Ion Druță

Biografie
Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928, în satul Horodiște, județul
interbelic Soroca, din Regatul României (în prezent în raionul Dondușeni, din
Republica Moldova). A absolvit școala de silvicultură și Cursurile superioare
de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din
U.R.S.S.. Din 1969 s-a stabilit la Moscova, Rusia sovietică.
Primele povestiri ale prozatorului au fost publicate la începutul anilor '50.
Lumânarea Recunoștinței
Ideea de a ridica acest monument ii apartine renumitului clasic al literaturii
moldovenesti, Ion Druta care a lansat-o acum 15 ani. Insa proiectul in cauza a
fost realizat si inaugurat abia la 27 martie 2004. Gratie tuturor celor ce-au
participat cu truda, cu credinta, cu banul la faurirea acestui monument, pe
care scriitorul a numit-o „Lumanarea Recunostintei”, pot fi ridicate astazi cele
sase sute de trepte ce urca de la apele Nistrului pana in piscul unui deal de la
Soroca, in varful caruia isi face aparitia o capela in forma de lumanare de 29,5
m, lumina careia pe timp de noapte strabate pana in Otaci si Camenca. Din
acest varf de deal poate fi admirata o priveliste pitoreasca de neasemuit.
“Fiind prezent la ceremonia de deschidere, scriitorul a declarat ca
“Lumânarea Recunoştinţei” reprezintă cea mai controversata operă de
artă a contemporanietăţii”
Fântâna profesorului
De la înălţimea la care se află acest edificiu se extinde o panoramă extraordinar de
pitorească, cu o coloristică accentuată, consistentă a vegetaţiei, ce se reflectă în
apele Nistrului şi cu formaţii abrupte ale stâncii, conturându-se treptat într-o
cascadă imensă. Această operă de arhitectură, împreună cu întreaga operă druţiană
vor rămâne în memoria colectivă a noastră. Însă alta este problema, drept care
motiv m-a făcut să scriu aceste rânduri. Ca să urci cele 650 de trepte, să închini o
lumânare şi apoi să le şi cobori, nu este atât de simplu. De aceea, I. Druţă, de la
Moskova, fiind deziluzionat de starea de lucruri de la noi şi văzând că nu se mai
termină vremurile grele pentru Moldova, provocate în primul rând de fărăfelegi,
delapidări şi furturi crase îşi simte responsabilitatea deplină faţă de ţară, ca fiind fiu
al acestui neam. Speranţa, care-i încălzeşte inima şi îi dă un prilej de bucurie el o
simte atunci, când merge la baştină şi alături de sute de copii gălăgioşi, îndrumaţi de
profesori urcă şi coboară scările sorocene la Lumînarea Recunoştinţei. Pe feţele lor
se poate citi elan, curiozitate, speranţă. Un lucru însă este trist, sticla de masă
plastică cu apă, ce se trece din mână în mână şi insistenta rugă în şoaptă: „Dă-mi, te
rog, şi mie o gură”.
În legătură cu acest fapt scriitorul I. Druţă aderesează o scrisoare deschisă tuturor
cadrelor didactice din Moldova. Da, anume profesorilor, căci ei ne sunt spijinul
nostru şi la bine şi la rău, căci ei vin cu copilaşii noştri la Lumânarea Recunoştinţei
şi le vorbesc de neam şi ţară. Atât ce ne-a mai rămas. În scrisoare autorul încearcă
să-şi descarce sufletul, dând vina pe imaginaţie. Datorită ei, scriitorul a avut clipe
de luminare, care i-a permis să vadă o fântână frumoasă în vârful dealului,
înconjurată de copii, iar pe colanul ei sta scris cu litete aurite numele oligarhului
care a băgat frica în toată ţara. Altă dată a văzut fântâna nou-nouţă jos, la talpa
scărilor, cu o inscripţie adânc incrustată în piatră aleasă de Cosăuţi în toate cele
patru laturi, cu emblema
partidului care, cu siguranţă, la alegerile viitoare... În alt caz o echipă imaginară de
mari specialişti veniţi tocmai din Chişinău au făcut lucrări de sondare, dar care au
ajuns la concluzia că nu se pot de continuat cercetările din lipsă de fonduri de
bani. recunoaşte,

Şi tot imaginaţia l-a încurajat pe domnul Druţă, ca în ziua Învierii, aflându-se în

trecere pe o ulicioară din îndepărtata Moskovă să întrevadă Câmpia Sorocii, iar
acolo, la Zastânca, în vârful dealului, copii adunaţi în jurul unei fântâni frumoase.
Deasupra colanului, sub un acoperiş de tablă, luceau în bătaia soarelui două
cuvine – Fântâna Profesorului. Aici scriitorul recunoaşte până la urmă, că
imaginaţia nu este un blestem, ci este un dar, un mare dar divin.