Despre Bacovia s-au scris numeroase studii, articole, monografii, sinteze, fiind considerat de unii

critici simbolist (E. Lovinescu), de unii romantic (P. Constantinescu), expresionist (Ov.
Crohmălniceanu, I. Negoițescu, L. Ulici), de alții precursor al teatrului absurdului și
postmodernismului (Mihail Petroveanu, Marian Popa, L. B. Lefter, Mircea Cărtărescu), de alții
existențialist (Ion Caraion, Mihai Cimpoi, Dinu Flămând) sau decadent (Vasile Fanache). Deși
Bacovia se sustrage oricăror etichtări, începând cu primul său volum și până în prezent, a fost
numit „monocord”, „monocrom”, „convențional”, „artificial”, „rudimentar”, „primitiv”,
„rafinat”, „eminescian”, „macedonskian”, „simbolist”, „decadent”, „expresionist” sau
„existențialist” dar, în ciuda tuturor etichetărilor și a dificultății de a fi clasificat, unicitatea sa
este incontestabilă, Bacovia fiind un fenomen distinct în literatura română. Iar „bacovianismul”
pare a fi termenul cel mai potrivit, după criticul Mircea Scarlat, pentru a defini acest univers
poetic profund original.1

Deși a fost susținut și apreciat, încă de la început, de unii colegi de generație –

Macedonski, Cezar Petrescu, Ion Vinea – a avut o recepție critică contradictorie, uneori
nefavorabilă, și s-a impus cu dificultate dată fiind originalitatea absolută a poeziei lui.

Într-o perioadă dinamizată de expriențe artistice cu structuri complicate, cu un limbaj

epatant, înnoitor, cu problematizări filosofice, Bacovia se afirmă prin discursul lui simplu, prin
cultivarea unui limbaj mai „realist”, dar de o mare profunzime și se impune în peisajul literar
românesc prin inovații radicale care au schimbat traseul poeziei dinspre tradiționalism spre
modernitate. În ciuda unei opere de dimensiuni reduse (șase volume de poezie apărute în timpul
vieții poetului și unul postum) și, deși nu a fost întotdeauna elogiat în lucrările dedicate operei
sale, este unul dintre poeții cu adevărat moderni ai literaturii române. Lirica lui, simbolistă în cea
mai mare parte, reprezintă un mare progres în direcția culturii formei, a expesiei sugestive, ca și
în sondarea psihologiei artistului. Reacțiile, uneori negative ale criticii, părerile contradictorii
asupra poeziei bacoviene, încercările de definire a bacovianismului și de încadrare a poetului în
diferite curente literare, demonstrează cu prisosință valoarea unei mari poezii, moderne și
actuale.

Este evidentă poziționarea operei bacoviene în sfera de influență a simboliștilor francezi

pe care i-a citit, încă din timpul școlii, în colecția selectivă oferită de broșura Les hommes
d’aujourd’hui și pe care i-a admirat. Referitor la influențele franceze asupra poeziei lui Bacovia,
G. Călinescu afirma că: „prototipurile sunt Rodenbach, Rimbaud și Verlaine. De la Baudelaire
vin cadavrele în putrefacție, sânii surpați ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue
toamnele insalubre, tusea și ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid,
1 Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei românești, Editura Aula, Brașov, 2005, p. 293.
claviristele care cântă marșuri funebre de Chopin își au originea în Maurice Rollinat.” 2 și, de
asemenea, „luată în total este o transplantare, uneori până la pastișă, a simbolismului
francez...”3. Această părere, împărtășită de critica vremii, era oarecum îndreptățită, la momentul
respectiv neputându-se observa pe deplin autenticitatea poeziei bacoviene.

Lovinescu considera poezia lui Bacovia ca fiind izvorâtă dintr-o înăbușire a

verbalismului, iar rezultatul acestui refuz retoric ar fi „expresia celei mai elementare stări
sufletești, e poezia cinesteziei... cinestezie animalică, secrețiune a unui organism bolnav, după
cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie nediferențiată de natura putredă de toamnă, de
ploi și de zăpadă, cu care se contopește. O astfel de dispoziție sufletească e o dispoziție muzicală
[...] în ea salutăm poate întâia licărire de conștiință a materiei ce se însuflețește.”4

„De-atâtea nopți aud plouând,

aud materia plângând...”5

După Lovinescu, Bacovia își asuma statutul de creator „bolnav”, care în mizeria lui
exhibată își refuză orice ideal, deși în poezie țintește doar spre idealuri intangibile. Încă de la
decadenți, boala era considerată o damnație pozitivă, dovada unei înzestrări suplimentare, geniu
nu putea să fi decât un mare bolnav. Iar pentru un simbolist, boala și artificiul erau sursa unei
sincerități artistice superioare. Probabil, Bacovia se vedea pe sine ca un artist sincer și spontan,
care evita complicațiile și artificiile. Însă el avea deja însușite artificii ale decadentismului,
pentru unele din care făcuse chiar preferințe. O spune chiar el atunci când se referă la „pictura
cuvintelor, sau audiție colorată”, teorie pur simbolistă care îl „interesase” în tinerețe. Într-un
interviu acordat lui I. Valerian, declara: „Pictorul întrebuințează în meșteșugul său culorile alb,
roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligență, prin cuvinte. […] Nu
vreau să-ți fac teorii. Urăsc definițiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osândă modernă.
Unii ar spune: metafizica culorilor. […] Persistența într-o culoare am deprins-o de la decadenții
fancezi. De altfel, una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-1903 m-
au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moréas, pe care i-am
descoperit în colecția Les hommes d’aujourd’hui”. Se poate presupune că pe Bacovia îl interesa
nu atât orizontul estetic al sinesteziei, teorie „pentru adormit copiii”, cât îl atrăgeau chiar
experiențele psiho-fiziologice despre care se vorbea cu insistență în epocă, mai ales în Franța. El

2 G. Călinescu, Istoria literaturii române – compendiu, Editura Litera Internațional, București, 2001, p.274.
3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, pag.
627.
4 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane 1900-1937, Editura Minerva, București, 1989, p.
122.
5 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 11.
voia să simtă audiția colorată, să exprime această percepție senzorială limită. S-au analizat timp
îndelungat, complementaritatea și corespondențele dintre simțuri, s-a discutat pe tema „imageriei
mentale” care ne-ar transmite o realitate mult mai complexă decât imaginea banală a lumii reale.
E recunoscut faptul că există persoane care au capacități senzoriale speciale, persoane care
reușesc să perceapă sinestezii bimodale sau multimodale, asocieri subtile de senzații secundare,
reprezentări de forme, culori, situații sensibile provocate de temperaturi și mirosuri ieșite din
comun. Compozitorul Olivier Messiaen afirma că acordurile muzicale îi dădeau senzații colorate.
Duke Ellington percepea combinații de culori în funcție de timbrul muzical, iar Kant numea
muzica „limbajul emoțiilor”.6 Poetul Rimbaud vedea vocalele în culori: „A noir, E blanc, I
rouge, U vert, O bleu: voyelles”.

Oamenii de știință susțin că oamenii obișnuiți, la orice nivel cultural s-ar găsi, ar fi
capabili să recunoască în muzică emoții de bază precum bucuria, tristețea sau teama. S-a
demonsrat că procese similare sinesteziei ar putea sta la baza abilităţilor creative și că acest
sindrom este de opt ori mai frecvent în rândurile artiştilor decât în cadrul populaţiei generale.
Creativitatea cuprinde abilitatea de a face metafore şi analogii între domenii aparent fără nicio
legătură. Prin urmare, acest lucru pare să sugereze, pe de o parte, că metafora este ea însăşi o
formă de sinestezie şi, pe de altă parte, că sinestezia are loc în acele zone din creier specializate
în formele superioare de interpretare.

Simboliștii aveau intuiția unor asemenea corespondențe. Dar ei le-au și exagerat, până la
a lăsa impresia că cine nu le percepe este un infirm. Era la modă căutara limitelor senzoriale, iar
toate percepțiile generice ale simțurilor, combinate cu produsele fanteziei, puteau deveni căi de
acces spre lumea spirituală. Bacovia era și el atras de aceste noutăți, creatorul simbolist fiind
chemat să devină el însuși, experimentatorul complex al propriilor sale simțuri. Sensibiliattea
maladivă a lui Bacovia primea cu desfătare acest îndemn, simțindu-și poezia și transmițând-o, ca
pe o diagramă a senzațiilor, mai autentică decât orice teorie. Iar acuitatea senzațiilor devenea
pentru el și singurul criteriu de valoare artistică, unul care îl dispensa de orice altă teorie
intelectuală. De aici rezultă unul din paradoxurile poeziei bacoviene: ea apare într-o familie
estetică ce duce artificiul pe culmi de subtilitate, negând reziduurile de naturalism, de pozitivism
și de realism, dar se dorește nu o experiență intelectualizată, ci o „practică” a poeziei, o biciuire a
simțurilor. Nu întâmplător decadenții fac elogiul drogurilor, al experimentelor limită, văzute tot
ca un complement de creație, o provocare a inspirației.7

6 George Bacovia, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009, pp. 24-25.
7 Ibidem, p. 26.
 Din modernism și din simbolism, în mod deosebit, Bacovia a preluat intensificarea
mijloacelor de expresie. Concentrându-se în cromatismul unei culori obsesive, de obicei asociat
cu un leitmotiv sonor, optând pentru game tematice repetitive, puține la număr, variind cu
infinite nuanțe câteva tehnici de compoziție perfecționate cu evident talent – proiectarea în
spațiu, menținerea unei linii epice în filigranul poemelor, progresia prin augmentarea motivelor,
recurgera la aliterații și refrene cu caracter obsesiv - Bacovia a ajuns încă de timpuriu la propria
sa originalitate și la o excepțională intensitate a emoției, care compensează gama tematică
restrânsă.
Amurg violet
Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orașul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet.8

Detaliile realiste ale provinciei bacoviene nu rămân doar un tablou dezolant de periferie
într-o mică așezare românească, ele dezvăluie însăși imaginea lumii noastre tragice, însângerată
de violența și oroarea propriei sale naturi, maculată permanent de crimă. Se ascunde aici, sub o
aparentă decrepitudine descriptivă, adevărata disperare existențială a poeziei bacoviene. În
Tablou de iarnă, un excepțional poem despre exilul terestru al ființei umane, când nicio lumină
nu se arată la orizontul vieții sale, peisajul însuși adăpostește măcelul morții și abia o incertă
speranță de fraternitate:9

8 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 20.
9 George Bacovia, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009, p. 27.
 Ninge grozav pe câmp la abator
Și sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal --
Și ninge mereu pe un trist patinor...
E albul aprins de sânge închegat,
Și corbii se plimbă prin sânge... și sug;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Și-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
-- Iubito, sunt eu la ușa înghețată... 10

Bacovia recurge subtil la procedee simboliste – artificialitate, afectare, personificări,

monotonie, monocromie, eufonie repetitivă, spațializare a imaginației, material din care poetul
eliberează un ton tragic contondent. Procedeele simboliste l-au ajutat să-și perceapă mai acut
acele momente de „durere fără nume”, acele senzații de vacuitate „Nimic. Pustiul tot mai larg
părea... / Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt”11 (Altfel) sau de sufocare „potop e-napoi și-
nainte”12 (Decembre) care îl copleșeau. Simbolismul i-a oferit insolita șansă de a constata că
poezia poate corporaliza durerea, senzațiile, angoasa, Bacovia fiind primul poet român care își
somatizează poezia. Durerile exprimate în ea păstrează senzația ce le face insuportabile chiar în
corpul fizic.13
Univesul său tematic nu este inedit, el este, într-o bună parte, comun cu cel al generației
sale, regăsit în versurile simboliștilor de la 1900. Cu totul nouă nu este nici modalitatea de
expresie, anticipată de Traian Demetrescu, nici tehnica diferitelor feluri de repetiții, în care l-au
precedat simboliști precum Macedonski sau Minulescu. Cu totul inedit este, însă, timbrul unic și
irepetabil al poeziei sale, pe care îl dă fuziunea deplină a tuturor elementelor de sensibilitate, de
expresie, de inspirație, concepute ca un tot unitar, într-o operă de o neobișnuită puritate artistică
și de o mare forță emotivă. Repetiția, expresie a golului interior, întreaga rețea de paralelisme,
perfcțiunea rimelor, lexicul restrâns (ce exprimă tendința spre abstractizare), punctuația specifică,
muzicalitatea și cromatismul sunt, toate, mărci ale liricii bacoviene.

10 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 15.
11 Ibidem, p. 43.
12 Ibidem, p. 22.
13 George Bacovia, Plumb, Prefață de Dinu Flămând, Editura Litera, București, 2009, p. 29.
 Repetiția constituie un instrument special de sporire a semnificațiilor poetice. În cadrul
unor construcții sintactice de diferite dimensiuni, repetiția conturează o arhitectură aparte,
semnifiativă, cu urmări în dezvoltarea ideii poetice care nu pot fi ignorate. Repetiția, ca procedeu
specific al poeziei bacoviene, revine mereu, ciclic, asupra unei idei fundamentale sau asupra unui
cuvânt-cheie pentru a-l întări obsesiv, pentru a-l sublinia. Repetițiile, refrenele, reluările în
variante se îmbină cu o anumită predispoziție sufletească pentru zonele sumbre, măcinate ale
conștiinței și cu abordarea unei tematici închise, dramatice. Toate acestea fac din poezia lui
Bacovia o operă de excepție, de surprinzătoare vibrație interioară.
În ceea ce privește locul poetului în literatura română, Alexandra Indrieș, în Alternative
bacoviene, îl situează într-un „punct de coliziune”, între simbolism și expresionism: „poezia lui
Bacovia este punctul de coliziune dintre discursul simbolist bazat pe circularitate (metafore
circulare, refrene ca expresii ale corespondențelor) și discursul de tip expresionist, bazat pe
ruptură (fraze întrerupte, cuvinte disparate, exclamații, metonimii, expresii ale unei trăiri
existențiale exacerbate).”14

Aceeași părere o împărtășește criticul Dumitru Micu care spune că „Bacovia devine
expresionist prin îngroșarea enormă a banalului oripilant, prin supradimensionarea «răului», prin
intensificarea până la insuportabil a atmosferei terifiante.”15

De la debutul său și până la ultimele poezii, poetul nu se schimbă radical, e constant în

idei și atitudine, dacă ne referim la melancolia bacoviană ca stare permanentă, scriind o singură
poezie, atinsă până în străfunduri de stigmatul morții. „Moartea, în viziunea lui Bacovia nu se
află, propriu-zis, «dincolo» de lucruri, ci este infiltrată în ele. […] În poezia bacoviană, moartea
e pretutindeni. Ea este, de fapt, unica adevărată realitate. Singurul «absolut». Înfățișările lumii
fenomenale sunt îmbrăcăminți ale morții, pe care ea le destramă neîncetat, prin acțiunea
alternativă a elementului acvatic (ploaie, ninsoare, ceață, bură, umezeală) și a celui termic:16

E-o noapte udă, grea, te-neci afară.

...

Șivoaie-n case triste inundară -

Ș-auzi tușind o tusă-n sec, amară -
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.

(Sonet)

14 Alexandra Indrieș, Alternative bacoviene, Editura Minerva, București, 1984, p. 29.

15 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 241.
16 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 240.
 Și-s umezi pereții,

Și-un frig mă cuprinde -

Cu cei din morminte

Un gând mă deprinde...;

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

(Moină)

În târg, o fată tristă a murit, -

Și-au dus-o pe ploaie, și-au îngropat-o.

(Note de toamnă)

Pe catafalc, de căldură-n oraș, -

Încet, cadavrele se descompun.

(Cuptor)

Însă, cu fiecare volum de versuri, Bacovia pare că își schimbă formula stilistică, recreând
un nou limbaj, un nou stil: simbolist, postsimbolist, expresionist, existențialist. Transformă în
profunzime limbajul poetic, refăcând structura de bază a poeziei, mai ales în domeniul sintactic.
Astfel, nu se poate vorbi despre o „involuție” cum au fost tentați să afirme unii critici, ci de o
evoluție marcată de nevoia permanentă de înnoire, de rafinare a expresiei. Mircea Scarlat
consideră că Bacovia „a rămas același, dar modernitatea poetică a mers în spiritul poeziei sale.” 17
Schimbarea convenției simboliste o vede ca pe o „destrămare ce merge (involuntar) în sensul

17 Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Editura Minerva, București, 1984, p. 330.
modernității poetice postsimboliste”.18 Iar cauza acestei destrămări ar fi „mistuirea forței
creatoare a poetului”, sesizată de Bacovia însuși în Note de toamnă: „Și jalea de-a nu mai putea
face un vers.../ Sunt cel mai trist din acest oraș.”19

Mihai Cimpoi remarcă în lucrarea Secolul Bacovia – Stanțe critice despre marginea
existenței modul în care influențele simoliste și cele expresioniste se îmbină și conlucrează în
opera bacoviană: „Neînfeudat doctrinar nici muzicalității simbolistice nici amuzicalității
avangardiste, Bacovia schimbă în taină registrele. E o alunecare/glisare din muzical în amuzical,
din armonie în dezarmonie. […] acordurile armonizate, asemănătoare celor ale lui Chopin,
Ceaikovski, amintite în Marș funerar (poetul cânta piese aparținând acestora), se preschimbă în
acordurile dezarmonizate, stridente ale Schönberg. Sunetele se satanizează, cad într-un infern
sonor, într-o lichiditate letheală. Într-un asemenea mediu sonor – sentimentalizat («Muzica
sentimentaliza / Obositor» - Largo), apoi infernalizat – se aud scârțâituri (de coroane de plumb,
de crengi în toamnă, de răcnet nebun, în «Plumb de toamnă»), «răgete lungi», «plâns de tobe»,
«sinistre șoapte», gemete («o, gemete grele ca în delir»... - Nevroză), râsete hidoase «în hi, în ha»
(Amurg de toamnă), căderi de frunze (ca sinistre semne – În grădină), «murmure stranii semite»
(Spre toamnă), gemete de arcușuri (Marș funebru), gemete cu plâns de armonie (Nocturne),
sunete de frunze de metal, de «lemn mut», sunete dogite, de aramă, agonice (Oh, amurguri...),
metalice, de goarnă (Toamnă), răsunete jalnice de «grele tălăngi adormite» (Plouă), de bucium,
de doină (Melancolie), tusete seci, plânsete, «ecouri vechi de plâns», «zgomot monstruos de
țimbale» (Seară tristă), «negru croncănit», asociat căderii regretelor și «hohot smintit» (Oh,
amurguri...)...”20

Structura versurilor poeziilor bacoviene surprinde prin alternanța versurilor tradiționale și

a versurilor de factură modernă, decorsetate de orice regulă de construcție. Poeziile în care
versurile grupate în catrene, de obicei, simetric organizate, cu grijă pentru măsură și rimă,
alternează cu creații în care grija pentru formă este abandonată. Ultimele texte bacoviene par
dislocate, cuvintele se așază haotic, într-o ordine aleatorie, sintaxa nu se mai supune niciunei
reguli. Libertatea de construcție a expresiei poetice este maximă, de aceea Bacovia se impune
printre primii noștri poeți moderni, fiind totodată și unul dintre cei mai originali.

Unul din aspectele retorismului bacovian, obținut prin accentuarea stărilor de

dezechilibru, disperare, tristețe acută, îl constituie ironia, un element important care salvează
poezia lui Bacovia de monotonie. Ironia apare în toată poezia simbolistă și în cea expresionistă,
18 Ibidem, p. 331.
19 George Bacovia, Opera poetică, Ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 62.
20 Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia – Stanțe critice despre marginea existenței, Editura Ideea Europeană,
București, 2005, p. 72.
amestecând, într-un amalgam, ușoara zeflemea, aluzia, persiflarea, sarcasmul, în spatele cărora
se ascund problemele grave ale realității. Viața, în repetata ei monotonie, stârnește mereu
comentariul ironic. Toate aspectele mărunte, banale, ale cotidianului provincial sunt înfățișate nu
numai într-o viziune tragică, ci și într-o latură ironică. Ironia salvează „lumea goală de vise”
(Plouă), instaurând o stare de dezarmantă normalitate în care sunt luate în râs sau persiflate
secvențe umane în toată diversitatea lor.

George Bacovia, convins că simbolismul exprimă o sensibilitate nouă, diferită de poezia

tradițională, autohtonă, respinge viziunea sentimentală, duioasă asupra poeziei (așa cum
procedează toți simboliștii) și încearcă să surprindă numai aspecte ale realității directe,
necenzurate, înlăturând toate clișeele. Bacovia este un mare poet care a schimbat modul de a
scrie poezie, intorducând un limbaj nou, o nouă atitudine față de cuvânt și o nouă viziune asupra
lumii. Dar nu asupra lumii reale, asupra lumii vii, ci asupra lumii din adâncuri, coborând în
Infern, cum spune Manolescu, cercetând, asemenea unui naturalist tenebrele sufletului uman.
Dumitru Micu completează spunând că „Bacovia nu numai că a coborât în Infern, ci și-a dus
acolo și cititorii.”21

Solitar, timid, marcat de eterne nevroze, trăind într-un cadru provincial al mizeriei,
Bacovia este un personaj insolit, cufundat într-o zonă de întuneric total, bântuit de propriile
spaime, de boli și suferințe. Nevrozele funcționează repetitiv, cu trăsături obsesionale, fobice,
isterice. Cărțile lui au apărut în ritmul depresiilor ciclotimice, în perioade de frenezie creatoare,
urmate apoi de lungi perioade de apatie.

Poezia bacoviană este expresia conștiinței moderne, într-o lume sfâșiată de contradicții,
incapabilă să ofere soluții de salvare prin ea însăși. Opera sa, originală, alcătuită cu har,
închegând o deosebită experiență poetică, salvează poetul Bacovia de omul Bacovia, ridicându-l
din lumea lui anostă și suferindă, într-o lume a valorilor eterne.

21 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1984, p. 235.