PAUL PETRESCU

Paradigma etnologiei moderne

„Şcoala” de etnografie a Elenei Secoşan, pe care am evocat-o în „episodul” anterior, a funcţionat

la parametrii maximi în Vâlcea anilor ’70. Printre „elevi” se numără, alături de atâţia meşteri şi
îndrumători din teritoriu, specialiştii formaţi sub îndrumarea sa, cărora le datorăm vitalitatea şi
dezvoltarea creatoare a artei populare contemporane din Vâlcea: Ioan St. Lazăr, Elena Stoica,
Maria Constantinescu, Maria Crişan-Gaghel, Maria Ionescu, Nina Florea şi alţii. Printre
produsele culturale ale acestei „şcoli”, câteva au atins, la vremea respectivă, standarde de
performanţă şi-şi păstrează şi astăzi perenitatea: în planul cercetării, cristalizarea şi consacrarea
tipologiei caracteristice portului popular vâlcean; în planul valorificării, sărbătoarea „Hora
costumelor”, de Florii, la Pietrari, viabilă şi în prezent. Cât priveşte aportul Elenei Secoşan la
monografia „Arta populară din Vâlcea” (1972), el s-a concretizat în concentratul, dar
substanţialul capitol „Portul popular”, mostră de discurs ştiinţific, remarcabil prin densitatea
informaţiei şi analiza aplicată, prin coerenţa demonstraţiei şi acurateţea stilistică. Şi, peste
scriitură, aura unei înţelepciuni care explorează deopotrivă profunzimile spiritualităţii ancestrale
şi tinereţea fără bătrânţe a tradiţiei perene, pentru care Elena Secoşan reprezintă o paradigmă
exemplară. Aceeaşi benefică înrâurire formatoare, dar în tipare mai subtile, a avut asupra noastră
Paul Petrescu, protagonistul evocării de faţă, al doilea coautor al monografiei-album „Arta
populară din Vâlcea”. Capacitarea etnografului în acest proiect continua alte prezenţe ştiinţifice
ale sale în Vâlcea, valorificate în lucrări despre patrimoniul etnocultural al zonei: „Ceramica de
Hurez” (împreună cu Paul Stahl, 1956) – studiu fundamental în bibliografia subiectului;
„Arhitectura populară românească. Regiunea Piteşti” (în colaborare, 1957), o bună parte din
teritoriul Vâlcii aflându-se atunci în cuprinsul regiunii argeşene. Cele două domenii – arhitectura
şi ceramica – urmau să fie „acoperite” de specialist şi în cadrul sintezei asupra artei populare
vâlcene (capitolele: „Arhitectura” şi „Ceramica”). De fapt, Paul Petrescu era un etnograf
polivalent, capabil să abordeze cvasitotalitatea componentelor civilizaţiei şi culturii populare.
Încă o lucrare doveditoare, care se referă şi la spaţiul vâlcean şi care a fost lansată, la apariţie, în
Vâlcea, este tocmai rodul conlucrării dintre Elena Secoşan şi Paul Petrescu: „Portul popular de
sărbătoare din România” (1984); în monumentalul album-studiu, costumul vâlcean beneficiază
de o reprezentare valorică. Când ne-a devnit colaborator, Paul Petrescu era deja o personalitate în
domeniu: după studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti şi după un stagiu de iniţiere în
conservarea patrimoniului etnocultural la Muzeul Satului, Paul Petrescu îşi fundamentează
cariera ştiinţifică pe activitatea de cercetare în cadrul Institutului de Istoria Artei, ca şef de secţie
şi secretar ştiinţific. Ulterior, a funcţionat în calitate de cercetător şi şef de sector la Institutul de
Cercetări Etnologice şi Dialectologice, activitate care a favorizat multiplicarea contactelor şi
relaţiilor cu Vâlcea. „Cartea de vizită” a tânărului savant (cu doctorat în filosofie, 1968)
includea, la finele anilor ’60, temeinice studii de profil (arhitectură, ceramică, textile, port
popular) şi contribuţii la monografii zonale (Argeş şi Muscel, Banat, Dobrogea, Hunedoara,
Prahova, Transilvania, Valea Bistriţei, Vâlcea ş. a.) şi la lucrări de referinţă asupra artei populare
româneşti. Lista coautorilor acestor sinteze este elocventă pentru standardul ştiinţific la care se
situa cercetătorul: Tancred Bănăţeanu, Florea Bobu Florescu, Adrian Gheorghiu, Cornel Irimie,
Paul Stahl, Florea Stănculescu, Boris Zderciuc şi alţii. O bună parte din elita etnografiei
româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Colaborarea noastră (îl asociez aici pe Ioan St.
Lazăr) cu Paul Petrescu a fost instructivă şi în munca de cercetare pe teren, dar a fost mai
profitabilă în formarea gândirii etnologice: ne-a deschis orizontul ştiinţific, ne-a stimulat apetitul
cunoaşterii culturii populare ca fenomen complex şi unitar. Paul Petrescu reprezenta pentru noi
paradigma etnologiei moderne, statutul cercetătorului care depăşise factologia şi descripţia
etnografică, abordarea empirică şi fragmentaristă, aspirând, în concordanţă cu evoluţia
conceptelor şi metodelor ştiinţei, spre o perspectivă integratoare, o viziune sistemică, aptă să
amendeze dihotomia „cultură materială” vs. „cultură spirituală” şi fărămiţarea fenomenului în
diferite forme de manifestare. Pentru Paul Petrescu, aşa cum remarcă Iordan Datcu („Dicţionarul
etnologilor români”), cultura populară este, dincolo de proteica şi dinamica realităţii ei
exteriopare, o „fiinţă” organică şi unitară, atât pe orizontala categoriilor structurale (meşteşuguri,
genuri etc.,) sau a mediilor de performare (arta de tradiţie ţărănească, dar şi creaţia meşterilor din
oraşe), cât şi pe verticala devenirii, a dinamicii funcţionale şi înnoirii morfologice, mai ales pe
diagrama raporturilor utilitar / decorativ, funcţional / estetic. Viziunea modernă a etnologului se
afirmă mai pregnant prin prevalenţa perspectivei estetice asupra artei populare. În acest sens,
Paul Petrescu se înscrie pe linia concepţiei lui Al. Dima care, încă din 1939 („Conceptul de artă
populară”), prefigura evoluţia artei populare de la etnografic la estetic, prin procesul de
autonomizare şi potenţare a valenţelor artistice în câmpul eteronom al culturii populare. Numai
că, în abordările teoretice şi, cu deosebire, în cercetările aplicate, Paul Petrescu a corelat
permanent estetica obiectului cu semantica fenomenului reprezentat, descifrând şi
(re)interpretând, dincolo de formele şi funcţiile „produselor” culturale tradiţionale, sistemul de
semne şi simboluri al unei civilizaţii şi culturi cu adânci rădăcini şi izvoare autohtone.
Cercetările sale de ornamentică („Motive decorative celebre. Contribuţii la studiul ornamenticii
româneşti”) sunt revelatoare pentru explorarea universului semiotic al artei populare. Am
beneficiat de această „învăţătură” elevată atât pe canale informale, în numeroasele dialoguri
purtate cu Paul Petrescu, dar şi în cadre organizate, în contextul manifestărilor ştiinţifice. Rezum,
în acest sens, o întâlnire cu etnologul din toamna anului 1984, când realitatea culturală era tot
mai puţin deschisă dezbaterii de idei. Paul Petrescu, sfidând parcă mersul „epocii”, insista pe
fundamentarea sociologică a cercetării etnografice, în buna tradiţie a şcolii gustiene, recunoscând
în H. H. Stahl, unul dintre mentorii săi. Evaluând experienţa monografiei sociologice, Paul
Petrescu evoca polemica sociologilor cu spiritul speculativ al filosofilor culturii (Blaga, Eliade),
susţinând prioritatea investigaţiei de teren, a contactului cu faptele, a dialogului cu oamenii,
legătura nemijlocită cu satul, cu ţăranul fiind calea eficientă de cunoaştere autentică a civilizaţiei
şi culturii populare. Etnologul nu tăgăduia virtuţile reflecţiei, dar pleda pentru corelaţia între
rigoarea ştiinţifică şi speculaţia filosofică în aprofundarea fenomenului românesc. O pledoarie pe
care el însuşi a urmat-o în studiile de semantică şi poetică a tradiţiei („Tentaţia confluenţelor”). O
pledoarie cu atât mai valabilă astăzi, când tinerii etnologi sunt tot mai tentaţi, pe fondul
relativităţii conceptuale şi metodologice, de o hermeneutică speculativă şi impresionistă. La
mijlocul anilor ’80, în condiţiile revenirii la dogmatism, Paul Petrescu trecea în revistă curentele
de gândire care au fertilizat câmpul ştiinţelor etnologice şi atropologice: după funcţionalism,
structuralism, semiotică, era „în vogă” interpretismul, dominat de excesul de speculaţie, ceea ce
necesită un efort de sistematizare, pe care-l poate asigura numai cercetarea de teren, contactul /
dialogul cu realitatea concretă. Etnologul român identifica două direcţii fundamentale în
cercetarea etnologică, vădind aceeaşi polarizare pe plan mondial: pe de o parte, cercetarea
integrală, îmbrăţişând deopotrivă cultura materială şi spirituală, practicată mai ales de americani;
pe de alta, sociologizarea etnografiei, tendinţă dominantă în spaţiul rusesc. Ultimul subiect
abordat, în acel dialog, a fost problema responsabilităţii, raportul între evaziune şi angajare în
sfera ştiinţei etnologice: corelaţia între imperativul cercetării şi dezideratul formării de cadre;
între cunoaştere şi acţiune. Spiritul şcolii gustiene era încă viu şi activ în conştiinţa şi practica
etnologului şi exercita asupra noastră un puternic rol modelator. De fapt, aportul lui Paul
Petrescu la formarea noastră ca etnologi în acţiune a fost productiv încă din perioada elaborării
monografiei-album „Arta populară din Vâlcea”, care nu s-a limitat să fie o sinteză ştiinţifică
asupra obiectului, ci a întregit cercetarea cu o privire contemporană asupra dinamicii
fenomenului, concretizată în radiografia creaţiei populare şi schiţa de strategie privind
dezvoltarea ei în perspectivă. Evoluţia artei populare în ultimele patru decenii, configuraţia şi
performanţa ei actuală confirmă obiectivitatea demersului ştiinţific şi valabilitatea proiectului
managerial din anii ’70. Lecţiile „maeştrilor” au rodit durabil în fapta „ucenicilor” lor...
Gheorghe DEACONU