C.

Capitulaþiile între 1830–1848,

armã împotriva protectoratului rus

În ciuda temerilor românilor privind continua încercare a Rusiei

de a le încãlca drepturile, perioada se deschide în mod paradoxal,( cãci
evenimentele vor da dreptate celor ce se temeau) cu un gest prin care
Rusia pare a încredinþa cã va pãzii capitulaþiile.
Astfel în instrucþiunile redactate în numele þarului Nicolae I (1825–
1855) ºi trimise comisiilor de întocmire a Regulamentelor Organice „se
prevedeau (...) cã orice ar întreprinde adunãrile ºi domnii contra privilegiilor
Principatelor Române stabilite în tratatele ºi hatiºerifurile dintre cele douã
mari puteri, suzeranã ºi protectoare, se va considera ca un lucru
neînfiinþat”1.
Se continuã vechea politicã ruseascã, atât de bine cunoscutã de
români „când agenþii sãi se strãduirã de a câºtiga pe bunii ºi credulii
boieri pentru a obþine semnãturile lor, ei nu le cântãrea decât drepturile
lor rãsunãtoare, în virtutea cãrora ei aveau liberul arbitru de a scutura
barbarul jug turcesc ºi de a se ataºa binefãcãtorului protectorat al þarilor
foarte creºtini ºi foarte ortodocºi”2.
Paradoxal sau nu, aceste cuvinte dure veneau chiar de la I.H.
Rãdulescu ºi poate ele sunt acelea care îi vor pava drumul pânã la calitatea
de lider al revoluþiei de la 1848.
În toatã perioada ocupaþiei „dispunând de ponderea politicã ºi
militarã în raporturile cu Turcia, Rusia reuºea sã impunã acesteia
promisiunea de a respecta mai riguros «capitulaþiile» Principatelor
Romane. Limitând suzeranitatea turceascã, dar sporind totodatã propria
ei influenþã în Moldova ºi Þara Româneascã”3.

1 A. Iordache, Principatele române, p. 203.

2 ibidem p. 199-200.
3 A. Iordache, A. Stan, Apãrarea autonomiei, p. 33.

119
 Cei doi domni (numiþi ulterior, la 1834) „se plasau cu fermitate pe
principiul cã în temeiul capitulaþiilor cu puterea suzeranã, Principatele
Române constituiau entitãþi statale separate de restul imperiului
otoman”4. Dupã extrem de lunga perioadã de ocupaþie rusã, puterile
europene cereau: „restabilirea legalitãþii în relaþiile cu Principatele, adicã
o administrare autonomã a acestora concordanþã cu vechile tratate, cu
capitulaþiile”5.
Dorinþa unei contraponderi la protectoratul þarist se fãcea simþitã
aproape pretutindeni în Europa, dar mai ales la Bucureºti unde consulul
francez Lagan intervenea pe lângã superiorul sãu, ambasadorul francez
la Constantinopol, amiralul Roussin cerându-i sã tempereze Rusia
„folosind perspectiva capitulaþiilor care reglementau raporturile
Principatelor cu Poarta”6.
Între timp situaþia se tensionase ºi în Principate, încã înainte de
izbucnirea noului rãzboi ruso-turc, în încercarea de a profita de slãbirea
puterii Rusiei în regiune spre a-i alunga pe cei mai fideli slujitori ai ei:
grecii din administraþia Principatelor. O anaforã generalã a clerului ºi
boierilor din 10 iulie 1827 ajungea la domnitorul Grigore IV – Ghica
(1822-1828). În document se cerea „expulzarea egumenilor strãini ºi
înlocuirea lor cu autohtoni ca o ocazie favorabilã ºi noi rugãm foarte umil
Sublima Poartã, de a binevoi sã confirme astfel printr-un hatiºerif acele
vechi privilegii ale þãrii”7. Iatã deci capitulaþiile întrebuinþate ºi spre a face
ordine în þarã. De altfel pe aceeaºi temã fusese trimis ºi un arzmahzar la 6
noiembrie 1825 în care se ceruse „restabilirea ºi menþinerea privilegiilor
Patriei noastre comune (ºi) ca prin intervenþia Alteþei noastre, vechile
privilegiuri ale þãrii vor fi respectate”8.

4 ibidem p.33, vezi în aceastã direcþie remarcabilul studiu al domnului Constantin

Mihãescu-Gruiu, Moldova (1359-1859),Bucureºti, Editura Semne, 1998, p. 237-238.

5 G. Meitanu, Acþiunea diplomaticã a Europei p.24.
6 Apãrarea autonomiei, p.53.
7 V. Georgescu Mèmoire et projets vol.II, p.172.
8 ibidem p.172, pentru situaþia tensionatã a începutului de secol XIX vezi ºi Constantin C.

Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX, Bucureºti, Editura ªtiinþificã,

1957.

120
 Extrem de interesantã ne apare ºi iniþiativa lui Constantin Radovici
din Goleºti care pregãteºte cu acceptul domnitorului Grigore Ghica ºi a
cunoscutului boier Dinicu Golescu, spre a furniza românilor o imagine
completã a drepturilor lor bazate pe capitulaþii „Adunare de tracturile ce
s-au urmat între prea puternica împãrãþie a Rusiei ºi Înalta Poartã, însã
numai acelea care sunt pe sama Principatelor Valahiei ºi Moldovei, începute
de la pacea ce s-a sãvârºit la Kainargi (când s-au prefãcut drepturile noastre
strãvechi) ºi pânã la cea de acum de la Akerman1826,Buda,1826.”9
Nici Moldova nu fãcuse excepþie de la acest nou val de memorii
ce invoca capitulaþiile.
Astfel în ianuarie 1828 într-o lucrare intitulatã: „Nouveau tableu
historique et politique de la Moldavie” se reaminteau condiþiile închinãrii
la Poartã: „Pe patul de moarte, înconjurat de cei mai buni generali ºi
principalii demnitari ai provinciei (ªtefan cel Mare-n.n), le aratã
superioritatea mereu crescutã a acestui imperiu ºi le dã sfatul de a urma
exemplul Valahiei în a transforma ca ºi ea Moldova tributarã aceluiaºi
imperiu care singur putea prevenii întreaga aservire a provinciei ºi sã îi
conserve o umbrã de existenþã politicã.
Sultanul flatat le asigurã menþinerea perpetuã a tuturor privilegiilor,
drepturilor ºi legilor provinciei”10.
„Prin stipulaþiile tratatelor lui Bogdan cel orb, fiul lui ªtefan cel
Mare, dreptul de suveranitate dat Porþii, nu implica pe cel de a intervenii
în administrarea afacerilor interioare de provinciei”11.
Concluzia a aproape 3 secole de la încheierea acestor legãturi:
„Turcia prin venalitatea ministerelor sale, prin diversitatea de moravuri
ºi de religie pare cea mai puþin interesatã de binele acestei þãri, dar era
legat de o rãmãºiþã de respect pentru vechile sale tratate cu Moldova”12.
Ce ne aratã toate aceste acte ? În primul rând o teamã de Rusia, o
conºtientizare a prezenþei sale, tot mai active în zonã ºi nu întotdeauna

9 V.A.Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786,

Bucureºti,1893.
10 ibidem p.194.
11 ibidem p.196.
12 ibidem p.274.

121
binevoitoare principatelor. Apoi o conºtientizare a faptului cã însemnãm
din ce în ce mai puþin pentru Turcia, o rãmãºiþã, o amintire de care se
cramponeazã, în faþa tãvãlugului rusesc. Un ultim obstacol, tot mai fragil.
Va urma ruperea zãgazurilor ºi invazia rusã ºi oficializarea ei:
Regulamentul Organic, calul Troian care aneantiza orice separare între
Rusia ºi Principate.
Apãreau însã în acest moment noi ameninþãri la adresa þãrii. Odatã
cu momentul retrocedãrii cãtre imperiul otoman se punea tot mai acut
problema relaþiilor cu puterile europene prin întrebarea dacã capitulaþiile
economice (le numim astfel spre ale deosebiri de capitulaþiile cu caracter
politic invocate de patrioþii români a fi fost acordate de Poartã) sunt sau
nu impozabile ºi asupra Principatelor Române. Dacã acestea sunt parte
integrantã a imperiului otoman ºi au doar caracter de provincie
privilegiatã atunci actele semnate de guvernul de la Constantinopol, în
speþã capitulaþiile economice pot fi considerate ca impuse ºi asupra
principatelor13.
Dacã Principatele sunt, aºa cum susþin patrioþii români ºi prietenii
lor europeni, þãri suverane, care fãrã a-ºi pierde acest drept, au încheiat
tratate sau au primit capitulaþii politice, care le-au asigurat o protecþie
ele rãmânând state independente, de rang inferior, dar nu provincii, atunci
capitulaþiile economice nu li se aplicã.
Miza deºi poate pãrea doar politicã (dar ce importanþã are ºi în
acest domeniu) e extrem de importantã ºi în plan economic. Beneficiind
de tarife preferenþiale, de scutiri ºi de un statut juridic aparte supuºii
puterilor strãine ar putea practic lua sub control economia principatelor
ºi distruge imediat orice încercare de a îi da o tentã naþionalã.
Miza deci e însãºi supravieþuirea Principatelor politic ºi economic.
Conºtienþi de aceasta, boierii români fac apel la singura putere
interesatã ca nimeni altceva sã nu se interfereze cu acþiunile ei în Principate:
Rusia „Tot ceea ce putea contribui la binele Principatelor a fost prevãzut
prin gloriosul tratat de la Adrianopole ºi prin dispoziþiile Regulamentelor
Organice. Într-adevãr textul tratatului sus-menþionat ºi asigurând
13 vezi I.C. Filitti, Romania faþã de capitulaþiile Turciei, în Opere, ed. Georgeta Penelea,

p.10-60.

122
Principatelor perfecta libertate a comerþului ºi independenþa unei administraþii
naþionale ºi în acelaºi timp garantând toate vechile privilegii ºi imunitãþi, putând
el însuºi germenele tuturor prosperitãþilor”14.
Dupã aceastã parte introductivã dedicatã nu numai laudelor pentru
Rusia, dar ºi unei subtile atenþionãri cã prin introducerea capitulaþiilor
economice aceastã operã de preponderenþã rusã s-ar prãbuºii, urmeazã
partea juridic – explicativã, bazatã pe textul vechilor tratate.
„Este poate aici locul de a observa cã cele douã principate chiar
dacã ele sunt considerate ca fãcând parte din imperiul otoman în virtutea
dreptului de suveranitate pe care Poarta îl exerseazã fãrã întrerupere de la
finele sec. XVI (cãci în 1393 sub domnia lui Baiazid I are loc prima
supunere a Valahiei de cãtre prinþul sãu Mircea, la suveranitatea otomanã,
dar întreruptã în diferite epoci prin lungi intervale de curajul prinþilor care
s-au succedat ºi abia din 1601 dupã moartea prinþului Mihai supranumit
Viteazul, când suveranitatea Porþii devine stabilã ºi va înceta a fi contestatã,
în acest timp având mereu imunitãþile ºi privilegiile consacrate prin
capitulaþiile lor vechi (...) cele douã principate s-au bucurat într-adevãr în
toate timpurile de o administraþie interioarã, independentã, ele întotdeauna
au avut liberul exerciþiu, al legilor lor, acest drept le-a fost în mod particular
asigurat prin convenþiile încheiate între ele ºi Poartã în 1393, în 1460, în
1601 ºi e singurul care s-a conservat intact în mijlocul vicisitudinilor pe
care le-au traversat ulterior, el e garantat de toate tratatele stipulate dupã
anul 1812 între imperiul rus ºi Poarta otomanã, e relatat în toate
hatiºerifurile emise în diferitele epoci relative la Principate.
Rezultã deci cã principiul dreptului de apel invocat de subiecþii
strãini e incompatibil cu imunitãþile Principatelor (…) ºi e inaplicabil.
Principatelor având în vedere diferenþa de principii legislative”15.
„În Valahia ºi Moldova din contrã (faþã de Imperiul otoman) legea
protejeazã în mod egal pe strãini ºi indigeni. Aceºtia profitã de toate
avantajele care rezultã pentru Principate din imunitãþile lor particulare
ºi din independenþa administraþiei lor”16.
14 V. Georgescu Mèmoires, vol.II, p.43.
15 ibidem p.48.
16 ibidem p.49.

123
 Acest citat lung din memoriul boierilor din Þara Româneascã grupaþi
în Consiliul Administrativ e extrem de clarificator pentru ambianþa existentã
în momentul retragerii ruse ºi pentru evoluþia problemei capitulaþiilor, pe
lângã cele douã tratate, tradiþional invocate, se adaugã un al treilea tratat
cel de la 1601 care meritã o atenþie specialã. Acesta provine din amintirea
faptelor Viteazului ºi a actelor de închinare primite de Radu ªerban de la
Poartã în perioada urmãtoare (1603).
Aceste acte de închinare fuseserã iarãºi obþinute ca urmare a unei
adunãri a þãrii17 care le solicitase Porþii. Amintirea s-a perpetuat ºi prima
menþiune a acestui tratat considerat ºi integrat în categoria actelor de
privilegii o avem la 1821 când un grup de boieri refugiaþi la Braºov o
menþioneazã într-un memoriu cãtre þarul Rusiei18. Idee pe care o gãsim
acum reluatã în acest nou memoriu.
Acest memoriu nu e nici pe departe singurul cu referire la
problema capitulaþiilor noastre versus cele europene19
Chiar ºi Alexandru Chica trimite dupã luarea puterii un memoriu
amplu, „expozeu” cum îl numeºte el invocând capitulaþiile spre a pune
capãt interferenþelor între regimul capitulaþiilor europene ºi suveranitatea
þãrii sale20.
ªi viitorul domn Gheorghe Bibescu (1842-1848) îi va cere
consulului rus Titov sã solicite Constantinopolului sã nu aplice þãrii
tratatele de comerþ semnate de Poartã21.
Rusia conform Convenþiei de la Petersburg (ianuarie 1834) a
evacuat Principatele solicitând Imperiului Otoman sã restabileascã
relaþiile cu Moldova ºi Þara Româneascã conform „tratatelor”22 dintre
ele, dar ºi dintre Principate ºi Poartã.
Din acest moment începea cu un nou elan lupta împotriva
protectoratului rus, momente ca opoziþia lui Ion Câmpineanu, problema
articolului adiþional, revolta bulgarã de la Brãila, conjuraþia confederativã
17 vezi Stefan Stefãnescu, Istoria Românilor, p. 123 ºi Þara Româneascã.
18 V. Georgescu, Mèmoires, vol.II, p. 166.
19 vezi - Apãrarea autonomiei, p. 80-85.
20 ibidem p. 83.
21 ibidem p. 85.
22 ibidem p. 49.

124
din Moldova, încercarea de loviturã de stat a lui Dimitrie Filipescu, revolta
de la Iaºi din 1847 etc. toate oglindeau aceeaºi opoziþie faþã de încãlcãrile
statutului garantat de principate prin „tratatele de privilegii”.
Cum avea sã spunã N. Djuvara: „inteligenþei politice ºi stãruitoarei,
activitãþi diplomatice a unui mãnunchi de mari boieri îºi datoreazã
probabil þãrile române norocul, de a nu fi fost prefãcute în simple gubernii
ale împãrãþiei þarilor”23.
Un fapt extrem de ilustrativ pentru amploarea pe care o lua
menþionarea fenomenului capitulaþiilor în aceastã epocã e ºi memoriul lui
Mihail Sturdza din 1 februarie 1828 care socotea cã la baza relaþiilor noastre
cu Poarta ºi cu celelalte puteri trebuie sã stea vechile tratate – capitulaþiile.
Venitã din partea unui reprezentant al marii boierimi, pro-ruse aceastã
opinie similarã celei exprimate de susþinãtorii lui Ioniþã Sandu Sturdza, adicã
de clasa mijlocie ºi mergând în aceeaºi direcþie cu opiniile care vor fi
exprimate de tinerii generaþie de la 1848 sugereazã unificarea peisajului
politic în jurul lupte pentru vechile tratate.
„Instituþiile ce guverneazã Moldova sunt bazate pe autoritatea
capitulaþiilor acordate de guvernul otoman, care nu sunt decât o
confirmare a vechii administraþii a principatelor. Orice deviere de la
acest sistem primordial este o infracþiune manifestã (faþã de tratate) ºi
faþã de voinþa autoritãþii supreme.
Sublima Poartã acordã Gospodarului administrarea Moldovei,
cerându-i în acelaºi timp de a se conforma invariabil la uzajul ºi drepturile
tradiþionale ale acestei provincii24.
Dupã reinstaurarea domnilor principala problemã care va interesa
societatea româneascã va fi depãºirea problemelor ridicate de
Regulamentul Organic ºi de articolul adiþional.
Adicã într-un cuvânt, lupta împotriva preponderenþei exagerate a
Rusiei.
În aceasta luptã se va cãuta atragerea ºi a puterilor strãine. Care
erau efectele acestor încercãri? Din Iaºi, la 1 februarie 1839 Huber
23 Neagu Djuvara, Intre Orient ºi occident, p. 326.
24 Partide ºi curente politice, p. 46.
25 A. Stan, Protectoratul Rusiei p. 46.

125
(consulul francez) informa pe ministrul de externe al Franþei contele Mole
despre o convorbire cu Mihail Sturdza în care acesta afirma necesitatea
unui protectorat franco-englez spre a bloca pretenþiile ruseºti de hegemonie.
Diplomatul francez se exprima în favoarea acestei idei punând la
dispoziþie ºi o serie de informaþii furnizate de domnitorul Moldovei spre
a atesta caracterul autonom al Statului. La loc de frunte figurau tratatul
din 1711 dintre Cantemir ºi Petru I ºi capitulaþiile din 1513 care erau
menþionate ºi în tratatul de la Adrianopole, Ambele acte arãtau cã
drepturile autonome ale þãrii erau consacrate ºi în planul acordurilor
internaþionale25.
Existau însã ºi limite clare în susþinerea poziþiei româneºti prin
invocarea capitulaþiilor „limite cel mai bine exprimate de Doré de Nion
consululul francez la Bucureþti: „Fiecare pas ce va îndepãrteazã de
suzeranitatea otomanã vã apropie de absorbþia Rusiei”26 .
Prudenþã ºi iar prudenþã erau cuvintele cele mai frecvent invocate
de reprezentanþii anglo-francezi în Principate. ªi totuºi o adevãratã
ofensivã se desfãºura prin intermediul capitulaþiilor în aceea perioadã
ofensivã care va continua pânã la 1848 ºi din care amintim doar câteva
repere: publicarea acestor acte de cãtre Felix Colson în „Le Naþional”
republicarea tratatelor Moldovei în „Gazeta Transilvaniei”. În 28 ianuarie
1840, în Courrier francaise (la 22 noiembrie. 1839) în „Arhiva româneascã”
(vol. II. 1845, p. 349-351).
Spre a înþelege cât de adânc înrãdãcinate devin capitulaþiile în
aceastã perioadã, în mentalitatea chiar a diplomaþilor Porþii putem cita
din firmanul de destituire a domnitorului Alexandru Ghica (octombrie
1842) care emanat de la Constantinopol declara ca menire a domnitorilor
românii: „a pune în lucrare dupã rânduialã ºi cuviinþã toate dispoziþiile
obºteºti privitoare la deosebitele privilegii ºi regulamente vechi ºi noi ce
s-au hãrãzit de cãtre slãviþii noºtri strãmoºi27.

26 ibidem p. 174, Simona Vãrzaru, Prin Þãrile Române.Cãlãtori strãini din secolul al

XIX-lea, Bucureºti, Editura Sport-Turism, 1984, p.54-58.

27 Dimitrie A. Sturdza, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV, Bucureºti,

1891, p. 518.

126
 Cu alte cuvinte chiar Poarta, în aceastã perioadã de rezistenþã anti-
rusã, încerca a impulsiona receptarea ºi respectarea capitulaþiilor ca
documente româno-otomane, fãrã legãturi cu Rusia28. Ilustrative pentru
cât de conservatoare rãmâneau viziunile multor oameni politici din epocã,de
la care nu ne am aºtepta sunt o serie de acte ºi memorii pe care I. H.
Rãdulescu le redacta la finalul revoluþiei de la 1848 spre a-ºi explica poziþia
în timpul revoluþiei astfel în „Memoires de la regeneration roumaine ou sur
les evenemens de 1848 accomplis en Valachie”, Paris, 1851 el noteazã cã
„drept vasal, eu sunt turc”29 iar cu un an mai devreme aprecia cã „eu am
jurat prietenie turcilor”30.
Prãpastia se va adânci în perioada urmãtoare când la 4 aprilie
1855 I.H. Rãdulescu scria cãtre lordul Palmerstone cuvinte care vor fi
interpretate drept o trãdare a crezului naþional românesc: ”Moldo -Valahia
va rãmânea totdeauna sub suzeranitatea Turciei, nimic nu o predispune
a acþiona altfel ºi va fi gata sã lupte pentru susþinerea integritãþii Imperiului
Otoman”.31
Mai mult deºi retras dupã revoluþie în Occident el rãmâne strãin
de toate eforturile celorlalþi revoluþionari de a impune în Principate
conceptul de suveranitate bazat pe capitulaþii, efort pe care el îl respinge
„de piano”: ”Încerc o durere egalã în a vedea violându-se autonomia
noastrã ºi în a vedea atacatã suveranitatea Turciei.Eu mã despart de
compatrioþii mei, pe care îi cred amãgiþi de doctrine strãine, atunci când
ascultând de o nobilã, dar fatalã înfocare, ei se indigneazã contra
suzeranitãþii Porþii, ca urmare a ultimelor evenimente”.32
28 vezi privind opinia cabinetului de la Petersburg faþã de aceste încercãri studiul lui

Alexandru Vianu, „Rusia ºi numirea primilor domni regulamentari. 1830-1840” în Analele

Universitãþii din Bucureºti (Istorie), XI (1962), p. 53-64 .
29 I.H.Rãdulescu, ”Memoires sur l Histoire de la regeneration roumaine ou sur les

evenements de 1848, acomplis en Valachie, Paris, 1851, prefaþã, p. 3.

30 idem, Souvenirs et impressions d un proscript, Paris, 1850, prefaþã, p. 1.
31 idem, Memoriu asupra Principatelor Dunãrene, Biblioteca Academiei Române, ms.Arhiva

I.H.Rãdulescu, I, 19, p. 1-3 ceea ce îl salveazã pentru posteritate pe Heliade este faptul cã
scrisoarea nu a fost niciodatã trimisã destinatarului, scrisoarea fiind în original cu plicul
netrimis în anexele la” Memoriu”.
32 idem,”Memoires sur l Histoire de la regeneration..”, p. 2 ºi memoriul „Turcii ºi Românii”

Biblioteca Academiei Române, ms, Arhiva I.H.Rãdulescu, I,17.

127
 Justificarea acestei atitudini nu prea popularã o va avea Heliade în
„Încercãri asupra dreptului public al Românilor sau România ºi Turcia”(sub
semnãtura N. Russo) în care el se aratã de a dreptul neîncrezãtor în teoria
capitulaþiilor ºi mai ales în maniera în care compatrioþii lui se puteau servii
de ele, pentru el tot ceea ce se putea scoate din aceste acte fãrã a vãtãma
poziþia Turcie era un bun câºtigat.I.H. Rãdulescu refuza însã orice trecea
peste aceastã barierã ca vãtãmãtor pentru români ºi mai ales pentru
autonomia lor. Toate drepturile noastre treceau pentru el prin bunãvoinþa
Porþii, ºi depindeau de aceasta chiar revoluþia de la 1848 era pentru el
dependentã de Turcia: ”am fãcut revoluþia sub auspiciile suveranitãþii
otomane; a ne menþine prin popol în contra voinþei suveranitãþii, ar fi a
schimba caracterul constituþiei ce am proclamat”33 .
Concluzia lui este clarã ºi dezarmantã :”chiar de m-ar strivii Poarta
eu tot voi fi credincios”34. Aceasta este explicaþia luãrii sale de poziþie la
finele revoluþiei când în prezenþa lui Fuad Paºa el declarã:” Mi-am îndeplinit
sarcina. Capitala ºi þara sunt în mâinile turcilor. Cât pentru mine mã
retrag”35.
Cazul lui Ion Heliade Rãdulescu, un adevãrat simbol pentru
perioada 1830-1848 este extrem de relevant pentru moderaþia ºi chiar
temerea cu care oamenii timpului sunt gata a se apropia de problema
suveranitãþii turceºti asupra Principatelor. Tocmai de aceea saltul calitativ
reprezentat de generaþia ce se afirmã în timpul revoluþiei este cu atât
mai semnificativ.Tot în aceste declaraþii ale lui I.H. Rãdulescu se pot
observa cauzele care vor submina unitatea echipei revoluþionare ºi apoi
a exilului de dupã 1848.Încãodatã atitudinea faþã de capitulaþii este aceea
ce explicã multe din fenomenele vieþii politice româneºti de la jumãtatea
secolului XIX.

33 N.Russo (alias I.H.Rãdulescu), Încercãri asupra dreptului public al Românilor sau

România ºi Turcia, tomul I, 1866, p. 101 în B.A.R.ms, I.

34 Ibidem, p.89.
35 Ibidem, p.101.

128