Dialogul continuă…

…Cred că am început să-l cunosc – să ne apropiem sufleteşte, să comunicăm -

prin anul 1971. S-a întâmplat să călătorim împreună, cu trenul, de la Tulcea la
Bucureşti. Scopul acelei deplasări era menit să devină istorie – sala „Amfora”
găzduia prima expoziţie personală a marelui acuarelist organizată în Capitală, al
cărei vernisaj urma să fie oficiat a doua zi. Pentru expoziţie, ducea acum câteva
mape doldora de acuarele şi litografii. Desigur, parte din creaţia sa îmi era
cunoscută, cu omul şi artistul Constantin Găvenea mai vorbisem, dar aveam
pentru prima oară aproape, atât de aproape, şi laolaltă, totul – Omul, Artistul,
Opera. Treimea sfântă, în paradigmatică manifestare pământească.
Era o după-amiază caldă, calmă, într-un tren lejer, liniştit, doi în
compartiment. Un privilegiu. Fiindcă, îndată ce Tulcea a dispărut din raza
privirilor şi trenul a apucat să gonească flămând prin porumbişti de argint, artistul,
ca un fachir, a recreat Tulcea şi Delta în spaţiul devenit prea îngust al
compartimentului, dându-le viaţă din culoare, lumină, apă, din imagini însufleţite
de acel etern freamăt aburos, atât de propriu „cartoanelor” sale şi care îl apropie
de marea artă a impresionismului. Vedeam aievea mahalale de pescari şi blocuri
noi în centrul oraşului, uliţe vechi, cu bătrâneţile apăsate de colb şi amintiri, portul
totdeauna plin de nave adastând cu magazii încărcate de mister şi fremătând de
chemarea altor ape, Colnicul Hora şi Monumentul Independenţei, suburbia de
peste Dunăre şi bisericuţa ei, despre care am avut mereu sentimentul că oamenii
au ridicat-o şi au învăluit-o în vălătuci de aburi după cum au văzut în acuarelele
maestrului, bărci şi colibe şi năvoade puse la uscat, cu linişti stranii de ape abia
unduind…
- Am stricat multă hârtie, culoare şi timp, spune, dar şi scrie undeva, până ce
lucrând an de an, am reuşit să captez atmosfera, liniştea şi lumina întinderilor de
ape, în care se reflectă ca într-o oglindă trupurile şalupelor, remorcherelor,
barcazelor, bogata vegetaţie de stufăriş şi sălcii, aspectul vătos al norilor,
apusurile sau răsăriturile de soare, care-şi scaldă simfonia de culori în apa liniştită
a ghiolurilor, canalelor sau a Dunării…
Mă plimb astfel, avându-l ghid, prin istoria oraşului şi pe străzile oraşului, ale
unui oraş mineralizat pe cartoane, şi paradoxal, viu, fluid - darul nepreţuit al
3
acuarelei şi al litografiei. Peisaje „printre coloanele bazarului” sau umbrite de
„zidurile haremului”, prin „centrul vechi al oraşului”, cu chipuri nostalgic-vetuste
de măgăruşi cu poveri, de români cu sarica pe umeri căutând „frizeria lui Ferat
Omer” sau „prăvălia cu mărunţişuri din colţ”, de orăşeni pestriţi intrând în
sifonăria pe firma căreia citim „Fabrica de ape gazoase” – de, oamenii se mai ţin
şi de giumbuşlucuri! - sau plimbându-se pe „vechea stradă a promenadei”, cu
bragagii care-şi strigă marfa, cu sacale şi sacagii care-şi strigă marfa, cu florărese
care-şi strigă marfa, cu „casă de pescar” având acoperiş de deltă, una cu sălciile,
verdeaţa şi florile, cu stufărişurile şi plaurii, cu „glastra cu petunii” aşa cum va fi
stat la fereastra aşteptărilor unei fecioare… Locuri devenite spirit, spiritualitate,
topos. Spune, dar şi scrie undeva:
- Venisem cu vaporul de la Galaţi, când, coborât de pe vas, am rămas
impresionat de aspectul portului, cu mulţimea lui de ambarcaţiuni trase la chei, cu
forfota muncitorilor portuari care zoreau la încărcarea şi descărcarea vaselor, de
străzile înguste pe care circulau birje şi căruţe trase de cai sau măgăruşi, de
turcoaicele cu şalvari coloraţi, de pitorescul centru al oraşului cu numeroase
prăvălii, ca şi de variaţiunea stilurilor arhitectonice ale caselor… Cel mai mult
m-a impresionat Bazarul, clădire ce a slujit ca piaţă sub stăpânirea turcească,
monument arhitectonic unic în ţara noastră, cu frumosul lui ansamblu de coloane,
la umbra cărora se adăposteau mici prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti.
- Scrieţi toate acestea, domnule Găvenea, că e păcat să se piardă!
- Poate am să şi scriu, deocamdată…
Zâmbeşte blând, bun, înţelept. E zâmbetul acela mereu sfios, bunătatea aceea
pe care rar mi-a mai fost dat să o întâlnesc la un om, înţelepciunea aceea calmă,
împăcată cu sine, discretă, hrănindu-se cu toţi trânjii înţelepciunii lumii, pentru a
le da o identitate – Constantin Găvenea. Şi îmi arată colosul acela de frumuseţi
care a făcut dintr-un compartiment oarecare de tren un Cosmos divin cu moi,
umede şi calde irizări impresioniste.
O după-amiază de revelaţii, un amurg din ce în ce mai dens, mai greu de
sensuri şi semnificaţii, o iniţiere.
Am reluat discuţia despre scris o singură dată. După care chiar s-a apucat să
scrie. Dar era la alt capăt de vreme. Iar timpul „n-a mai avut răbdare”! Discutasem
să-i editez cartea. Ar fi trebuit să se intituleze: „Constantin Găvenea, Amintiri şi
imagini din Tulcea de odinioară” şi să cuprindă memorialistica sa, ilustrată cu
reproduceri din valoroasele litografii şi acuarele ale autorului.
Dar a venit o seară… mi-a dat un telefon… Era ora douăzeci şi maestrul
acuarelist scria. Am discutat despre bragageriile Tulcei de odinioară şi despre
autorul bustului lui Boulanger de pe Aleea Personalităţilor… A urmat o
dimineaţă… La ora opt şi ceva… un telefon… Maestrul a plecat… puţin. Ca
Shakespeare, vărul lui Marin Sorescu, ca Ilie Moromete, fiul lui Marin Preda, ca
omul, că de-aia-i om… Pe alt tărâm… pe tărâmul altei delte, al altui oraş, al altei
4
lumi. Şi a uitat drumul către înapoi… către curtea năpădită de flori, către casă,
către doamna cu nume de floare care i-a privegheat răbdătoare viaţa de rob al
penelului, către atelier, şevalet, masa de lucru… Lipită de fereastra de soare, cât să
intre soarele cu toată lumina, abia aici filtrată prin florile din mulţimea glastrelor
de pe pervaz, masa mare, grea, mereu încărcată de cărţi, albume, materiale şi
instrumente necesare muncii de fiecare clipă a artistului, fusese consacrată în
ultimele luni şi scrisului…
Cartea - atât cât a apucat să devină, fundamentală pentru memoria Tulcei,
emanând prin sincretism din conştiinţa marelui, prodigiosului artist - iată că vede
lumina tiparului la Editura „Şcoala XXI” a Casei Corpului Didactic, îngrijită de
cel care a provocat scrierea ei, angajându-se, atunci, că o va edita. Stăruinţei
noastre i s-au alăturat sufletele generoase ale fiilor artistului, domnii Gheorghe şi
Ştefan Găvenea, care cred în moştenirea spirituală transmisă urmaşilor de
Părintele lor şi au subvenţionat apariţia lucrării.
Remarcăm, în mod excepţional, sprijinul domnului Ibrahima Keitha,
directorul Muzeului de Artă al I.C.E.M., şi al doamnei fotograf Georgeta
Grigoriu, care ne-au oferit accesul la operele maestrului existente în colecţiile
instituţiei, ajutor în selecţionarea şi, apoi, fotografierea lucrărilor, adresându-le
mulţumirile şi recunoştinţa noastră.
Sugeram deja că „Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară” este un produs
al sincretismului artei plastice cu literatura, al acuarelei şi litografiei cu evocarea
şi memorialistica. De fapt, capitolele cele mai valoroase sunt tocmai acelea care
rememorează imagini şi locuri în mod repetat şi profund frământate de artist,
interiorizate şi apoi exprimate prin limbaj plastic, memorialistului revenindu-i
misiunea „traducerii” materialului preexistent în limbaj literar. Ceairul,
Coloanele, Măcelăriile, Bazarul, Vadul Pescarilor, Strada Isaccei, Strada
Banatului, Monumentul Independenţei etc – de multă vreme celebre personaje
plastice – devin acum şi personaje ale evocărilor literare ale artistului consacrat ca
acuarelist şi grafician. Fireşte, o misiune nu mai puţin dificilă. Dar ce cunoscător
al operei plastice a maestrului Constantin Găvenea nu a descoperit deja şi
sensibilitatea şi vocaţia sa de poet! Cititorul va înţelege, o dat în plus, că nu are în
mână cartea unui istoric.
Din punct de vedere redacţional, a fost o carte greu de realizat. Maestrul nu a
mai avut vreme să revizuiască ceea ce a scris; au rămas câteva paranteze şi puncte
de suspensie, pe care ar fi urmat să le completeze/corecteze la o nouă lectură. Din
capitolele dactilografiate deja de o altă persoană, unele au apucat să mai fie citite
şi corectate de autor, altele nu. Am lăsat în mod conştient formele gramaticale
vechi ale unor cuvinte: bătrânii Dunări, mandolinii, pieţii etc. Este evident faptul
că autorul le cultivă pentru parfumul şi dulceaţa lor, care interacţionează
sinergetic cu parfumul şi dulceaţa stilului evocator al textului, dar şi ale atmosferei
lumii evocate, amplificându-le şi nuanţându-le. Am remarcat totodată folosirea
5
iniţialei majuscule la cuvinte care numesc realităţi-personaje: Ceairul, Coloanele,
Măcelăriile, Bazarul etc. şi am urmărit respectarea acestei ortografii subiective,
dar expresive. Destulă bătaie de cap ne-au dat numele unor oameni care au trăit în
secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, ca şi numele vechi
de străzi, pe care adesea autorul însuşi nu le-a stăpânit şi a lăsat puncte de
suspensie pentru o reluare a textului, care nu a mai fost posibilă. Revin asupra
faptului că discutam frecvent despre stadiul elaborării acestor manuscrise,
problematica abordată, bibliografia – acolo unde colosala memorie imagistică a
maestrului mai simţea nevoia unui asemenea suport -, toate fiindu-ne de real folos
acum.
Ernesto Mihăilescu

6
 Ceairul

Acum mai bine de un veac şi jumătate, locurile pe care se desfăşura

frumoasa panoramă a oraşului Tulcea, unduind pe cele şapte coline, arătau cu
totul altfel decât şi le-ar putea imagina tulceanul zilelor noastre.
Pe amplasamentul actualului centru al oraşului - începând de la Dunăre,
unde privirea întâlneşte, fără nici un efort de căutare, Hotelul „Delta”, şi
continuând cu şirul de blocuri cu magazine la parter, cu Poşta Centrală, Magazinul
„Diana”, Palatul Administrativ, Piaţa Civică şi parcul, până la Piaţă Nouă -
stăpânea un liman (un intrând al Dunării), cu limite cuprinse între dealurile
Mahmudiei şi Babadagului. Pe acest liman circulau în voie bărcile cu pescari.
Întâlnirea şi lupta dintre apele năvalnice ale Dunării cu uscatul pe care şi-a
sedimentat aluviunile au dat continuu o altă şi altă configuraţie geografică locului.
Mai târziu, după cum vom vedea, va interveni şi omul, stăruitor şi neobosit cum îl
ştim, izvoditor de lumi noi, uneori opuse naturii, grăbind modificarea peisajului în
interesul vieţii lui.
Pe acest liman, în serile liniştite de vară, începeau concertele nocturne ale
mulţimii de broaşte, pitite în stufărişul de la malul apei, şi zumzăitul metalic al
cohortelor de roiuri de ţânţari, răspânditori de paludism, continuând până adânc în
noapte.
În spatele Monumentului Independenţei, pe vremurile acelea, coasta de est a
Dealului Mahmudiei era scăldată, în lungul ei, de apa lacului Zaghen, bogat în
peşte şi stufăriş. Lacul se întindea de la poalele Monumentului până departe, în
apropierea comunei Prislav (azi, Nufăru). Era alimentat de Dunăre printr-o gârlă,
dar, într-o bună măsură, şi de izvoarele aflate la poalele dealurilor care străjuiau
şoseaua Tulcea-Nufăru, dealuri atunci încă îmbrăcate în mândre straie de seculare
păduri masive, bogate în vegetaţie complexă, izvoare, păsăret şi fel de fel de alte
vietăţi.
După Al doilea război mondial, conducerea comunistă i-a scos pe tulceni –
salariaţi, bărbaţi şi femei, cu sapele, cu lopeţile şi hârleţele – să îndiguiască malul
Dunării, din care cauză lacul, nemaifiind alimentat cu apă din fluviu, cu timpul, a
7
secat. Terenul astfel asanat a fost dat spre folosinţă fermei horticole, pe el
construindu-se mai multe întreprinderi: Fabrica de conserve din legume, Abatorul,
Fabrica de făină din peşte, Aeroportul şi altele.
Fiindcă lipseau amenajările necesare, când apele Dunării veneau mari,
scăldau şi coasta Dealului Babadagului, acoperind terenul unde azi se află şirul de
blocuri din Strada Isaccei, Gara şi Autogara pentru călători, Sala Sporturilor,
Aleea Personalităţilor, Casa Cărţii, Casa de cultură a sindicatelor, alte construcţii
şi dotări edilitare.
Prin toate aceste locuri, când erau inundate, oamenii circulau cu bărcile.
Înconjurat în partea de vest de limanul Dunării, la est de lacul Zaghen,
Dealul Mahmudiei apărea ca o peninsulă, al cărei cap, încununat de stânca abruptă
şi înaltă a Colnicului Hora, străpungea masiv fluviul. Aici, astăzi se află
Monumentul Independenţei. Este un loc privilegiat, că poţi cuprinde cu privirea şi
admira cursul liniştit al Dunării şi întinderea deltei până la capătul zării, unde
imaginaţia priveşte şi ascultă freamătul sărăturos al mării, rezemându-se calm de
tâmpla pietroasă a Insulei Şerpilor.
Un alt liman al Dunării se află în partea de vest a oraşului, la poalele
dealurilor Comorofca şi Babadagului, care începe tot de la Dunăre, incluzând în
hotarele sale şi lacul Ciuperca. Şi aici, din cauza mlaştinilor şi a stufărişului, se
afla o altă împărăţie a broaştelor şi a ţânţarilor, datorită cărora locuitorii de origine
rusă i-au şi spus Comorofca, derivând toponimul din rusescul komor, care
înseamnă ţânţar.
Dealurile Mahmudiei şi Babadagului erau ca doi pinteni despărţiţi de liman,
care înaintau spre Dunăre, ţinând piept năvălirii apei. Se spune că în mijlocul
limanului dintre aceste bătrâne forme de relief, cam pe locul unde se află în
prezent Magazinul „Diana”, se găsea un grind destul de bine consolidat, pe care
oamenii l-au folosit ca fundaţie pentru a construi, din lemn de stejar, un pod de
legătură între cele două dealuri.
În dreptul fiecărei case aflate pe malul limanului exista câte un podeţ îngust,
făcut din lemn, care înainta de la mal spre adânc, doi-trei metri, ajutându-i pe
oameni să poată lua apă mai curată şi mai limpede, pentru trebuinţele
gospodăreşti. De asemenea, lângă podeţ se odihnea legată barca cu care stăpânul
gospodăriei respective pleca la pescuit sau trecea pe celălalt mal. Asemenea
podeţe mai pot fi văzute şi astăzi în judeţul nostru, prin localităţile deltei sau prin
cele aflate pe malul unor lacuri.
Pe terenul din spatele fostei Fabrici „Talpa”, unde în prezent se află S.C.
„Marmura”, malul Dunării fiind mai înalt, se întindeau, pe mari suprafeţe,
grădinile de legume şi zarzavaturi ale unor renumiţi şi pricepuţi grădinari, ca fraţii
Sîngirliu, Raiciu, Costof ş.a. Grădinari iscusiţi, cei mai mulţi de origine bulgară,
printr-o muncă neobosită, aprovizionau din belşug cu produsele trudei lor, nu
numai piaţa Tulcei, ci şi pe cele din Constanţa şi Galaţi.
8
 Limanul care se afla pe actualul centru al oraşului, în timp de iarnă, când
Dunărea devenea pod de gheaţă, adăpostea generos corăbiile negustorilor
surprinşi de îngheţ. Dovada acostării pe liman a corăbiilor negustoreşti au făcut-o
ancorele găsite în pământ, în centrul oraşului, cu ocazia executării unor lucrări de
canalizare, prin anii ’60.
La sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea, un val de cetăţeni
ruşi, fugiţi din Basarabia din cauza persecuţiilor religioase la care erau supuşi
oamenii în imperiul ţarist, s-a aşezat în partea de sud a Tulcei, pe terenul din
capătul limanului, găsind aici loc de linişte, de bună vieţuire şi libertate religioasă
– tradiţionala toleranţă românească. În anul l842, în apropierea malului limanului,
ei şi-au construit o bisericuţă din lemn, pe locul căreia, mai târziu, când hărnicia,
robusteţea şi seriozitatea lor în muncă le-a adus prosperitate materială, aveau să
ridice Biserica „Schimbarea la faţă”, cunoscută şi azi tulcenilor sub acelaşi nume.
Este motivul pentru care, sfântului locaş i se spune, până în zilele noastre, şi
Biserica rusească.
Cu multe decenii în urmă, bătrâni sfătoşi îmi povesteau că la o distanţă de
circa 200 m de biserică, spre liman, se aflase cândva o cişmea, amenajată încă de
pe vremurile îndepărtate ale turcului. Din corpul de piatră al cişmelei, având
forma unei jumătăţi de sferă, curgea zi şi noapte, prin patru ţevi, o apă rece şi
limpede ca lacrima, adusă prin tainice lucrări de canalizare, din locuri
necunoscute, pierdute prin pădurile seculare ce se mai întindeau încă pe dealurile
din spatele târgului.
O altă bisericuţă, de asemenea din lemn, a fost ridicată, tot pe malul
limanului, la poalele Dealului Babadagului, spre Strada Isaccei de astăzi, de către
un val de cetăţeni bulgari, fugiţi şi ei, tot din Sudul Basarabiei, din cauza
condiţiilor grele de viaţă. Această biserică însă nu a durat mult timp, terenul
mocirlos determinând prăbuşirea sa.
De-a lungul timpului, limanul a cunoscut o continuă transformare. Datorită
aluviunilor depuse de Dunăre, gura limanului a început să se închidă. Mâlul scurs
de viiturile de pe dealurile târgului şi cel adus de topirea zăpezilor s-a tot colmatat
şi a determinat apa limanului să scadă, încât, încetul cu încetul, prin vreme, a
secat, lăsând loc smârcurilor şi mlaştinilor. Acestea, la rândul lor, au continuat să
se colmateze, devenind uscat.
In plus, pentru o mai bună consolidare a terenului, plugarii locali şi cei din
satele vecine, în timpul guvernării lui Ismail Paşa, au fost puşi să care cu căruţele
pământ din jurul târgului, pe care l-au ponosit în lungul limanului, în special la
fosta gură, înălţând malul, încât apa nu a mai putut pătrunde decât atunci când
venea exagerat de mare.
Acest teren scos de sub apă a fost denumit cu un cuvânt turcesc, ceair, care,
în limba română, se traduce prin loc întins, pământ nou, provenit în urma
desecării. Câtă istorie, câtă frumuseţe, cât efort supraomenesc de propăşire
9
materială şi spirituală a oraşului nostru ascunde acest loc de suflet, pe care din
cauza poverii lui de spiritualitate îl voi scrie cu majusculă: Ceairul! Strada 24
Ianuarie din zilele noastre, care coboară începând din Strada Mahmudiei şi
traversează Strada Călugăreni, s-a numit în acele vremuri Strada Ceairului. La
rândul său, Ceairul, odată cu dezvoltarea vieţii economice şi sociale a oraşului,
cunoaşte o continuă transformare. În lungul lui, după cum vom arăta, vor fi
construite câteva „valuri” de clădiri, în primul rând cu caracter negustoresc,
devenind centrul vieţii comerciale a oraşului, dăinuind cu această funcţie până în
prezent.
În urma înfiinţării Comisiunii Europene a Dunării în anul l856, care avea ca
misiune buna organizare şi desfăşurare a navigaţiei în zonă, s-a trecut la
amenajarea modernă a malului fluviului, începând cu îndiguirea acestuia, mai
întâi de pe la Gara de astăzi a Tulcei până în apropierea Fabricii de conserve din
peşte. Îndiguirea a fost încredinţată unei societăţi olandeze, specializată în astfel
de lucrări. Mult timp, populaţia oraşului a numit acest chei digul olandez.
Vechiul port al oraşului se afla în cotul pe care îl face Dunărea între far şi
geamie. Din cauza dezvoltării rapide a navigaţiei sub administraţia Comisiunii
Europene a Dunării, portul a devenit la un moment dat prea mic, şi deci
necorespunzător funcţiilor sale substanţial extinse şi cu generoase perspective de
dezvoltare. Ca urmare, după îndiguirea şi consolidarea Ceairului cu mari cantităţi
de pământ şi piatră, portul a fost mutat pe locul unde se află şi în prezent, la fosta
gură a limanului. Declarată fluviu internaţional, Dunărea a fost scoasă de sub
monopolul puterii otomane. Şi la Tulcea, ca şi în celelalte porturi româneşti pe
care le-a administrat, Comisiunea a făcut operă de civilizaţie. Portul a cunoscut o
afluenţă din ce în ce mai mare de vase comerciale, care veneau din toate zările
lumii să descarce cele mai diverse mărfuri şi, totodată, să încarce mărfuri locale.
În lungul şi în spatele Portului Tulcei, pe Ceair, au fost ridicate numeroase
construcţii, magazii având ca scop mai ales depozitarea cerealelor destinate
exportului, diverse instalaţii portuare, dar şi sedii ale numeroaselor agenţii de
navigaţie înfiinţate (austriacă, rusă, franceză, engleză, olandeză şi română), ori
cafenele, cârciumi şi alte aşezăminte asemănătoare.
Viaţa economică, din ce în ce mai înfloritoare în noul port, a făcut ca şi
centrul comercial al târgului să se mute din cartierul turcesc, grupat în jurul
geamiei, în aria vechiului liman, pentru a fi cât mai aproape de trepidanta şi
productiva activitate portuară. Pe Ceair au fost construite numeroase clădiri cu
destinaţie comercial, la început improvizate, din materiale uşoare, sub formă de
barăci din scândură, apoi din paiantă şi chirpici, iar nu peste mult timp, din
cărămidă arsă. La această dezvoltare economică şi socială a oraşului în perioada
anilor l860-1878 a contribuit şi Poarta otomană, în primul rând prin faptul că în
anul 1860 a decis ca Tulcea să fie transformată din caza (plasă) în paşá,
dobândind puteri politico-administrative şi militare depline asupra Dobrogei
10
întregi, dar şi prin realizările gospodăreşti şi edilitare, datorate mai ales
destoinicului gospodar care a fost Ismail Paşa. În timpul guvernării acestuia, au
fost clădite în partea de est a Ceairului, în apropiere de Dunăre, Konak-ul de
reşedinţă al Sandgeac-beilor, cunoscut sub numele Conacul Paşalei (terminat în
anul 1870, edificiul este actualul sediu al Muzeului de artă, după restaurarea din
anii 1980), Primăria (clădirea cu un etaj din faţa edificiului contemporan al
Liceului „Spiru Haret”, în care a funcţionat primăria, începând cu anul l878,
decenii în şir), Geamia „Azizzie”, baia turcească şi au fost instalate primele
conducte pentru alimentarea cu apă a geamiei, a conacului şi a altor aşezăminte
publice, apa fiind captată de la izvoarele din pădurile care se mai aflau încă în
spatele Bisericii „Schimbarea la faţă” de astăzi.
Vechile locuinţe din centrul oraşului, unele având şi câte un etaj, au fost
construite treptat, în funcţie de dezvoltarea economică locală, între anii 1860-
1878. Erau case negustoreşti tipice, parterul având destinaţia de spaţiu comercial,
îndeosebi de magazin, iar etajul - de locuinţă a patronului.
Între anii 1861-1866, pe Ceair a fost construit, după modelul bazarelor
orientale, un ansamblu arhitectonic cu destinaţie comercială. Edificiului i s-a spus,
pe turceşte, bazar (rom. piaţă), românii nemurindu-l prin cuvântul-metaforă
coloanele. Destul de timpuriu, noul ansamblu arhitectural - Bazarul sau Coloanele
– a deveni o veritabilă emblemă a Tulcei, ceea ce a rămas vreme de aproape un
secol. Şi astăzi, când nu mai există, Bazarul este în stare să stârnească multe
nostalgii. Cele două corpuri paralele ale ansamblului erau despărţite printr-o
stradă îngustă. Ambele edificii aveau la faţada dinspre stradă câte un ansamblu de
coloane. În interior fuseseră amenajate numeroase magazine, lipite unele de altele.
În faţa acestor magazine, printre coloane şi pe stradă avea loc zilnic, dimineaţa,
piaţa de legume, fructe, brânzeturi, păsări şi alte produse, aduse cu căruţele de
ţăranii din satele de prin împrejurimi, dar şi de tulcenii care se ocupau cu
grădinăritul.
Bazarul, cu magazinele şi cu piaţa de alimente dintre coloane, a fost inima
comercială a târgului, care mai funcţiona încă şi în primul deceniu al secolului al
XX-lea.
Pe Ceair, între Bazar şi actuala Piaţă Nouă, adică pe terenul ocupat în
prezent de parcul din faţa Bisericii „Sfântul Gheorghe”, a fost organizat primul
târg de vite al oraşului. Aici, lumea satului aducea la vânzare vite, cereale, lemne,
dar şi legume, fructe, brânzeturi, păsări. Târgul de vite şi de cereale avea loc în
partea de sud a Ceairului, cel de legume, în partea de nord, în faţa Bazarului. Era
obiceiul ca proprietarul căruţei trase în târg să-şi facă vizibilă prezenţa ridicând
oiştea atelajului în sus, până la verticală, atrăgând astfel numeroşi curioşi, mulţi
gură-cască, dar şi destui clienţi veritabili.

11
 La această piaţă, în special sâmbăta, veneau cu căruţele şi ţărani din
Basarabia, aducând la vânzare cantităţi însemnate de legume şi fructe, roţi mari de
caşcaval, butoaie cu brânză ş.a.
Era o piaţă - i se mai spunea şi bâlci - cu mult belşug, datorat vredniciei
omului şi rodului bogat al binecuvântatului pământ românesc.
După Primul război mondial, târgul de vite şi de cereale, cunoscut şi sub
numele oborul de vite, a fost mutat la capătul Străzii Babadagului, în afara
oraşului, doar piaţa de legume rămânând la locul ei tradiţional.
Tot în această vârstă de dezvoltare a oraşului Tulcea, autorităţile turceşti au
amenajat pe Ceair, în faţa actualei Biserici „Sf. Gheorghe”, înălţată de populaţia
bulgară în anul 1857, un părculeţ cu plantaţii de arbuşti şi alei, împrejmuindu-l
pentru a nu fi călcat de vite. Apoi, în mijlocul parcului a fost construit un chioşc,
pentru ca în anumite zile să poată cânta metarhanea, formaţie instrumentală de
muzică orientală, pentru a distra populaţia turcă, destul de numeroasă în acea
vreme.
A fost o treabă gospodărească, bine gândită, care a contribuit, împreună cu
noile clădiri, la accentuarea aspectului urbanistic al târgului şi la înfrumuseţarea
Ceairului. Din nefericire însă, într-un an, a venit o ploaie torenţială, despre care se
spune că ar fi durat câteva zile, iar şuvoaiele de apă năvălite cu furie de pe
dealurile din jur au dus cu ele, spre Dunăre, plantaţiile parcului, împrejmuirea şi
chioşcul. Acesta a fost sfârşitul imprevizibil al primului parc din Tulcea.
Pe Ceair, între Bazar şi Piaţa Nouă din contemporaneitatea noastră, în zile de
sărbătoare, în special de Paşti, se organizau bâlciuri cu scrâncioburi, căluşei,
leagăne, roata norocului, tarabe cu fel de fel de dulciuri, cu grătare, pe jarul cărora
se învârteau spornic, să nu se ardă, mititeii, cârnăciorii şi fripturile.
Muzicile de pe estradele scrâncioburilor, căluşeilor şi cele ale leagănelor,
formate din armonici, trompete şi tobe, cântau seara, la lumina felinarelor,
acoperind, până târziu în noapte, întregul oraş, creând o atmosferă al cărei spirit
este imposibil de reconstituit astăzi.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, în partea de sud a Ceairului, în faţa
Bazarului, a fost construită una dintre cele mai mari locaţii comerciale din acea
vreme, Măcelăriile. I s-a dat această denumire datorită faptului că, de-o parte şi de
alta a lungimii parterului, au funcţionat opt măcelării. La mijlocul parterului se
afla un gang, prin care se putea urca la etaj şi, totodată, se putea trece dintr-o aripă
în alta a clădirii.
Şi tot la începutul secolului al XX-lea, populaţia oraşului, dornică de cultură,
cu fonduri rezultate din colectă publică, serbări, baluri şi cu sprijinul bănesc al
statului, a construit, în capătul de sud al Ceairului, un frumos edificiu cu etaj, în
care au funcţionat două şcoli primare şi o sală spaţioasă pentru spectacole de
teatru, concerte şi serbări şcolare. Edificiul era cunoscut în epocă şi sub numele
Sala de conferinţe, datorită nenumăratelor conferinţe literar-ştiinţifice susţinute
12
aici de personalităţi tulcene, dar îndeosebi din ţară. Sala de conferinţe a fost prima
sală de spectacole a oraşului, în care s-a desfăşurat o bogată activitate cultural-
artistică, susţinută de trupe şi ansambluri de teatru, muzicale, de varietăţi -
profesioniste, din Bucureşti şi din alte oraşe, dar şi de formaţii artistice locale, de
amatori.
Pe locul rămas liber, între Sala de conferinţe şi Măcelării, atunci când nu se
organizau tradiţionalele bâlciuri, cu scrâncioburi, terenul era folosit ca piaţă de
vite şi cereale - obor, cum i se mai spunea în epocă. Pe acest loc, lumea satelor
venea cu căruţele să vândă cereale, oi, porci, vaci, lemne pentru foc, pepeni,
dovleci, cartofi şi altele. După terminarea pieţei şi plecarea mulţimii de căruţe,
rămânea locul murdar, urât mirositor, aspect care distona cu frumuseţea şi
modernitatea celor două clădiri de la extremităţile ceairului. Datorită acestei
situaţii, edilii oraşului au luat lăudabila măsură de a amenaja terenul ca parc, iar
oborul de vite şi cereale să fie mutat la marginea oraşului.
Destoinica decizie a fost salutată cu toată căldura de populaţie, dar a avut de
luptat cu vrajba şi concurenţa dintre politicienii locali, pe care îi interesau mai
mult problemele personale, mărunte, decât cele care priveau gospodărirea
oraşului, modernizarea acestuia, fie şi prin iniţiative limitate.
Dacă politicienii aflaţi la putere la un moment dat au început amenajarea
parcului, după căderea acestora, următorii veniţi la conducerea treburilor publice
ale oraşului au stricat totul, cedând locul spre a fi folosit iarăşi ca obor de vite.
Parcă era un blestem! Părculeţul, făcut tot pe acest teren, în urmă cu peste o sută
de ani, de către turci, a avut de luptat, până la distrugerea lui, cu năvala furioasă a
apelor venite de pe dealurile oraşului. Acum, lupta coborâse la nivelul
politicianismului obscur şi fără de principii, parcul fiind scos, deocamdată, de pe
lista preocupărilor noii guvernări locale.
Prin anul 1938, Sala de conferinţe a fost demolată, cu toate că putea rezista
şi în prezent. Mihail Moruzov este creatorul Serviciului Secret de Informaţii din
România (1925) şi conducătorul acestui serviciu vreme de 15 ani, până când a fost
asasinat de legionari. Născut în Tulcea, el a dorit ca pe locul Sălii să construiască
o şcoală pentru băieţi, cu un etaj, asemuitoare cu şcoala de fete din apropierea
imediată, ridicată în anul 1935, tot cu sprijinul său bănesc. Moruzov însă a fost
asasinat în închisoarea Văcăreşti, lucrările de construcţie a şcolii, nesusţinute şi
din alte fonduri, fiind abandonate. Reuşise să pună doar temelia…
Pe locul acesteia, după război, Casa raională de cultură a zidit o frumoasă şi
spaţioasă scenă în aer liber, prevăzută cu cabine pentru teatru, decor, cortină, alte
dotări şi echipamente minim necesare. Când timpul permitea organizarea unor
manifestări în aer liber, pe această scenă se desfăşurau spectacole de teatru,
concerte, serbări populare şi conferinţe. De asemenea, erau organizate proiecţii
cinematografice, la care puteau participa până la 600 de spectatori. Scena, care

13
şi-a adus o frumoasă contribuţie la dezvoltarea vieţii cultural-artistice a oraşului, a
avut şi ea, nu după multă vreme, aceeaşi soartă, fiind demolată în anul 1965.
Pe vechiul amplasament al sălii a fost construită o piaţă comercială, pentru
că cea care se afla în spatele Măcelăriilor era mult prea mică faţă de creşterea
populaţiei oraşului. Piaţa cuprindea un spaţios magazin alimentar, iar de o parte şi
de alta, numeroase mici magazine specializate pe legume, fructe, carne, peşte,
brânzeturi, răcoritoare, gogoşerii etc. Această piaţă a fost inaugurată în anul l968,
cu prilejul Zilei Recoltei, arătând destul de frumos. Totuşi, parcă locul era marcat
de blestem! Peste puţin timp, şi piaţa a fost demolată.
Odată cu dezvoltarea economică şi demografică, oraşul a cunoscut şi un nou
aspect arhitectonic. Pe lângă deopotrivă necesarele şi hulitele obiective
industriale, au fost construite blocuri de locuinţe şi magazine, instituţii de cultură
şi artă, hoteluri, restaurante, clădiri şi echipamente tehnice portuare etc. Pe harta
ţării, dintr-un oraş modest de agricultori, pescari şi meseriaşi, Tulcea a devenit un
centru industrial şi urban, dincolo de servituţile prin care şi-a marcat puterea o
epocă sau alta, un sistem politic sau altul.
În aceste condiţii, edilii oraşului au fost nevoiţi să treacă la amenajarea unei
noi pieţe agroalimentare, în stare să facă faţă exigenţelor în continuă creştere şi
schimbare ale timpului şi ale unei populaţii de peste nouăzeci de mii de locuitori.
Este actuala Piaţă Nouă, din sudul parcului central al oraşului, sortită să se ridice
tot pe Ceairul de altădată, pe care s-au succedat, prin vreme, urmare a unui fatal
lanţ de demolări, Sala de conferinţe, temelia proiectatei şcoli primare de băieţi,
scena de teatru şi cinematograf a fostei Case raionale de cultură şi piaţa de astăzi,
inaugurată în anul l968 şi supusă apoi mai multor etape de extindere şi
modernizare.
Aproape zilnic paşii mă poartă prin actualul centru al oraşului, cu străzi
asfaltate, flancate de blocuri de locuit, unele cu spaţii comerciale… Din păcate,
totul este uniform şi fără simţul culorii, fără gust estetic, fără individualitate,
părând nişte enorme corpuri geometrice, străine de spiritul Tulcei, făcute aşa cum
erau cerute nevinovaţilor arhitecţi de indicaţiile „genialului” atotştiutor, care
gospodărea discreţionar o ţară cu mentalitatea ultimului ţăran din Scorniceşti.
Trecând prin faţa magazinelor, a restaurantelor, a instituţiilor şi prin Piaţa
Civică, în care străjuieşte statuia marelui domnitor şi apărător al creştinătăţii,
Mircea cel Bătrân, opera talentatului sculptor fiu al Tulcei, Ion Jalea, gândul mă
poartă în urmă cu mai bine de 125 de ani, când pe aceste locuri se întindea limanul
Dunării, exoticul Ceair de mai apoi... Acesta, şi astăzi, în ciuda greutăţii
apăsătoare a construcţiilor şi a străzilor pe care le duce în spate, reuşeşte să mai
răsufle prin subsolurile blocurilor, umplându-le cu apă şi cu zumzetul metalic al
roiurilor de ţânţari.
Ceairul e un topos, format din straturi de istorie şi generaţii de oameni
devenite spirit, deschise fertil receptării unor noi vârste ale oraşului.
14
Barcaze la mal (litografie)

Coloanele (litografie)

15
Căruţaşi între coloane (litografie)

Tătăroaice sub coloane (litografie)

16
 Coloanele

Coloanele - sau Bazarul Turcesc, cum li se mai spunea - se aflau pe locul

unde, în timpurile noastre, se înălţă clădirea Poştei Centrale.
Ele au fost construite între anii 1861-1866, în timpul guvernării lui Rezim
Paşa Arnăutul, când Tulcea a cunoscut o bună înflorire urbanistică. Şi-mi închipui
ce cale lungă şi grea vor fi parcurs istoria şi oamenii, dar şi natura, pentru a face
din vechiul liman al Dunării, pe care circulau pescarii cu bărcile şi iarna devenea
adăpost pentru corăbii, vatra începuturilor civilizaţiei noastre moderne. Dar nu
vreau să revin asupra morfogeniei locului!
Consolidându-se terenul, localnici întreprinzători încep să construiască -
astăzi, cunoscând evoluţia zonei, am spune că au făcut-o în chip premonitoriu - o
serie de clădiri cu scop comercial, printre care şi Bazarul, inspirat după modelul
arhitecturii bazarurilor orientale.
Acest pitoresc ansamblu arhitectonic a fost zidit din cărămidă, în mai multe
etape, fapt evidenţiat clar de diferenţa dintre dimensiunile şi formele arcadelor şi
ale coloanelor.
Bazarul adăpostea un număr de patru magazine, lipite unul de altul, toate
lungi şi întunecoase, prevăzute cu obloane grele la ferestre şi la uşi.
Deasupra uşilor de la intrare fuseseră încastrate în zid plăci de marmură, în
care erau săpate, cu litere turceşti şi chirilice, numele proprietarilor şi anul
construirii. O parte din prăvălii aveau şi câte un etaj, în care locuia negustorul sau
funcţionau ateliere, în special de încălţăminte şi de cojocărie.
Aici, între coloane, a fost prima piaţă a oraşului, unde, în afară de localnici,
veneau cu căruţele şi locuitorii satelor din jur, pentru a-şi vinde produsele
agroalimentare.
Pe sub coloane, în faţa prăvăliilor, se aflau tarabe cu zaharicale şi diferite
mărunţişuri, tăietori de lemne, sobari, tocilari, bragagii, oameni care căutau de
lucru şi bătrâne lipovence care vindeau seminţe de floarea-soarelui şi ciulini de
baltă. În Bazar se întâlneau, ca vânzători sau cumpărători, toate naţionalităţile
care convieţuiau în târg, în bună înţelegere, fiecare cu specificul său în habitudini
şi în arta culinară.
Totul avea un pitoresc deosebit. Era o viaţă bogată, scăldată în înţelegere şi
dragoste între oameni. O lume care, în decursul vremii, s-a scurs ca apa bătrânii
17
Dunări, despre ea mai vorbind doar hrisoavele şi aducerile aminte ale vârstnicilor
oraşului. Câţi vor mai fi şi aceştia din urmă! Cât vor mai dăinui şi hrisoavele!
În locul aceleia, dar totuşi pe temeliile ei, în prezent, e o altă lume, modernă,
tumultoasă, cu alt mod de gândire şi de vieţuire. Ceva totuşi nu mai e! Ceva drag
mie, ascuns în tainiţele cele mai adânci ale fiinţei, o lumea de suflet şi de culoare
şi de umbre şi de sunete, o lumea care m-a fascinat şi m-a inspirat şi prin filtre de
emoţie a curs, din când în când, acuarele şi tuş pe cartoanele mele.

Stradă între coloane (litografie)

18
 Măcelăriile

Pe locul unde se afla azi sediul administrativ al municipiului şi judeţului, s-a

înălţat cândva una din cele mai solide şi prezentabile clădiri vechi ale oraşului,
halele în care au funcţionat, mulţi ani, măcelăriile Tulcei. Corpul central al
clădirii – parter şi etaj – era străjuit, în dreapta şi în stânga, de două aripi cu un
singur nivel, fiecare cu câte patru camere spaţioase, în care au funcţionat opt
măcelării. La mijloc, sub etaj, un gang despărţea cele două aripi ale localului. Pe
acest gang, în dreapta se afla dispensarul veterinar, iar în stânga - dispensarul
uman.
La etaj, unde puteai urca pe nişte scări de lemn, îşi avea sediul
Circumscripţia a II-a de poliţie - Comisariatul, cum i se spunea instituţiei
conduse pe atunci de un comisar.
Vorbea lumea că acest local, interesant ca stil arhitectonic, ar fi fost proiectat
şi înălţat de întreprinderea engleză care a construit şi linia ferată Cernavodă-
Constanţa, Gara şi Cazinoul din Constanţa.
În cele opt localuri ale măcelăriilor, între cele două războaie mondiale, s-au
perindat o serie lungă de măcelari de diferite naţionalităţii: Neculai Sotirescu,
Aurel Cornăţeanu, Gheorghe Surdu, Gheorghe Penda, Ivan Niconof, Crum Curtef,
Buiuca Hristu, Nicu Petala, Iaşca Cernencu, Iani Zbaravos etc., după cum se vede
români, bulgari, greci, ruşi, sârbi…
Măcelarii plăteau primăriei oraşului chiria pentru local şi impozitul cuvenit
pentru cifra de afaceri a fiecăruia.
În afară de aceste opt măcelării, în Tulcea se mai aflau două, pe strada
Potcovari, pe locul unde astăzi stă blocul denumit „T.A.V.S.”, situat peste drum
de Poşta Centrală a oraşului.
Măcelarilor le era interzisă tăierea vitelor fără avizul medicului veterinar.
Avem motive să credem că în acest scop a şi fost instalat dispensarul veterinar în
corpul clădirii halelor.

19
Vadul pescarilor (litografie)

Halele vechi (litografie)

20
 În dreapta şi în stânga intrării fiecărei măcelării, afară, fuseseră fixate în zid,
chingele zdravene de metal, în care erau atârnate uriaşe buturi de vită. Tot afară, la
intrare, stăteau butucii pe care măcelarii tăiau carnea şi rasoalele pentru supă.
Măcelarii purtau şorţuri albe, iar la mijloc se încingeau cu o curea lată, de
care era prinsă, într-o parte, teaca de lemn în care ţineau cuţitul, mereu la
îndemână, iar în cealaltă parte, se afla atârnat masacul, clasica unealtă folosită de
casapi pentru ascuţit cuţitele.
Abundenţa de carne, numărul destul de mare de măcelării faţă de populaţia
nu prea numeroasă a oraşului la acea vreme, 23.000 de locuitori, făceau ca
măcelarii să se concureze între ei, întrecându-se în felul de a servi şi a mulţumi
clientela, fiecare urmărind să-şi apropie şi să-şi permanentizeze cât mai mulţi
cumpărători. De aceea, persoanelor cu venituri modeste, măcelarii le dădeau
carnea şi pe datorie, urmând ca marfa să fie plătită când îşi primeau salariul sau
pensia lunară.
Pe mesele din local erau expuse bucăţi de carne tranşată - muşchi, vrăbiuţe,
rasoale, ficat, momiţe şi alte sortimente -, omul putându-şi alege ce dorea şi cât îl
ţinea punga.
Dacă un client nu găsea expusă pe mese carnea de care era interesat, nici
într-un caz nu era lăsat să plece dezamăgit. Cu bunăvoinţă aproape umilă,
măcelarul scotea cuţitul din teacă, îl ascuţea rapid, cu expertă şi spectaculoasă
dexteritate, de masacul luat de la brâu, după care tăia din unul dintre buturile de
vită atârnate în chingelele de afară, cu pricepere de maestru, sortimentul de carne
solicitat de cumpărător.
De frigidere, pe vremea aceea, nici nu se pomenea, aşa că vara măcelarii
vindeau mai mult carne de vită şi de oaie, cea de porc fiind mai puţin rezistentă la
căldură, din cauza grăsimii. Şi tot din lipsa posibilităţilor tehnice de conservare,
din carnea rămasă nevândută de pe o zi pe alta măcelarii făceau cârnaţi şi
ghiudenuri. Ghiudenul, tot un fel de cârnat, presat şi picant, era foarte gustos, fiind
solicitat mult, mai ales de cârciumarii oraşului, pe care-l vindeau ca gustare
clienţilor la o ţuică sau un vin. Era făcut din carne tocată, amestec de vită şi de
oaie, în care se adăugau piper măcinat, praf de ardei roşu copt la cuptor, pentru a
da culoare, enibahar, cimbru, alte condimente şi arome. După realizarea
umpluturii, măcelarul o introducea în maţele pe care apoi le presa cu sticla, pentru
a elimina lichidul din interior, rezultând ghiudenul, cu arhicunoscuta formă turtită,
de roşcovă. De regulă, fiecare producător avea secretul său de fabricaţie, dozând
savant amestecul de cărnuri, aromă şi condimente, după o reţetă păstrată cu
sfinţenie în familie.
Cârciumarii din jurul măcelăriilor, datorită faptului că aveau în proxima
apropiere posibilitatea de a se aproviziona cu carne şi că se găseau cu localul în
vecinătatea pieţei oraşului, plină de lume – orăşeni sau săteni veniţi după târguieli
sau alte interese - din spirit comercial, îşi instalau în faţa cârciumilor, pe trotuar,
21
grătare pe care frigeau mititei, cârnaţi, măruntaie sau frigărui de miel, al căror
miros ademenitor stârneşte şi astăzi nostalgii.
Adunaţi roată în jurul grătarului, clienţii mâncau cu poftă friptura proaspăt
preparată, stând în picioare sau aşezaţi, când nu erau grăbiţi, la mesele din local
ori la cele de pe trotuar.
Mititeii sau cârnăciorii îi însoţeau cu ţuică în cinzeacă sau cu vin de Sarica
în garafe „d-o juma” sau „d-un kil”, aduse de cârciumarul care nu se mai prididea
cu servitul clienţilor.
Şi când treaba asta plăcută, cu buchet de grătar şi de licoare limpezită prin
pivniţele Niculiţelului era în toi, mai ales marţea sau sâmbăta, că era piaţa mare,
cu multă lume, apăreau lăutarii. Pentru a scoate un ban, ei mergeau cu cântecul
din cârciumă în cârciumă. Se opreau mai ales la masa celor pe care-i vedeau cu
chef, le picurau la ureche, din gură, acompaniaţi de vioară, armonică sau ţambal,
cântece de voie bună, care făceau vinul şi mai lunecos. Cârciumarul aducea alte şi
alte rânduri de garafe, scoase direct de la cranta butoiului din local.
De cele mai multe ori, cântecul, vinul şi voia bună ţineau până noaptea
târziu.
Măcelarii îşi procurau animalele pentru sacrificat din pieţele sau oboarele de
vite, cum li se mai spunea, care aveau loc în anumite zile ale săptămânii la Tulcea,
Babadag, Măcin şi Horia, unde ţăranii aduceau spre vânzare cornute mari, porci
sau oi. Dar măcelarii cumpărau mai ales de la crescătorii de animale din satele
Deltei. Aceştia din urmă creşteau şi înmulţeau vitele, caii şi porcii pe grinduri,
unde animalele trăiau în mici cirezi sau cârduri, libere, fără pază, hrana necesară
găsindu-se din abundenţă. Pentru a le putea controla, din timp în timp, stăpânul le
ducea porumb sau orz într-un anumit loc din raza de păscut. Astfel ademenite cu
hrană, nu se depărtau prea mult de loc şi, la fel de important, nu uitau vocea
stăpânului. Adesea însă aceste animale crescute în sălbăticie puteau fi prinse doar
cu arcanul. Delta era plină de vite mari şi mici, care se hrăneau, trăiau şi se
înmulţeau în deplină libertate. Erau oameni care obţineau venituri serioase de pe
urma acestei activităţi. Iar populaţia avea carne ieftină şi din abundenţă. Nu exista
familie de ţăran, oricât de săracă ar fi fost, care să nu crească în baltă câteva vite
sau câţiva porci, cu care să-şi îndestuleze familia.
Animalele, pentru a le fi recunoscut stăpânul, erau marcate, pe un anumit
loc de pe corp, cu fierul roşu (dangaua) sau cu catran.
Veneau la Tulcea şi măcelari din judeţele vecine ca să procure vite ieftine şi
bune pentru sacrificat.
Măcelarul, după ce cumpăra vita, o lega cu funia de un belciug de fier,
anume fixat în bordura trotuarului din faţa măcelăriei sale, fiind obligat de lege,
înainte de sacrificare, să o prezinte pentru consult medicului veterinar, care se afla
la dispensarul din corpul clădirii. După obţinerea avizului pentru tăiere de la
medic, măcelarul mergea cu vita la abatorul oraşului. Şi azi se povesteşte de
22
seriozitatea profesională a medicului veterinar turc Ablachim Husein, care vorbea
stricat româneşte. Era un om conştiincios, priceput în meserie, care nu lăsa nici un
animal bolnav la tăiere, oricât de neînsemnat i-ar fi fost beteşugul.
Primul „abator” al oraşului, construit din scânduri, se găsea pe malul
Dunării, în apropierea locului unde azi se află Gara de călători. Sfârşitul acestui
„abator”, care nu era altceva decât o baracă mai mare, a fost dramatic. Într-o zi,
au fost aduşi pentru tăiere doi tauri tineri şi vânjoşi, care, temporar, au fost închişi
într-un compartiment mai mare al barăcii. La un moment dat, între ei s-a încins o
luptă aprigă, lovindu-se cu coarnele şi picioarele cu atâta furie, încât au pus pe
fugă oamenii din interior. Baraca a fost distrusă, bucăţi din ea au zburat pe Dunăre
şi au dispărut duse de ape.
După vitejeasca ispravă a celor doi tauri, a fost amenajat alt abator, mult mai
solid, tot pe malul Dunării, de data aceasta în locul numit Vadul Pescarilor, în
apropierea fostei cârciumi a lui Graciov şi a atelierelor de bărci şi mahune,
proprietate a lui moş Xenofon. Cu timpul, primăria oraşului a simţit nevoia să
zidească, lângă far, un abator ceva mai bine adaptat scopului său şi pretenţiilor
evoluate ale oamenilor, care a funcţionat mulţi ani.
Oraşul însă a continuat să se mărească, din care cauză s-a renunţat şi la
acesta. În apropierea sediului fermei horticole, din spatele Monumentului
Independenţei, a fost construit abatorul mare şi modern cunoscut deja de tulceni,
în stare să satisfacă cerinţele judeţului pentru o perspectivă îndelungată. De fapt,
este o clădirea tipică păguboasei grandilocvenţe comuniste, fiindcă se pare că
niciodată uriaşul abator nu va putea fi folosit la capacitatea de prelucrare pentru
care a fost proiectat.

23
 „Mai luaam braa-ga ree-ce, bre!”

Tulcea, vara, printre pietrele încinse şi argila coaptă de arşiţă, suferă aparte
de sete.
În asemenea zile fierbinţi mă năpădesc amintirile, mărturisind cu tristeţe că
gândul mă poartă copilăreşte la uitata bragă de altădată, rece, parfumată, băută pe
nerăsuflate în răcoarea dispărutelor bragagerii de pe străzile Basarabi,
Babadagului, Isacceei, sau de acolo unde strada Suvenir se împiedica de meteahnă
de Gloriei, la numai câţiva paşi de cârciuma lui Chioarea, pe care deseori o
întreceau în clientelă şi vorbe de haz.
Bragagerii, bragagerii, calde-dulci amintiri topite-n arşiţă şi-n pierdute
obiceiuri de bine… Bragagii, bragagii, fericiţi vânzători de nimic şi închipuire la
pahar, unde vă sunt oasele şi din ce colb să vă zămislească ruga mea pentru un
abia zâmbet de răcoare…
Când colţul ierbii se pregătea să străpungă ciripit de rândunele, doldora de
reţete năstruşnice şi ghiocei în priviri, apăreau vrăjitorii acadelelor, maeştri
halviţei, ai sugiucului, cofeturilor şi başbuzalei – bragagii. În majoritate lor turci-
albanezi, magii plăcintelor uriaşe şi ai brăgii fără seamăn veneau să chivernisească
puţini bănuţi pentru familiile lor sărace de dincolo de Munţii Albaniei. Vorbeau o
românească stâlcită, primitivă, dar amuzantă, atunci când îţi explicau virtuţile
îngheţatei de vanilie „cu bun zămos”. Mergându-le bine comerţul, integraţi în
viaţa oraşului, bucurându-se de prietenie şi de consideraţia corectitudinii, mulţi
dintre ei au rămas definitiv pe la noi, înjghebându-şi familii, alături de alţi turci
băştinaşi şi de celelalte neamuri, al căror amestec, pe vremuri, făcea din Tulcea
cel mai cosmopolit oraş al României. Faţă de turcii băştinaşi, cei nou veniţi purtau
cu mândrie fesul roşu, din creştetul căruia pendula, la orice mişcare, ciucurele
negru de mătase. Niciodată când serveau, nu le lipsea fesul ori şorţul alb, scrobit,
prins peste brâul de lână roşie, înfăşurat îndelung peste mijloc, şi veşnicul ciubuc
în colţul gurii. Mai mult decât fumul, eterna prezenţă a chiştocului de ţigară le-a
atras zicala că „fumează ca un turc”! Prăvălioarele lor modeste, fără emblemă la
intrare, deveneau la scurt timp cunoscute prin calitatea mărfii şi prin farmecul

24
patronului. În fundul localului trona o tejghea simplă, acoperită cu alamă lustruită
oglindă, pe care halbele cu bragă alunecau plăcut. O instalaţie într-o latură a
tejghelei, cu robinet şi apă curată, ajuta la spălatul sticlăriei, iar în partea opusă,
bufetul cu duiumul tentaţiilor, dulciuri de tot felul şi pentru toate gusturile, rahat
împărţit pe arome şi culori: rahat cu nucă, rahat cu alune, rahat cu sâmburi de
caise sau de migdale… Plus arta prezentării, etalând sugestiv compoziţia şi
calitatea! Alte sortimente: susanul şi năutul caramelizat, caramele moi sau tari,
smochine, stafide, apoi bomboneria risipită în borcane pe rafturi. Noianul
acadelelor întrecea orice închipuire prin vastitatea de forme şi culori, umplute,
neumplute, împletite, bastonaşe… Iar de „şechir” şi sugiuc, ce să mai spun…
Sugiuc, în fapt, cocoşei, peştişori, din zahăr caramelizat, străpunşi cu câte un
beţişor ceva mai arătos ca o scobitoare… Acum înţeleg chinul copiilor când
trebuia să aleagă, mai ales că, sărac ori bogat, în faţa acestui univers de bunătăţi,
banii nu-ţi ajungeau niciodată. Amatorii de halva aveau la dispoziţie halvaua
simplă, cu cacao, minunatul tahân. Halviţa se răsfăţa în combinaţie cu alune sau
nucă, pentru a nu mai pomeni rogojina, adică o halviţă tăiată subţire, răsucită sul
şi presărată cu susan prăjit, pentru a evita lipirea de degete. De respect deosebit se
bucurau tăvile cu saraili şi baclavale, înecate în sirop de miere sau de trandafiri, o
subtilitate puţin cunoscută azi. Li se alăturau copioasele trigoane, cataifurile şi
câte alte bunătăţi şterse acum din mintea mea, făcute de simplul bragagiu, care nu
ştia că este şi maestru cofetar. Laboratorul lui era o cămăruţă înzestrată cu plită şi
cuptor, diferite vase de aramă lucioasă şi alte „aparate” şi „instrumente” păstrate
în perfectă ordine şi curăţenie. Rămâneau invizibile reţetele, străvechi performanţe
orientale transmise din tată în fiu, păzite cu sfinţenie de patronul care, mulţumit de
plăcerea clientului, îi răspundea cu zâmbet mândru de maestru, fără să-i dezvăluie
însă nimic din secretul propriu-zis. În opoziţie cu bogăţia gamei produselor,
mobilierul bragageriilor era modest - bănci din lemn vopsite cu ulei, câteva
măsuţe ornate cu florile sezonului. Foarte vizibilă trona autorizaţia de funcţionare
a bragageriei, protejată sub sticlă, printre litografii cu tematică arăbească sau
inspirate din basmele Orientului.
Majoritatea bragageriilor îşi aveau la margine oraşului gheţării primitive,
săpate în pământ, acoperite din belşug cu stuf, care asigurau gheaţa necesară
pentru a răci braga şi pentru a prepara îngheţata, într-o vreme care încă nu visa la
instalaţii frigorifice. Gheaţa, tăiată de oameni pricepuţi în calupuri potrivite ca
mărime, din bălţile apropiate, care iarna deveneau imense gheţare, adusă cu
căruţele la gheţării, ajungea să fie, vara, una din garanţiile bunului mers al
negustoriei bragagiilor.
Renumita başbuza, mult solicitată de clienţii avizaţi, se făcea după o reţetă
complicată, implicând ştiinţa fermentării, dar şi a condimentării, făcând din ea nu
doar o bragă mai concentrată, ci un fel de „spurcăciune” cu gust subtil, înnobilată

25
cu pomposul nume de başbuza, „baş-” fiind în limba turcă prefixul nobleţii şi al
căpeteniilor de rang înalt.
- Hehe! cu peste 80 de ani în urmă, îmi spunea nu demult o bătrânică, adusă
de mijloc din pricina mulţilor ani care îi apăsau umerii gârboviţi, paharul de bragă
costa cinci bani… Nu lei, ci bani mărunţi! Din asta s-a tras vorba „ieftin ca
braga”. Pe atunci, continuă ea parcă spunând un basm cu „a fost odată ca
niciodată”, Dumnezeu fiind pe pământ, kilogramul de zahăr preţuia 15 bani, o
pâine mare, rotundă, o căpătai cu doi, iar kilul de carne la numai 10 firfirici.
Tot cam pe acele vremuri, când oamenii nu purtau grija hranei, ci pe-a
obrazului şi a muncii, decanul de vârstă şi de autoritate al breslei bragagiilor era
turcul-albanez Ceauşu, care şi-a încheiat socotelile bragageriei şi ale traiului sub o
piatră fără nume, la o cale de viaţă cu peste o sută de ani pe răboj. Potrivit la
statură, potrivit în vorbă, urmare a firii înţelepte, întotdeauna bine dispus, îşi
întâmpina clienţii cu câte o glumă, pe măsura fiecăruia, picurându-le discret, în
paharul răcoritor, şi un dram de seninătate pentru tot restul zilei. Avea bragagerie
pe Strada Basarabilor, azi Strada Păcii, colţ cu „24 Ianuarie”, recunoscută pentru
calitatea brăgii, a cofeturilor şi, deopotrivă, a ospitalităţii. Mulţi din cei care ne
astâmpăram setea lângă tejgheaua lui moş Ceauşu, veneam să cumpărăm isteţime
de la bătrânul albanez.
O altă figură, şi la fel de preţuit pentru produsele lui, era moş Ilie, vecin de
prăvălie cu moş Ceauşu, însă specialist în ale iaurtului, laptelui bătut, cu
superlative neobişnuite zilelor noastre. Moş Ilie folosea laptele oilor la potrivitul
iaurtului, legându-l straşnic cu maia călduţă la venirea serii, ca zorii să nu-l
desprindă din castronaş nici cu cuţitul. Feligeanele cu iaurt, cum erau dulce
alintate după limba turcă acele castronaşe ale vremii, plecau purtate în cobiliţele
remizierilor lui moş Ilie, şi întreg oraşul îi ura sănătate la prima linguriţă…
Cam pe locul unde se află Piaţa Veche, lângă Casa de cultură a sindicatelor,
forfotea de lume bragageria lui Osman Regep şi îl secunda în clientelă Sali aga.
Regep venise de sub Colonade, pentru un dever mai bun. Aici, clinchetul
paharelor şi al halbelor se auzea până noaptea târziu, la mesele de pe trotuar ori
cele din interior, comenzile de prăjituri ori îngheţată asortată se exprimau în cele
mai felurite limbi, încât la un moment dat devenise joc de societate să-ţi începi
comanda în turceşte, continuând-o în engleză şi încheind-o în greceşte, cum şi era
una din variantele practicate.
Alt căutat bragagiu a fost moş Chistol, poreclit astfel în urma unor
năzdrăvănii făcute-n tinereţe cu un biet pistol de lemn, dar cu legendară
îndrăzneală. Porecla era românească şi nu prea se potrivea bătrânului purtător de
şalvari, însă soarta a făcut ca fiecare să-şi poarte năravul şi hazul pe aproape. Moş
Chistol, persoană cu mult spirit de observaţie, pedepsea prostia cu acelaşi pistol
din tinereţe, iar glonţul glumei îşi păstrase neştirbită precizia.

26
 Case vechi pe Strada Banatului (litografie)

Impunător la chip, nedespărţit de vişiniul său fes, şorţul imaculat, elegant în

mişcări, te făcea stăpânul bragageriei la primul gest, rămânea doar să-ţi exprimi
dorinţa. Îl secunda la treburi o femeie dichisită, la fel de înaltă şi chipeşă, soţia sa.
Tip activ, bătrânul „pistolar”, când îl ardea dorul plecării, îşi încărca doniţa cu
bragă ultrarăcită, tava cu dulciuri, nelipsitul chiştoc în colţul buzelor şi porneau
împreună prin mahalalele ori cartierele româneşti să-şi laude marfa, pălăvrăgind
pe la porţi, întorcându-se cu o „doniţă” de noutăţi, bârfe, caraghioslâcuri, viitoare
condimente servite la tejghea, odată cu parfumata lui başbuza.
Străzii Babadagului, pe unde în prezent miroase cum miroase magazinul de
chimicale peste drum de Biserica „Sf. Nicolae”, îi revenea bragageria
întreprinzătorului Osman Cadîr. Proaspăt venit din Sulina, dar cu o minte harnică
şi destoinic la muncă, a făcut din ea cea mai frecventată bragagerie. Aflată în
centrul oraşului, a înţeles că bragageria sa trebuie să-şi atragă clientela prin
produse de calitate excepţională şi o servire de lux. Cadîr a dovedit înţelegerea
acestei legi a negustoriei cu prisosinţă. Dotat cu distincţie naturală, serviabil fără
slugărnicie, excelent jucător de table şi pătimaş al cafelei parfumate cu preţiosul
bahar, ţi se cerea o comportare de mare efendi pentru a căpăta feligeanul cu
delicata licoare preparată la nisip, în ibricul cizelat cu complicate arabescuri, de
mâna cu degetele lungi ale lui Cadîr. Îl ajuta la bunul mers al negustoriei
sprintenul său fiu Muedin. Astăzi, oraşul lui Cadîr vinde amărâte băuturi
îmbuteliate pe aiurea, cu gândul la alte vremi şi la alte calităţi ale conţinutului din

27
pahare. Şi, poate, cu speranţa că se va găsi un om de afaceri veritabil care să
înnoade firul unei tradiţii odinioară profitabile.
O mare parte din clientela bragageriilor o forma lumea satelor, venită la oraş
după târguieli sau pentru a vinde prisosul din gospodărie. Strânşi la pungă, ţăranii
bulgari îşi aduceau de acasă castroane de tablă şi lingurile de trebuinţă, cu care
mâncau başbuzaua, fie cu pandişpanul cumpărat, fie cu pâinea din traistă.
Guralive şi curioase, bulgăroaicele îşi beau braga pe trotuar, aşezate turceşte, cu
spatele la zid şi cu ochii după spectacolul străzii. În timp ce ele se răsfăţau cu
castronul personal, bărbaţii, şi numai bărbaţii, îşi mai permiteau să încerce o ţuică
sau vinul cârciumarilor din preajmă, pentru a-l compara cu cel din beciurile lor ori
pentru plăcerea de a povesti la întoarcere neobişnuitul isprăvii şi ieşirea din
cotidian.
Bragagii ambulanţi erau remizieri sau asociaţi ai patronilor ancoraţi lângă
tejghea, îşi aveau clientela formată, depistată din vreme după slăbiciunea
manifestată faţă de această băutură, anunţându-şi prezenţa cu strigăte prelungite şi
intonaţie specifică, strigăte care îşi asociau hărmălaia potăilor trezite din somnul
prânzului şi scoteau copiii la porţi, mari abonaţi ai acadelelor, şi pe mamele lor,
purtând în mâini căni pântecoase. Unii dintre ambulanţii specializaţi ai străzii îşi
duceau braga într-un vas mare de alamă lustruită, atârnat prin curele pe spate, de o
formă ce amintea pe cea a samovarului sugrumat la mijloc, denumit… Nu ştiu
cine i-ar mai ţine minte numele astăzi! Vasul avea răcitor cu gheaţă în interior şi,
ca atracţie, şiruri de clopoţei pe deasupra, meniţi să vestească apariţia bragagiului
ambulant şi să-i facă reclamă. Omul se apleca în faţă, „samovarul” îl urma, iar
printr-o ţeavă lichidul umplea paharul scos din chimirul special şi clătit cu apă
curată, purtată în acest scop, pentru ca aparenţele serviciului să fie perfecte şi
orice client să bea cu plăcere „bragă cu clopoţei”. Mai săraci, alţi ambulanţi
vindeau la doniţă, dar şi ele dichisite la aspect, ca şi la capitolul… răcire. Figuri
pitoreşti şi de admirat în acelaşi timp pentru performanţele fizice cam de domeniul
circului, cărau doniţa grea, schimbând-o dintr-o mână în alta, în vreme ce pe cap
purtau, în echilibru perfect, o planşetă cu dulciuri diverse la alcătuire şi preţ,
trecând de la o şcoală la alta, copiii fiindu-le cei mai devotaţi cumpărători, veşnic
hămesiţi ai bomboanelor cu beţişor şi ai susanului rumenit. Un alt loc apreciat la
desfacere erau horele de duminică ori de la alte sărbători, fiindcă existau şi nimeni
nu le izgonea din calendar, unde, înfierbântaţi de joc şi alte stimulente, ditamai
flăcăii şi fete naive se răcoreau cu bragă ori prindeau putere cu zaharicale pe
măsura lor de naive.
Ultimul bragagiu al oraşului a fost turcul albanez Saladin Abdula, cu
prăvălia situată cândva cam pe locul unde a fost construit blocul cu agenţia de
bilete C.F.R. Localul era mic, abia cuprindea câteva măsuţe cu scaune minion,
năpădite de tineri zgomotoşi şi vârstnici molcomi, care-şi însoţeau simandicoşi
braga cu o merdenea sau un şuberec cu brânză. Pe toţi, Saladin îi primea amabil,
28
servindu-i cu delicateţea gestului perfect, bucurându-se la rândul său de stima şi
atenţia clienţilor. De o atenţie deosebită erau înconjuraţi copiii, dându-li-se
întâietate şi căpătând mai mult decât plăteau cu bănuţii scotociţi prin buzunare,
fiindcă aşa ştia Saladin să se bucure de prezenţa micuţilor muşterii.
Odată cu distrugerea comerţului particular, au încetat să mai funcţioneze şi
bragageriile, locul acestora fiind luat de „chioşcul cu răcoritoare”, „răcoritoarele”
fiind apă cu adaos de coloranţi, aromatizanţi şi îndulcitori chimici, cu varii nume
sofisticate şi exotice, căldurile toride de pe la noi obligându-te să bei chiar şi
împotriva voinţei.
Grav este faptul că, în esenţă, comerţul de stat a distrus inventivitatea şi
talentul, uniformizând prin industrializare şi standardizări produsele vieţii
mărunte. Şi azi mă întreb ca om: cu ce s-a înlocuit farmecul personal, delicateţea,
gluma şi grija pentru client a omului de la tejghea? Sau subtilitatea unui produs
atât de nesemnificativ ca preţ, dar de neînlocuit şi, mai ales, de neuitat – paharul
cu bragă! Nu pledez în favoarea acestui nimic, nostalgică plăcere personală,
multora azi poate că nici nu le-ar plăcea, şi nu ar bea acel mălai pescăresc îndulcit
cu miere şi parfumat cu dresuri orientale din vremea mea. Regret nevinovatul
pahar cu bragă pentru că era infinit mai sănătos decât, să zicem, berea prost
fermentată, cu tehnologie nerespectată şi fabricată în condiţii de o cumplită
insalubritate, dar oferită inclusiv şcolarilor cotidian fugiţi de pe la câte o oră,
două. În plus, fapt deloc neglijabil, orice nutriţionist ar confirma prompt adevărul
că braga este, de fapt, un aliment lichid cu un nesfârşit şir de calităţi. Pentru mine
nostalgia nu este direct legată de paharul răcoritor, ci de dramul de umanitate şi de
cordialitate care completa conţinutul. Nu toţi oamenii pot să fie regi, pentru
obişnuiţii zilelor şi faptelor cotidiene, paharul de bragă şi rombul susanului erau
micul lor regat. Deocamdată, braga, cofeturile, bragagii cu harul lor sunt de
domeniul amintirii. Rândurile mele au ca scop tocmai neştergerea lor, neuitarea
unor meşteri pricepuţi la nimicuri ce pot înfrumuseţa, îndeosebi chiar îmbunătăţi
viaţa de fiecare zi. Îngândurat sau adâncit în muncă sau lectură, îmi doresc să mă
deranjeze strigătul hazos:
- Mai luaam braa-ga ree-ce bre!
Ce să zic? Toate la vremea lor. Dar aş adăuga: ce-i bun să rămână!

29
 Sacagii, sacale, pompieri

Până în anul 1916, când s-a construit Uzina pentru filtrarea apei din oraşul
Tulcea, locuitorii care se aflau în imediata apropiere a Dunării îşi aduceau apa
pentru băut şi pentru nevoile gospodăreşti în găleţi, cu cobiliţa pusă pe umeri, iar
cei care aveau căruţă şi cai o cărau de la fluviu cu butoaiele. Însă cea mai mare
parte a tulcenilor, în special cei care locuiau pe dealurile oraşului, se aprovizionau
cu apa din fântânile care se aflau în cartierele respective sau o cumpărau de la
sacagii.
Mai era obiceiul ca, în tot cursul anului, când ploua, să fie strânsă apa care
se scurgea de pe acoperişul casei prin burlane, depozitând-o în bazine cimentuite,
spaţioase, apă pe care vara, în timp de secetă, o foloseau, pe lângă altele, şi la
udatul grădinii de legume şi flori, adăpatul vitelor, spălatul rufelor etc.
Sacagiii erau români şi turci, cam întotdeauna oameni mai înaintaţi în vârstă.
Sacaua nu era altceva decât un butoi de vreo douăzeci de vedre, cu doage de
stejar, încinse cu cercuri de fier. Recipientul se aşeza în căruţă, pe un cadran de
lemn, bine fixat, pentru a nu se răsturna la urcarea şi coborârea pantelor. Căruţa
sacalei avea, de obicei, două roţi. De la capetele osiei porneau hulubele, de acestea
era fixat un „colac” de lemn, jugul care se punea peste gâtul calului sau al
măgăruşului, apoi hamurile, şi astfel era purtată povara neprecupeţitei ape. Ca să
nu roadă gâtul bietului animal, colacul era îmbrăcat în piele. Două doniţe şi o
pâlnie, necesare la încărcatul şi descărcatul apei, toate făcute din lemn, erau
prinse, în cârlige de metal, de butoiul sacalei.
Pe malul tulcean al Dunării existau două locuri de unde sacagiii luau apă,
special amenajate, pietruite, pentru a nu se împotmoli sacaua şi calul. Aceste
locuri erau denumite Vadul Sacagiilor. Unul dintre vaduri se afla în dreptul fostei
Fabrici de cherestea Avramide, aproximativ pe locul unde se află azi clădirea
Gării de călători, iar celălalt, prin dreptul geamiei.
Datorită nenumăratelor drumuri pe care le făcea zilnic, calul sau măgăruşul
se învăţase, fără a mai fi mânat de stăpân, să intre în apă, oprindu-se la locul ştiut,
aşteptând încărcarea sacalei.

30
 Sacagiul (litografie)

După intrarea şi oprirea sacalei în apă, omul se suia călare pe butoi, de unde,
aplecându-se spre apă, umplea cofa pe care o vărsa apoi în saca, prin pâlnia de
lemn. La îndemnul sacagiului, calul sau măgăruşul, după cum era cazul, întorcea
atelajul şi îl scotea pe mal. De aici, omul mergea pe jos, alături de măgăruş, ca doi
prieteni, doi colaboratori solidari în truda aprovizionării tulcenilor cu apa atât de
necesară vieţii.
Fiecare sacagiu îşi avea străzile lui, în care nu pătrundea altul, „zonarea”
fiind respectată cu sfinţenie. Încă din capul străzii, omul îşi anunţa clienţii,
strigând cât îl ţinea gura, stârnind larma câinilor din mahala:
Clienţii deschideau în grabă poarta, pentru a putea intra în curte sacaua, din
care, cu doniţele, se descărca apa în vasele pregătite din timp.
Pentru ca sacagiul să-şi poată primi banii grămadă, preţul apei aduse,
socoteala se făcea după învoială, la două săptămâni sau la o lună, când se numărau
liniuţele trase cu creta, de fiecare dată, pe tocul uşii de la intrare, liniuţe care
indicau numărul sacalelor de apă descărcate.
Prin 1920 o saca de 200 de litri de apă costa un leu.
Apa adusă de la Dunăre de multe ori era tulbure, cu impurităţii. Ca să o
limpezească, tulcenii puneau în vase piatră acră (alaun), pe care o amestecau bine
cu un făcăleţ. În urma acestei operaţii, apa devenea limpede, dar la fundul vaselor,
se depunea un strat gros de mâl.
Pentru limpezirea apei de băut, unii locuitori îşi făceau filtre din piatră
calcaroasă, de formă conică, având în interior o capacitate de 20-30 litri, din care
apa, picătură cu picătură, se scurgea rece şi limpede ca de izvor, într-o căldare.

31
 Strada scurtă (litografie)

Strada cu balcoane (litografie)

32
 Era obiceiul creştinesc, la parastasele care se oficiau în memoria celor
decedaţi, să se împartă apă de pomană săracilor de pe strada respectivă sau celor
aflaţi în faţa bisericii unde se făcea pomenirea. Familiile care făceau pomană
plăteau preţul întregii sacale, puneau o lumânare aprinsă la gura de sus a butoiului
şi trimiteau sacagiul să împartă apa. Atunci sacagiul striga: A-pă de po-ma-nă!
Când auzeau aceste cuvinte, cei săraci ieşeau pe stradă, cu doniţele sau
căldările goale, pentru căpătat. Cel care primea apa, privind spre lumânarea care
ardea pe butoi şi spre cer, îşi făcea semnul crucii pe piept, spunând:
- Bogdaproste! Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Sacagiii - atunci când auzeau bătăile dese ale clopotelor de la biserici,
vestind populaţia că undeva în oraş e un incendiu - erau obligaţi ca, în cea mai
mare grabă, să iasă cu sacaua la stins pârjolul. De aceea, sacaua, pe timp de
noapte, trebuia să fie întotdeauna plină cu apă, gata de intervenţie. Pentru obligaţia
aceasta, sacagiii erau scutiţi de impozite.
Au fost cazuri, mai ales în cartierele de agricultori de la marginea oraşului,
când focul aprins la o gospodărie, din cauza vântului puternic, s-a extins rapid în
jur. Acoperişurile din stuf ale caselor şi ale celorlalte amenajări gospodăreşti,
şurele de paie şi stogurile de stuf, îndeosebi vara sau pe vreme uscată, hrăneau
spornic un incendiu declanşat din cine ştie ce întâmplare, producând pagube mari,
spaimă şi ţipete. În astfel de situaţii dramatice, alături de sacagii şi de pompieri,
săreau toţii oamenii din cartier, cărând cu căruţele, în butoaie, apa de la Dunăre,
luptând cu braţele pentru a scăpa din ghearele focului tot ce se putea salva: vitele
din grajduri, grăunţele din hambare, lucrurile din ogradă şi mai ales din casă,
întreaga agoniseală a unei vieţi de trudă şi sudoare, ameninţată să se facă scrum în
câteva clipe.
Odată cu sacagiii, la auzul dangătelor clopotelor bisericilor, interveneau şi
pompierii primăriei, călări, cu pompele lor manevrate manual, cu rezervoarele
pline cu apă, trase tot de cai. Manevrarea manuală a pompelor cerea mari eforturi,
încât făceau cu schimbul câte doi pompieri şi solicitarea era continuă, încetând
abia atunci când pârjolul era stins. Alţi pompieri mânuiau furtunul cu apă către
inima focului. Era o muncă istovitoare atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi.
În timpul incendiului, se suna neîncetat din trompete, pentru ca oamenii să
se dea la o parte din drum, lăsând loc liber pompierilor şi sacagiilor, care înaintau
în goană cailor spre locul unde se iscase incendiul şi apoi, tot în goană, porneau
iarăşi spre Dunăre, pentru a reîncărca butoaiele şi rezervoarele cu apă.
Şi azi sunt pomeniţi, de bătrânii care mai trăiesc, pentru vrednicia,
priceperea şi dăruirea lor la stinsul incendiilor, sacagii ca moş Trofim, moş
Gheorghe Sarinasufleanu şi turcul Omer, ultimul, un om tare glumeţ, purtând
bărbuţă şi mustăţii albite de vreme, bine îngrijite, îngălbenite de fumul ciubucului,
de care nu se despărţea decât în timpul somnului.

33
 Frizeriile de altădată…

Înainte de a se înfiinţa la Tulcea saloanele de frizerie şi cele de coafură,

bărbaţii şi femeile, preocupaţi în egală măsură pentru îngrijirea feţei şi a părului,
se „serveau” singuri acasă, în faţa oglinzii, domnii folosind briciul, iar doamnele –
drotul şi pieptenele.
Pentru tuns, bărbaţii apelau la câte un cunoscut priceput să mânuiască
pieptenele şi foarfecele şi să aranjeze părul, fie dat spre spate, fie în două părţi, cu
cărare la mijloc.
Doamnele celor cu posibilităţi băneşti, ca şi fiicele lor, până la înfiinţarea la
Tulcea a saloanelor de coafură, pentru a fi cât mai chipeşe în ajunul unor
evenimente mondene specifice vremurilor în continuă schimbare - baluri, serate,
vizite, nunţi, revelioane şi câte altele - mergeau cu vaporul la saloanele
specializate din Galaţi.
Până acum mai bine de 60 de ani, la Tulcea erau două categorii de frizerii:
unele aşa-zis „de lux”, situate în centrul oraşului, pe strada Regina Elisabeta,
frecventate de elita oraşului, costul serviciului fiind ceva mai scump, şi altele, de
categoria a doua, care se aflau pe străzile din imediata apropiere a centrului.
Frizeriile „de lux” aveau saloane mai spaţioase, cu mobilier ceva mai
modern şi mai frumos, apă curentă, chiuvete şi un număr mai mare de lucrători. În
plus, la unele din acestea se făcea şi coafură, salonul fiind împărţit în două, printr-
o draperie. Dintotdeauna, coafezele foloseau drotul, pe care îl mânuiau cu multă
îndemânare, dând părului diferite aranjamente, cu onduleuri, după moda vremii.
Momentul apariţiei primelor saloane de coafură la Tulcea, deocamdată în cadrul
frizeriilor, e relativ târziu, la mulţi ani după Primul război mondial. De obicei,
coafura era profesată de soţia patronului, care îşi făcuse ucenicia la Bucureşti, de
unde se întorsese, după susţinerea unui examen teoretic şi a unei probe practice,
cu acte de calfă. După un anumit timp, pentru a deveni maistru, ca şi frizerii,
trebuia să dea un nou examen. Acestea erau reguli obligatorii, fixate de Uniunea
Camerelor de Muncă. Cineva nu putea conduce un salon de frizerie sau de coafură
fără a avea calificarea atestată de maistru. Uniunea acorda mare atenţie pregătirii
34
meseriaşilor, atât din punct de vedere profesional, cât şi al conduitei faţă de
clienţi.
De altfel, în anul 1940, un anume Virgil Molin a scris o carte cu îndrumări
pentru lucrătorii frizeri, coafori, pedichiurişti şi peruchieri, carte bine primită de
aspiranţii la aceste meserii, folosită în pregătirea lor pentru examenele pe care
trebuia să le susţină. Manualul avea capitole care cuprindeau referiri la istoricul
meseriilor de frizer şi coafor, noţiuni de anatomie (îndeosebi referitoare la piele şi
păr), materiale şi dezinfectante pentru bărbierit, îngrijirea şi tratarea părului,
îndrumări tehnice pentru coafor, noţiuni de cosmetică, elemente de etică
profesională, privind îndeosebi relaţia dintre meseriaş şi client, conduita
meşterului faţă de cei cărora le făcea servii de specialitate plătite. Un asemenea
manual credem că este necesar şi astăzi, fireşte adus la zi din toate punctele de
vedere, până la coafura asistată de calculator, de exemplu. Mai ales pentru acele
localităţi unde încă informaţia circulă cu viteză mai mică.
Dintre frizeriile-coafură din centrul oraşului, o amintim pe prima care a luat
fiinţă, cea a turcului Cheamil Ömer, situată în rând cu magazinul de pălării şi
umbrele al armeanului Hasian, apreciată pentru buna servire a clientelei şi
aspectul plăcut al localului, apoi pe cea a românilor asociaţi Neculai Simion şi
Costică Dudu, care se găsea între bodega lui Barba Manole Calcandi şi
ceasornicăria lui Buzatu. În apropierea acestora, tot pe strada centrală, funcţiona
frizeria-coafura evreului David Herşcovici, iar peste drum de restaurantul „Pui de
lup”, nu departe de Dunăre, dar tot în centru, frizeria-coafura grecului Spiru
Ciorbagioglu. Pe acesta, maniera în care îşi primea clienţii - cu zâmbet, vorbe
calde de bun venit - şi faptul că umplea timpul de lucru cu fel de fel de anecdote îl
făcuseră celebru. Fireşte, felul său de a fi devenise o minunată „capcană”, care
atrăgea o clientelă numeroasă.
Pe strada „Sfântul Neculai”, azi Strada Progresului, peste drum de casa cu
etaj a lui Faimblat, în colţ, se găsea frizeria francezului Mardie, om de statură
măruntă, cu o ţinută vestimentară foarte îngrijită, plin de amabilitate faţă de
clienţi. În atelier, nu avea coafură şi nici lucrători. Profesa singur. Atelierul lui era
frecventat şi de tinere fete, în special eleve de liceu, pentru a-şi scurta părul sau ca
meşterul francez să le tundă „á la garçon”, cum era moda pe atunci, tunsoare la
care Mardie era maestru şi, fireşte, renumit în tot oraşul.
Pentru a arăta publicului că frizeria este deschisă, era obiceiul ca deasupra
uşii de la intrarea dinspre stradă, pe o bară de lemn sau de fier, patronul să atârne
un prosop.
Dintre frizeriile de categoria a doua, în apropierea centrului, pe strada
Babadag, se aflau cele ale românului Ţuţuianu şi turcului Seit Ömer, care erau
despărţite numai de un zid. Tot pe strada Babadag, în rând cu magazinul de
încălţăminte al lui Bodrughean, se găsea frizeria turcului Musafar Septar,
cunoscut în tot oraşul nu atât pentru meseria lui, cât pentru năzdrăvăniile pe care
35
le făcea, mai ales după câte un chef, din dorinţa de a arăta lumii că este un om cu
mult curaj, cum nu se mai află altul în Tulcea.
În iarna grea a anului 1954, după o noapte de chef, Musafar Septar venea pe
Dunăre cu şalupa, de la o nuntă din Isaccea, cu un grup de prieteni. La un moment
dat, a făcut prinsoare cu aceştia, pe o damigeană de zece litri cu vin, că este în
stare, deşi se simţea puţin ameţit de băutură şi nesomn, să ocolească de jur
împrejur vasul, pe îngusta lui balustradă. Zis şi făcut. Însă, în timpul acestei
aventuri, din cauza balansului provocat de valurile mari ce veneau dinspre un vas
maritim care trecea prin apropiere, Musafar îşi pierde echilibrul, cade în apă
printre sloiurile de gheaţă, gata, gata să se ducă la fund, dacă nu ar fi intervenit în
grabă marinarii de pe o altă şalupă, aflată ca prin minune la mică distanţă. Aceştia
l-au pescuit şi l-au încredinţat prietenilor săi de petrecere, ud până la piele şi vânăt
de frig şi de spaimă.
Altă dată, altă trăsnaie, tot pentru a-şi arăta curajul: s-a aruncat de pe
acoperişul casei sale, bine înţeles, tot după un chef, pentru a demonstra prietenilor
că el nu este cu nimic mai prejos de… Meşterul Manole din legendă. Curajul l-a
plătit cu preţul fracturării unei mâini şi a unui picior, care l-a cuminţit, măcar
pentru o vreme de peste două luni, cât a trebuit să stea în spital. Iar fiindcă nu se
putea ca muşterii să creadă - Doamne fereşte! - că maestrul i-a abandonat, în tot
acest timp, pe uşa frizeriei sale a stat scris: „Închis pentru caz grav de boală!”
În afară de frizerie, Musafar făcea şi pe… dentistul. Au fost câteva cazuri
când, tot după chef, venindu-i un suferind fricos, pentru a-i extrage o măsea
stricată, ca să-l încurajeze şi să-i demonstreze cât de repede şi fără pic de durere
execută „operaţia”, în faţa oglinzii şi a „pacientului” zguduit de durere şi spaimă,
îşi scotea singur cu cleştele un dinte nevinovat, abţinându-se cu dibăcie să dea cel
mai mic semn de durere. Datorită acestui exerciţiu de persuasiune, repetat în faţa
mai multor pacienţi îndărătnici, Musafar, năstruşnicul dentist, ajunsese… ştirb.
În partea de jos a străzii Mahmudia, în spatele Coloanelor, loc pe care, în
prezent, stă clădirea Poştei Centrale, se înşirau una lângă alta frizeriile lui Fănică
Ţuţuianu şi cea a bătrânului turc Ferat Omer. Ultimul era bine cunoscut în toate
cartierele oraşului şi satele de prin împrejurimi, prin dibăcia cu care punea
oamenilor lipitori pe locul dureros, pentru a scoate sângele „stricat”, folosind însă
şi lanseta. În plus, avea mână uşoară şi la scoaterea dinţilor sau a măselelor bune
de aruncat.
Ambele categorii de frizerii, dar în special cele de lux, aveau aranjate pe
măsuţele de sub oglinzile din faţa scaunelor clienţilor, o serie întreagă de unelte şi
accesorii de specialitate, necesare tunsului şi, mai ales, bărbieritului: sticluţe cu
diverse ape de colonie şi nelipsitul spirt medicinal, cu ulei de păr, cu briantină,
pentru a netezi şi a da luciu părului, cutii cu creme pentru masajul obrajilor înainte
şi după bărbierit, piatră acră, creionul pentru oprirea sângelui, folosit când din
greşeală erai tăiat cu briciul, pensula pentru săpunit obrajii, confecţionată din păr
36
 Centrul oraşului (litografie)

de porc sau de viezure, perii pentru curăţirea şi aranjarea părului, după ce erai
tuns, cutia cu pudra care se utiliza după ce erai bărbierit, pieptenele, briciul, piatra
şi cureaua pentru ascuţit briciul, foarfecele şi maşina de tuns manual, inventată în
penultimul deceniu al secolului al XIX-lea în Statele Unite ale Americii, de unde,
apoi, a fost adusă în Europa şi modernizată continuu… Până la inventarea acestei
maşini, astăzi atât de comună, tunsul, la bărbaţi, se făcea destul de greu şi încet,
numai cu foarfecele şi cu pieptenele.
În ceasurile de zi, mai ales vara, când nu aveau clienţi, frizerii, demni
urmaşi ai lui Figaro, în atelier sau ieşind cu scaunele pe trotuarul din faţa
atelierului, cântau la mandolină şi chitară, sau rostogoleau, cu râsete de voie bună,
într-o veritabilă atmosferă orientală şi balcanică, zarurile tablelor. Se juca pe un
litru de bragă rece, adusă de un ucenic de la una din cele mai apropiate bragagerie,
adică de la cea a lui Salatin sau a lui Ceauşu.
Şi, pentru că veni vorba de mandolină, e cazul să pomenim pe muzicianul
Grigore Cheazim, care de la o vârstă foarte tânără a intrat ucenic în frizerie, fiind
admirat ca un foarte bun şi talentat mânuitor cu pana a strunelor mandolinei. Avea
un simţ muzical deosebit şi multă sensibilitate. Exersa zi de zi, fără preget,
îmbogăţindu-şi continuu repertoriul cu cântece populare. După ce s-a făcut bine
cunoscut, apreciat şi respectat în oraşul Tulcea, a fost îndrumat şi ajutat să se
stabilească la Bucureşti, unde a reuşit, în scurt timp, să se afirme ca cel mai bun
artist mandolinist al ţării. A cântat în renumite orchestre ale Capitalei, la
studiourile „Electrecord”, de radio şi de televiziune, i-a fost imprimat, pe vremea
aceea îndeosebi pe discuri, un bogat repertoriu de cântece populare româneşti,

37
turceşti, greceşti, bulgăreşti – florilegiu al melosului naţional şi, fireşte,
dobrogean.
Lucrătorii şi ucenicii îşi aduceau de acasă hrana pentru prânz, iar patronul
frizeriei îşi lua masa în mod regulat acasă, revenind la lucru după o oră, două de
odihnă.
Lucrătorii nu aveau salariu. Ei primea, după învoiala avută cu patronul, un
procent care varia între 40-50 la sută din încasările zilnice. Banii rezultaţi din
plata serviciilor prestate erau puşi, atât de stăpân cât şi de lucrători, într-o casetă.
În fiecare seară, înainte de închiderea frizeriei, se făcea numărătoarea şi împărţirea
lor. Ucenicii nu aveau dreptul la împărţirea banilor. Singurul lor câştig, în afară de
învăţarea meseriei, până la obţinerea - prin examen - a calificării de lucrător, era
bacşişul pe care-l primea de la client. Şi aveau de îndeplinit o serie întreagă de
sarcini, în afară de treburile pe care le făceau în casa patronului. Ei aveau grija de
a înmâna la timp meşterului ligheanul cu apă pentru spălatul feţei clientului
bărbierit, aceasta în cazul în care atelierul nu avea chiuvetă cu apă curentă. Apoi,
curăţenia localului şi a trotuarului din faţa atelierului cădea tot în sarcina lor, ca şi
făcutul focului la soba de tablă iarna şi multe altele.
Bărbieritul era un adevărat ceremonial. Şi îl puteai urmări, de pe scaunul pe
care erai aşezat, până la sfârşit, privind în oglinda mare pe care o aveai în faţă.
Oglinda asta era întotdeauna decorată, de jur împrejurul ramei, cu fotografii
îngălbenite de vreme şi împodobite cu punctuleţe lăsate de muştele plimbăreţe.
Fotografiile redau diferite imagini din evenimentele mai de seamă prin care
destinul îl purtase pe patron, alcătuind un veritabil dar comun itinerar iniţiatic:
elev la şcoala primară, ostaş în poziţie de drepţi, cu arma la picior, ginere cu
mireasa la braţ, lor adăugându-li-se eventual vederi din staţiunile balneare pe unde
a fost să-şi trateze şubrezeniile trupului. Ceremonialul începea, ca şi azi, cu
punerea pe piept a unui prosop mare, alb, pe care-l strângea în jurul gâtului. După
aceea, meşterul îţi făcea cu mâna masajul feţei, cu o anumită cremă, în scopul
înmuierii pielii, urmat de săpunirea cu pensula şi cu mâna. Îmi aduc aminte
explicaţiile pe care mi le dădea frizerul Ali Nazim:
- E nevoie ca pielea săpunită să fie frecată cât mai bine cu mâna şi cu
pensula, pentru ca fiecare fir de păr al bărbii să fie înmuiat până la rădăcină de
clăbucul săpunului… Un săpunit bine făcut înseamnă jumătate de bărbierit.
După terminarea săpunitului, care-ţi acoperea faţa cu o barbă albă ca de
zăpadă, de te minunai privindu-te în oglindă, meşterul, tacticos, cu multă
îndemânare şi, deopotrivă, răbdare, cu gesturi studiate, de actor, îşi ascuţea briciul
pe cureaua de iuft, obţinută din piele de cal sau din ţesătură specială de in. Ea se
găsea atârnată într-un cui, pe perete, în dreapta oglinzii, sau fixată pe o placă de
lemn cu mâner. În ambele cazuri, curelele erau tratate cu ulei de răşină de
mesteacăn, care le da un miros caracteristic şi durabilitate. După bărbierit, făcut cu
atenţie, briciul fiind mânuit de sus în jos, urma spălatul feţei, pe care meşterul îl
38
făcea cu mâna, folosind apa din castronaşul de tablă smălţuit în alb, în cazul în
care prăvălia nu avea instalată chiuvetă cu apă curentă. Castronaşul avea la
margine o tăietură curbă ca să se aşeze bine sub bărbie. Urma acum al doilea
săpunit şi bărbierit, denumit şi „perdaf”, când mânuirea briciului se făcea
„contra”, adică de jos în susul feţii. Ucenicul, la semnul meşterului, aducea din
nou castronaşul, cu apa schimbată, faţa clientului fiind spălată a doua oară. Pe
timp de iarnă, ucenicul folosea pentru castronaş apa caldă din ceainicul aşezat din
timp, tot de el, pe nisipul din partea de sus a sobei de tablă care trona, de obicei, în
mijlocul salonului. După ultimul spălat, erai şters cu prosopul, ţi se da pe faţă cu
spirt medicinal sau erai pulverizat cu apă de colonie. Ultimele operaţii erau datul
cu cremă specială şi apoi cu pudră.
Tunsul părului se făcea înaintea bărbieritului. Meşterul folosea foarfecele,
pieptenele şi maşina manuală de tuns, care de multe ori te ciupea de-ţi dădeau
lacrimile de durere.
Dacă era cazul, după bărbierit, meşterul îţi aranja mustaţa sau barba, ori pe
amândouă.
Mustăţile, ca şi bărbile, erau de diferite forme şi mărimi, adesea fiind
socotite podoabe şi semne ale… bărbăţiei. Pentru mustăţi, pe vremuri, bărbierii
trebuia să aibă la îndemână, printre altele, şi fierul de frizat şi bandaje de pânză,
anume făcute, care se aplicau pe mustaţă şi se legau la ceafă, cu scopul ca
mustaţa, zisă în furculiţă, cu vârfurile ridicate în sus, sau cea lungă şi groasă,
căreia i se spunea lăsată pe oală, să-şi fixeze şi să-şi menţină forma. Numai
mustaţa botezată muscă, ce se răsfăţa sub nas cât un bondar de mică, nu cerea
astfel de bandaje.
La modă erau şi bărbile, care de care mai originale ca formă şi mărime,
începând cu cele olimpice şi terminând cu cele mici, încadrate uneori cu perciuni
şi mustaţă.
Când totul era gata, meşterul îţi scotea prosopul de pe piept, îl scutura, în
timp ce, cu o înclinare a capului, ca şi azi, îţi ura: „ Să vă fie de bine! Şi să mai
veniţi pe la noi!”
La rândul tău, mulţumeai, puneai pe măsuţa de sub oglindă costul operaţiei -
la care adăugai, bineînţeles, un mic bacşiş - şi te ridicai de pe scaun.
Era momentul în care, la un semn făcut cu capul şi cu ochiul de către meşter,
te lua în primire ucenicul. Acesta începea să-ţi perie haina îndelung, de jur
împrejur, pentru a înlătura de pe ea eventualele fire de păr rămase de la tuns,
insistând asupra buzunarului la care descoperise zornăitul banilor, dându-ţi a
înţelege că e cazul şi momentul să-ţi onorezi atenţia pe care ţi-a acordat-o,
repetând şi el o urare tipică: „Să vă fie de bine! Să trăiţi şi la mulţi ani!”

39
 Şi acum, la Efendi Ferat Omer,
frizer şi dentist
Pentru că Tulcea, prin anii 1920-1925 avea numai doi sau trei medici,
oamenii, atât cei din oraş, cât şi cei din satele apropiate, apelau pentru unele
suferinţe trupeşti la babele „doftorese” sau la bătrânii frizeri cu experienţă, despre
priceperea cărora la tămăduirea unor beteşuguri - durerile şi vâjâielile de cap,
junghiurile, ameţelile, durerile de dinţi şi măsele şi multe altele - se dusese vestea
în lume.
Printre aceşti frizeri se afla, prin 1934, şi prietenul meu din îndepărtata
tinereţe, turcul Efendi Ferat Omer. La frizeria lui, situată în unul din colţurile
întretăierii Străzii Armeneşti cu Strada Mahmudiei, îmi plăcea să merg, atras de
felul său plăcut de a fi, prietenos şi comunicativ, mai ales de minunatul har de a
povesti, cu pitoresc exotic, îndeosebi când stâlcea unele cuvinte româneşti, fapt
care se întâmpla aproape ori de câte ori deschidea gura.
În timp ce mă bărbierea şi mă tundea, îmi povestea multe din întâmplările
trăite de el sau auzite de la bătrâni, întâmplări legate de viaţa frământată a acestui
oraş milenar, întâmplări scurse în decursul vremii odată cu apa bătrânului şi
tăcutului fluviu. Mi-a plăcut şi-mi place să aflu cât mai multe istorioare din
vârstele îndepărtate ale oraşului Tulcea, care este cu totul aparte ca aşezare
geografică şi ca trecut faţă de restul oraşelor din ţară.
Acest Efendi Ferat Omer era un om de statură mijlocie, cu un păr alb, bogat
şi răvăşit pe cap, cu mustăţi îngălbenite de fumul tutunului ce ieşea din nelipsitul
lui ciubuc, de care, ca cei mai mulţi dintre conaţionalii săi, nu se despărţea decât
în timpul somnului. Avea o faţă rotundă, oacheşă, iar sub sprâncenele stufoase, de
culoare cenuşie, îi clipeau cald ochii măslinii, preaplini de bunătate şi omenie.
Atunci când Efendi nu avea clienţi, rămânând numai eu şi el, povestirile
continuau, spre marea mea desfătare, şi după ce îmi termina tunsul şi bărbieritul.
În timpul povestirii, sorbeam amândoi, fiecare tacticos în felul său, cafeaua cu
caimac gros din ceştile mari, cu semiluna zugrăvită pe ele. O prepara în legea lui,
o fierbea punând ibricul, iarna, pe nisipul de deasupra sobei de tablă, dinspre care
iradia în jur o căldură plăcută, de nu-ţi mai venea să ieşi afară, în frig.

40
 Prăvălii pe strada Babadag (litografie)

Mobilierul frizerului era, cam ca la toţi confraţii săi, modest: două scaune
cu spătar pentru lucru, în faţa cărora se afla câte o măsuţă pe care erau aşezate
sculele pentru tuns şi bărbierit, o oglindă mare, înrămată, un cuier împodobit cu
două coarne de bou, aşezat la intrare. Pe unul din pereţi atârna un matusalemic
ceas cu cuc, moştenit de Ferat de la tatăl său, fost tot frizer, doar că acum, obosit,
mecanismul se odihnea trândav, uitând a mai semnala implacabila curgere a
timpului. Pe un alt perete, fusese agăţată o colivie cu doi sticleţi, care reluau, când
şi când, mereu acelaşi virtuos duet ciripit. Pereţii mai prezentau muşteriilor sau
simplilor vizitatori, ca într-o expoziţie, autorizaţia de funcţionare, eliberată de
Camera de Muncă, şi o serie de litogafii colorate, înrămate, în care puteai admira
„Zâna cu şapte pitici”, care-i purtau trena albă a rochiei, „Albă ca Zăpada”,
„Roata lumii”, „Vânătoare de urşi iarna” etc.
Cele două oglinzi, în faţa cărora stăteai pe scaun pentru a putea fi tuns,
aveau în jurul ramei, către interior, mai multe fotografii îngălbenite de vreme, care
arătau diferite momente din viaţa patronului: Efendi Ferat Omer elev cu traista
atârnată de umăr; soldat cu eterna armă la picior, în poziţie de drepţi; împreună cu
un grup de prieteni la bâlci; mire, alături de frumoasa şi fericita sa mireasă; câteva
vederi din ţară şi din Turcia ş.a.. Într-un cuvânt, aveai în faţă, după tradiţia
frizeriilor vremii, biografia în imagini a meşterului.
La cele două ferestre dinspre Strada Armenească, printre glastrele cu
muşcate, se aflau borcane mari de sticlă, pline cu apă, în care înotau, făcând
adevărate acrobaţii, mai multe lipitori recoltate şi aduse în recipienţi de ucenicul
Ionel Ardeleanu, azi pensionar. Ele fuseseră prinse tocmai pe la Dunărea Veche.
Dansul lipitorilor în borcanele de zece litri constituia un spectacol permanent şi
41
era urmărit, din stradă, cu fascinaţie şi comentarii experte, de grupurile de copii
care treceau spre şcoală ori se întorceau acasă.
Borcanele expuse aveau rol de reclamă, pentru că prietenul meu Efendi
Ferat - odihnească-se în pace! fiind plecat de mulţi ani pe drumul fără întoarcere -
folosea lipitorile în tratarea bolnavilor care sufereau, cum am mai spus, de
ameţeli, vâjâieli, dureri de cap, dureri la încheietura picioarelor şi a umerilor şi
câte altele.
Tratamentul îl făcea la domiciliul bolnavului, contra cost, suma fiind lăsată
la bunăvoinţa „pacientului”.
După ce-şi consulta bolnavul pentru a afla locul unde se instalase boala,
grijuliu, cu un profesionalism al lui, inimitabil, ajutat de un cleşte, scotea din
borcanul cu apă cu care venise, o lipitoare sau două, le punea pe locul dureros - la
ceafă, pe creştetul capului, la gleznă sau la umăr. Lipitorile, ţinute în apă de
fântână, deci lihnite de foame, cum simţeau căldura pielii, cu ventuza lacomă a
gurii lor, începeau de îndată să sugă sângele stricat, cum îl numea el, până ce nu
mai putea încăpea în corpul lor, devenit rotund ca un cârnăcior. Din cauza
greutăţii corpului umplut cu sânge, nemaiputându-se susţine, se desprindeau
singure şi cădeau jos.
Tot pentru vindecarea celor cu ameţeli, dureri şi vâjâieli de cap, Efendi Ferat
practica lăsarea sângelui stricat cu lanţeta, un instrument anume făcut, din bronz,
cu 6-12 lame, bine ascuţite, care la apăsarea unui arc, tăiau uşor, repede şi fără
dureri pielea locului dureros.
Trebuie să mai spun că înainte de folosirea lanţetei Ferat făcea un masaj
pielii, pentru a pune sângele în mişcare. După ce era luată lanţeta de pe locul acum
sângerând, punea ventuze care absorbeau sângele atât cât aprecia meşterul că
trebuie. După aceea, ştergea bine locul cu vată îmbibată cu spirt medicinal.
Erau cazuri în care, unii bolnavi, firi emotive, mai ales femei, leşinau.
Efendi Ferat, fără a-şi pierde stăpânirea de sine, lua în grabă o cană mare cu apă
rece, o turna pe capul acelui operat, pentru a-şi reveni.
El mai era cunoscut în oraş, dar şi prin satele din împrejurimi, şi ca meşter
fără pereche în scoaterea rapidă şi fără mari dureri a dinţilor şi măselelor. Mai ales
această îndeletnicire i-a adus, în afară de câştig, şi câteva mari necazuri. Aşa de
pildă, îmi povestea frizerul pensionar Ionel Ardeleanu, care şi-a făcut ucenicia şi o
bună parte din activitatea de meşter în frizeria lui Efendi Ferat, se întâmpla ca, în
loc să scoată muşteriului măseaua bolnavă, să-l lase fără una sănătoasă, la durerea
cu care venise mai adăugând un supliment. Pentru clienţii fricoşi, Ferat avea o
metodă a lui. Fără a-l mai instala pe scaunul inspirator de panică, lua suferindul cu
vorba, îl ducea în cămăruţa alăturată atelierului, îl culca pe covoraşul de jos, cu
faţa în sus, i se aşeza cu genunchii pe piept şi picioare, cu mâna stângă pusă pe
frunte îi imobiliza capul, iar cu dreapta, ajutat de eternul cleşte, scotea dintr-o
mişcare dintele sau măseaua.
42
 Însă, îmi povestea Ardeleanu, necazul cel mai mare, care-l făcuse să se lase
aproape de „dentistică”, l-a avut cu un ţăran în vârstă, umflat la faţă ca un pepene,
din cauza unui abces. Bietul om, văitându-se şi lăcrimând de durerea, a venit la
„specialist” să-l lecuiască. Moş Ferat l-a poftit să ia loc pe scaun şi, punându-şi
ochelarii, i-a cerut să deschidă gura cât mai mare. S-a uitat cu multă atenţie
înăuntrul ei, pipăind cu un deget măselele din partea dureroasă, până ce a
descoperit-o pe cea cu pricina. A tras cu cleştele, cu putere, de câteva ori, mai-mai
să-i desfacă omului falca, provocându-i o mare hemoragie. Moş Ferat s-a speriat.
Ţăranul nu mai înceta cu gemetele şi cu văicărelile. Văzând că tamponarea locului
care sângera cu vată îmbibată cu oţet diluat, aşa cum proceda în astfel de cazuri, şi
clătitul gurii cu două ţoiuri mari cu drojdie de cazan, tare ca focul, nu au avut nici
un efect, înspăimântat şi galben la faţă, a dat fuga la farmacia care se găsea în
apropiere. Cu medicamentul care i s-a dat, încet-încet, a reuşit să oprească
hemoragia. După aceea, i-a mai administrat operatului alte două ţoiuri mari cu
drojdie, aduse în grabă de la cârciuma lui Panaitescu, din apropiere, cerându-i
bietului om, care încă se zbătea pe scaun ca peştele pe uscat, gemând şi respirând
rar, ca după ce îşi clăteşte gura să înghită drojdia.
În cele din urmă, suferindul s-a ridicat de pe scaun, oftând şi făcându-şi
cruce; a pus nişte bani pe masă, plata operaţiei, şi-a luat căciula de la cuier şi a
ieşit în grabă pe uşă, bolborosind şi ţinând o mână la falcă. Mergea pe stradă cu
cămaşa pătată de sânge, pe două cărări, ameţit de durere, de spaimă şi de tăria
drojdiei.
Bietul moş Ferat, după ce l-a condus cu privirea din uşa frizeriei, uşurat de
spaimă, oftând, a intrat în odăiţa de operaţii şi, aşezându-se cu faţa spre Mecca,
oraşul sfânt al lumii musulmane, a mulţumit lui Alah că l-a scăpat de la un mare
bucluc.

43
 Horele

În Tulcea, hora a fost una din cele mai vechi şi mai plăcute mijloace de
petrecere, la sărbători, ale tineretului din cartierele oraşului. Ele aveau loc în după-
amiaza zilelor de duminică şi a altor sărbători de peste an, aducând - pe lângă
petrecerea plăcută a timpului, cu joc, cântec, veselie - şi cunoaşterea, înţelegerea
şi prietenia dintre tinerii şi tinerele din oraş, mozaicul sublim al naţionalităţilor cu
care Dumnezeu a binecuvântat Tulcea, prietenie care întotdeauna înlătura
barierele de orice fel şi, în vremurile acelea, cel mai adesea se încheia prin
căsătorie.
Aceste hore, moştenite din străbuni, aveau farmecul şi poezia lor, chiar dacă
tinerilor de astăzi poate să li se pară vetuste. În plus, pentru vremurile acelea, când
nu se prea vorbea despre cultură şi informaţie, şi cu atât mai puţin despre
interculturalitate, horele au avut o extraordinară funcţie pragmatică, aceea de a
preveni şovinismul, sugrumând în faşă orice resentiment care s-ar fi putut ivi între
naţionalităţile existente în Tulcea: români, bulgari, greci, armeni, lipoveni,
ucraineni, tătari, evrei, germani, italieni, romi…
Ele se mai organizau încă şi după Primul război mondial, în cartierele
oraşului, pe locuri virane, spaţioase, aflate în vecinătatea localurilor de cârciumi.
Fiecare horă avea câte un grup de iniţiativă, patru-cinci tineri care se ocupau
de angajarea şi plata muzicanţilor. Suma necesară se aduna din taxa pe care o
plătea fiecare flăcău înainte de a se prinde în horă. Fetelor li se făcea onoarea de a
fi scutite de această cheltuială. Aceiaşi tineri vegheau ca hora să se desfăşoare în
voie bună, într-o atmosferă tinerească, de destindere, dar cumpătată, intervenind
pentru liniştirea spiritelor atunci când se iscau certuri sau bătăi, de altfel, destul de
frecvente, în majoritatea cazurilor motivul fiind, bineînţeles, gelozia pentru câte o
minune de fată.
Hora cea mai căutată de tineret şi mai plină de graţie şi eleganţă era cea a
românilor din cartierul denumit al Buzganilor şi Prislăvenilor, care cuprindea
majoritatea străzilor din jurul Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”.
Această horă avea locul ei tradiţional de desfăşurare pe terenul viran care se afla
44
în spatele Şcolii primare de băieţii şi în faţa localului de cârciumă cu un etaj al
grecului Dionisie Lichiardopol, ce se găsea în colţul din stânga al străzii şcolii,
care dă în Strada Horei, după cum se numea odinioară, azi botezată Avram Iancu.
De aceea i se mai spunea – topos, loc spiritualizat, iniţiatic - Hora lui Dionisie,
după numele marelui negustor tulcean.
Fetele din cartier, îmbrăcate în rochii de sărbătoare, purtând după ureche
câte o floare roşie de muşcată, veneau însoţite de mamele lor. În vreme ce fetele
se prindeau în horă sau, cât se mai odihneau lăutarii, se constituiau în grupuri,
după criterii numai lor cunoscute, mamele stăteau pe margine, discutând între ele
despre treburile gospodăreşti, cel mai adesea bârfind câte o fată ori un flăcău,
spărgând seminţe, dar fiecare urmărind cu coada ochiului propria-i odraslă, pe
care, Doamne fereşte, nu trebuia s-o scape niciodată din priviri.
În jurul horei se mai aflau turci-albanezi, cu doniţa cu bragă rece şi cu
măsuţa adusă pe creştetul capului, aşezată acum în faţa lor pe trotuar, pe tăblia
căreia tronau apetisant susanurile, rahatul cu alune, sugiucurile de diferite forme
şi culori, halviţa, acadelele şi alte dulciuri. Flăcăii, la terminarea jocului, îşi tratau
fetele şi, după aceea, le conduceau, dându-le în primire mamelor lor.
Tot pentru „afaceri” mai veneau bătrânele lipovence. Aşezate pe scăunelele
aduse de acasă, ele vindeau cu paharul, din săculeţul pus jos, în faţă, sămânţă de
floarea soarelui şi de dovleac, pe care fetele şi flăcăii le spărgeau între dinţi, cu
multă uşurinţă, în timpul când muzica şi jocul făceau… pauză.

Bâlciul de pe Ceair (litografie)

45
 Dacă mamele aveau în grijă fetele, taţii, oameni practici, se aşezau la mesele
scoase pe trotuar, în faţa cârciumii, de oamenii lui Barba Dionisie, pentru a se
cinsti din vinul rece, adus în oale de pământ din butoaiele întunericite prin beci. În
majoritatea lor plugari români, taţii se cinsteau ascultând muzica şi discutând
despre diferite treburi ale casei şi, mai ales, despre cele ale câmpului. Nu erau
neglijate, fireşte, nici întâmplările petrecute în târg, în cursul săptămânii abia
încheiate, întâmplări care aici dobândeau caracter de evenimente.
Barba Dionisie, cu şorţul legat pe mijloc, ţeapăn de scrobeală, vesel că
treburile îi merg bine, cu mers greoi din cauza grăsimii corpului, mângâindu-şi
când şi când mustaţa, abia de mai putea face faţă cu adusul garafelor cu vin.
Se jucau, în sunetul muzicii, sârbe, hore, polci, valsuri şi mult îndrăgitul joc
al periniţei, cu mânuirea batistei. Acest ultim joc, cel mai dorit, atât de flăcăi, cât
şi de fete, producea un haz imens şi era un bun prilej ca, în faţa tuturor, perechea
de tineri, aşezată în genunchi, în mijlocul horei, să se sărute pe obraji. Câteodată,
jocurile pentru perechi, după voia şi ritmul imprimat de lăutari, mergeau unele
după altele, însoţite de strigăturile făcute de flăcăi, care imprimau veselie şi
vioiciune jocului:
„Foaie verde trei scaieţi,
Schimbaţi fata, măi băieţi,
Care vreţi, care puteţi,
Care nu, mai rămâneţi!”
Desigur, „rămâneau” flăcăii care aveau lângă ei fata îndrăgită şi nu voiau să
o schimbe, ceea ce ar fi însemnat să o dea altuia, care ar fi prins-o de mijloc.
La această horă, cea mai mare, mai plină de voioşie şi mai vestită în Tulcea,
cântau renumitele tarafuri ale lui Borogan, Pavel şi, mai ales, cel al lui Neculai
Jendărică, alcătuit din cei trei feciori ai lui, care cântau la vioară, ţambal şi
contrabas, şi din Nicu Paiaţă, neîntrecut în mânuirea violoncelului. Alteori, mai
cânta la armonică vestitul Andrico, acompaniat la trompeta de Pavlov, iar la
bătutul tobei de Chermăneanu. Sunetul muzicii răsuna vesel peste întreg cartierul,
stârnind în sufletele oamenilor bucurie.
La fiecare horă veneau şi tineri din alte cartiere, în căutare de fete frumoase
şi jucăuşe. Între aceştia şi tinerii din cartierul horei respective, fie din cauza unui
pahar de vin luat mai mult, fie - mai ales - din cauza ochilor frumoşi ai vreunei
codane, adesea se încingeau certuri şi, mai ales, bătăi, de pârâiau gardurile. De
regulă, interveneau repede alţi flăcăi, îi despărţeau pe cei doi bătăuşi aspiranţi la
graţiile aceleiaşi fete, se reinstala liniştea şi reîncepeau muzica, jocul, voia bună şi
strigăturile, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce vrei? Tinereţea!
În apropierea Horei lui Dionisie, pe o străduţă, se afla casa turcului Ali,
căruţaş la Fabrica „Talpa”, un bărbat înalt, în vârstă, puţin încărunţit, plin de
energie şi voie bună. Acesta, întrebat ce face de se menţine aşa de bine la cei 60
de ani, răspundea:
46
 - Toţi oamenii care trăiesc în preajma locului unde se face horă, unde se
cântă şi e veselie, nu îmbătrânesc de timpuriu. Râsul şi muzica prelungesc şi
înfrumuseţează viaţa.
Către înserare, când se apropia spargerea horei, părăseau mesele cârciumii
pentru a veni la joc şi taţii, încălziţi deja de vinul lui Barba Dionisie. După ei, se
prindeau în horă şi mamele. Toţi îşi aduceau aminte de anii tinereţii, când vor fi
avut vârsta fiicelor şi feciorilor lor de acum, şi se purtau ca atare. Într-adevăr, hora
întinerea lumea!
Praful provocat de bătăile tălpilor pe pământ se ridica în aer, învăluind, ca
într-o ceaţă, pe toţi jucătorii, în mijlocul cărora se prindea, în ciuda vârstei şi
greutăţii picioarelor lui, Barba Dionisie, jucăuş din fire şi vesel că şi-n această zi,
acum pe sfârşite pentru truda lui, treburile i-au mers, ca şi în alte dăţi, destul de
bine.
În apropierea Horei lui Dionisie se mai afla încă o horă, tot în cartierul
românesc, pe strada Alexandru cel Bun, pe lângă cârciuma lui Zăpadă, la fel de
animată de tineret şi de muzică, de taţi şi de mame.
O altă horă renumită în tot oraşul a fost şi aceea cunoscută sub numele de
Hora Moldovenilor, care avea loc la întâlnirea Străzii Salcâmilor cu Malcoci. La
Hora Moldovenilor, de obicei, cântau renumiţii armonişti italieni Giovani şi
Rafael.
Dar câte nu erau locurile Tulcei care găzduiau în mod tradiţional hore, în
timpurile acelea fericite, când fericirea însăşi însemna a trăi simplu, elementar,
împăcat cu viaţa şi cu tine însuţi! Parcă lumea toată era de-o vârstă, tânără!
Una se afla în faţa cârciumii lui Şoşoi, din Strada Mahmudiei, la care se
cânta din cimpoi, una în faţa cârciumii lui Surumaşcu, din Strada Basarabilor, colţ
cu Miron Costin, ambele denumite hore bulgăreşti, la care, în timpul jocului, erau
cântate, cu cimpoiul, adesea şi cu vocea, melodii bulgăreşti, iar alta se organiza în
cartierul lipovenesc Comorofca, specifice fiind, în chip firesc, jocurile tradiţionale
ruseşti, însoţite de muzică executată din armonică şi voce, în cuvinte ruseşti.
La majoritatea horelor însă, tinerii veneau nu după etnie, ci după cartierele în
care locuiau. În felul acesta se cunoşteau şi se împrieteneau, dacă nu cumva
continua prietenii născute încă din pruncie sau de pe băncile şcolii primare,
neinteresându-i naţionalitatea unuia sau a altuia. Această convieţuire, care începea
cam de când deschidea ochii spre lume fiecare, făcea ca tinerii să înveţe, unii de la
alţii, limbile vorbite în oraş. Iar hora românească, în care oamenii se ţineau de
mână şi jucau după ritmurile mai lente sau mai repezi ale muzicii populare, cel
mai adesea în paşi graţioşi, care mai presupunea din când în când şi jocul în
perechi, la mijloc, a fost mereu cadrul spiritual propice naşterii prieteniei şi iubirii.

47
 Morile de vânt

Cercetătorii tehnicii populare au stabilit ca loc de origine al morilor de vânt

Orientul apropiat, ele apărând după morile de apă. Despre existenţa morilor de
vânt în această parte a lumii vorbesc, în scrisorile lor, învăţaţii arabi din secolele
IX-XI.
În Europa, acest tip de mori a pătruns cu prilejul cruciadelor, în secolul al
XII-lea, mai întâi în Anglia şi în Ţările de Jos, apoi în Franţa, Spania şi în centrul
Europei.
Prin timp, morile de vânt şi-au îmbunătăţit continuu nu numai formele şi
dimensiunile, cât mai ales mecanismele care contribuiau la realizarea scopului –
măcinarea grânelor pentru obţinerea unor făinuri de calitate mereu mai bună. În
esenţă, gradul de performanţă al morilor depindea de condiţiile geografice şi
climatice ale ţării ori regiunii şi de inventivitatea populaţiilor care locuia acele ţări
sau regiuni.
Prin mecanisme anexe anume făcute, ele mai puteau fi folosite la angrenarea
instalaţiilor specializate în baterea postavului şi tăierea lemnelor sau a foalele de
sulfat.
În ţara noastră, morile de vânt, cu farmecul lor deosebit prin silueta gândită
de constructori, adevărate monumente ale tehnicii populare, au apărut în evul
mediu, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Cea mai mare răspândire au cunoscut-o
în Dobrogea, ţinut arid, cu climă secetoasă, lipsit de râuri cu debite mari şi stabile,
din care cauză nu s-a putut dezvolta sistemul morilor acţionate de forţa apei.
După câte am aflat, a existat o singură moară de apă, pe cursul râuleţului Taiţa, pe
raza actualei comune Izvoarele (fosta Alibichioi, denumire turcească însemnând
satul lui Ali-beiul). Această moară, construită sub ocupaţia otomană, mai putea fi
văzută prin anul 1935, gârbovită de scurgerea vremii, dar din cauza secării apei
Taiţei, încetase să mai funcţioneze.
Oamenii, găsindu-se într-o situaţie fără ieşire, sătui probabil să tot trudească
la greoaiele şi ineficientele râşniţe, au fost nevoiţi să se împrietenească cu
vânturile, care bântuie de nebune, mai tot timpul anului, în Dobrogea. Astfel,
această Ţară a vânturilor a devenit şi Ţara morilor de vânt.
În plus, constructorii dobrogeni de mori de vânt, mai ales cei din partea de
nord a provinciei, aveau la dispoziţie carierele de piatră, care le oferea materialul
48
necesar pentru socluri şi pietrele de măciniş. Cea mai folosită carieră în acest scop
a fost cea din Dealul Denistepe, din apropierea Babadagului. Totodată, pădurile
masive de stejar, ce se întindeau pe mari suprafeţe, le ofereau oamenilor
posibilitatea să-şi procure materialul lemnos necesar la construirea corpului morii.
În afară de existenţa vânturilor şi a materialelor de construcţie, în majoritatea
localităţilor, mai ales în partea de nord a Dobrogei, se găsesc coline, ale căror
culmi, cele mai expuse bătăii vânturilor, constituiau locuri ideale pentru amplasare
unor asemenea instalaţii.
Morile de vânt aveau un pivot central, ca un ax, confecţionat dintr-un
trunchi masiv de stejar, fasonat şi îngropat adânc în pământ, care se înălţa până la
acoperiş, dând posibilitatea întregului edificiu să se poată roti în jurul lui, pentru a
beneficia astfel de direcţia din care vântul bătea cu cea mai mare putere. Totodată,
acest pivot solid menţinea greutatea mare a morii şi nu-i permitea să se încline,
eventual să se şi răstoarne, la dezlănţuirea stihinică a unor furtuni.
Greutatea propriu-zisă a corpului morii era susţinută şi de soclul făcut din
blocuri de piatră, mai târziu şi cimentuit, care avea deasupra un cadran protector
de lemn.
Rotirea morii în direcţia vântului se făcea prin alunecarea saniei formate din
două traverse masive de stejar, fixate pe cadranul de lemn aflat pe soclul de piatră.
De sanie era fixat proţapul, care servea drept braţ de pârghie, ce da posibilitatea
morarului să rotească întreaga construcţie.
Existau în oraş, şi în majoritatea satelor din judeţ, două categorii de mori,
diferenţiate ca arhitectură şi materiale de construcţie: unele cu etaj şi altele, mai
mici, cu un singur nivel. Interiorul morilor cu etaj era împărţit în două niveluri,
legate între ele printr-o scară, cu trepte; nivelul de jos servea ca loc de depozitare
a sacilor cu cereale sau cu făină, iar în cel de sus se aflau instalaţiile de măcinat.
De obicei, aceste mori mai mari aveau două perechi de pietre de măcinat, dând
astfel un randament superior. Pe faţade, la nivelul etajului, existau unul sau două
balcoane, făcute tot din lemn, pe unde, cu ajutorul unei funii, se ridicau şi se
coborau, manual, sacii cu grăunţe sau făină. Unele din morile de vânt mai mici
erau de asemenea dotate, în acelaşi scop, cu câte un balcon, aşa cum se poate
vedea şi în prezent la moara de la Mănăstirea Celic-Dere, care are o singură
instalaţie de măcinat.
Mulţimea morilor de vânt, care animau cândva dealurile Tulcei, a stârnit
admiraţia multor călători străini, care au trecut cu corăbiile pe Dunăre, prin faţa
oraşului. Aşa a fost cazul, în anul 1853, cu naturalistul francez Boucher de Pertes,
care în lucrarea Voiage à Constantinopole, după ce descrie aspectul portului,
arăta: „La stânga, pe ţărmul turcesc, pe coline, apare o altă privelişte, şi anume
una din cele mai plăcute din câte se poate întâlni. E vorba de o armată de mori de
vânt, zorind care de care mai repede, parcă grăbite să termine mai curând
măcinatul. Număr vreo patruzeci, afară de cele pe care nu le văd”.
49
 Scriitorul Alexandru Vlahuţă, în cândva celebra scriere România
pitorească, nota printre altele: „În oraşul Tulcea, aflat între două dealuri pietroase,
pe spinarea cărora morile de vânt, puse la rând, se arată în zarea albastră a cerului
ca nişte cerşetori gârboviţi, cu braţele întinse…”
Învăţătorul tulcean T. Voicu în Monografia oraşului Tulcea, scrisă în
colaborare cu învăţătorul Catovu şi Ionescu şi publicată în anul 1928, arată că „…
până în 1916, data intrării noastre în război, culmile dealurilor erau presărate cu
mori de vânt, ale căror aripi uşoare de şindrilă se învârteau neîncetat, mişcate de
bătaia vântului, părând ca nişte braţe uriaşe, oferind ochiului o privelişte din cele
mai minunate. Majoritatea acestor mori de vânt, care procurau vederii un astfel de
farmec, au fost distruse în timpul războiului”.
La dispariţia morilor tulcene, ca şi a celor din satele judeţului, a contribuit
din plin şi apariţia morilor mecanice.
Gândindu-ne la statistica oficială din anii 1901-1902, care arată că în
Dobrogea existau 639 de mori de vânt şi că cele mai multe dintre acestea se aflau
în nord, afirmaţia că judeţul Tulcea era Ţara morilor de vânt depăşeşte
semnificaţia unei metafore, definind o realitate. Dintre acestea, 437 se aflau la
sate. Nu era sat, cât de mic lăsat de Dumnezeu, care să fie lipsit de cel puţin o
moară de vânt, aşa cum a fost cazul cătunului Calica. Numărul morilor de vânt
dintr-o localitate depindea de numărul locuitorilor şi de producţia cerealieră pe
care aceştia o realizau. Astfel, la Valea Nucarilor se găseau 21 de mori, la
Carcaliu - 10, la C.A.Rosetti (în deltă) - 9, la Beidaud - 23 , la Casimcea - 40, la
Ceamurlia de Sus - 35, la Mihail Kogălniceanu - 13, la Jurilovca - 17, la Enisala -
9, la Nalbant - 5, la Sarichioi - 22, la Zebil - 18 etc.
În Tulcea, morile de vânt erau amplasate pe culmile din partea de sud a
oraşului, dar le mai întâlneai şi prin unele cartiere, aşa cum a fost cazul celor trei
mori de vânt care se aflau pe Colnicul Hora, acolo unde, mai târziu, a fost ridicat
Monumentul Independenţei. Datorită existenţei acestora, pe atunci, colnicului i se
spunea „La trei mori”. Ele erau proprietatea unui bătrân lipovean, care, pentru a
ceda terenul primăriei oraşului în vederea edificării monumentului, a cerut o sumă
enormă de bani. Cu toate insistenţele depuse pe lângă bătrân, acesta nu a vrut să
cedeze nimic din sumă cerută iniţial. Au urmat doi ani de judecată, doi ani de
întârziere în începerea lucrărilor de amenajare şi de construcţie. Moartea
bătrânului morar şi pretenţiile băneşti mai modeste ale moştenitorului acestuia au
făcut posibilă achiziţionarea terenului pentru materializarea unei iniţiative care a
devenit, deopotrivă, istorie şi emblemă a Tulcei moderne – Monumentul
Independenţei.
Un alt grup de mori de vânt era amplasat pe Dealul Carierei, aproximativ în
spatele actualei Şcoli generale numărul 3, din apropierea străzilor Horei şi
Mahmudiei. Pe locul ocupat cândva de aceste mori, în prezent, se află cartierul
ţiganilor, stabiliţi în Tulcea după cel de-al doilea război mondial. Aceştia au venit
50
atât din satele judeţului, cât şi din judeţele vecine, în special din Brăila, şi au
cumpărat parcele de teren pentru a-şi face case. După dispariţia morilor de vânt,
dar înainte de a se forma cartierul, terenul din jurul carierei era folosit de ţiganii
nomazi, care îşi instalau vremelnicele lor corturile din rogojini şi ateliere de
fierărie, de spoit tavale şi bracaciuri cu cositor, femeile lor ocupându-se şi cu
ghicitul în cărţi şi în ghioc.
În acest grup de mori se afla şi „morişca” bulgarului Alexandru, o instalaţie
mai mică, la care morarul fabrica bulgur, măcinat dintr-un grâu cu bobul mai
mare, căruia i se spunea arnăut. Bulgurul era folosit pe vremurile când orezul fie
că nu ajunsese încă pe la noi, fie că avea preţul prea mare, prohibitiv pentru cei
mai mulţi dintre tulceni. Bătrânii îşi mai amintesc faptul că era folosit pentru a
face sarmale, lapte cu bulgur şi colive. Arnăutul, care se mai cultivă şi azi, se
vindea şi în piaţă, cu sacii.
O moară de vânt se afla la bariera de vest a oraşului, iar alta pe Strada
Mahmudiei. Şi vor mai fi fost şi altele care acum scapă memoriei mele.
În afara morilor de vânt proprietatea diferiţilor cetăţeni, unele erau
proprietate comunală. Acestea din urmă, la un an sau doi, se scoteau la licitaţie
pentru a fi arendate, reprezentând una din sursele prin care primăria îşi rotunjea
bugetul.
Printre proprietarii de mori din oraş s-a numărat şi avocatul Ion Jerea,
simpatizat şi apreciat ca om şi bun apărător al dreptăţii. Fiind şi un mare iubitor al
naturii, pentru recrearea şi destinderea lui sufletească, a construit pe dealul Bididia
o moară de vânt şi o căsuţă învelită cu stuf, în jurul căreia a plantat vie şi pomi.
O altă moară de vânt a fost construită de Mişu Moruzov, pe una din clădirile
din jurul vilei lui, aflate la marginea oraşului, în partea de vest, pe malul lacului
Somova. Aceste clădiri, ca şi vila, au fost făcute după planurile arhitectului
tulcean Gheorghe Brătescu. Celebrul personaj a ridicat moara pentru a i se face,
atunci când venea din capitala ţării, cu prietenii săi, mămăligă din mălai proaspăt,
pe care o servea amicilor cu saramură de bibani şi ştiuculiţe, peşte prins la undiţă
în lacul din faţa vilei.
Apariţia morilor mecanice a marcat începutul sfârşitului lungii ere a morilor
de vânt. Fireşte, randamentul lor era scăzut, o moară de vânt neputând măcina mai
mult de doi-trei saci de grăunţe într-o zi, randament care depindea, în primul rând,
de tăria vântului. Iar deseori, zile la rând, chiar şi în Dobrogea, nu adia nici o
boare, încât aripile morilor stăteau liniştite, odihnindu-se odată cu morarul.
Treptat, morile de vânt au dispărut cu totul în oraşul Tulcea, luându-le locul
morile mecanice, cu activitate continuă, sigură, cu productivitate incomparabil
mai mare şi care - alt argument, poate suprem - produceau făinuri de grâu şi de
porumb de o calitate superioară.
În satele din judeţ, aflate la distanţe mai mari de centrele cu mori mecanice,
în special cele din deltă, cum a fost cazul şi cu satul Letea, morile de vânt au mai
51
vieţuit un timp, pentru ca, încet-încet, una câte una, să dispară, asemenea celor
care le-au făcut.
Desuetele mori de vânt… strania lor legătură cu unul dintre marile mituri ale
lumii moderne… conotaţia lor nemeritat peiorativă… Frumuseţea lor, care nu va
mai umple niciodată de insolită poezie eternele coline ale Tulcei.

‫٭‬
Morile mecanice şi uleiniţele marchează aşadar o altă epocă.
Cea mai veche din oraş a fost moara turcului, având şi uleiniţă, construită
de proprietar, Asan Suliman, la bariera Străzii Mahmudiei.
În oraşul Tulcea, printre cele mai cunoscute erau moara lui Grigore Crisafi,
pe lângă care funcţiona şi o uleiniţă, aflată pe Strada Isaccei, ulterior intrată în
patrimoniul Intreprinderii de morărit şi panificaţie, şi moara fratelui acestuia, care
se afla tot pe Strada Isaccei, cea mai mare din oraş, dotată şi ea cu o uleiniţă.
Ultima exporta cantităţi mari de turte de ulei de floarea-soarelui, rezultate de la
presa care făcea să se scurgă uleiul din seminţe.
Moara cu uleiniţă a grecului Dracopol ocupa terenul actualei Fabrici de
conserve din peşte; moara bulgarului Stoef, din apropierea Bisericii „Schimbarea
la faţă”, de pe Strada Păcii (fostă Strada Basarabilor), şi cea a fraţilor ruşi
Sezanov, ambele echipate şi cu uleiniţe, completează inventarul tulcean al acestor
instalaţii.
La morile cu uleiniţe, care aveau un randament mare şi făceau făină şi ulei
de floarea-soarelui şi de rapiţă galbenă de bună calitate, veneau de cu zori, prin
barierele oraşului, zeci de căruţe cu gospodari de la sate, încărcate cu saci cu grâu,
porumb şi floarea-soarelui, aşteptându-şi rândul în faţa morii, de unde va fi ieşit şi
spusa a sta la rând ca la moară.
La intrarea în oraş, căruţele erau oprite de o barieră, un mecanism primitiv şi
parcă etern, format dintr-un lemn lung cât lăţimea străzii, care avea un dispozitiv
de ridicat şi de coborât, în principiu, asemănător cu cel folosit încă la unele dintre
barierele de trecere de nivel la calea ferată. După plata taxei de barieră, o
reminiscenţă a evului mediu, omul primăriei lipea chitanţa de un leu (1928) pe
unul din saci şi ridica bariera, căruţa dobândind dreptul de a intra în oraş.
Totuşi, un număr de mori de vânt, foarte redus, au continuat să funcţioneze
în unele sate din Delta Dunării şi în cele care se aflau la distanţe mari de
localităţile în care se aflau mori mecanice.
În anul 1968, conducerea Muzeului “Delta Dunării” (director - profesor
Simion Gavrilă) a creat – fapt lăudabil şi îndrăzneţ – un program de organizare a
unui complex muzeal, situat în extremitatea de nord a oraşului, pe o suprafaţă de
315 ha, teren în care intra: Dealul Monumentului Independenţei (5 ha), balta
Zaghen cu terenul din jurul ei, precum şi versantul nordic al dealului Bididia,
întreaga suprafaţă întrunind majoritatea elementelor de relief ale judeţului Tulcea.
52
Deci un microjudeţ, o copie miniaturală a judeţului celui adevărat, fond de
documentare şi de informare ştiinţifică, dar şi un apreciat obiectiv turistic. Lipsa
resurselor financiare, criza de sistem în care în mod evident se afla ţara şi care
impunea dirijarea bugetului spre alte activităţi mai mult sau mai puţin raţionale şi
necesare, particularităţile evoluţiei ulterioare a României şi a judeţului nu au mai
permis înfăptuirea acestui interesant şi valoros proiect.
Totuşi, conducerea muzeului, în entuziasmul ei, crezând în valoarea
proiectelor pe care le elabora, pentru început, din modestele fonduri pe care le
avea, a reconstruit pe marginea şoselei Tulcea-Malcoci, în apropierea bălţii
Zaghen, o casă de tip nord-dobrogean şi două mori de vânt aduse din judeţ. Cu
timpul însă, nefiind păzit, obiectivul a căzut pradă vandalismului unor oameni
inconştienţi şi răi, care au sustras o însemnată parte din lemnărie, distrugând atât
casa, cât şi morile.
Conducerea muzeului a fost nevoită, în cele din urmă, să demoleze casa şi
cele două mori, din care una a fost reconstruită, având ca amplasament stadionul
municipal, unde mai serveşte ca suport pentru afişarea scorului meciurilor de
fotbal, iar cealaltă, fiind demolată, a fost transportată cu camioanele în curtea
taberei de creaţie plastică din satul Izvoarele (Calica), unde ani de zile, a stat
uitată la pământ, sub cerul liber, în bătaia ploilor şi ninsorilor, supusă putrezirii,
din cauza aceleiaşi endemice sărăcii.
Sperăm ca acum, cât încă nu este prea târziu, măcar o moară de vânt din cele
aproape o sută câte vor fi fost în oraş, care au hrănit secole în şir populaţia şi au
înfrumuseţat peisajul tulcean, dându-i o notă de originalitate, să fie reconstruită şi
aşezată la loc de bună păstrare şi vedere, în parcul Monumentului Independenţei,
unde se află Muzeul de Istorie şi Arheologie, loc căruia, cu multe decenii în urmă,
cum am arătat, i se spunea „La trei mori”. Valoarea de patrimoniu şi, deci, piesă
de muzeu. Altfel, copiii noştri, pentru a vedea cum arăta în realitate o moară de
vânt, vor fi nevoiţi să meargă la Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului,
unde vor găsi şi admira cele trei mori de vânt achiziţionate, cu mulţi ani în urmă,
din satele Sarichioi, Valea Nucarilor şi Enisala, relicve ale fostei „Ţări a morilor
de vânt”, adică ale judeţului Tulcea.

53
Strada cu hanuri (litografie)

54
 De la opaiţ la felinare,
şi apoi la becul electric

În vremurile îndepărtate, aflate înainte de apariţia lămpii cu petrol, oamenii

foloseau la iluminatul caselor opaiţele cu ulei, făcute din argilă, în forme şi
mărimi diferite. Un fitil, hrănindu-se cu uleiul din recipient, furniza o lumină
precară. Unele opaiţe aveau la exterior incrustaţii decorative. În acelaşi scop, mai
erau folosite lumânări făcute din seu şi lămpi cu ulei. Toate acestea dădeau o
lumină plăpândă, încât omul abia se putea descurca în treburile şi mersul său prin
întunericul din casă ori de afară, suficientă totuşi pentru cel care încă nu cunoştea
o sursă de iluminat mai puternică.
Pe atunci, străzile din Tulcea - în afara celor care duceau la casele
autorităţilor turceşti, aşternute cu pietriş - erau fără trotuare, pline de gropi, greu
de străbătut atât cu piciorul, cât şi cu căruţa, mai ales în nopţile fără lună, când
iluminatul drumurilor se mărginea la lumina slabă a lămpilor cu ulei, ce
străpungea întunericul ieşind ici-colo pe ferestrele caselor aflate la stradă. De
aceea, apariţia lămpii cu petrol a constituit un mare progres al vremii, al
civilizaţiei umane.
Lămpile cu petrol au cunoscut de-a lungul timpurilor o evoluţie
spectaculoasă, omul veşnic însetat de frumos şi de confort ajungând să le fabrice
din sticlă din ce în ce mai pură, mai limpede, ori din metale cât mai preţioase sau
în aliaje variate, în forme şi mărimi elaborate cu fantezie. Era căutată nu numai
răspândirea unei lumini cât mai bune ca intensitate şi culoare. Era preţuit efectul
estetic al obiectului în sine, se căuta plăcerea pură a ochiului privindu-l, dovadă
faptul că şi astăzi, mulţi mai păstrează încă astfel de lămpi, care şi-au pierdut
funcţia utilitară, dar pot fi valoroase obiecte de colecţie.
La Tulcea, ca şi celelalte oraşe din ţară, de altfel, pentru iluminarea străzilor,
lămpile erau puse în felinare meşteşugite din tablă, cu pereţi din sticlă, care erau
aşezate la capătul unor stâlpi de lemn sau de fier, fixaţi în pământ. Felinarele mai
erau fixate, cu suporturi metalice, şi pe pereţii din stradă ai unor clădiri sau în
55
dreapta şi în stânga treptelor de la intrarea în unele instituţii, aşa cum a fost cazul
la fostul Conac al paşei, edificiu devenit ulterior sediu al prefecturii, iar în
prezent, după ce a fost restaurat, sediul Muzeului de Artă.
Pe străzile mărginaşe erau instalate felinare puţine şi la mari distanţe unul de
altul, cel mai adesea însă lipsind cu totul, omul fiind lăsat să lupte cum poate cu
întunericul, cu gropile şi noroiul.
De îngrijirea şi buna funcţionare a felinarelor cu lămpi se ocupa un grup de
modeşti salariaţi ai primăriei, în majoritate bătrâni, cărora li se repartiza câte un
număr de străzi. Acestor oameni, în oraş, li se spunea lampagii. Purtau asupra lor,
pe umăr, o scăriţă, iar în mâini, preţiosul bidonul cu gaz şi o geantă în care aveau
cârpele de şters sticla lămpii, fitile, foarfecele necesar pentru ajustarea fitilului şi
chibritul.
Cum se făcea ziuă, porneau la treabă. Ajunşi în dreptul unui felinar, aşezau
scăriţa pe stâlp sau pe perete, după caz, se suiau pe ea, deschideau uşiţa şi stingeau
lampa, scoteau sticla afumată, o ştergeau cu cârpa, cu mult dichis şi răbdare,
alimentau lampa cu gaz şi aranjau fitilul, înlocuindu-l dacă era nevoie.
Seara, lampagiii reveneau pe străzile respective şi, suindu-se pe scăriţă,
aprindeau lampa fiecărui felinar.
Atunci când murea un comerciant, un om înstărit, un funcţionar sau, mai
ales, un politician, era obiceiul ca, în urma plăţii unei taxe la primărie, felinarele,
îmbrăcate în pânză neagră, să ardă zi şi noapte, pe tot timpul cât mortul se afla
neînhumat. Pe stâlpul sau pe peretele pe care se afla felinarul, se lipea panegiricul,
în care se scria numele şi prenumele celui decedat, eventual şi câteva date din
biografia lui.
Unul dintre aceşti lampagii, pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă,
probabil şi printre ultimii care se mai aflau în viaţă la acea dată, când felinarele îşi
încetaseră deja existenţa, fiind înlocuite de petromaxuri, a fost bătrânul turc Amet
Tamburu, poreclit de oameni şi Ghebosul, din cauza cocoaşei pe care o purta, cu
resemnare, în spate. Era un bătrân cumsecade, bun povestitor, cu care nu te mai
săturai stând de vorbă.
După introducerea petromaxurilor, din cauza vârstei, s-au stins din viaţă, an
de an, şi aceşti neobosiţi bătrâni, care cu scăriţa pe umăr şi cu geanta şi bidonul de
gaz în mâini, au adus cu vrednicie lumină pe străzile oraşului de altădată.
Petromaxurile, instalate pe stâlpi metalici, înalţi, anume fabricaţi, dădeau o
lumină mult mai puternică decât cea a lămpilor din felinare. Ele au fost instalate
pe străzile din centrul oraşului, la încrucişări de străzi principale, în faţa
instituţiilor şi a acelor case locuite de oamenii de vază ai oraşului, îndeosebi de
politicieni şi clienţii lor, străzile mărginaşe rămânând în întuneric sau, în cel mai
fericit caz, în seama câtorva felinare.
În timpurile acelea a fost un adevărat joc de-a petromaxurile, un circ sfidător
la adresa populaţiei oraşului. Când cădea de la putere un partid, petromaxurile ce
56
Magazin cu mărunţişuri (litografie)

Fabrica Talpa (litografie)

57
fuseseră instalate în faţa caselor fruntaşilor săi şi ale slugilor lor erau demontate şi
mutate, la ordinul noului primar, în faţa caselor oamenilor partidului ajuns la
putere.
Prin anii 1924-1925, în curtea primăriei oraşului, care funcţiona în clădirea
cu etaj existentă şi astăzi în faţa Colegiului Dobrogean „Spiru Haret”, a fost pusă
în funcţiune o modestă uzină electrică, instalată, asistată şi întreţinută de
mecanicul germen Carol Stumf, care lumina câteva instituţii şi Strada Centrală,
„Regina Elisabeta”.
Electrificarea întregului oraş, care a constituit unul dintre cele mai mari
evenimente din viaţa locuitorilor, a fost dată în concesiune societăţii „Reşiţa” şi
realizată între anii 1926-1929.
La solicitarea primăriei, Uzinele „Reşiţa” au trimis la Tulcea o echipă
formată dintr-un inginer, doi maiştri şi doi muncitori electricieni, cu multă
experienţă, printre care s-a aflat şi maistrul Adalbert Bauman. Aceştia, după ce au
dirijat construirea localului pentru uzină şi au montat motoarele electrice, s-au
retras la Reşiţa, lăsând la Tulcea pe maistrul electrician Bauman, pentru realizarea
reţelei electrice (plantarea stâlpilor şi întinderea cablurilor). Căsătorindu-se,
maistrul Bauman a rămas pentru tot restul vieţii în Tulcea.
Ca principale ajutoare, i-a avut pe Rameţa, Boghiu şi Bonţi, de care s-a
ocupat la locul de muncă să-i formeze ca mecanici şi i-a organizat în trei
schimburi, pentru a asigura funcţionarea uzinei zi şi noapte. Maistrul Adalbert
Bauman şi oamenii lui s-au îngrijit şi de buna funcţionare a uzinei de apă, aflate în
aceeaşi curte, sus, pe Dealul Taberei.
Ulterior, între anii 1954-1960, tot sub conducerea tehnică a maistrului
Bauman, care datorită priceperii şi muncii neobosite s-a bucurat de stima şi
preţuirea autorităţilor locale şi a populaţiei, au fost electrificate localităţile mai
mari din judeţ: Măcin, Babadag, Isaccea, Sulina. La Sulina, fosta Comisiune
Europeană a Dunării instalase deja o modestă uzină electrică, dar motoarele ei
vechi, acum uzate, au fost înlocuite cu altele noi, incomparabil mai puternice, ceea
ce a permis şi extinderea reţelei electrice a oraşului.
Ulterior, Tulcea – oraşul şi, treptat, întregul judeţ - a fost racordată la
sistemul naţional de electrificare.
Cele câteva felinare, cu geamurile sparte, care se găsesc încă prinse şi uitate
pe pereţii unor clădiri vechi, din centrul oraşului, mai amintesc de bătrânii
lampagii de odinioară, care, cu paşi greoi, ducând cu ei scăriţa, bidonul cu gaz şi
traista cu cele necesare lucrului, aduceau oraşului lumină.
Ca şi lămpile lor, s-au stins şi ei, unul câte unul, rămânând în amintirea
puţinilor bătrâni care mai trăiesc.
Poate că felinarele, câte mai sunt, ar trebui conservate in situ, ca un
memento al unui timp revolut. Dar în tranziţia noastră nebună şi fără de sfârşit,
cine se mai gândeşte la aceste relicve ale istoriei!
58
 Sala de conferinţe

O carte poştală ilustrată, cu vederi din oraşul Tulcea, care se vindea încă şi
după Primul război mondial, a fost aceea care reprezenta Sala de conferinţe, una
dintre cele câteva clădiri mai mari, cu câte un etaj, cu care se mândreau tulcenii.
Clădirea aceasta a fost construită prin anii 1910, pe locul unde, în prezent, se
află Piaţa Nouă. În afară de mărimea şi aspectul ei frumos din punct de vedere
arhitectonic, constituia la acea dată şi o mărturie grăitoare a grijii tulcenilor
pentru cultivarea spiritului, pentru prosperitatea vieţii culturale a oraşului lor, cu
oameni cărora stăpânirea otomană nu le-a acordat niciodată şanse pentru
asemenea preocupări.
Sala de conferinţe a fost prima construcţie din oraş consacrată ab initio
activităţilor cultural-artistice, care a adunat în jurul ei câteva generaţii de oamenii
însetaţi de cultură şi artă.
Această realizare s-a datorat iniţiativei, stăruinţei şi dăruirii unui grup de
intelectuali inimoşi şi buni patrioţi, în fruntea cărora s-au aflat, ca întotdeauna,
profesori, învăţători, preoţi, dar şi alţi oameni de suflet ai târgului. Aceştia, cu
entuziasmul lor, au atras înţelegerea, sprijinul moral şi material al populaţiei şi pe
cel al autorităţilor administrative.
Clădirea a fost concepută ca să poată sluji două ţeluri vitale pentru populaţia
acestui ţinut proaspăt reintrat în fruntariile ţării: unul fiind cultural-artistic, celălalt
- instructiv-educativ. Pentru exercitarea primului scop, a fost construită o sală
spaţioasă, cu balcoane, cu scenă pentru conferinţe şi spectacole muzicale şi de
teatru, iar pentru instrucţia copiilor, au fost ridicate 12 săli de clasă, din care 6
pentru o şcoală primară de fete, iar alte 6, pentru o şcoală primară de băieţi.
Fiecare şcoală îşi avea intrarea şi conducerea sa. Prin construirea acestor săli de
clasă se căuta cuprinderea la cursuri a unui număr cât mai mare de copii de vârstă
şcolară, pentru a nu mai fi lăsaţi să îngroaşe numărul mare de analfabeţi pe care-l
avea Tulcea la acea vreme.
În afara locuitorilor oraşului, la căratul diferitelor materiale necesare
construcţiei, au ajutat, cu braţele ori cu căruţele, în contul plăţii prestaţiei, şi
ţăranii din satele învecinate. Alături de subvenţiile băneşti alocate de autorităţile

59
locale şi de donaţiile în bani făcute de populaţie, s-au mai procurat fonduri şi din
vânzarea de cărţi poştale ilustrate cu imaginea viitoarei clădiri. Cartea poştală,
astăzi o raritate vânată de orice colecţionar care se respectă, costa 10 bani. Pentru
a promova vânzarea, se luase măsura ca fiecare tulcean care adresa o cerere scrisă
oficialităţilor locale să cumpere cel puţin o carte poştală. Tot în scopul strângerii
de fonduri, pentru populaţia adultă a oraşului, au fost organizate baluri şi
chermeze, iar şcolile au prezentat serbări cu plată, banii întregind contul Sălii de
conferinţe. În felul acesta, din setea de învăţătură şi cultură a localnicilor, prin
unirea eforturilor tuturor acelora care sub o formă sau alta au putut susţine
frumoasa iniţiativă, prin înţelegere, râvnă şi sprijinul tuturor, s-a ridica prima sală
de conferinţe şi spectacole a oraşului, care avea capacitatea de cca. 600 de locuri
pe scaune, şi 12 săli de clasă pentru cele două şcoli primare.
În holul de la intrarea în sala pentru conferinţe şi spectacole, pe peretele din
dreapta, se afla prinsă o placă de bronz, pe care erau trecute data inaugurării
clădirii şi numele celor care s-au ostenit pentru înălţarea edificiului.
Placa a fost scoasă şi luată de ocupanţii oraşului din timpul Primului război
mondial, odată cu statuia domnitorului Mircea cel Bătrân, care se afla în faţa
parcului, şi cu cele două piese din ansamblul Monumentului Independenţei
(„Dorobanţul” şi „Vulturul”). Toate erau opere de artă care evocau, fiecare în felul
său, dreptul istoric al românilor de a stăpânii acest pământ, din care motiv au fost
vandalizate de ocupanţi, uitându-se adevărul elementar că distrugerea unui
monument nu şterge, ci dimpotrivă devine în sine fapt de istorie, şi consolidează
adevărata istorie. Se spune că după demontarea acestor piese, toate din bronz, au
fost transportate în ţara unuia dintre ocupanţi, unde au fost topite şi din bronzul lor
au fost turnate obuze pentru tunuri, cu care s-ar fi tras pe front împotriva
românilor.
În sala de spectacole au conferenţiat frecvent personalităţi de seamă ale
ştiinţei şi literaturii române, invitate din Bucureşti şi din alte centre culturale din
ţară, precum şi intelectuali de frunte ai oraşului. Ecoul celebrelor prelecţiuni
populare ale junimiştilor pătrundea, din motive istoriceşte determinate, destul de
târziu şi la Tulcea. Totodată, ţara parcurge o generoasă epocă de regăsire de sine,
de definire a identităţii spirituale româneşti, proces în care se integrează, modest
dar ferm, şi Tulcea. Tradiţionalizarea acestor conferinţe a dat distincţie şi renume
locaşului care le găzduia, denumit de acum „Sala de conferinţe”.
Tot aici s-au desfăşurat concerte şi spectacole de teatru, susţinute de trupe
profesioniste din Bucureşti, Galaţi, Brăila şi Constanţa, serbări şcolare pregătite de
şcolile primare, de cele două licee - de băieţi şi de fete -, de şcoala normală de
învăţători. Dintre trupele profesioniste care au efectuat turnee şi la Tulcea amintim
pe cele identificate cu personalităţi artistice ca Mărioara Voiculescu, Georgescu-
Iaşi, Ventura, Constantin Tănase ş.a.

60
 În „Sala de conferinţe” a funcţionat şi primul cor al Tulcei, alcătuit din
oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, condus de ofiţerul de muzică militară
Gavriliuc.
Formaţiile artistice venite din afara oraşului, de altfel şi cele locale, erau
obligate prin lege să solicite autorizarea de către primărie a susţinerii unui
spectacol în această sală, primăria fiind instituţia care avea sub îngrijire întregul
edificiu şi gestiona funcţionarea lui, străduindu-se să-l conserve în condiţii cât mai
civilizate.
Tot în această sală, în scopuri de binefacere, se organizau baluri - cu
muzică, tombolă şi bufet - la încheierea cărora, conform tradiţiei vremii - dintre
fetele participante era aleasă regina balului. Aceasta era tânăra care primea, la
balul respectiv, de la admiratorii ei, cel mai mare număr de cărţi poştale ilustrate.
Aceste cărţi poştale ilustrate erau vândute de către organizatorii balului, iar banii
rezultaţi întregeau fondul destinat unor opere de caritate, provenit din vânzarea
biletelor de intrare, de la bufet, de la tombolă şi din alte surse.
Pe terenul liber al fostului ceair, în faţa Sălii de conferinţe, loc pe care azi se
află Parcul Central al oraşului, se organizau, mai ales în zilele Sfintelor Paşti,
bâlciuri cu scrâncioburi, căluşei şi leagăne, cu corturi ale circurilor care prezentau
spectacole specifice, tarabe cu fel de fel de dulciuri, grătare cu mititei şi fripturi,
gogoşerii ş.a. Bâlciurile făceau parte din spiritul românesc al timpului şi
constituiau manifestări la care, în forme diferite, participa toată comunitatea. Pe
podiumurile improvizate cu acest prilej, muzicile din trompetă, armonici şi tobe
nu încetau decât noaptea târziu.
După Primul război mondial, primăria oraşului a reparat clădirea sălii de
conferinţe, care se alesese cu serioase stricăciuni cauzate de bombardament.
Apoi, în anul 1934, după cum am mai avut prilejul să scriu, edificiul a fost
demolat, în urma unei decizii pripite, deşi ar fi putut funcţiona şi astăzi şi ar fi fost
o piesă cu valoare de patrimoniu în destul de săraca moştenire arhitectonică a
oraşului. Fostul şef al siguranţei statului, Mişu Moruzov, originar din Tulcea, cu al
cărui sprijin se construise deja şcoala de fete (prin 1932), a vrut să dăruiască
tulcenilor şi o şcoală primară pentru băieţi, spaţioasă, cu un etaj, în stil
arhitectonic românesc, după planurile prietenului său, talentatul arhitect tulcean
Brătescu, asemuitoare cu cea de fete şi în vecinătatea acesteia. Clădirea şcolii,
urma să fie amplasată pe terenul fostei Săli de conferinţe, dar în aşa fel încât
sfântul locaş creştin românesc – Biserica „Schimbarea de faţă” -, de peste drum,
să fie mai bine valorificată urbanistic, putând fi văzută, în întregime, în toată
frumuseţea ei, până şi din centrul oraşului. Cu adevărat, Sala de conferinţe fusese
astfel amplasată, încât drapa cu spatele ei biserica. Exista şi un motiv sentimental
pentru celebrul demnitar omorât în mod criminal de legionari - cinstirea memoriei
tatălui său, preotul Vanea Moruzov, originar din Rusia, care după stabilirea la
Tulcea, slujise toată viaţa în acest vechi locaş de închinăciune.
61
 Dar n-a fost să fie, nici pentru Moruzov, nici pentru Tulcea!
Pentru deschiderea şi înfrumuseţarea acestei perspective, pentru punerea în
valoarea a arhitecturii bisericii, Mişu Moruzov a împrejmuit tot terenul cu un
frumos gard de piatră, cu arcade la toate intrările, având intenţia de a amenaja pe
el un parc modern. Este locul pe care, în prezent, se află parcul din faţa Bisericii
„Sf. Gheorghe”. Măcar atât din gândul lui Moruzov pentru Tulcea lui natală mai
dăinuie!
Pe fundaţia proiectatei şcoli, în anii1947-1948, Casa raională de cultură a
construit o scenă spaţioasă în aer liber, pentru spectacole de teatru, serbări şi
cinematograf. Aceasta a fost demolată în anul 1965, pentru ca pe amplasamentul
ei să se construiască o piaţa comercială pentru oraş, piaţă inaugurată în toamna
anului 1968.
Şi parcă ar fi fost un făcut, nici această piaţă nu a dăinuit. Fiind considerată
de edilii locali necorespunzătoare ca funcţii şi aspect, a fost demolată, pentru a fi
construită Piaţa agro-alimentară, rămasă până astăzi cea mai mare piaţă din oraş
şi, cu adevărat, răspunzând nevoilor tulcenilor. Că s-ar fi putut câştiga o asemenea
amenajare comercială fără a distruge una cu destinaţie cultural-artistică e altă
poveste!
Astfel, într-un timp scurt, terenul fostei Săli de conferinţe a dus în spate o
serie de construcţii, demolate una după alta. Un memento, cred. Aspiraţia spre mai
bun şi spre modern e firească. Dar suntem prea săraci pentru a nu face lucruri cu
cap şi temeinic, aşa cum le fac bogaţii lumii. La care, o construcţie trăieşte şi este
funcţională sute de ani.

62
 Vechiul centru comercial al oraşului

Centrul comercial al vechiului oraş Tulcea, care a avut o frumoasă şi

distinctă personalitate urbanistică, se afla pe fosta stradă Regina Elisabeta (astăzi,
Gavrilov Corneliu), care începea de la cheiul Dunării şi se întindea până în faţa
clădirii cu un etaj a măcelăriilor, din Strada Griviţei.
Atât pe o parte, cât şi pe cealaltă parte a străzii se înşirau, lipite unele de
altele, ca mărgelele pe un fir de aţă, o mulţime de modeste magazine, învelite cu
olane, unele mai mari, altele mai mici, însă toate din plin aprovizionate cu cele
mai variate sortimente de mărfuri, multe expuse, ca reclamă, şi în vitrine. Acele
vitrine peste care, la ora închiderii, seara, coborau ca nişte pleoape, dar cu huruit
prelung, obloanele metalice.
Negustorii acestor magazine erau de diferite naţionalităţii - români, greci,
armeni, ruşi, bulgari, evrei ş.a. – dar toţi, pentru a-şi mări clientela, se întreceau în
modul de a te primi, cu cele mai curtenitoare cuvinte, şi de a-ţi arăta şi pune la
dispoziţie marfa solicitată, făcându-te mai întotdeauna să cumperi ceva şi să pleci
mulţumit de felul cum ai fost servit.
Strada aceasta centrală era şi locul de promenadă al tulcenilor care, spre
seară, în special duminica, tineri şi vârstnici, ieşeau la plimbare, în ţinută de
sărbătoare, invadând ambele trotuare şi toată lăţimea străzii, pe care cu greu mai
circula o trăsură, birjarul fiind nevoit să mâne caii încet şi cu atenţie şi să bată des
clopoţelul, claxonul trăsurii, pentru a i se face loc de trecere.
În mersul încet, de plimbare reconfortantă, oamenii discutau ascultând
muzica fanfarei Regimentului 33 „Dorobanţi”, condusă, în chioşcul din parcul de
pe cheiul Dunării, de căpitanul Alexandru Marian - un exigent dirijor şi deosebit
de talentat compozitor - ale cărei valsuri, în audierile înserărilor, îşi purtau în
văzduh sunetele încărcate de melancolia aducerilor aminte.
Venind dinspre Dunăre, pe această stradă, în partea dreaptă, întâlneai
modestele restaurante “Bristol” şi „Pui de lup”, cu mesele pentru clienţi scoase pe
trotuar. Apoi, ajungeai în faţa Tipografiei Cazanegrea, la care, între cele două
războaie mondiale, au fost tipărite „Curierul Tulcei” şi „Oglinda Tulcei”, ziarele
politice locale, revista „Învăţătorul tulcean” şi „Copilul dobrogean”, ultimele
editate de Asociaţia Învăţătorilor.

63
 Strada Progresului (litografie)

După tipografie, urmau ceainăriile-cafenele ale lui Laghias, Achile şi

Panait, greci, şi cea a românului Bounegru, toate înzestrate cu biliard, table, cărţi
de joc şi ziare. În saloanele acestor localuri sau la mesele scoase pe trotuare, se
servea, cu ceremonialul tradiţional, ceaiul precuscă (cu zahărul în dinţi), sau
cafeaua turcească, cu caimac gros, fiartă în ibrice de alamă, în nisip, şi servită în
ceşti mari, fără toartă, care aveau zugrăvite pe ele, în culoare roşie, semiluna.
Mergând mai departe, la câţiva paşi, întâlneai pe trotuar, la umbra chioşcului
cu ziare, lustragii tuciurii la faţă, care, prin bătăi cu peria în lădiţa de pus piciorul,
te chemau să-ţi lustruiască încălţămintea cu cremă şi ceară.
Peste drum de chioşcul de ziare, pe strada Sfântu Neculai, era bodega cea
mai renumită din oraş, aceea a grecului Iani Caravelas, care avea cele mai bune
vinuri şi delicatese alese, începând cu icrele negre şi terminând cu ghiudenul şi
delicioasa şuncă fiartă în foi de dafin şi boabe de piper, pe care le lua de la
cârnăţăria din vecinătate, a neamţului Gustav Şiler, preluată, prin 1938, de Ion
Ciurea.
Urmau, continuând plimbarea, tot pe partea dreaptă a străzii, alte şi alte
magazine, cu diferite mărfuri, printre care îmi amintesc prăvălia de galanterie,
croitoria lui Bistrof, prăvălia de pălării a lui Panaitescu, un magazin de obiecte
bisericeşti…

64
 Colţ cu debit de tutun (litografie)

Strada Isaccea. Restaurantul Mănescu (litografie)

65
 În partea stângă a străzii, venind tot dinspre Dunăre, se afla, în colţ cu strada
Carol, peste drum de parc, renumitul restaurant al grecului Rozanide, după el, un
magazin cu mărunţişuri, un atelier de mobilă, iar în colţ, clădirea cu un etaj, jos
având o tutungerie. Traversând Strada Isaccei, în colţul opus tutungeriei,
identificai cu uşurinţă o altă cârciumă, iar lângă aceasta - un magazin cu dulciuri.
În promenada noastră tihnită, iată-ne faţă în faţă cu magazinul purtând pe
firmă pomposul înscris „Fabrica de măcinat cafea”, avându-l proprietar pe
armeanul Afet Ohanesian, şi bodega micuţă, cu gustări alese şi vinuri bune, a lui
Barba Manole Calcandi. În exotica bodegă, pe lângă primirea prietenoasă pe care
ţi-o făcea patronul, puteai vedea, expusă pe unul din pereţi, tabla bataceilor (a
datornicilor care ocoleau bodega) şi flautul fermecat în care, neştiind, la îndemnul
cunoscătorilor de la mese, suflai pentru a-i auzi sunetele, şi în hazul tuturor, te
pomeneai cu faţa plină cu praf de cretă, ingredient cu care Barba avusese grijă să
umple instrumentul. Şi uita-aşa, pas cu pas, ne trezim în faţa primei şi singurei
drogherii a oraşului, proprietatea lui Emil Popp, un om cult şi prietenos, în rând cu
care se mai înşiră un magazin de coloniale, o frizerie, un magazin cu manufactură,
ceasornicăria lui Lenobel, poreclit şi Buzatu.
În colţul opus, pe Strada Babadagului, unde se alesese să fie locul de
staţionare a trăsurilor şi de dormitare a vizitiilor, se găseau cofetăria lui Nichifor
Chiarichide, rămasă în memoria bătrânilor ca cea mai mare şi mai bine asortată cu
prăjituri din oraş, librăria polonezului Maluşischi, primul librar din Tulcea,
preluată mai târziu de Arsene Atanasof, farmacia evreului Hari Sapuşnic, librăria
lui Crum Doncef, magazinul cu încălţăminte de gata „Dermata”, după care
curgeau, până în Strada Griviţei, multe alte magazine, mai mari şi mai mici,
aprovizionate cu toate cele trebuitoare omului.
Printre acestea, îmi aduc aminte de magazinul cu pălării şi umbrele al
surorilor armence Hacian, magazinul cu manufactură al armeanului Aprian şi
librăria lui George Hangiu, un profesionist al aprovizionării cu carte, având
deopotrivă simţ comercial şi simţul valorii, la care găseai aproape sigur cele mai
recente apariţii editoriale literare şi ştiinţifice, dar şi manuale şi rechizite şcolare.
Tot acest harnic şi priceput librar primea zilnic, aduse cu trenul, toate ziarele şi
revistele ce apăreau în Capitală, pe care la distribuia, atât prin chioşcurile
specializate, cât şi prin doi, trei tineri angajaţi ca remizieri, pentru a vinde
negustorilor de pe străzile oraşului.
Iarna, pe Strada Centrală, îmbrăcată în albul zăpezii, bătrânul şofer Carol
Stumpf, din marea lui dragoste faţă de copii, ca un adevărat Moş Crăciun, lega de
maşina lui - prima maşină particulară din oraş - câte 10-15 săniuţe în lanţ, adică
una după alta, pe care, în urletele şi strigătele de bucurie ale celor mici şi în
râsetele trecătorilor opriţi locului a mirare pe trotuar, le trăgea începând de la Piaţă
Nouă, de azi, până la malul Dunării.
Amintiri! Amintiri!
66
 Monumentul Independenţei

Tulcea este unul dintre primele oraşe din ţară în care s-au ridicat, prin
colectă publică, monumente evocatoare ale unor mari evenimente istorice şi ale
unor personalităţi de seamă ale vieţii culturale şi ştiinţifice.
Astfel, prin contribuţia - în cea mai mare parte - a populaţiei au ridicate
Monumentul Reanexării Dobrogei la România, statuia lui Mircea cel Bătrân -
ambele distruse de armata inamică în timpul Primului război mondial, bustul din
bronz al poetului Ion Neniţescu, fost prefect al judeţului Tulcea, cel al marelui
om de ştiinţă şi de cultură Spiru Haret, iar de dată mai recentă, monumentul lui
Mircea cel Bătrân din actuala Piaţă Civică, operă a sculptorului tulcean Ion Jalea.
Ridicarea Monumentului Reanexării Dobrogei, ce străjuieşte de la înălţimea
Colnicului Hora întinderea deltei şi cursul Dunării, a fost o fierbinte dorinţă a
locuitorilor din judeţul Tulcea, îndată după terminarea victorioasă a luptelor din
anii1877-1878, cu armatele otomane. Era un semn de vibrant omagiu adus
eroismului armatei române, datorită căreia s-au obţinut independenţa de stat a ţării
şi realipirea Dobrogei la România, după 450 de ani de stăpânire otomană.
Cu aceste puternice simţăminte patriotice şi cu voinţa de a trece neîntârziat
la realizarea dorinţei celei bune, la 17 octombrie 1879, cu prilejul vizitei făcute la
Tulcea de către Domnitorul României, Carol I de Hohenzolern, însoţit de Mihail
Kogălniceanu, de generalul-medic Carol Davilla şi de colonelul Dimitrie Lecca,
ministrul de război, în prezenţa autorităţilor locale, a armatei, a şcolilor şi a unui
mare de locuitori ai oraşului şi satelor din împrejurimi, a fost pusă piatra
fundamentală a monumentului. La baza fundaţiei, împreună cu un pergament, au
fost îngropate, într-o cutie metalică, şi decoraţiile generalului-medic Carol
Davilla, care a însoţit şi îngrijit, pe câmpurile de luptă, armata română.
Proiectarea şi execuţia monumentului au fost încredinţate sculptorului
român Giogio Vasilescu, căruia i s-a lăsat toată libertatea în modul de a concepe
lucrarea.
„Liga pentru propăşirea Dobrogei”, în fruntea căreia se găsea poetul Ion
Neniţescu, prefectul judeţului (1897-1900), a fost sufletul acestei acţiuni
patriotice. Neniţescu a fost acela care a iniţiat colecta publică pentru strângerea
fondurile băneşti necesare, contractarea lucrării fiind făcută la suma de 100.000
lei. După încheierea contractului, sculptorul Giorgio Vasilescu s-a deplasat la
67
Tulcea, pentru a vedea cadrul natural în care urma să fie amplasat monumentul,
documentare necesară întocmirii proiectului.
În urma contractării lucrării şi a vizitei efectuate la Tulcea, Giorgio
Vasilescu a plecat la Veneţia, unde-şi avea atelierul, apucându-se de lucru, în
timp ce Liga trecea la strângerea fondurilor necesare.
Proiectul conceput de sculptor a fost aprobat cu entuziasm de Ligă şi de
autorităţile locale, monumentul aflându-se, aşa cum îl vedeau în realitate
iniţiatorii, pe Colnicul Hora. El conţine un obelisc înalt de 22 de metri, pentru a da
lucrării monumentalitate. Pe soclul obeliscului, semicircular, făcut tot din granit,
se află un dorobanţ, cu goarna în mână, gata parcă să sune începerea atacului,
trimiţând fantezia noastră la iureşul năvalnic al bravilor oşteni români, care au
scris pagini de înălţător eroism în cele mai grele bătălii ale Războiului roso-
româno-otoman, devenit pentru noi Războiul de independenţă. În cealaltă parte a
soclului se găseşte un vultur, cu aripile întredeschise, gata de a-şi lua zborul,
simbolizând avântul, puterea şi curajul de neînvins al ostaşilor români.
Ambele lucrări au fost executate din bronz.
Există şi o istorie mai puţin cunoscută a acestui ansamblu monumental.
Lucrările au început cu o întârziere de aproape 16 ani. Pe culmea Colnicului Hora,
în acea vreme, în imediata apropiere a locului unde a fost pusă piatra
fundamentală, se aflau trei mori de vânt, care dominau, prin masivitatea lor,
împrejurimile. Datorită existenţei acestora, tulcenii numeau locul „La trei mori”,
deşi el mai era cunoscut şi sub numele „Hora tepe”.
Proprietarul uneia dintre cele trei mori, un lipovean, indiferent faţă de
dorinţa şi sentimentele patriotice ale concetăţenilor săi români, dar în numele
dreptului sfânt la proprietate, a cerut, după cum relatează ziarul local „Voinţa
Tulcei”, din 10 august 1897, „un preţ fabulos pentru vânzarea terenului”.
Neputându-se rezolva această afacere, administraţia locală s-a preocupat pentru
început doar de amenajarea Străzii Monumentului, care a fost pavată şi plantată cu
tei, de o parte şi de alta, sperând deci că în cele din urmă Colnicul Hora va deveni
domeniu public. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar abia după moartea bătrânului morar,
când moştenitorul acestuia, mai puţin pretenţios, a vândut terenul la un preţ
rezonabil.
Giorgio Vasilescu a trecut la elaborarea lucrării la Veneţia. Dar, în luna
noiembrie a anului 1898, artistul moare.
Continuarea lucrărilor a fost încredinţată sculptorului Constantin Bălăcescu,
cunoscut şi apreciat la acea vreme, autorul Monumentului lui Tudor Vladimirescu,
din Târgu-Jiu.
Aceasta continuă lucrul, tot la Veneţia, timp de doi ani, după planurile
sculptorului Vasilescu. Statuia dorobanţului, înaltă de 5 metri, concepută de
Giorgio Vasilescu, a fost turnată din bronz, în vestitul atelier al lui E. Manaretti
din Frize-Veneţia, se pare chiar de artistul italian. Adusă la Tulcea, pe Colnicul
68
Hora, opera a fost montată, în prezenţa sculptorului, pe postamentul semicercului,
în dreapta obeliscului. Lucrat la Milano, din granit, în atelierul lui Innocentio
Pirovano, obeliscul are înălţimea de 22 de metri. Pe el au fost fixate: stema
României înconjurată cu lauri, două plăci din bronz cu înscrisuri care arătau
timpul şi scopul ridicării, în vremea regelui Carol I, precum şi data la care urma să
aibă loc inaugurarea. Sub aceste plăci se afla câte o cunună de lauri. În anul 1900,
este adusă de la Veneţia şi instalată şi efigia vulturului, turnată tot din bronz.
Odată instalată şi această piesă, monumentul era terminat, însă inaugurarea lui va
fi amânată până la 2 mai 1904. Inaugurarea s-a desfăşurat într-un cadru
sărbătoresc, cu mare entuziasm, în prezenţa regelui Carol I, însoţit de regina
Elisabeta şi de reprezentaţi ai guvernului, fireşte cu participarea autorităţilor locale
şi a unui numeros public din oraş, din judeţ şi din toată Dobrogea.
Monumentul, dominând de la înălţimea la care se află toate împrejurimile,
inclusiv oraşul, a fost nevoit să înfrunte două mari şi grele războaie, servind
armatelor ca punct de observaţie şi de amplasare a artileriei, precum şi de ţintă de
bombardare din partea inamicului.
În timpul Primului război mondial, armata germano-bulgară de ocupaţie, din
ură faţă de simbolul monumentului, care exprimă dreptul istoric al României
asupra Dobrogei, precum şi din lipsă de respect faţă de o lucrare de artă, a
demontat statuia dorobanţului, efigia vulturului şi plăcile, transportându-le, cu
căruţele, la locul cunoscut cu numele „La trei fântâni”, de la marginea oraşului, iar
de aici, apoi, în ţara ocupantului, pentru a fi topite şi transformate în obuze pentru
tunuri.
Aceeaşi armată, în acelaşi timp şi în acelaşi scop, a demontat şi transportat,
pe acelaşi drum, Monumentul lui Mircea cel Bătrân, din centrul oraşului, şi placa
comemorativă din bronz, ce se afla la intrarea în Sala de conferinţe. Monumentul
poetului patriot Ion Neniţescu, autorul poeziei „Pui de lei”, care se afla în mijlocul
parcului „Mircea”, de pe cheiul Dunării, a fost aruncat în fluviu, în faţa actualului
hotel „Delta”.
În anul 1932, Monumentul a fost refăcut, parţial, prin construirea
obeliscului.
Începând din anul 1974, în contextul pregătirilor pentru sărbătorirea
Centenarului independenţei de stat a României, autorităţile oraşului şi ale
judeţului au luat hotărârea lăudabilă, ca să ceară sprijinul statului şi contribuţia
populaţiei în vederea refacerii monumentului în forma lui iniţială, aceea concepută
de sculptorul Giorgio Vasilescu. Depunându-se o muncă însufleţită, s-a reuşit să
se execute, tot din bronz, statuia dorobanţului, efigia vulturului şi celelalte
plachete de pe faţa obeliscului. La refacerea şi asamblarea pieselor monumentului
a adus o frumoasă contribuţie sculptorul dobrogean Cristea Grossu.
Tot în cadrul acestor pregătiri, colina a fost încredinţată pentru amenajare ca
parc, întreţinere şi pază Muzeului judeţean „Delta Dunării”, singura instituţie
69
autorizată de altfel să gestioneze un asemenea bun, minunat amplasat chiar pe
acropolea vestitei cetăţi Aegyssus. În acest context, au fost instalate reţeaua de
lumină electrică şi conductele de apă. Totodată, suprafaţa colinei a fost
împrejmuită cu un zid de piatră, pentru a se evita intrarea animalelor şi
stricăciunile pe care acestea le-ar putea pricinui.
Pe lângă asfaltarea aleilor din zona joasă a parcului, pentru a se putea urca
mai uşor la monument, a fost construită, după proiectul tânărului arhitect tulcean
Liviu Hamza, o alee de trepte din piatră, mărginită în părţile laterale cu locaşuri
pentru plantat flori. Din loc în loc, au fost instalate şi bănci pentru odihnă, de pe
care vizitatorul poate admira cursul liniştit al Dunării, panorama oraşului
desfăşurată pe cele şapte coline, frumoasele şi de neuitat apusuri de soare şi
întinderea, până în zării îndepărtate, a Deltei Dunării.
Sărbătorirea Centenarului independenţei a avut loc la monument, în ziua de
9 mai 1977, în prezenţa autorităţilor locale, ale armatei, şcolilor şi a unei mari
mulţimi de locuitori din oraş şi din satele din judeţ, depunându-se pe soclul
monumentului numeroase coroane şi jerbe de flori.
După cuvântările ţinute, în care s-a arătat semnificaţia măreaţă a
momentului, în acordurile fanfarei militare, a fost dezvelit monumentul, superb
profilat pe albastrul cerului ca şi pe orizontul Deltei.
Se cădea, conform tradiţiei noastre creştineşti, ca la această zi de mare
solemnitate, înaintea cuvântărilor, să aibă loc un serviciu religios, săvârşit de un
sobor de preoţi, închinat, cu pioşenie, în semn de respect şi adâncă recunoştinţă,
miilor de eroi făuritori ai independenţei ţării şi ai reanexării Dobrogei la România.
Fosta orânduire comunistă, anticreştină, de tristă aducere aminte, interzicea însă
astfel de servicii, socotite ca mistice, dăunătoare făuririi „omului nou”, fără
Dumnezeu.
Solemnitatea s-a încheiat cu un reuşit spectacol de poezie, muzică şi evocări
alegorice, susţinut de formaţiile artistice de amatori, urmat de un joc de artificii
multicolore şi de imnuri interpretate de fanfara militară.

70
 George Enescu la Tulcea

Celebrul nostru violonist şi compozitor George Enescu, personalitate de

primă mărime a artei muzicale româneşti şi internaţionale, din dorinţa patriotică
de a duce în mijlocul românilor frumuseţea şi măreţia muzicii, deseori a mers să
concerteze în oraşele mari şi mici din cuprinsul ţării, stârnind în inimi momente de
înaltă trăire emoţională. Făcea acest lucru dintr-un puternic simţământ de dragoste
şi recunoştinţă faţă de poporul din mijlocul căruia se ridicase şi din a cărei genială
muzică populară se adăpase din fragedă copilărie.
Tot datorită acestor puternice sentimente de bun român şi mare patriot, în
zilele sângeroase ale Primului război mondial, în anul 1916, a organizat la Iaşi o
orchestră, concertând şi printre ostaşii răniţi din spitale. Prin muzică, el aducea în
mijlocul românilor, în acele dramatice zile ale războiului, încrederea în dreptatea
şi biruinţa finală a poporului român.
Prin anul 1976, mult regretatul meu prieten Cuzmici Petre, originar din
Muntenegru, mi-a povestit despre venirea lui George Enescu, în anul 1926, la
Tulcea, pentru a aduce şi oamenilor de aici, prin muzică, momente de înaltă trăire
sufletească.
- Eram elev în ultima clasă de liceu, îşi începe relatarea prietenul meu.
Bucuria şi dorinţa de a-l vedea şi de a asculta strunele vrăjite ale viorii lui ne-au
cuprins şi pe noi, elevii. Am avut fericirea ca să fiu ales în grupul de elevi care,
alături de profesori şi de autorităţile oraşului, împreună cu numeroşi tulceni
iubitori ai muzicii, a ieşit să-l întâmpine în port. Venea cu vaporul de la Galaţi,
unde ţinuse un concert.
Pe atunci, vaporul era mijlocul cel mai lesnicios care leagă Tulcea de restul
ţării.
- După urarea de bun venit adresată maestrului George Enescu, la coborârea
din vapor, în aplauzele şi ovaţiile asistenţei, s-a mers pe jos către sala
Cinematografului „Regal”, care se afla pe Strada Isaccei, în apropierea cheiului
Dunării, nu departe de port. Acesta era, în acea vreme, singura sală mai spaţioasă
pentru desfăşurarea spectacolelor, aflată în proprietatea şi folosinţa liceului.
Modesta sală a cinematografului, dotată cu circa 600 de scaune, era plină
până la refuz cu iubitori de muzică.
71
 Strada principală (litografie)

Enescu era acompaniat, ca de obicei, de pianistul Teodor Fox, bătrânul cu

plete albe, cu care concerta mai pretutindeni.
Cânta pe scenă, în picioare, puţin adus de spate, cu capul aplecat asupra
viorii, cu ochii aproape închişi, trăind intens în lumea miraculoasă şi tainică a
operei pe care o interpreta, trecând-o prin adâncul sufletului său de magician al
muzicii.
Ca toţi marii muzicieni ai lumii, şi Enescu, interpretând o compoziţie
muzicală, o recrea.
A interpretat, aşa cum numai el ştia, câteva dintre rapsodiile şi sonatele sale,
precum şi lucrări din muzica clasică - Beethoven, Bach, Brahms - stârnind
admiraţia şi entuziasmul publicului din sală, care l-a ovaţionat îndelung, în
picioare.
- Către sfârşitul concertului, povesteşte mai departe prietenul meu Cuzmici,
împreună cu alţi colegi de liceu, mari admiratori ai maestrului, ca şi mine, după
cum ne-am sfătuit între noi despre ceea ce aveam de făcut, am ieşit din sală şi,
fugind către centrul oraşului, am tocmit o birjă, pe care am găsit-o ca fiind cea mai

72
arătoasă şi am dus-o cu birjarul pe o străduţă din apropierea sălii
cinematografului.
Obţinând aprobarea birjarului, după ce i-am povestit ceea ce urma să facem,
am deshămat caii pe care i-am lăsat spre paza stăpânului lor şi am tras birja în faţa
uşii de intrare a cinematografului.
La ieşirea din sală de concert, ne-am prezentat maestrului Enescu, rugându-l,
emoţionaţi, să ne lase să-l ducem pe braţe în birjă, iar de aici, să pornim către
Hotelul „Continental”, pe Strada Isaccei, unde auzisem că urma să fie cazat.
La insistenţele noastre şi ovaţiile publicului ieşit din sală, care a înţeles ceea
ce voiam să facem, maestrul, cu oarecare reţinere şi teamă, a acceptat. L-am dus
pe braţe şi l-am aşezat în trăsură. Lângă el s-a aşezat şi bătrânul pianist.
Lumea aplauda furtunos, atât pe maestru, cât şi pe noi, pentru isprava pe
care o făceam .
Depunându-l ca pe o ofrandă pe pernele trăsurii, parcă-l aud spunând:
„Măi băieţi, aveţi grijă să nu mânaţi repede… Toată averea mea sunt aceste
două mâini… tare mult vă rog să nu mi le schilodiţi…”
După ce l-am asigurat că-l vom duce încet, cu toată grija, am pornit spre
destinaţie. Unii din noi trăgeau în locul cailor, la oiştea trăsurii, iar alţii împingeau
din părţile laterale şi din spatele atelajului înnobilat prin povara lui.
Pe tot parcursul drumului, publicul, dintr-o parte si din alta a străzii, nu mai
înceta cu uralele şi aplauzele.
Ajunşi în faţa hotelului, George Enescu, oftând bucuros că a scăpat cu bine
din această teribilă ispravă a noastră, a coborât cu bătrânul pianist din trăsură şi,
râzând, ne-a mulţumit în cuvinte prietenoase, dând mâna cu fiecare, mângâindu-i
pe faţă pe aceia dintre noi care ne aflam mai aproape de el.
Mândri şi veseli de fapta noastră, ne-am înhămat iarăşi la trăsură, ducând-o
în cântece, cu viteză mai mare, pe străduţa unde ne aştepta bătrânul birjar turc,
îngrijorat de soarta trăsurii.
- Şi astăzi simt parcă, pe obraz, mângâierea degetelor lui, îşi încheie
povestirea mult regretatul meu prieten.

73
 Cinematografele tulcene

Amintire despre anii de început, la Bucureşti…

Începutul industriei spectacolelor cinematografice din ţara noastră s-a produs

la Bucureşti, în anul 1896, constituind un eveniment cultural de excepţie, primit
cu mare entuziasm de către locuitorii Capitalei.
Producţia de spectacole cinematografice a adus o contribuţie fundamentală
la progresul vieţii spirituale şi culturale a oamenilor. Activitatea s-a extins, an de
an, cuprinzând destul de repede toate oraşele României, pentru ca apoi să
cucerească şi lumea satelor. Desigur, astăzi, când televizorul a pătruns, practic, în
fiecare casă, ne este mai greu să estimăm semnificaţiile impactului produs atunci
de cinematograf asupra vieţii generaţiilor care l-au trăit.
Începutul însă… În timp ce oamenii culţi, chiar şi cei minimal instruiţi,
percepeau filmul ca pe un produs de vârf al inteligenţei şi creativităţii cu care
Dumnezeu l-a înzestrat pe om, pentru alţii, îndeosebi pentru cei din lumea satelor,
neştiutori de carte şi stăpâniţi de superstiţii, el era văzut ca „o lucrare a
diavolului”, de care creştinul ar fi trebuit să se ferească pentru a nu păcătui. Îmi
amintesc, cu duioşie şi zâmbet totodată, cum în urmă cu vreo 70 de ani, am primit
în Bucureşti vizita unei rude venite dintr-un sătuleţ situat în inima Bărăganului.
Aflând din discuţii că acest om, în vârstă de peste 60 de ani, nu văzuse până la
acea dată un film, după ce i-am dat o serie de explicaţii în legătură cu mecanismul
cinematografului şi specificul acestui gen de spectacol, am reuşit să-l conving să
meargă cu mine la un film. Îmi aduc aminte că am intrat în cinematograful „Volta
Buzeşti”, care se afla pe strada cu acelaşi nume, nu departe de casa în care
locuiam. După ce am cumpărat biletele, am intrat în sală, aşezându-ne unul lângă
altul, pe câte un scaun. Partenerul meu se uita, prin ochelari, cu multă atenţie şi
curiozitate la aspectul sălii şi, mai ales, la mulţimea de spectatori aşezaţi pe
scaune.
- Măi, da multă lume s-a adunat aici! îmi şopti la ureche, cu mirare, ruda
mea, răsucindu-şi mustaţa încărunţită.
Când s-a stins lumina din sală, începând proiecţia filmului, concomitent cu
muzica pianului, omul meu se uita foarte atent la imagini, mişcându-se nervos pe
74
scaun, parcă înfricoşat de la un timp, făcându-şi discret semnul crucii pe piept.
Rostea în şoaptă cuvinte care mie mi-au rămas neînţelese. Eu ştiu?! Poate îşi făcea
o rugăciune pentru iertarea păcatului de a privi imaginile proiectate pe ecran. La
un moment dat, când pe ecran a apărut, în prim plan, un automobil, venind cu
mare viteză spre noi, omul meu a sărit ca ars de pe scaun, ţipând şi fugind pe
culoar, spre uşa de ieşire din sală, pentru a nu fi călcat de maşină. Situaţia aceasta
a produs, printre spectatorii din jur, nedumerire şi râsete.
Cu obrajii înroşiţi de ruşine şi de spaimă, am ieşit după el, în hol, unde abia
am putut să-l liniştesc şi să-l fac să respire normal, explicându-i cum stau lucrurile
cu… maşina care venea în goană, din perete, ca să ne omoare.

… şi la Tulcea

În Tulcea, primul aparat de proiecţie cinematografică a fost adus în anul

1910, deci încă pe vremea filmului mut, de către italianul Biava Ricardo, stabilit
mai întâi în oraşul porto-franco Sulina, unde se şi căsătorise cu Maria Zampieri, o
tânără tot de origine italiană.
Aceştia au fost părinţii profesoarei de matematică din Tulcea, d-na Virginia
Dima, în prezent pensionară, fostă directoare a Liceului „Spiru Haret”, care a
desfăşurat o însufleţită şi neobosită muncă pentru prosperarea materială şi
spirituală a vechii şi prestigioasei noastre instituţii de învăţământ.
Ricardo Biava era un om cu aleasă cultură pentru timpurile acelea, fiind
absolvent a trei ani de politehnică, şi un posedat - în tinereţe - de tehnica proiecţiei
cinematografice, de care a rămas pasionat toată viaţa.

Sala Cinematografului „Aivazian”

În anul 1910, Ricardo Biava, mutându-se cu familia din Sulina la Tulcea, îşi
instalează şi pune în funcţiune un aparat cinematografic mut, într-o sală a clădirii
armeanului Aivazian, situată pe partea stângă a străzii Babadag, urcând din centru,
la o distanţă de aproximativ 200 m depărtare de Catedrala „Sfântul Nicolae”.
Sala avea o capacitate de 150 de locuri pentru spectatorii şi rulau în ea
numai filme mute, însoţite de muzică interpretată la pian.
Filmele, în majoritatea lor, aveau un conţinut comic, gen care era pe placul
publicului vremii. Printre peliculele cele mai apreciate au fost cele care îl aveau în
distribuţie pe artistul de cinema Max Linder, la acea vreme un autentic star, de
mare popularitate.

75
 Înainte de începerea filmului propriu-zis, pentru a produce publicului haz şi
voie bună, se prezenta pe ecran un desen colorat, reprezentând imaginea unui
cetăţean turc, numit Ali, solid la trup, care purta pe cap un fes, iar sub braţ un coş.
Sub imaginea acestuia era scrisă, în limba turcă, următoarea urare adresată
spectatorilor: „Hayirolsun Geldi!”
În timp ce imaginea era ţinută pe ecran mai mult timp, veritabilul Ali, în
carne şi oase, care fusese filmat, circula prin sală, vânzând spectatorilor alune
americane şi fisticuri, din coşul pe care-l purta sub braţ, rostind deseori, în limba
turcă, cu o voce răguşită şi nazală, urarea scrisă pe ecran: „Hayirolsun Geldi!”
În pauzele filmării, în sală, printre rândurile de scaune, mai intrau bragagii
turci cu doniţa de bragă şi vânzători de seminţe de floarea soarelui şi dovleac. În
timpul spectacolului cinematografic, peste muzica pianului se suprapunea
„simfonia” orchestrată de unii dintre spectatori, care clănţăneau continuu din dinţi
spărgând seminţe.
În sala acestui cinematograf au mai avut loc o serie de întruniri politice,
printre care şi cea ţinută de doctorul Cristian Racovski, lider al Partidului Social-
Democrat din România, care, mai târziu, a plecat în fosta U.R.S.S., unde a deţinut
înalte demnităţi în structurile de partid şi de stat. Adunarea nefiind autorizată, în
timpul desfăşurării acesteia a intervenit un grup de pompieri şi poliţişti, trimis de
autorităţile liberale locale aflate la putere, care i-au evacuat pe participanţi. După
eliberarea sălii, Racovski nu s-a lăsat intimidat. A trecut în centrul oraşului, urmat
de partizanii săi, a luat o masă la o cafenea şi, urcându-se pe ea, cu verva-i
caracteristică, şi-a continuat discursul, sfidând cererile insistente ale poliţiştilor de
a înceta cuvântarea, chiar ameninţările acestora. Racovski, mizând pe autoritatea
pe care o deţinea ca şef de partid, a mers în audienţă la ministerul de interne de la
acea dată, iar ministrul l-a ascultat cu răbdare şi l-a absolvit de consecinţele
nerespectării rigorilor legii, atât pe el, cât şi pe conducătorii organizaţiei tulcene a
partidului său. Cred că portofoliul Internelor, atunci, era deţinut de Morţun.

Cinematograful „Coef”

Cel de-al doilea cinematograf mut din Tulcea a funcţionat în clădirea

negustorului Vârnav, preluată apoi de către Coef. Localul se afla pe strada Carol,
colţ cu strada Ştefan cel Mare, peste drum de cofetăria şi varieteul care au existat
cândva aproximativ pe locul unde azi se găseşte Hotelul „Delta” şi părculeţul din
faţa lui.
Localul avea, într-o parte, un restaurant şi o berărie, iar în cealaltă parte, o
sală spaţioasă pentru cinematograf, cu o capacitate de 300 de locuri.

76
 Datorită faptului că acest cinematograf se afla în centrul oraşului şi avea o
sală mai mare şi mai spaţioasă, cinematograful „Aivazian”, nu a mai putut ţine
piept concurenţei, şi-a închis porţile, iar Ricardo Biava a trecut cu aparatul său de
proiecţie în această sală, asociindu-se cu inginerul Franzone, tot italian, un alt
îndrăgostit de tehnica proiecţiei cinematografice.
În timpul filmării se cânta la pian, atât în sală, cât şi în grădină, unde se
produceau proiecţiile cinematografice pe timp călduros.
În această sală, în afară de filmele achiziţionate, în funcţie de oferta
industriei de profil şi după gustul de atunci al publicului, au mai avut loc
spectacole de teatru şi de varietăţi, concerte, conferinţe, întruniri publice, serbări
ş.a. .
Cinematograful „Coef” a funcţionat între anii 1912- 1916.
După începerea primului război mondial, trupele inamice au bombardat
Tulcea, iar printre clădirile distruse de obuzele duşmane s-a numărat şi această
sală, ceea ce a avut ca efect imediat încetarea activităţii cinematografului. Se ştie
că oraşul Tulcea a trecut printr-un cumplit regim de ocupaţie.
E bine să mai amintim că în restaurantul lui Coef a cântat renumita orchestră
a lui Vasile Pantazi, în care se afla şi fiul lui, George Pantazi-Boulanger, violonist,
care, după ce a absolvit Conservatorul, a concertat în cele mai mari centre
muzicale europene şi americane - Paris, Moscova, Londra, Berlin, New York ş.a.
Tulceanul nostru, datorită excepţionalului talent muzical şi virtuozităţii
interpretative, a devenit o celebritate europeană ca violonist, interpret şi com-
pozitor de muzică de café-concert, la modă în acea vreme. De fapt, francezii i-au
spus Boulanger, fiindcă artistul român ar fi semănat leit cu faimosul lor general
Georges Boulanger. Iar George Pantazi i-a dat poreclei renume. El a mai fost şi un
strălucit ambasador al muzicii noastre populare, pe care a făcut-o cunoscută şi
admirată în Europa şi America.

Cinematograful „Salonul Regal”

Imediat după primul război mondial, din iniţiativa câtorva cetăţeni bulgari şi
români, în frunte cu Vârnav, a fost construit un local spaţios şi modern pentru
timpurile acelea, destinat din proiect să funcţioneze ca cinematograf şi teatru, aflat
între cheiul Dunării şi strada Portului.
Clădirea avea o sală mult mai mare decât sălile celorlalte cinematografe,
consacrată proiecţiilor cinematografice, spectacolelor de teatru, concertelor,
serbărilor, întrunirilor ş.a., dotată cu scenă, cabine pentru costumarea artiştilor şi o
alta, în partea opusă primeia, pentru filmat.

77
 Sala şi întregul edificiu erau cunoscute, la început, sub denumirea de
„Salonul Regal”, dar după scurt timp, ansamblul va dobândi un nume care îi va
exprima mai direct funcţiile – „Cinematograful Regal“.
În timpul spectacolelor era folosit un pian mecanic automat, în care se
introduceau suluri de hârtie specială, cu perforaţiuni, care redau bucăţi de muzică
clasică, realizând ceea ce astăzi am putea numi „coloana sonoră” a filmului.
Înainte de aducerea din import a acestui aparat, fusese folosit pianul, la care,
printre alţii, a cântat şi talentatul elev tulcean Dobref Nicolae, ajuns mai târziu, în
urma unor strălucite studii militare, colonel de geniu.
Din motive pe care nu le-am putut afla, Vârnav şi asociaţii lui, după nici doi
ani de funcţionare, în luna februarie 1920, au vândut localul Comitetului şcolar al
Liceului „Principele Carol”, împreună cu motorul, aparatura şi mobilierul, contra
sumei de 120.000 lei, plătibilă în două rate. Achiziţionarea a fost realizată la
propunerea insistentă a profesorului de matematică Constantin Motomancea,
directorul liceului şi preşedintele Comitetului şcolar, un om devotat cu trup şi
suflet şcolii, care a contribuit fundamental la consolidarea prestigiului acesteia şi a
întronat o disciplină fermă în rândul profesorilor şi al elevilor.
Totodată, asigurându-şi sprijinul autorităţilor administrative locale şi în
strânsă colaborare cu colectivul didactic, format din profesori distinşi, cu o
deosebită pregătire profesională, a reuşit să pună baze solide dezvoltării materiale
a liceului, cu efect benefic asupra procesului instructiv – educativ. Este cunoscut
faptul că liceul tulcean a reuşit să dea ţării, în decursul deceniilor, o lungă serie de
personalităţi ştiinţifice, literare, artistice şi politice.
Pentru munca sa neprecupeţită consacrată şcolii, statul român i-a acordat
profesorului Constantin Motomancea cele mai înalte medalii şi decoraţii.

Cinematograful „Regal”

Pe data de 8 martie 1920, Comitetul şcolar al liceului a luat în primire

„Salonul Regal”, căruia, pentru a-i da un aspect mai plăcut şi corespunzător
destinaţiei sale de gazdă a unor diverse activităţi cultural-artistice, i s-au făcut o
serie de îmbunătăţiri: repararea tavanelor, zugrăvirea pereţilor, construirea unui
balcon pentru spectatori, mărirea şi consolidarea scenei necesare susţinerii unor
spectacole complexe, cabine pentru actori, culise ş.a.
Tot la propunerea profesorului Motomancea, pe terenul donat liceului de
către primărie, teren situat între această instituţie şi prefectură, a fost construită o
arenă sportivă, dotată şi cu o scenă în aer liber, pentru a putea găzdui, pe timp
favorabil, serbări, spectacole teatrale şi proiecţii cinematografice. Arena îşi
păstrează şi astăzi numele şi, parţial, funcţia - „Arena Mircea”. Decorul scenei şi

78
al culiselor a fost pictat de către talentatul pictor amator Mihail Paraschiv,
neobositul îndrumător al tinerilor pasionaţi de pictură din acea vreme. Mihail
Paraschiv a avut ca elev şi ucenic la pictarea bisericilor pe Alexandru Ciucurencu,
ajuns mai târziu, şi după sârguincioase studii de specialitate, unul dintre cei mai
mari plasticieni ai ţării.
Pentru bunul mers al Cinematografului „Regal”, Comitetul şcolar al liceului
a angajat ca salariaţi un operator-mecanic, un ajutor mecanic, un casier, un portar
şi un om de serviciu.
Activitatea cinematografului, din punct de vedere tehnic, a fost asigurată de
acelaşi etern pasionat de miracolul spectacolului cinematografic, Ricardo Biava,
iar între anii 1929-1933, de Stavru Stavriano, alt slujitor devotat al activităţii cu
filmul în liceu.
Comitetul şcolar închiria filmele, tipărea biletele de intrare, afişele de
popularizare a filmelor, plătea taxele la fisc, suporta cheltuielile de întreţinere,
plata salariilor şi ţinea contabilitatea proprie acestei întreprinderi.
În scopul creşterii încasărilor, au fost organizate şi matinee pentru copii şi
tineret, care şi-au contribuit la formarea gustului pentru frumos şi la ridicarea
nivelului cultural al generaţiilor tinere.
Mai ales din veniturile realizate de cinematograf - circa 120.000 de lei anual
- s-a putut asigura întreţinere corespunzătoare a liceului, au fost cumpărate
terenuri vecine şcolii, dar şi clădiri aflate în jurul Cinematografului „Regal”, cu
scopul extinderii localului şi a grădinii, au fost înzestrate cu mobilier nou liceul,
Cercul didactic şi Biblioteca publică „Barbu Ştefănescu Delavrancea” (înfiinţată
şi condusă de liceu). În final, a fost construit noul, modernul şi frumosul edificiu
al liceului, mai veche dorinţă şi mare realizare a tulcenilor, lucrare finanţată şi din
veniturile cinematografului.
„Exploatarea cinematografului liceului, arăta profesorul Motomancea în
darea de seamă de la adunarea generală din 1 iunie 1924, a fost sursa cea mai de
căpetenie de venituri pentru comitetul şcolar al liceului nostru .”
Cinematograful „Regal”, în afara faptului că a contribuit cu veniturile
băneşti realizate la construirea, înzestrarea şi întreţinerea liceului, a fost şi localul
în care, alături de cel al Sălii de conferinţe, decenii în şir, s-a desfăşurat şi s-a
dezvoltat viaţa cultural – artistică a oraşului Tulcea.
În sala acestui cinematograf (demolat în anul 1966 ), în afara prezentării a
mii de spectacole cu filmul, au avut loc nenumărate spectacole susţinute de trupe
profesioniste de teatru şi de varietăţi, venite din ţară, în special din Bucureşti,
concerte – printre care şi cel al marelui nostru violonist şi compozitor George
Enescu, conferinţe cu caracter literar şi ştiinţific, festivaluri, întruniri cu caracter
profesional şi politic, serbări şcolare ş.a.
Pe data de 01 februarie 1933, Cinematograful „Regal” a încetat să mai
funcţioneze, devenind nerentabil din cauza aparaturii învechite, care producea în
79
timpul derulării filmelor dese defecţiuni. În plus, credeam că principala cauză a
fost concurenţa care-i era făcută de Cinematograful sonor „Select”, deschis în
anul 1932, într-un nou şi impunător local, construit pe aceeaşi stradă, în imediata
apropiere, care, datorită ineditului sonorizării, atrăgea marea parte a iubitorilor de
filme .
Localul, cu întregul mobilier şi aparatura din dotare, a fost cumpărat de fraţii
Skultety, proprietarii cinematografului sonor „Select”, care, prin această achiziţie
aparent neproductivă, au urmărit să excludă posibilitatea redeschiderii bătrânului
cinematograf concurent. Noii proprietari l-au închiriat Administraţiei Pescăriilor,
care a transformat sala de spectacole în hală destinată depozitării peştelui proaspăt
şi ambalării în lăzi cu gheaţă, pentru a fi expediat cu vaporul sau cu trenul,
diverşilor beneficiari din ţară.
Era încă timpul în care trenul venea pe faleză, până în spatele fostului
Cinematograf „Regal”.

Cinematograful sonor „Select”

În anul 1932, pe strada Gării, peste drum de Cinematograful „Regal”, după

cum am arătat deja, a fost construit, de către Johan Skultety, de origine cehă, în
asociaţie cu comerciantul evreu Faimblat, un local pentru “Teatru şi
cinematograf”, titulatură menţionată pe frontispiciul clădirii.
Edificiul a fost proiectat de doi arhitecţi italieni, care au fost şi diriginţii
şantierului de construcţie. Aceştia au urmărit ca opera lor să corespundă - prin stil
arhitectonic, dar mai ales prin caracteristicile volumelor interioare, prin
tratamentul acustic etc. – funcţiilor gândite de comanditari.
Ridicarea localului a durat mai mult decât se prevăzuse, din cauza pânzei
freatice aflate la foarte mică adâncime, apa inundând în permanenţă săpăturile
pentru fundaţie. Situaţia i-a determinat pe cei doi arhitecţi italieni să recurgă la o
soluţie neavută în vedere iniţial, anume o fundaţie de piatră brută, foarte solidă.
Capacitatea sălii de spectacole (600 de locuri pe scaune) a fost substanţial
mărită prin construirea unui balcon, acesta din urmă putând prelua pe bănci alţi
150 de spectatori. O scenă spaţioasă, numeroase cabine pentru actori şi alte funcţii
proprii teatrului, cabina pentru aparatul de proiecţie şi operatorul cinematografului
completau fericit sala, făcând-o multifuncţională. La intrarea în cinematograf, din
strada Isaccea, se afla un hol spaţios, cu casierie şi instalaţii sanitare.
Din motive pe care nu le-am putut afla, Faimblat şi-a retras capitalul,
activitatea cinematografului fiind condusă de către bătrânul Johan Skultety şi de
cei trei succesori ai acestuia: George, Rudolf, ambii economişti, şi Milan, inginer.
Aceştia, pentru a pune în funcţiune cinematograful şi pentru a-şi asigura o

80
participare cât mai mare de spectatori, au importat un aparat de proiecţie sonor -
primul de acest fel în Tulcea - şi aduceau cele mai atractive filme prin tematică şi
muzică.
Inaugurarea cinematografului s-a făcut cu proiecţia filmului austriac „Două
inimi într-un vals”, care a avut un succes notoriu. Datorită entuziasmului cu care
publicul tulcean solicita noi şi noi spectacole, fireşte, şi graţie succesului de casă,
„Două inimi într-un vals” a rulat continuu, vreme de aproape două săptămâni.
Cinematograful „Select”, eliminând inteligent concurenţa Cinematografului
„Regal”, a rămas fără rival în producţia de spectacole cu filmul pentru tulceni. În
sala lui, multă vreme, s-a desfăşurat întreaga activitate cultural-artistică a oraşului.
În anul 1948, regimul comunist, încălcând dreptul de proprietate, a
naţionalizat întreprinderile industriale, comerciale, bancare, dar şi instituţiile
culturale private, inclusiv întreaga reţea de cinematografe din ţară, toate intrând în
patrimoniul statului. Pentru gestionarea cinematografelor, în fiecare judeţ a fost
înfiinţată câte o direcţie judeţeană a cinematografiei. Apoi, reorganizându-se
administrativ-teritorial ţara în regiuni şi raioane, Tulcea a devenit raion, iar
activitatea cinematografelor sale era condusă şi gestionată de Direcţia regională a
cinematografelor Constanţa. În anul 1968, altă reforma administrativ-teritorială,
reînfiinţează judeţele, deci şi judeţul Tulcea. Se va reînfiinţa şi direcţiunea
judeţeană de profil, primul director al acesteia fiind, până în anul 1974, inimosul
Valeriu Nani, urmat apoi de Nicolae Mocănescu. Ambii s-au străduit atât pentru
buna administrare a cinematografelor existente, cât, mai ales, pentru a dezvolta
reţeaua cinematografelor, prin construirea, înzestrarea şi punerea în funcţiune a
unor unităţi noi, în oraş şi în judeţ. Noi vom arunca o scurtă privire asupra
evoluţiei reţelei de cinematografe din municipiul Tulcea.
Localul cinematografului „Select”, având stricăciuni din cauza cutremurului
din anul 1977, a fost reparat, consolidându-se întreaga structură de rezistenţă a
clădirii. Cu această ocazie, intrarea în cinematograf a fost mutată de pe Strada
Gării, în partea opusă, pe Strada Isaccei, ultima fiind o arteră centrală, care în mod
natural atrage mai mulţi spectatori. Odată cu aceste modificări a fost desfiinţată
scena. Locul ei este ocupat în prezent de holul de la intrarea, casieria şi grupurile
sanitare, iar la etaj – de cabina de proiecţii şi biroul pentru conducerea
administrativă. În fostul hol de intrare în cinematograf, dinspre strada Gării, au
apărut spaţii noi, cu destinaţii îndeosebi tehnice.
Pentru o vizibilitate mai bună, în special pentru spectatorii din ultimele
rânduri de scaune, s-a imprimat sălii o pantă care îi dă facilităţi de amfiteatru. De
asemenea, sala a fost dotată cu mobilier nou, tapiţat, iar pereţilor şi plafoanelor li
s-a fost aplicat un tratament acustic adecvat. Desfiinţându-se scena, aici nu mai
pot fi realizate spectacole teatrale, concerte etc. Suprafaţa sălii a fost micşorată în
lungime, din care cauză numărul de locuri a scăzut de la 600, cât era iniţial, la
380. Dar modificările făcute au dat în mod categoric un aspect mult mai plăcut
81
interiorului. La naţionalizare, cinematograful fusese rebotezat, numindu-l după
moda politică a vremii „7 Noiembrie”. În anul 1990, cinematografului i s-a redat
numele cu care s-a „născut” şi cu care intrase în conştiinţa tulcenilor – „Select”.

Cinematograful Elen

În anul 1931 a fost desfiinţat gimnaziul grec din Tulcea, amplasat în curtea
bisericii elene. Atunci, comunitatea elenă (greacă) locală a decis ca în clădirea
fostului gimnaziu să amenajeze un cinematograf, iar în curte – o grădină de vară,
ansamblul intrând în conştiinţa tulcenilor cu numele „Cinematograful elen”.
Clădirea a fost amenajată ca cinematograf cu scopul de a produce fonduri pentru
finanţarea activităţii comunităţii. Sala spaţioasă, avea scenă şi cuprindea 350 de
scaune pentru spectatori, fiind prevăzută la intrare cu un hol, casierie, instalaţii
sanitare. După naţionalizare, scena a fost desfiinţată, cu scopul de a se mări
capacitatea sălii pentru a putea cuprinde cât mai mulţi spectatori.
La început, până la procurarea unui aparat de proiecţie cinematografică
sonor, filmele mute erau însoţite, atât în sală, cât şi în grădina alăturată, de muzică
executată la pian. Pentru bunul mers al cinematografului, comunitatea elenă l-a
luat ca asociat, prin anii 1933-1934, pe George Skultety, om cu experienţă în
administrarea unor întreprinderi cu acest profil.
La anumite ocazii, comunitatea organiza în sala cinematografului şi
spectacole artistice, baluri şi ceaiuri dansante, cu scopuri de binefacere, la care era
invitată să participe întreaga elită a oraşului. De buna desfăşurare a acestor
petreceri - întotdeauna cu muzică aleasă, cu bufet bine asortat, cu tombolă şi cu
nelipsita alegere a „reginei balului” - se ocupau, printre alţi membrii din
conducerea comunităţii, comerciantul George Antipa şi colonelul Costea Pop
Horia, comandantul Regimentului 33 „Dorobanţi” din Tulcea. Ultimul se îngrijea,
mai ales, să asigure prezenţa orchestrei sau a fanfarei regimentului, dar şi a
ofiţerilor din garnizoană. Deseori aveau loc şi baluri mascate.

Cinematograful Casei de cultură

După naţionalizarea din anul 1948, autorităţile politice şi administrative

locale au decis ca localul fostului Cinematograf „Regal”, transformat - după cum
am arătat mai înainte - în hală pescărească, să fie dat în administraţie Casei
raionale de cultură, pentru a-l folosi ca loc de desfăşurare a activităţilor culturale.
Aceasta, odată cu construirea sediului său administrativ, lipit de partea de
nord a clădirii fostul Cinematograf „Regal”, a renovat sala de spectacole, a
82
consolidat şi a mărit scena, a înzestrat-o cu mobilier nou, într-un cuvânt, a readus
totul la destinaţia iniţială a construcţiei.
Activitatea cultural-artistică tulceană a reînceput, practic, pe data de 23
august 1954, având ca director pe tânărul Grigore Cuculis, numit în această
funcţie de comitetul raional al P.C.R., al cărui membru era. Dar pe toată durata
directoratului său, tânărul Grigore Cuculis s-a dovedit un pasionat organizator de
activităţi culturale. De cinematograf s-au ocupat Ion Nedelcu, ca administrator, şi
Lisov Vasile, ca operator. În sală rulau filme sonore.
În unele zile şi, mai ales, în unele seri, obişnuitele spectacole
cinematografice erau înlocuite cu spectacole de teatru şi varietăţi, susţinute de
ansambluri sau trupe ale instituţiilor profesioniste venite din Bucureşti, Constanţa,
Galaţi şi din alte oraşe mari, dar şi de formaţii de amatori ale Casei de cultură şi
ale diferitelor sindicate din Tulcea. Deseori, mai găzduia serbări şcolare,
conferinţe, întruniri profesionale şi politice ş.a.
În anul 1960, Casa de cultură, atât pentru a-şi extinde producţia de
spectacole cinematografice, dar şi de teatru, muzicale şi de serbări, cât şi pentru a-
şi completa veniturile băneşti necesare finanţării întregii sale activităţi, a construit
o frumoasă şi spaţioasă scenă în aer liber, cu grădină pentru cinematograf,
spectacole, serbări, conferinţe ş.a., cu cabine pentru artişti, ecran cinematografic,
culise. Ansamblul a fost amenajat pe locul unde azi se află clădirea Pieţei Noi,
după proiectul tânărului arhitect tulcean Vasile Georgescu.
Împrejurările în care a fost demolată în anul 1981 această scenă, cu scopul
amenajării actualei Pieţe Noi, le-am prezentat.

Cinematograful Casa de cultură a sindicatelor

Între anii 1967-1977 a funcţionat, în sala cea mare a Casei de cultură a

sindicatelor, un cinematograf sonor. Sala – cu 850 de locuri pentru spectatori - era
dotată cu o scenă foarte spaţioasă pentru spectacole artistice, dar şi cu ecran
cinematografic.
Acest cinematograf, aparţinând Direcţiei judeţeane de specialitate, şi-a
încetat activitatea după 10 ani de funcţionare, neputând face faţă plăţii salariilor
angajaţilor săi, cauza principală constituind-o foarte desele suspendări ale fluxului
de spectacole. Proprietarul, Casa de cultură a sindicatelor, era obligat, de altfel în
mod necesar, să închirieze sala şi pentru alte genuri de manifestări - spectacole de
teatru, de teatru de marionete, muzicale, serbări etc.

83
Primul bloc din Tulcea (litografie)

84
 Blocul autoservirii din centru (litografie)
Cinematograful „Dacia”

Amplasat în plin centrul municipiului Tulcea, între Casa de cultură a

sindicatelor, Biblioteca judeţeană „Panait Cerna” (Casa cărţii) şi faleza dunăreană,
Cinematograful „Dacia” funcţionează din anii 1972-1973, ca grădină de vară.
Capacitatea lui este de aproximativ 1120 locuri, aşezate în semicerc spre ecranul
panoramic. Scaunele sunt aşezate în pantă coborândă spre ecran, pentru o mai
bună vizibilitate. În faţa ecranului este amplasată o scenă, pe care, vara, au loc
diverse spectacole.
În fiecare zi de vară, atunci când nu plouă, la orele 21, în grădina mereu
plină, începe proiecţia filmului.
Având în vedere spaţiul de care dispune, ca şi amplasarea sa, grădina
„Dacia” este des solicitată în perioada estivală pentru a găzdui numeroase alte
genuri de spectacole în aer liber.
Unica sală a Cinematografului de vară „Dacia”, fusese destinată iniţial să
găzduiască un „bufet” pentru spectatori. Dar în urma intervenţiilor făcute de
conducerea Filialei Tulcea a Uniunii Artiştilor Plastici (secretar - pictorul
Constantin Găvenea), autorităţile locale au aprobat să fie folosită ca sală pentru
expoziţie, devenind cunoscută sub numele „Galeria de artă a Cenaclului U.A.P.
Tulcea”. Aceasta este prima sală destinată exclusiv pentru expoziţii de artă
plastică din oraşul Tulcea.
Cu fondurile acordate de Uniunea Artiştilor Plastici Bucureşti, a fost
confecţionată uşa de la intrarea în sală, a fost refăcută instalaţia pentru lumina
electrică, au fost procurate calorifere electrice pentru încălzire pe timp friguros
ş.a.
În această sală au avut loc nenumărate expoziţii de artă - personale şi
colective - ale artiştilor tulceni şi străini, activitate care a durat până la mutarea
galeriei în holul edificiului „Casa Cărţii” (Inspectoratul pentru cultură al
judeţului), unde se află un spaţiu mai mare şi mai luminos.
Sala Cinematografului Dacia, prin mutarea galeriei U.A.P., a fost folosită
pentru expoziţiile de artă ale Cenaclului artiştilor plastici amatori din Tulcea.

85
Cinematograful „Patria”
Situat pe strada Babadag, a fost construit de Direcţia judeţeană a
cinematografiei între anii 1975-1977, fiind, în prezent, cel mai spaţios şi mai
modern local, având o sală de spectacole cu 651 de locuri şi o aparatură pentru
proiecţie panoramică.
Pentru a crea spectatorilor o vizibilitate cât mai bună în sală, pardoseala a
fost construită în pantă şi pereţii şi plafonul au beneficiat de un tratament acustic
foarte bun.
Localul, în afara sălii de spectacole, este dotat cu hol, casierie, cabină pentru
proiecţii, birou administrativ şi grupuri sanitare.
Acest cinematograf a găzduit numeroase premiere cinematografice,
spectacole de gală, cu participarea unor actori valoroşi ai scenei şi ai filmului din
România şi a unui numeros public tulcean.

Cinematograful „Tineretului”

Aflat în strada Babadag, a fost construit de Direcţia judeţeană a

cinematografiei şi dat în folosinţă la data de 15 martie 1979. Sala de spectacole
are 350 de locuri, a fost tratată pentru a avea acustică bună şi echipată cu sistem
de ventilaţie, necesar îndeosebi pe timp de vară.
Creşterea numărului de cinematografe în aceste peste nouă decenii (să ne
amintim de primul cinematograf dăruit tulcenilor de talentatul şi neobositul
Ricardo Biava, în anul 1910!), se datorează evoluţiei vieţii social-economice şi
măririi numărului de locuitori. Este o perioadă în care s-a dezvoltat şi viaţa
ştiinţifică, culturală, artistică, a crescut numărul instituţiilor de învăţământ
preuniversitar şi s-a diversificat, al instituţiilor de cultură, iar mai nou, Tulcea
tinde să devină oraş universitar.
Astăzi, când mentalitatea omului este cu totul alta faţă de cea din trecut,
filmele, vizionate la cinematografe sau acasă, la televizor sau aparatul video, nu
mai sunt privite de nimeni ca lucrări ale „diavolului”, ca „un păcat”. Dar aici am
ajuns la hotarele altei teme - incitante, fierbinţi, de stringentă actualitate -, pe care
nu mi-am propus să o abordez. Eu mă rezum la amintirile mele. O altă lume,
mâine, va veni cu amintirile ei, care vor reflecta viaţa şi faptele de azi. Ştiu doar
că etica românească tradiţională a sancţionat întotdeauna lipsa de măsură şi de
echilibru, rămânând mereu deschisă la nou. Dar ce mai înseamnă măsură?
echilibru? Şi cum ar putea fi înţelese ele la fel şi dobândi aceeaşi valoare cu
minţile şi experienţele unor vârste diferite. Vorba Ecleziastului: Este o vreme
pentru toate…
86
 CONSTANTIN GĂVENEA
- Coordonate ale vieţii şi ale creaţiei -

1911 La 28 mai, în satul Sf. Vasile, comuna Chioara, judeţul Ialomiţa, se naşte
Constantin Găvenea.
1921 Murindu-i tatăl, mama se stabileşte cu trei copii la Bucureşti, locuind în
casa scriitorului Nestor Ureche.
1923 Absolvă ciclul primar, la Şcoala „Sfinţii Voievozi” din Bucureşti.
1929 Absolvă Şcoala normală din Ploieşti. Ia lecţii de desen şi pictură de la
pictorul Petre Bulgăraş, prieten şi fost coleg de Academie cu Nicolae
Tonitza. Cu toată dorinţa sa şi în pofida insistenţelor fostului său profesor
de limba franceză, scriitorul I. A. Basarabescu, de a urma Academia de arte
frumoase, din cauza situaţiei materiale grele a familiei, e nevoit să intre în
învăţământ.
1929-1942 Funcţionează ca învăţător în Satul din Vale, comuna Cocorăşeşti
(Prahova), comuna Bosancea (Suceava) şi comuna Sarichioi (Tulcea).
1934 Expune primele lucrări în ulei, în vitrinele unei librării din Tulcea
1936 Pictează biserica ortodoxă de stil nou din comuna Sarichioi. Îşi consacră
timpul liber studiilor de desen şi pictură.
1942-1948 Stabilit cu familia în oraşul Tulcea, funcţionează ca inspector cultural
al Fundaţiei Culturale „Regele Carol al II-lea” din Bucureşti, organizând şi
îndrumând activitatea cultural-artistică a căminelor culturale din oraşul şi
judeţul Tulcea.
1949-1967 Funcţionează ca profesor de desen la şcoli de cultură generală, la
Liceul „Spiru Haret” şi Liceul Pedagogic, din oraşul Tulcea. Este membru
fondator, scenograf şi actor al Teatrului Popular din oraş, instituţie care a
desfăşurat o lungă şi prodigioasă activitate, cucerind mai multe distincţii la

87
 concursuri de profil, ca Festivalul republican de teatru de amatori „I. L.
Caragiale” etc.
1954-1955 Participă cu două peisaje în ulei la Expoziţia interregională a Filialei
Iaşi a Uniunii Artiştilor Plastici din România (U.A.P.)
1956 Participă la Expoziţia interregională a Filialei Bucureşti a U.A.P., la
Expoziţia republicană de artă a U.A.P. şi la Expoziţia artiştilor plastici
tulceni. Obţine Premiul I la Expoziţia de pictură organizată de Casa
Centrală a Creaţiei Populare, la Bucureşti, cu portretul în ulei al unei eleve
tătare.
1957 Participă la Expoziţia interregională de artă plastică, Bucureşti, la Expoziţia
de grup de la Casa de cultură din Tulcea, la Expoziţia artiştilor plastici
dobrogeni, Constanţa.
1958-1967 Funcţionează ca profesor şi la Şcoala generală de muzică din Tulcea,
secţia de artă plastică. Pregăteşte pentru examenul de admitere sau îndrumă
pe cei mai talentaţi dintre elevii săi să urmeze liceele şi institutele de arte
plastice sau de arhitectură.
1958 Participă la Expoziţia anuală de grafică a U.A.P. Bucureşti şi, cu lucrări în
acuarelă, tempera şi tuş, la expoziţii organizate în oraşul Tulcea. Obţine
Premiul I la Expoziţia de grafică organizată de Casa Centrală a Creaţiei
Populare, la Bucureşti, pentru o lucrare în tuş, cu subiectul „La treieriş”.
1959 Participă la Expoziţia de artă plastică a Cenaclului Brăila al U.A.P.,
organizată la Galaţi, la expoziţii organizate de Filiala Constanţa a U.A.P. şi
la Expoziţia de grup a artiştilor plastici tulceni.
1960-1962 Pictează în ulei, la secţia de Ştiinţele naturii a Muzeului „Delta
Dunării” din Tulcea, cinci diorame cu aspecte din Deltă.
1960 Participă la Expoziţia interregională de artă plastică organizată la Galaţi, la
Expoziţia Cenaclului Galaţi al U.A.P. şi la Expoziţia Filialei Constanţa a
U.A.P.
1961 Participă la Expoziţia interregională de artă plastică „Dobrogea-Galaţi”,
organizată la Constanţa.
1962 Participă la Expoziţia „Dobrogea-Galaţi”, de la Galaţi, la Expoziţia artiştilor
plastici tulceni şi la Expoziţia „Viaţa în regiunea Dobrogea”, Constanţa.
1963 Participă la Expoziţia artiştilor plastici din Tulcea şi Constanţa, organizată
la Tulcea, la Expoziţia interregională de artă plastică „Dobrogea-Galaţi”, de
la Galaţi şi la Expoziţia Filialei Constanţa a U.A.P.
1964 Participă la Expoziţia Filialei Constanţa a U.A.P., la Expoziţia interregională
de arte plastice „Dobrogea-Galaţi” de la Constanţa.
1965 Participă la Expoziţia anuală de grafică a U.A.P., la Expoziţia organizată de
Filiala Constanţa a U.A.P. la Tulcea.
1966 Participă la Expoziţia regională a Filialei Constanţa a U.A.P.

88
1967 Prima Expoziţie personală „Constantin Găvenea”, cu lucrări în acuarelă şi
tempera, organizată de Muzeul regional Constanţa şi găzduită de Casa de
cultură a sindicatelor din Tulcea. Expoziţia va fi itinerată şi în oraşele:
Constanţa, Mamaia, Mangalia, Eforie Nord, Medgidia, Măcin, Babadag şi
Sulina. Participă la Expoziţia regională a Filialei Dobrogea a U.A.P.
1968 Participă la Salonul de vară şi la Expoziţia judeţeană de artă plastică,
organizate de Filiala Constanţa a U.A.P. A doua Expoziţie personală,
acuarelă şi tempera, în sălile Casei de cultură din Medgidia.
1969 Participă la Salonul republican de desen şi gravură, Bucureşti, la Expoziţia
„Pictori Dobrogeni”, Constanţa, la Expoziţia de grup, deschisă la Tulcea şi
Măcin şi la Expoziţia de la Constanţa, dedicată aniversării Republicii.
1970 Participă la Salonul republican de desen şi gravură, Bucureşti, şi la Salonul
de vară, organizat de Filiala Constanţa a U.A.P. Expoziţie personală, a
treia, deschisă în sălile Casei de cultură din Măcin.
1971 Participă la Expoziţia de pictură şi grafică contemporană românească,
organizată de Filiala Constanţa a U.A.P., la Baku, în fosta U.R.S.S.
Participă la Salonul republican de acuarelă şi gravură, Bucureşti, şi la
Expoziţia artiştilor plastici tulceni. Expoziţie personală la Sala „Amfora”
din Bucureşti, a patra personală din activitatea artistului, dar prima
organizată în Capitală. Participă la Expoziţia interregională de artă plastică
de la Constanţa, la Expoziţia republicană de artă plastică de la Bucureşti, la
Expoziţia anuală de grafică de la Bucureşti şi la Expoziţia colectivă de artă
plastică de la Constanţa. Se înfiinţează Cenaclul Tulcea al Uniunii Artiştilor
Plastici din România şi maestrul Constantin Găvenea este numit secretarul
acestuia.
1972 Prima expoziţie a membrilor Cenaclului Tulcea al U.A.P., la organizarea
căreia un rol însemnat l-a avut secretarul Cenaclului şi pe simezele căreia
sunt expuse şi lucrări din creaţia sa. Este inaugurată Galeria de artă „Dacia”
din Tulcea, prin Expoziţia „17 artişti tulceni”, expoziţie iniţiată de
Constantin Găvenea, cuprinzând şi lucrări din creaţia sa. Participă la
Expoziţia de artă plastică românească, organizată în cadrul Târgului
internaţional de la München, fosta R.F. Germania. Participă la Expoziţia
interjudeţeană de artă plastică de la Constanţa şi la Expoziţia de artă
plastică de la Tulcea, consacrată aniversării Republicii. Efectuează o
călătorie de documentare în Ungaria şi în fosta Cehoslovacia.
1973 Participă la Salonul republican de desen şi gravură de la Bucureşti.
Expoziţie personală, a cincea, la Galeria „Comerzbank”, din Stuttgart, fosta
R. F. Germania. Participă la Expoziţia reprezentativă de grafică
contemporană românească, itinerată în Italia, în oraşele Roma, Sulmona,
Orvieto, Genova, Terni, Mantova, Ascoli şi Urbino. Participă la Expoziţia

89
 „Arta în dialog cu Dobrogea contemporană”, Constanţa, Expoziţia
judeţeană Tulcea şi Expoziţia de la Tulcea, dedicată aniversării Republicii.
1974 Expoziţie personală „Ipostaze ale peisajului tulcean”, a şasea, vernisată
la Galeriile de artă „Dacia” din Tulcea. Participă la Expoziţia de grup
„Grafică contemporană românească”, deschisă la Collegio Rafaello din
Urbino, Italia, la Expoziţia „Acuarele româneşti”, organizată la Berlin,
fosta R. D. Germană, şi la Expoziţia „Artişti români contemporani”, la
Palermo, Italia. În ţară, este prezent în Expoziţia „17 acuarelişti” la
Bucureşti, în Expoziţia Cenaclului U. A. P. Tulcea şi Expoziţia judeţeană
de artă plastică dedicată zilei de 23 August. Efectuează o călătorie de
documentare în fosta R. D. Germană.
1975 Participă la Salonul anual de gravură, Bucureşti. Este prezent cu lucrări pe
simezele Expoziţiei de grafică contemporană românească organizată la
Perth, Austria. Expoziţie personală „Imagini suprapuse” (acuarele şi
litografii), a şaptea, organizată în cadrul „Lunii culturii tulcene”, la Galeria
„Dacia”. Acasă, mai participă la Expoziţia dedicată zilei de 1 Mai şi la
Expoziţia Cenaclului Tulcea al U. A. P.
1976 Participă la Expoziţia anuală de grafică şi la Expoziţia colectivă, ambele
organizate la Bucureşti. Expoziţie personală, a opta, la Galeria de artă
„Dacia”, Tulcea. Este prezent cu creaţii şi în Expoziţia colectivă de
acuarele „Peisajul patriei”, Bucureşti, şi în Expoziţia Cenaclului Tulcea al
U. A. P.
1977 Participă la Expoziţia republicană de artă plastică, Cluj-Napoca. Este
prezent în Expoziţia judeţeană consacrată Centenarului Independenţei de
stat a României, la Tulcea. Participă la Expoziţia Cenaclului Tulcea al
U.A.P., organizată la Constanţa. Expoziţie personală, acuarele, în sălile
Spitalului judeţean Tulcea. Efectuează o călătorie de documentare în
Bulgaria.
1978 Participă la Salonul naţional de grafică, Bucureşti, şi la Expoziţia
judeţeană de artă plastică, Tulcea.
1979 La Bucureşti, lucrările sale sunt prezente în două expoziţii republicane
de artă plastică. Expoziţie personală, a noua, deschisă în sălile Det
Hordjyske Landsbibliotek din Aalborg, Danemarca. De asemenea, este
prezent cu lucrări şi în Expoziţia de grup a artiştilor tulceni, organizată în
acelaşi oraş danez. În ţară, participă la Expoziţia judeţeană de artă plastică
şi la Expoziţia consacrată zilei de 23 August, ambele organizate la Tulcea,
precum şi la Expoziţia interjudeţeană de artă plastică Brăila, Constanţa,
Galaţi, Tulcea.
1980 Participă la Salonul naţional de gravură de la Bucureşti. Muzeul judeţean
Vaslui găzduieşte Expoziţia de acuarelă, Constantin Găvenea, şi grafică,
Ştefan Găvenea, cei doi artişti - tată şi fiu - fiind pentru prima oară coautori
90
 ai unei asemenea manifestări. Expoziţie personală, a zecea, cu 45 de
acuarele, la sala „Căminul artei” din Bucureşti. Participă la Expoziţia
judeţeană de artă plastică, Expoziţia de artă plastică organizată de Cenaclul
Tulcea al U.A.P. la Constanţa şi Brăila precum şi la Expoziţia taberelor de
creaţie Calica-Iazurile.
1981 Expoziţia retrospectivă „Constantin Găvenea” (128 de lucrări, acuarelă
şi litografii), consacrată omagierii personalităţii artistului la împlinirea
vârstei de 70 de ani, organizată de Comitetul judeţean de cultură, Muzeul
„Delta Dunării” şi Filiala Tulcea a U.A.P., în sălile Muzeului de artă.
Participă la Expoziţia inaugurală a Societăţii Internaţionale de Artă din
Tokio, Japonia. Este prezent cu lucrări şi în Expoziţia de artă plastică de la
Constanţa şi în Expoziţia judeţeană Tulcea.
1982 Marele acuarelist român este sărbătorit la Bucureşti, unde, prin Oficiul
naţional pentru expoziţii, Consiliul Culturii organizează o amplă
Retrospectivă „Constantin Găvenea”, cu 122 acuarele şi 27 litografii,
reprezentând ciclul „Tulcea veche”. Participă la Salonul republican de
grafică, Sala Dalles, Bucureşti, şi la Expoziţia de grafică contemporană,
organizată de U.A.P. la Constanţa şi Târgovişte. Expoziţie personală
„Constantin Găvenea”, la Mannheim şi Heidelberg, fosta R.F.Germania.
1983 Participă la Salonul republican de grafică, Sala Dalles, Bucureşti, şi la
Expoziţia judeţeană Galeria „Dacia” Tulcea. Galeriile de artă din Constanţa
găzduiesc Expoziţia de grafică şi gravură semnată Constantin şi, respectiv,
Ştefan Găvenea. Lucrări semnate Constantin Găvenea sunt prezente pe
simezele unor expoziţii de artă din Cairo, Egipt, şi din Sofia, Bulgaria.
1984 Participă la Expoziţia judeţeană, Galeria „Dacia”, Tulcea, şi la Expoziţia
interjudeţeană, Galeriile de artă Constanţa. Pentru întreaga activitate de
creaţie desfăşurată, maestrului Constantin Găvenea îi este acordat Premiul
Special al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Expoziţie personală (40
de acuarele) la Galeria „Orizont”, Bucureşti. Participă cu lucrări la o
expoziţie de artă din Beijing, China.
1985 Participă la expoziţii de artă plastică judeţene şi la Salonul republican de
grafică, Sala „Dalles”, Bucureşti. Creaţii ale maestrului român figurează în
expoziţii din S.U.A., dar şi din Ismail, fosta U.R.S.S.
1986 Participă la expoziţii judeţene, la Salonul republican de grafică,
Bucureşti, şi la Expoziţia Filialei Bucureşti a U.A.P. La Galeria „Huset” din
Aalborg, Danemarca, Expoziţia Constantin şi Ştefan Găvenea. Lucrări
semnate Constantin Găvenea şi în expoziţii din Beijing, China, şi Bruxelles,
Belgia.
1987 Expoziţia retrospectivă „Constantin Găvenea”, acuarelă şi litografii, Casa
cărţii, Tulcea. Aceeaşi Expoziţie retrospectivă este organizată şi la
Bucureşti.
91
1989 Participă la Expoziţia internaţională de artă „Balcanii – zonă a păcii”,
organizată la Bucureşti.
1991 Expoziţie personală la Mannheim, Germania.
1992 U.A.P. Bucureşti organizează o amplă Expoziţie retrospectivă „Constantin
Găvenea”, cu peste 130 de lucrări.
1993 Aceeaşi Expoziţie retrospectivă „Constantin Găvenea” este organizată la
Tulcea, Galeria „Dacia”.
1993 În dimineaţa zilei de 17 ianuarie, la Tulcea, oraşul căruia i-a consacrat cea
mai mare parte a prodigioasei sale creaţii, marele acuarelist român
Constantin Găvenea a trecut în nefiinţă.

Are lucrări în colecţiile unor muzee, ale unor instituţii de cultură şi în multe
colecţii particulare din ţară, iar peste hotare, în colecţii din Germania, Franţa,
Elveţia, Iugoslavia, Japonia, Norvegia, Danemarca, Thailanda, Sri-Lanka şi
Ruanda.

Florica Cruceru,
critic de artă

92
 CONSTANTIN GĂVENEA – PROFESORUL
(Evocare)

Prin 1956 eram în clasa a VI-a a Liceului nr. 1 de băieţi Tulcea, actualul
Colegiu Dobrogean „Spiru Haret”. Clasa funcţiona la etajul I din aripa veche,
deasupra cabinetului de limba şi literatura română de astăzi. Acolo, pe catedră,
profesorul nostru de desen aducea, de fiecare dată, tot felul de lucruri frumoase de
privit şi de desenat: ulcele, flori, legume, fructe…
Domnul profesor Găvenea Constantin trebuie să fi fost pe atunci de vreo 45
de ani. Masiv, tăcut şi îngândurat, trecea printre bănci, supraveghindu-ne lucrarea,
da ici-colo ajutor, ne învăţa să luăm corect proporţiile, întinzând creionul înainte,
orizontal şi vertical, spre obiectul de pe catedră. Ne deprinsese treptat să
respectăm simetriile, să apropiem uşor genele pentru identificare spaţiilor de
ansamblu iar mai târziu să lucrăm cu acuarele.
La una dintre ore, ţin minte că îmi asudase mâna tot străduindu-mă să dau
volum unui măr desenat pe planşă. Tuşe trăsesem eu destule, dar mărul stătea
turtit pe spaţiul neted al foii de desen, refuzând să ia o formă arcuită, convexă, să
vină cât de cât spre mine.
După îndelungi străduinţe eşuate şi mai ales după şi mai îndelungi frământări
de învingere a timidităţii, m-am auzit chemându-l în ajutor.
Domnul profesor Găvenea Constantin s-a apropiat zâmbind de banca a treia
sau a patra a rândului din mijloc, de unde izvorâse glasul sfios şi tremurat care îl

93
chemase. Ne-a cerut, mie şi colegului meu de bancă, să-i facem puţin loc şi s-a
aşezat alături. A insistat puţin, corijând tuşele trasate de mine anterior, inegale,
nerotunjite, asimetrice.
Apoi, mi-a cerut să iau şi eu creionul, pe care i-l oferisem recunoscător şi,
prinzându-mi mâna, dirija trasarea tuşelor intens înnegrite la marginea mărului şi
din ce în ce mai slabe pe cât se înainta spre centrul lui.
Însă, ciudat, mărul refuza să capete volum şi mă gândeam că nici nu se putea
altfel, de vreme ce era aşezat în planul drept al foii. Stătea plat şi îndărătnic pe
coala abia extrasă din blocul de desen.
M-am uitat atunci spre băieţii strânşi în jurul nostru, încercând să le comunic
din privire că mărul n-avea cum să se „bombeze”, va rămâne stâlcit de foaie. Mi-a
cerut să ţin mai bine creionul în mână şi tuşele începură se se arcuiască una după
alta.
Aruncai o nouă privire spre colegi, de data aceasta parcă îndrăzneţ
triumfătoare, dar când revenii cu privirea spre planşă, mărul meu – adevărată
minune – crescuse dintr-odată şi se sumeţea plin şi parcă zemos. Era măr în toată
legea, bun şi de foame şi de sete.
Hotărât lucru, dascălul nostru de desen trebuia să fie un vrăjitor. Făcuse el
ceva în clipa de neatenţie, cât întorsesem privirea spre băieţi, nu se poate!
Covârşit de minune, mă gândeam să-i mulţumesc şi, pe când dădui să chem
cuvintele, mi s-a cerut să adaug şi eu singur câteva tuşe dinspre cealaltă parte a
mărului.
La urmă, pe partea cea mai reliefată, profesorul făcu să apară o lumină, pe
care el a văzut-o întâi, pe mărul de pe catedră, printre sprâncenele stufoase.
Când am aflat că domnul profesor era şi pictor, am găsit multe explicaţii. Mai
târziu, chiar şi altele…
Deasupra bustului său de bronz din parcul central al oraşului, ceasul bisericii
măsură, impasibil, timpul măsurabil.

Prof. Dumitru Stan

94