VAI, VAI, REPEZI TREC ANII

Evocarea unor ani demult apuşi nu poate fi insoţită, în pofida

întoarcerii în timp, decăt de o umbră de nostalgie şi regret, generate de
trecerea ireversibilă a timpului.
Student fiind la Filologie (aşa se numea atunci Facultatea de Litere de
azi) în anii ‘60, mă simţeam mai apropiat de studenţii de la Arte, pe care îi
frecventam atât în istorica Casă Matei unde se ţineau cursurile teoretice şi
unde era Biblioteca de Artă, cât şi în atelierele din Parc şi Someşeni. Ne
atrăgea mai ales biblioteca unde consultam albume cu mari maeştri editate
de celebra Editură Skira. Reproducerile din aceste albume ne trezeau senzaţii
vizual olfactive prin strălucirea cernelurilor de un colorit luxuriant.
Aici la Institutul Ion Andreescu era o adevarată oaza de linişte,
vegheată şi de bonomia Rectorului Daniel Popescu care de câte ori ne vedea
ne arunca câte o privire şăgalnică insoţită de un zâmbet părintesc, ce avea în
el ceva misterios, un mister venit parcă din inţelepciunea vârstei. Aici i-am
cunoscut pe Cornel Brudaşcu, Ione Munteanu, Eugen Tăutu, Mihai Olos
(care venea de la Institutul Pedagogic secţia Pictură ) Sorin Câmpan, Viorel
Toma, Kancsura Istvan, Victor Ciato, Mariana Şenilă, Andonis
Papadopoulos, Th. Kociopoulos etc.
Aproape toţi cei enumeraţi mai sus îl recunoşteau pe Cornal Brudaşcu ca pe
un lider neoficial, un zugraf de subţire înzestrat cu un talent nativ de
excepţie, talent şcolit sub îndrumarea maestrului Aurel Ciupe. Dintre
comilitonii grupaţi în jurul lui C. Brudaşcu eu eram singurul student la altă
facultate.
Ţin minte discuţiile mai mult sau mai puţin teoretice centrate pe
relaţia cuvânt - imagine, rolul fabulei in pictură etc. Ne mai întrebam dacă în
genul artelor vizuale trebuie să domine construcţia, desenul sau culoarea.
Privite retrospectiv aceste înaintări ale noastre pe terenuri nu prea bine
stăpânite mi se par astăzi naïve având un nimb de uşoara melancolie. Voi
rememora aici o seară de Anul Nou petrecută împreună cu cei enumeraţi mai
sus in casa D-nei Milea din Andrei Mureşanu, unde C. Brudaşcu locuia în
chirie .Proprietara fiind plecată la Bucureşti, prietenul nostru chiriaş ne-a
invitat la el. Am dus fiecare câte ceva din pachetele primite de acasă. După
un timp ameţiţi de licorile bahice, ne-am aşezat pe o canapea destul de largă
să dormim; cum nu puteam să ne aşezăm longitudinal fiind mai mulţi ne-am
pozţtionat de-a latul canapelei unul lânga altul. Gazda noastrâ Brudaşcu cu
ochii sclipitori de aburul vinului “ne-a ameninţat” : acum vă f… pe toţi.
Evident deşi stiam predispoziţiile sale uraniene am râs, la care Mihai Olos

1
ne-a asigurat că doarme el lânga prietenul nostru. Sunt amintiri la care
vibrăm şi astăzi iar relaţia noastră cu el a rămas una înalta in registrul
paideic, fixând imaginea de atunci a maestrului de astăzi intr-o lumină de o
umanitate aproape părintească.
Ar mai fi multe de rememorat însa mă rezum la vizitele la atelierele
studenţilor din Parcul Central al oraşului, clădire relativ veche, aducând a
casă boiereascâ.
C. Brudaşcu era in anul al VI-lea şi pregătea lucrarea de licenţă ,
lucrare ce impunea realizarea unei compoziţii şi a unui portret. Compoziţia
s-a oprit la tratarea unei teme ce ţinea de canonul artistic al vremii . Pe
şevalet a apărut o pânză unde se pictaseră in linii ferme, blocuri, siluete de
muncitori in exerciţiul muncii “entuziaste”. (eram înca în plin realism
socialist). Portretul (aici mă opresc puţin ) îl fixase pe poetul cu destin tragic
Nicolae Labiş, poetul luptei cu inerţia, o voce lirică unică strivită în condiţii
dubioase, de roţile unui tramvai. Pentru portret îi poza ca model Mihai Olos
care aducea fizic cu poetul prin alura impozanta a bustului, prin faţa
împodobită de o stufoasă mustaţă. În final ceea ce trebuia să fie un portet în
linii realiste al lui Labiş a sfârşit a fi o imagine mai veridică a lui Mihai
Olos .Portetul insista pe liniile feţei pe expresivitatea acesteia, expresivitate
ce transmitea privitorului un pattern al tinereţii insăşi. Partea mediană şi cea
de jos a portetului cu corpul răsucit erau realizate în pete păstoase de un
colorit saturat de albastru pe un fond închis de negru cu reflexe de gri,
făcând totuşi corp comun cu registrul de sus ce infaţisa expresia feţei
transmiţând privitorului acea romantică energie a poeziei poetului. Tabloul
se află in posesia mea, găsindu-l întâmplător la sediul studenţilor greci din
Cluj. În şedinţele de lucru de la atelier, pictorul citea din versurile lui Labiş
incercând să surprindă energia şi tumultul interior al personajului ce avea să-
l reprezinte. Lecturile noastre se opreau şi la Lucian Blaga exclus atunci din
programele universitare dar şi la Ion Pillat, Th. Mihadaş, A. E. Baconschy
etc.
Eram cu toţii foarte tineri şi credeam în naivitatea specifică vârstei că
vom putea sparge nişte scheme osificate ce ideologizasera totul , inclusiv
arta. Studiam albume , mici monografii dedicate marilor maeştri iar
impreuna cu Ione Munteanu mergeam la cursurile de Arta ale Rectorului
Daniel Popesciu, D-nei Angela Motioc şi ale D-nei Kovaci (despre aceasta
se spunea că supravieţuise lagărelor naziste) Aici in sala de lectură şi
conferinţe i-am ascultat pe Petri Comârnescu, Ion Frunzetti, excelenţi
vorbitori care ne stârneau dorinţa de informaţie provocându-ne orizontul de
aşteptare. Prin anii ‘63-64 veniseră la Facultatea de Filologie lectori de
limbă franceza. Aceştia au adus cu ei filme documentare artistice

2
reprezentând şcoala modernă de la Paris: Matisse, Chagall, Cezanne,
Picasso, Braque etc. Între timp ciceronele nostru în ale artei terminase
studiile şi nu a durat mult până va primi un atelier. Aici la atelier se derulau
intâlnirile noastre puse sub umbrela tinereţii şi artei. C. Brudaşcu era înca
din anii de Institut un desăvârşit maestru al tablourilor florale. Cererea
acestor tablouri era mare. Ţin minte că în cabinetul prof. chirurg Crişan
Mircioiu de la clinica de chirurgie I era o permanentă expoziţie cu florile lui
Brudaşcu. Nu cred că exista doctor în Cluj care să nu aibă cel puţin un
tablou al lui.
Aceste peisaje florale emanau o beatitudine şi o superbie cromatică
muzicala.
C. Brudaşcu a fost, câţiva ani buni, dascăl la Liceul de Artă însă el a
rămas până astăzi un dascăl de frumos în genul şcolii lui Noica; a format
prin artă sa şi încă formează privitori avizaţi îndepărtându-i de facilele jocuri
de paleta de kitschul care e tot mai prezent în societatea consumistă de azi.
Brudaşcu rămane fidel unei viziuni proprii despre pictuăa, armonizând linia ,
desenul, culoarea, exista la el o preeminenta, in care se simte jubilaţia
cromatică, el simte culorile în materialitate şi parcă în gustul lor, l-am văzut
de atâtea ori în atelier mirosind culoarea în tub (avea, deşi scumpe, culorile
cele mai bune). La un moment dat era fascinat de Velazquez (Las Meninas).
De altfel un ucenic şi un admirator al său Nicolae Maniu pictor afirmat în
Franţa ne spune: “Brudaşcu este un Velazquez al românilor, discret retras
tăcut, un pictor de o vână rarissima despre care ar trebui să se vorbească mai
mult… pentru mine a fost un maestru am avut ce invaţa de la el” ).
Dintre pictorii români contemporani C. Brudaşcu avea o veneraţie
pentru Corneliu Baba .Din această perspectivă intuim nişte afinitaţi elective
cu pictura marelui maestru, care proiecta asupra lumii o filosofie pesimistă.
Dacă în pânzele maestrului Baba realizate în ultima parte a vieţii vom găsi
figuri stranii de regi, nebuni, clovni, acelaşi lucru îl vedem şi la Brudaşcu.
Ultimele lucrări din ultimii ani ale pictorului clujean pot fi decodate in cheia
unui mesaj deschis spre meditaţie în vecinătatea biblicelor aserţiunui ale
Ecleziastului rezumate prin adagiul deşertăciune a deşertăciunilor sunt
toate.
Critica de artă specializată a simţit nevoia de a-l incadra şi pe pictorul
clujean intr-un curent; formulă artistica, ce s-a aplicat a fost aceea a
hiperrealismului. Eu l-aş vedea mai degrabă ataşat la început unui
neoexpresionism evoluând spre un lirism discret în care reverberează
personalitatea sa solitară. E un mare pictor creator al unui stil propriu
inconfundabil ce-l poţi descoperi ca un pattern ce se regaseşte în toate
picturile sale de la imaginile florale până la compoziţie, portete, peisaje

3
naturi statice etc .Lucrările recente transmit o nota de straniu, de insolit. Se
“configureaza universuri umane abandonate în incert, hazard, dilematic” (cf.
Negoiţă Laptoiu).
Din cercul ce a catalizat în jurul lui C. Brudaşcu vine în timp aproape
de memoria noastră regretatul Ione Munteanu un tânăr cu o infăţişare mai
apropiată etnotipului nordic. Amintindu-mi de el îmi vin în minte versurile
lui Lucian Blaga din poemul Linişte “ Se spune, că strămoşi, cari au murit
fără de vreme,
Cu sânge tânăr încă-n vine,
Cu patimi mari in sânge,
Cu soare viu în patimi,
Vin,
Vin să-şi trăiască mai departe
În noi
Vieaţa netrăită.”

Ione Munteanu venea din Câmpia Mureşului mai précis de la Arad.

Acolo făcuse Liceul de Artă după care devenise la o vârstă adolescentină
student la Institutul Ion Andreescu din Cluj. Era cum spuneam un tânăr
blond cu uşoare semne de acnee pe faţă , cu o bărbuţă ce-l făceau să semene
mai degrabă cu tinerii din emisfera nordică .Patternul său genetic a reţinut ce
era mai bun de la cei doi parinţi (tatăl român, renumit avocat, mama
unguroaica din nordul ţării – Turul Lung profesoară de matematică fizică).
În Clujul cu rumorile sale studenţeşti din anii ‘60 ne bucuram de orice mic
eveniment cultural; frecventam atelierele studenţilor din anii mai mari, eram
prezenţi la vernisajele unor pictori consacraţi din Şcoala Clujeană , unii
profesori ai Institutului, maeştrii: Aurel Ciupe, Ion Sima, Petre Abrudan,
Mohi Sandor, dar şi mai tinerii I. Mitrea, Ladislau Feszt, etc.
Ione. Munteanu era un talent de excepţie ce comunica nu numai cu
şevaletul în linii şi explozii cromatice ci şi cu prietenii, colegii săi de institut.
Ţin minte că in duminicile însorite de toamnă , iarnă , primăvară, fugeam de-
a lungul Someşului într-un gest de descărcare a energiilor, “privind înapoi cu
mânie” , neîncrezatori că va veni cândva şi vremea noastră. Cu el timpul n-a
mai avut răbdare; după un conflict cu profesorul G. Miklosy un dascăl mai
degrabă obtuz, s-a transferat la Bucureşti unde a avut şansa să-l aibă ca
profesor pe maestrul Baba. Aici în tumultul capitalei n-a fost inţeles, trăind
drama inadaptarii încercată de mulţi tineri ardeleni , nu numai artişti ci şi
oameni politici. Colegii săi în majoritate nişte levantini carierişti nu l-au
integrat în cercul lor; şi-a căutat refugiul în pictura de şevalet dar şi în
discursul plastic practicat pe suprafeţe mari. A umpult pereţii Casei de

4
Cultura a studenţilor din Bucureşti, o pictură de o dezinvoltă respiraţie
dramatico – cromatică. Aici se vor desfăşura experimentalele spectacole
teatrale ale studenţilor de la IATC I. L. Caragiale la care participau şi
studenţii de la Arte Plastice şi de la Conservator; era un festin al artelor
într-o desfăşurare de un inalt sincretism. Pictura de la Teatrul Podul s-a
deteriorat iremediabil, pereţii nu erau preparaţi pentru genul de pictură a
fresco. În cele din urmă nu se ştie prea bine motivaţia şi-a intrerupt brutal
firul vieţii pe care Parcele îl hărăzise a fi de bun augur. Maestrul C. Baba a
deplâns moartea ucenicului său, scriind un emoţionant articol în
Contemporanul.
Rememorând fugitiv cele intâmplate cu Ione. Munteanu am
convingerea că era un cioranian (fără să-l fi citit pe Cioran, textele
filosofului nu circulau la vremea aceea în mediul cultural de la noi).
Exploziile energetice din picturile sale le putem asemana cu Eul cioranian
adolescentin din Pe culmile disperării. Destinul l-a situat pe acest tânăr
pictor neajuns la împlinirea artistică în sfera unui tragism existenţial. Colegii
săi de generaţie fie l-au uitat fie işi aduc rar aminte de el .Regretatul critic de
arta M. Drişcu, mort şi el tragic i-a consacrat în anii ‘80 un număr din revista
Arta (revista apărea lunar în timpul cenzurii ideologice, publicănd eseuri,
cronici insoţite de o bogata iconografie). Din păcate în vremurile
democraţiei revista a fost inmormântată de cenzura economică.
Din cercul celor de la Institutul Andreescu amintim aici pe Eugen
Tăutu, pictor afirmat in anii ‘70, 80 cu vernisaje cu mare impact in rândul
criticilor de specialitate dar şi al oamenilor de litere. Azi pictorul şi poetul
Tăutu trăieşte în Franţa la Bordeaux. E. Tăutu a avut parte în anii 70 de ceea
ce ştim din Istoria Artei că s-a întâmplat cu afirmarea corifeilor artei
moderne de la Paris, în sensul că cei ce au pus umărul la lansarea acestor
curente moderne au fost în primul rând oamenii de litere În aprilie- mai
1987 la Sala Dalles a avut loc o amplă retrospectivă care l-a consacrat pe
acest pictor cunoscut de specialişti de la expoziţiile zonale, Cluj, Sibiu etc.
Aş putea, forţând lucrurile în zona metaforicului, să afirm că la această
retrospectivă ca într-un cor antic au intonat într-un recitativ aproape
encomiastic (justificat de altfel ) toţi scriitorii şi criticii de artă ce dădeau
tonul la bursa de valori artistice ale momentului: de la Ştefan Aug. Doinaş,
D.R Popescu, Grigore Hagiu pânş la Dan Hăulica, Andrei Pleşu Dan
Grigorescu, Adrian Petrigenaru, etc.
Intr-un dosar al receptării critice a operei pictorului vom reţine şi noi câteva
aprecieri ce s-au clasicizat în timp. Poetul si traducatorul Ştefan Aug. Doinaş
unul din reprezentanţii elitei din Cercul literar de la Sibiu punea lucrările de
la Sala Dalles sub semnul unei uriaşe metafore picturale. Lucrarea Fiul

5
Universului ce va innobila Aula Magna a Universitaţii Babeş Bolyai Cluj
este o cosmogonie desfaşurata în spaţiu sub codul numărului de aur, o
simbioza a microcosmosului uman şi a macrocosmosului “e o proiecţie de
tip pitagorician; organizarea geometrică se rezolvă într-o adevarată partitură
muzicala” E. Tăutu este evident un om al spiritului filosofiei antice dusă prin
exerciţiul hermeneutic al renaşterii până la filosofia artei din perspectivă
hegeliana. De altfel amintim celor ce încă nu ştiu că pictorul a absolvit şi
Filosofia la Babeş Bolyai Cluj, iar în Franţa a finalizat un doctorat cu titlul
Arta şi spiritul în filosofia lui Hegel.
Andrei Pleşu în 1973 în România literară sintetizează trăsăturile stilului
pictorului E. Tăutu. “Tăutu are atâta timp încât umple cu el tot spaţiul
lucrărilor sale. O spectaculoasa proliferare de semne evoluând între
hieroglifa şi scriere cufica, o maximala fructificare a suprafeţei pictate, de
tipul aceleia care în arta orientala e pusă pe seama devastatorului horror
vacui, iată notele dominante ale stilului său”
Intr-o lume reificată sub semnele consumismului, pictura lui E. Tăutu
dă seama de esenţele realului ce se revendică de la o ontologie din sfera
sacrului, o lume ce a căzut în hybris încercând să refacă drumul integrator
într-un univers Teocentric.
În pânzele sale ca niste imense fresce policrome apar figurile unor mari
creatori întru ale Logosului coborât în istorie, de la Ştefan cel Mare la Avram
Iancu şi Ştefan Ludwig Roth, de la Hegel la D D Roşca de la Eminescu la
Rilke. Etc.
Pictorul a creat şi continuă să creeze enorme spaţii culturale într-un gen de
discurs în care neverosimila minuţie se constituie într-un vertij al energiilor
cosmogonice în care identitatea noastră istorică şi culturală se circumscrie
marii culturi europene.
Eugen Tăutu cauta în arta sa o resurecţie a omului ca spirit, accesând
deopotrivă eidosul platonician şi entelechia lui Aristotel. Timpul ca masură a
tuturor lucrurilor în ipostaza de înveşnicire a realului , înveşnicire care în
cele din urmă nu e decât – ajungem din nou la Platon – o copie palidă a ideii
ce transcende în ipostaza creştină a lui Iisus, aşa cum îl gândea Hegel.
Filosoful german în concepţia lui D.D.Roşca traducătorul său, este unul din
cei mai mari dacă nu cumva cel mai mare filosof creştin modern ( acest
lucru mi l-a confirmat pictorul E. Tăutu un apropiat al filosofului din
Mărginimea Sibiului; de altfel pictorul il imortalizează pe filosof într-o
pictură de dimensiunea unei fresce ).
Exista la E. Tăutu o voinţă imensă de a ordona conceptual, filosofic
temeiurile lumii în care ne mişcăm. El face o re-lectură a marilor teme ale
picturii dintotdeauna, resuscitând fiorul lor metafizic.Tema mitica a

6
labirintului devine la el un act de instituire a Operei ca Lume şi a Lumii ca
Opera. Geneza, vatra ca intemeiere a logosului în istoric, Casa omului,
aceste teme ce ţin de primordii legitimeaza un popor în fiinţarea sa. Pictorul
integrează aceste teme pornind de la particular şi naţional în universal. Mihai
Viteazul prin epopeea sa ne trimite simbolic la un erou civilizator la
Alexandru cel Mare (Macedon ). În plan cultural un mare poet ca R. M.
Rilke, cu Pelerinul de la Bordeaux devine în viziunea sa contemporan cu
Eminescu.
Pânzele lui Eugen Tăutu îi vorbeau maestrului Corneliu Baba nu de o
poveste pamânteana ci de o poveste aflata sub pecetea tainei. Maestrul care
i-a fost şi profesor afirma că simte în preajma ucenicului o linişte ce ţi-o
ofera spaţiile virginale: “ Plutesti într-un spaţiu virginal. Retina se odihneşte
şi odata cu ea spiritul ce incearcă să pătrundă taina, poezia din jur şi procesul
secret de transfigurare. Culoarea, semnul, transpun şoapte dinauntrul, din
cealaltă lume “ ( C. Baba, Contemporanul iulie 1970 ).
Pictorul nu aparţine unei eclezii artistice atât de numeroase în
deceniile de sfârşit ale secolului trecut şi în prezent. El şi-a construit propria
sa Biserică, având ca piloni pictura, filosofia şi poezia. El rămane o figură
singulară, un maestru fără discipol.
Un alt pictor din generaţia lui Ione Munteanu este Viorel Toma, născut
la Lugoj, absolvent al Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu” Pictorul
a funcţionat ca profesor la Liceul de Arta din Timişoara şi după 1990 în
cadrul Facultaţii de Arte a Universităţii de Vest unde a fost şi şeful Catedrei
de pictură. Dupa un debut cu o personală la Galeria Helios din 1973
Timişoara vernisajele sale s-au succedat într-un ritm accelerat în ţară şi
străinătate Amintim o ampla expoziţie vernisată la Institutul român de
cultura de la Veneţia 1994. A mai participat la expoziţii internationale în
Polonia, Germania, Ungaria, Belgia, Austria, Olanda etc.
Începuturile creaţiei lui Viorel Toma se remarcă printr-un discurs
pictural care nu iese din canoanele academice ale Şcolii de Arta de la Cluj.
Temele şi motivele în care se exersează sunt cele dintotdeauna: natura-
peisajul, portretul, naturile statice etc. Prin anii ‘80 are o scurtă perioadă
circumscrisă curentului artei cinetice, unde imaginarul pictural orchestrează
module optice a la Vassarely, asimilând “sensibilitaţii inspiratoare”
mişcarea, vertijul liniilor într-un desen abstract al geometrizării excesive.
Revenit la pictura figurativă cu o tematică ce se raportează la mimesis,
în sensul superior al conceptului, pictorul işi regăseşte uneltele. Critica a
remarcat că el trece de la rigoarea construcţiilor geometrice la o pictură de
cvasi trompe l’ oeil” (cf. Cristian R. Velescu ).

7
Cunoscându-ne cu pictorul încă din anii studenţiei , in anii ’80 am vizitat
atelierul de la Timişoara, profitând de o şedere de câteva zile la fratele meu.
Aici mi-a atras atenţia o compoziţie (122/200 cm) ulei pe pânză,
simbolizând Cina cea de taină. (1983). Din spaţiul pânzei (tema a fost
clasicizată de Leonardo) lipseau apostolii şi evident personajul principal care
constituie axa întregii compoziţii din capodopera maestrului Renaşterii
italiene. În locul apostolilor din spatele mesei rămâne un halou pictural
completat cu cupele obişnuite de sticla aşezate pe o masă învelite cu o
draperie de o materialitate cromatică. În centrul pânzei o cupa mai mare
simbolizează absenţa prezentă a Măntuitorului. Paharul spart are o
semnificaţie aparte, el sugerează pe Iuda, personajul ce l-a vândut pe Iisus,
în rest tabloul vorbeşte expresiv prin resturile de pâine şi vin , resturi redate
printr-o cromatică de mare prospeţime încât ai impresia că acei ilustri
comeseni abia s-au ridicat de la tainica cină. Atenţia acordată de pictor
acestor nutrienţi ce intră în ritualul euharistiei va marca în pictura lui Viorel
Toma începutul unei noi etape, cea a naturilor statice. Pictorul s-a
documentat teoretic asupra acestui gen realizând şi o teză de doctorat
publicată sub titlul Natura moartă.
In 2005 vernisează o ampla expoziţie la Galeriile Apolo sub
genericul : Viorel Toma – pictura “ Popas printre obiecte”.
Acest gen a devenit celebru prin “micii olandezi”, el existând dintotdeauna .
În timpurile mai apropiate de noi natura moartă ca gen s-a practicat
sporadic .Pictura româneasca interbelica tratează natura moartă ca un” joc
secund”.
Viorel Toma a resuscitat genul, decupând ca citat cultural tot ce avea
mai bun această pictură, innobilând-o cu amprenta sa personală. El
însufleţeşte obiectele din spaţiul vizual al pânzei oferind receptorului un
anume confort al privirii. Exista o simbolistică ce poate fi decodată în
spiritul creştinismului, simbolistică susţinută de prezenţa unor teme şi
motive cum sunt: pâinea, vinul, peştele, cupa, clopotul etc. Obiectele par a
spune fiecare o mica poveste ce rememoreaza amintirea celor disparuţi care
le-au folosit cândva.
Pictorul caută în obiecte o anume fiinţare în sens heidegerian, o
transcendenţă într-o onto-metafizică. Naturile moarte oferă privitorului o
armonie interioară, o intimitate. Draperiile, carafele, raşniţele, carţile vechi,
punerea lor într-un context cromatic în tonuri calde de portocaliu, verde,
oliv, brun albastru, toate acestea sporesc poezia acestei picturi, lirismul ei,
conferindu-le dimensiunea capodoperei.
Pictorul pune în aceste lucrări şi amintirile ce ţin de genele sale
bănăţene, de Lugojul natal, unde a apărut o prosperă clasă de mijloc.

8
Prezenţa acestor obiecte cu aerul lor vetust exprimă totuşi dincolo de simpla
lor picturalitate acele energii bănăţene ce au contribuit la Marea Unire.
Şcoala Clujana de Arte Frumoase ar merita o amplă monografie unde
şi-ar găsi locul şi măgăruşul ce trăgea căruţul încărcat cu pânze si şasiuri
pentru atelierele studenţilor din Parc şi din Someşeni.
Până ce Bela bacsi încărca căruţul, măgăruşul se înfrupta dintr-un maldăr de
ziare, de regula Elore.
Au trecut anii încât adagiul poetului latin: Eheu Fugaces, Postume,
Postume/ Labuntur anii răsună în memoria noastră ca un dramatic
remember.

Prof univ. dr. Ioan Maris

OCHIUL SI CUVANTUL – Eseuri si Crochiuri pe teme de arta

plastica Ed.LIMES - CLUJ editie revazuta 2016