agroturismului pot contribui la
valorificarea superioară a potentialului turistic din zona montană a Europei de Est, mai ales acolo unde
se poate combina cu un mediu etnografic bine păstrat (in special in zona carpatică nordică).

                                      Marile centre şi regiuni turistice nord-americane

a)  centrele balneare tradţionale:

-  coastele atlantice  primesc in fiecare vară milioane de americani, din megalopolisul Boswash mai ales,
atat in vacante, cat mai ales in week-end. Frecventa maximă a statiunilor de profil se inregistrează intre
Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia), cu plaje amenajate sau numeroase porturi de agrement. Fiecare
metropolă dispune de centre turistice destinate turismului de scurtă durată (Boston, New York sau
Philadelphia), cele mai cunoscute fiind: Atlantic City, situat la sud-vest de Philadelphia, unde amenajările
sunt complexe (cazinouri, numeroase reşedinţe secundare, terenuri sportive etc.), statiunile de pe
Long Island, ce deservesc aglomeratia newyorkeză. Avantajul acestor statiuni este apropierea pietei
turistice, dar frecvenţa este aproape exclusiv nord-americană (inclusiv canadiana).

La sud de golful Chesapeake, centrele turistice balneare devin tot mai rare, deşi climatul este
subtropical, vaste spatii repulsive fiind acoperite de lagune şi mlastini, nu lipsite totuşi de atractii
turistice. Doar in Florida, aceste spatii au fost amenajate, complexurile turistice fiind ingrămădite pe
cordoanele litorale, fără amenajarea plajelor, din cauza rechinilor şi a curentilor de ape, preferandu-
se piscinele (Miami Beach, Key West, Palm Beach). Discontinuitatea geografica a centrelor balneare de
pe coasta atlantică nord-americană contrastează cu densitatea lor in sudul Europei. O explicatie este şi
imensitatea spatiului, fatadele maritime sau lacustre opunandu-se interiorului slab umanizat.

- coasta pacifică  este intr-o situatie identica, discontinuitatea fiind chiar mai marcata. Cele mai multe
centre se concentrează in aglomeratia Los Angeles-San Diego, intre Santa Barbara şi Tijuana (Mexic), cu
statiuni foarte frecventate (Santa Monica, Santa Ana, Long Beach, Malibu, sau cele situate in insulele din
apropiere, multe cu caracter rezidential de lux). Specificul este dat peste tot de frecventa reşedinţelor
secundare şi a plajelor private. Spre nordul Californiei centrele de acest tip devin tot mai rare. O
prelungire, in mijlocul Pacificului, a acestei regiuni turistice este arhipelagul Hawaii (Honolulu, cu plajele
celebre de la Waikiki, vulcanii activi - Mauna Loa, Mauna Kea);
b) centrele urbane  sunt tot mai vizitate, deşi par oarecum monotone, şi nu au nimic din stralucirea
oraşelor din Lumea Veche. Câteva metropole americane primesc, fiecare, cateva milioane de turisti
anual, mare parte străini: New York, datorită rolului sau in economia mondială; Washington, capitala
S.U.A., cu numeroase constructii din secolul trecut, ce incearca să imite arhitectura europeana, multe,
obiect al unor pelerinaje, mai ales pentru americani (Casa Alba, Capitoliul, de exemplu); Philadelphia şi
Boston, oraşe cu un rot important in istoria americană; New Orleans, cu trecutul sau colonial francez,
numeroase clădiri tradand această epocă (Bourbon Place) şi aria adiacenta suprapusă deltei fluviului
Mississippi; San Francisco, cu un sit deosebit - golful omonim, traversat de Golden Gate; Quebec, in
Canada, una dintre cele mai vechi fundatii urbane din America de Nord, cu monumente din sec. XVII-
XVIII, Montreal etc.;

c)       centrele turistice montane  se remarcă prin extrema discontinuitate, fie ca e vorba de statiunile
balneoclimaterice sau de cele destinate sporturilor hibernale. Prima categorie este legată de prezenta
izvoarelor minerale şi termale, frecvente in Stancosii Centrali (Colorado Springs, Carlsbad, Hot
Springs). Statiunile hibernale sunt dependente de proximitatea marilor aglomeratii urbane –Lake Placid,
la nord de New York, sau Squaw Valley, Sun Valley, Aspen, in vest, Calgary, in Canada;

d)       siturile si mediile naturale celebre sau protejate  constitute o altă categoric de centre turistice

nord-americane. Ele pot atrage milioane de turişti, inclusiv strdini - cascadele Niagarei, ce suscită un
adevărat pelerinaj, favorizate de apropierea New Yorkului, poarta de intrare in America de Nord a
multor turişti străini, parcurile naturale Yellowstone, Yosemite, Sequoia, Mesa Verde, canionul Colorado,
defavorizate de distanta enormă, dar avantajate de o infrastructură complexă.

Cazuri particulare sunt Las Vegas,  Mecca mondiala a jocurilor de noroc, oraş aflat in plin desert, care
combină in ultimul timp turismul de afaceri cu spiritul ludic, si Hollywood,  a carui faima se datoreaza
domindrii pietei cinematografice mondiale.

Marile centre turistice din America de Nord sunt aşadar mai putin numeroase, mai putin dezvoltate,
situate in discontinuitate spatială, fapt ce genereaza o frecventă mai redusă, deşi nivelul de trai al
populatiei este foarte ridicat (31 910 $/loc. in 2000 fată de 26 870 $/loc. in C.E.E.). O explicatie o
constitute şi participarea masivă a americanilor la crearea fluxurilor turistice externe, spre Europa, Asia
sau America Latină.

                    Centrele şi regiunile turistice din ţările latino-americane,  africane şi asiatice

Sosite recent pe piaţa turistică, acest grup de tări, oferă un număr redus de centre, rareori formând
regiuni turistice, cu o frecventă in creştere, dar dezavantajate adesea de instabilitate economică sau
politică .

a)  America Centrală:

În această vastă arie se distinge in primul rand Mexicul,  unde centre precum Acapulco sau Ciudad de
Mexico pot rivaliza cu orice mare centru turistic din Europa sau nordul Americii. În afara acestora,
turismul balnear este in avant pe coasta pacifică - Manzanillo, Mazatlan, Puerto Valerta sau mai la nord
in peninsula California - Tijuana, Ensenada, La Paz, favorizate de apropierea S.U.A.. Dezvoltarea acestei
adevdrate "riviere"  a inceput incă inainte de război sub impulsul nevoii de exotism a clientelei nord-
americane. Spre deosebire, tărmul Golfului Mexic, este slab utilizat, fiind mai putin propice amenajărilor
balneare (tărmuri joase, cu frecvente mlastini si lagune insalubre). Se remarcă aici totusi, statiunea
Cancun, situată la distantă mare de capitală, recent amenajată si devenită una dintre cele mai căutate.

Mexicul are toate atuurile unei mari tări turistice, inclusiv in domeniul turismului cultural - frecvente
vestigii ale civilizatiilor precolumbiene (Peninsula Yucatan indeosebi), orase coloniale (Guadalajara,
Toluca, Veracruz, Puebla, Zacatecas) etc. Capitala dispune de o infrastructură de standard, avand
multiple avantaje – climat moderat de altitudine, dar grevat de poluare, situarea in aria centrală a
fostului Imperiu Aztec, cu numeroase vestigii, numeroşi vulcani activi, ape termale etc.

O a doua regiune turistică conturată, relativ recent o constituie Antilele,  nu atat cele mari cat cele mici -
Dominica, Grenada, Barbados, Bahamas, Bermude –, pentru care turismul balnear constitute principala
resursă. Clientela nord-americană asigură o dinamică ascendentă activitătilor turistice in tot
arcul insular, adăugându-se şi o clientelă europeană in "teritoriile de peste mări" ale Frantei mai ales
(Guadelupa, Martinica).

In afara acestora, zona istmului central-american nu oferă nimic comparabil, instabilitatea politic fiind
principala explicatie, Costa Rica, ferită de acest flagel fiind totusi destul de avansată in valorificarea
potentialului turistic, mizand pe apropierea imensei pieţe nord-americane.

b) Marile capitale africane şi asiatice  sunt singurele centre din aceste vaste spatii care au cunoscut o
insertie ceva mai timpurie a activitătilor turistice, avand si o infrastructură relativ bine echipată. Multe
dintre ale au rolul de tranzit -Hong Kong, Singapore, Cairo, acesta din urmă, bază a vizitării văii Nilului
cu vestigiile egiptene antice, sau au devenit centre de afaceri importante, urmand modelul capitalei
japoneze Tokyo - Seul, Taipei, Kuala Lumpur, Bangkok.

Japonia oferă o situatie aparte, infrastructura de profil fiind foarte dezvoltată, chiar dacă frecventa
turistică nu este comparabilă (intern) cu cea vest-europeană sau nord-americană. Oferta turistică este
foarte diversificată: statiuni balneare litorale (mat ales in sud); statiuni termale, foarte caracteristice,
firesc dacă ne gandim la vulcanismul specific arhipelagului nipon (cele mai cunoscute fiind in ins.
Kyushu); orase culturale precum vechile capitale Nara şi   Kyoto; atracţii naturale deosebite- cascade,
vulcani, parcuri naturale; staţiuni de sporturi de iarnă, mai ales în nord- Hokkaido, cu Sapporo, loc de
desfăşurare a multor competiţii internaţionale de profil şi nordul insulei Honshu.

                      Centrele şi regiunile turistice recente

Apărute sub impulsul mondializării, mai intai in apropierea regiunilor emitătoare, iar mai recent şi la
mari distanţe, constituie releele propagării unui mod de viata, specific "societătii de consum", de care
turismul este atat de dependent.

a) Centrele periferice

Dezvoltarea turismului in regiunile periferice a coincis cu avantul economic din primele decenii

postbelice si cu extinderea ofertei turistice in tările limitrofe in curs de dezvoltare, situate la mai putin de
trei ore de parcurs cu avionul. De acest avant au beneficiat indeosebi trei zone:

- Africa de Nord şi Orientul Apropiat,  mai ales regiunile costiere din Maroc (coasta mediteraneană de la
Tanger la Nador, cea atlantică in zona Agadir), al căror potential este similar celui din sudul Spaniei si din
Tunisia - Hammamet, Monastir, in zona capitalei, insula Djerba, la care se adaugă situl Cartaginei antice.
Ambele se conturează deja ca adevărate regiuni turistice. Spre deosebire, in Orientul Apropiat, situatiile
conflictuale reduc importanta turismului balnear deşi potentialul este similar. Clientela este in primul
rand europeană, această zonă functionând deja ca o anexă a marilor regiuni turistice europene, mărind
astfel integrarea, dorită de altfel, a acestor tări in spatiul economic vest-european;

-   ariile interioare ale Maghrebului,  unde s-au constituit regiuni turistice distincte, cu o amprentă
culturală - orasele imperiale din Maroc - Marrakech, Meknes, Fes, sau exotică - oazele sahariene din
Maroc, Algeria (M'zab) sau Tunisia (Tozeur, Kairouan);

-   sud-estul Asiei,  unde s-a dezvoltat recent turismul balnear, combinat cu exotismul particularitătilor
culturale locale (Thailanda, Malaysia, Indonezia, India, Filipine). Statiuni precum Phuket in Thallanda,
imprejurimile unor orase ca Bangkok (cu vechea capitală Ayutthaya), Manila (dotări turistice de prim
rang – statiunea climaterică Baguio, statiuni balneare, atractii naturale), Bombay-statiuni balneare
in apropiere si punct de plecare spre unele situri arheologice precum peşterile de la Ajanta, sau Djakarta
si insula Djawa (cu templele de la Borobudur si Prambanam sau grădinile botanice de la Bogor) ori insule
exotice precum Bali, cu numeroasele sale festivaluri traditionale, constituie deja atractii de prim rang,
favorizate de avantajul economic general al regiunii care a creat si o clientelă turistică
locală                                                                                               .

b) Centrele turistice de la mari distaţe                                                                                                                                         

Constitute rezultatul ultimelor evolutli ale turismului mondial care tinde să-si extindă activitătile tot mai
departe de regiunile emiţătoare in ciuda costului, care, raportat la veniturile medii, rămâne totusi
radicat, de beneficiile unei vacanţe exotice putandu-se bucura doar anumite pături ale societătilor
occidentale. Aceste noi centre sunt favorizate de avantajele transportului aerian şi de dorinta tot
mai multor state ale Lumii a Treia de a beneficia de veniturile pe care le aduce turismul. Se impun cateva
zone:

- Africa Occidentală,  in primul rand Senegalul (aria din jurul oraşului Dakar, estuarul fluviului
Casamance), Cote d'Ivoire (aria din jurul oraşului Abidjan) integrate in turismul standard al complexurilor
hoteliere internationale. Suportul publicitar excelent (exotism, plaje extinse, insorire permanentă),
distanta relativ redusă fată de Europa (cateva ore cu avionul) pot constitui premisele unui turism
de masă. Politica turistică a ţărilor din zonă incearca să utilizeze şi atuurile oferite de cadrul natural al
regiunilor interioare (vaste rezervatii, etnografie). Este o forma de turism numită "altemativ" (G. Cazes,
1990), ce asimilează modul de viaţă al autohtonilor, adresdndu-se unei minorităti turistice bine
motivate. O situatie similară este intalnita in Africa de Est (Kenya, Tanzania) sau de Sud
(Botswana), unde o atractie majoră o constituie rezervatiile. Totuşi, Africa, pe ansamblu, rămâne la
marginea fluxurilor turistice, deşi multe amenajări işi au originea in perioada colonială. Viitorul poate
transforma regiuni intinse ale continentului intr-un adevarat "paradis turistic", totul depinde de
interesele marilor organizatii şi corporatii transnationale care dirijează din umbră evolutia turismului
mondial.

-    Asia - Oceania,  unde in afara zonelor amintite, o vocatie turistică si-au descoperit-o unele insule sau
arhipelaguri — Maldive, Sri Lanka (in jurul capitalei -Colombo, Kandy - cu numeroase temple budiste),
dar şi in Polinezia - Tahiti, Samoa, defavorizate de distanta enormă fată de marii emiţători europeni şi
nord-americani.
-    America de Sud,  unde centre recente se dezvoltă pe coasta atlantică a Braziliei, cu un potential imens
(balnear, dar şi cultural - oraşe coloniale precum Olinda, Pernambuco, Salvador, Bahia), dar si in zona
unor situri precolumbiene din Peru (Machu Picchu, Cuzco), Bolivia sau Columbia.

În concluzie, noile centre turistice de la mari distante marchează o nouă  etapă in mondializarea acestei
activitălti,  legate atat de posibilitătile tot mai mari ale clientelei din tările dezvoltate, dar şi de
dezvoltarea unei pieţe turistice locale in acele zone favorizate de proximitatea marilor tări emitătoare
sau de boom-ul economic recent.

c) Centrele turistice”'pioniere" (posibile)

Secolul al XX-lea a marcat descoperirea şi explorarea unor regiuni inaccesibile până atunci, ce au

determinat aparitia unui flux marginal redus la cateva mii de persoane, legate de activităti sportive şi
parasportive inserate in circuitele turistice propuse de organizatiile specializate

- descoperirea unor medii naturale particulare precum: cel arctic -  Groenlanda, Laponia, Marele Nord
Canadian ; vulcanic,  cazul Islandei al insulelor Lipari, estul Africii; deşertic -  raliurile
transsahariene; ascensiunea inaltimilor - Himalaya (Nepal, India, Pakistan), Anzii argentino-chilleni,
Pamir; explorarea  vastei selve amazoniene  (complexe turistice la Manaus). Clientela atrasă de
aceste noi zone turistice imbină adesea cercetarea ştiintifică cu agrementul, desfaşurându-se pe spatii
vaste;

- dezvoltarea unor centre turistice in zone de interes economic si politic  major,  cazul Orientului Mijlociu,
unde E.A.U., Qatar, Kuwait, Bahrain sau Oman au dezvoltat in ultimele decenii o infrastructură turistică
puternică, de inalt standard (complexuri turistice, amenajdri balneare), promovand şi călătorii
spre interiorul peninsulei arabice, dar mai ales turismul de afaceri (majoritatea turiştilor din E.A.U. sunt
straini). Abu Dhabi, Dubai, Al Ain, Mascat, Manama constituie plăcile turnante ale unei viitoare regiuni
turistice a Golfului Persic, petrodolarii din zonă găsind astfel un mijloc eficient de reciclare a
veniturilor magnatilor petrolului.

Mondializarea turismului, judecată după repartitia geografică a fluxurilor şi a centrelor turistice, este
foarte inegală. Concentrarea activitătilor turistice este  deja excesiăi in jurul lacului mediteranean sau al
celui caraibian.  O nouă concentrare este pe cale să se contureze in jurul Mării Chinei de Sud.  Aceste
trei mări interioare, cu hinterlandul lor, beneficiază de apropierea marilor ţări emitătoare.
Reciprocitatea turistică intre tările receptoare şi cele emitatoare este inegală, din cauza unor factori
geografici, cazul Europei, unde populatiile mediteraneene nu sunt atrase de nordul continentului, sau a
factorilor socio-economici - in ţările sărace doar păturile privilegiate işi pot permite o călătorie la Paris,
Londra sau in Elvetia. Dinamica turismului de masă a fost însoțită de diversificarea formelor turismului în
spațiu, alternativele fiind mult mai numeroase decât în urmă cu o jumătate de secol. Acest fapt poate
avea urmări benefice, formele de turism tradițional devenind accesibile şi populației din țările în curs de
dezvoltare.