Sunteți pe pagina 1din 3

Creangă si Eminescu - prietenie adevărată

Prof. înv. primar Moroşanu Carmen-Corina


Şcoala Gimnazială „Vasile Alecsandri“ Roman

Căutând în prea bogata cultură românească am găsit cel mai


potrivit exemplu pentru a-i învăţa pe copii să iubească trecutul,
prezentul şi viitorul deopotrivă, prietenia dintre doi titani ai culturii
româneşti : Mihai Eminescu şi Ion Creangă.
Nu putem să vorbim despre opera şi viaţa marelui
povestitor, fără să facem referire la strânsa legătură de prietenie cu „lucefărul“ poeziei româneşti,
Mihai Eminescu, care a avut o mare influenţă şi contribuţie asupra dezvoltării artistice a lui Ion
Creangă.
Povestea vieţii lor este impresionantă, dar mai presus de toate este talentul lor nemărginit,
care a rămas pecetluit veşnic în literatura română prin nemuritoarele opere literare. Faptul că
drumurile lor s-au intersectat, că au împărtăşit în viaţă atât bucurii, cât şi suferinţă, că până şi
anul 1889, anul morţii să fie acelaşi, par a nu fi doar coincidenţe, ci mâna divinităţii, a destinului,
care a vrut ca noi să nu-i uităm niciodată.
Ei s-au iubit şi respectat, ei au iubit şi respectat lumea din care făceau parte şi au deschis
prin operele lor drum spre o lume mai bună pentru cei ce aveau să vină după ei, aveau să râdă,
să plângă, să trăiască împreună cu ei.
După numirea sa, în 1875, ca revizor şcolar, Mihai Eminescu a întreprins inspecţii
şcolare în mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe învăţătorul Ion Creangă.
Prietenia între ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i
aducea la cunoştinţă „opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua „mai cu vorba, mai cu
forţa”, pe Creangă, la „Junimea”, unde a citit „Soacra cu trei nurori”.
La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită. Pe un manual de
geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie, Creangă va scrie: „Dăruit mie de d.
Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor 1878”.
Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă,
care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu
„cizelându-şi versurile, redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înteleaptă a
cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina „Moş Nechifor Coţcarul”. S-au despărţit cu greu,
dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul „Timpul”. Îndurerat, Creangă îi scrie
acolo: „Bădie Mihai, această epistolă ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună;
unde mata uitându-te pe cerul plin de luminăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase. Bădie
Mihai, nu pot uita acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu…”
Între dânşii, Eminescu si Creangă îşi spuneau „bădiţă“, aşa, ca o dezmierdare: „bădiţă
Ioane“, „bădiţă Mihai“. Bădiţa Ion era om voinic, corpolent, cu ochi pătrunzători, deosebit de
vioi, de ageri. Purta barbă, iar părul îi era des si cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de
înţelesuri adânci şi adesea încărcată de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele.
Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheama un povestitor iscusit, fără pereche de
iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi
să-l asculţi, să-l asculţi cum depăna firul fără capăt al celor
mai minunate si mai năstruşnice poveşti si povestiri.
Potrivea aşa de bine vorbele, încât tot ce spunea despre
împăraţi, despre Feţi-Frumoşi, despre Ilene Cosânzene ori
zmei-paralei părea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.
Amândoi aceşti scriitori s-au născut la ţară:
Creangă în satul Humuleşti de lângă, râul cel limpede care
trece prin satul Humuleşti. Seara, întorşi acasă, s-au aşezat
pe prispa şi au urmat neîntreruptele lor povestiri. Sora lui
Creangă le-a adus câte o strachină de lapte cu mămăliguţă
caldă si i-a poftit să ospăteze.
Învăluit in frumuseţea firii, cuprins de duioşia amintirilor, Creangă a îndreptat povestirea
spre întâmplări din viaţa lui, zicând:„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul
naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu
motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă
ţineam când începusem a merge copacel, la cuptorul pe care mă ascundeam când ne jucam noi
baieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri si jucării pline de hazul şi farmecul copilaresc, parcă-mi
saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci: căci si părinţii şi fraţii şi
surorile îmi erau sănătoşi şi casa ni era îndestulată, şi copiii si copilele megieşilor erau de-a
pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau ăplac, fără leac de supărare, de parcă era
toata lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea buna şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în
tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori,
când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan,
afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea.“ Şi vremea se îndrepta după râsul meu…“
Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba, el a zis cu hotărâre: „Bădiţă
Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai
atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.“ Ascultând
sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din
copilărie“.
Mihai Eminescu, cel mai mare poet al Românilor şi Ion Creangă, autorul Poveştilor şi
Amintirilor, s-au cunoscut în problemele şcolare ale învăţătorilor, s-au împrietenit în procesul de creaţie
literară şi şi-au înfrăţit sufletele lor pe vecie. Nu i-a despărţit nici suferinţa simultană şi – am putea spune
– nici moartea, căci s-au sfârşit din viaţă în acelaşi an, 1889, la distanţă în timp de şase luni şi jumătate.
Împreună s-au înfrăţit în opera de ridicare a literaturii române, de la aceeaşi sursă, de la limba şi literatura
populară, comoară sufletească a poporului nostru.

Bibliografie:
1. Kirileanu G. şi Chendi H., în Prefaţa la “Opere complete” de Ion Creangă, Bucureşti, 1906,
2. Caraioan P., “I. Creangă”, Bucureşti, 1955
3. Călinescu G., Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1966
4. Botez C., în Introducere la “Opere complete” de I. Creangă
5. Dumitru Almas, Povestiri istorice, Ed. Didactica si Pedagogica, partea a treia