Poezii, Ioana Borzea

Idei, gânduri, simţăminte
__________________________________________________

PREFAŢĂ

Volumul de versuri Idei, gânduri, simţăminte oferă
cititorului prilejul de „a intra în lumea” unei autoare
hărăzită cu o deosebită sensibilitate, cu o înțelepciune rar
întâlnită de a încerca să surprindă şi mai ales să înțeleagă
sensurile profunde ale vieții, puterea forțelor naturii şi ale
Divinității.
Într‐o discuție colocvială, distinsa autoare ne‐a
mărturisit că „a scris o poezie cuminte”. Descifrăm însă în
„cumințenia versurilor” teme, motive, simboluri care
imprimă fiecărei poezii acel „ceva” unic şi dificil de definit al
ceației din întregul căreia se desprinde tonul grav al
versurilor în care autoarea meditează asupra trecerii
timpului, dar şi tonul şăgalnic al poeziilor scrise pentru cei
mici, cât şi melancolia retrăirii amintirilor despre satul
natal, despre părinți, despre vremea de altădată, momente
trăite atunci şi retrăite acum, la vârsta maturității,
senectuții.
Meditând la trecerea timpului, a destinului autoarea
acceptă cu seninătate, dincolo de frământările/trăirile
interioare, acest dat al vieții, al omului. Surprindem în
poeziile a căror temă este trecerea timpului ceea ce Jean
Chevalier nota, în urma unei profunde cercetări şi analize,
în „Dicționar de simboluri”: „În limbaj, ca şi în percepție,
timpul simbolizează o limită în durată şi diferența cea mai
3
__________________________________________________
conştientizantă față de lumea de Dincolo, care este lumea

veşniciei. Prin definiție, timpul uman este finit, iar timpul
divin infinit”. Din această perspectivă, viziunea autoarei
impresionează şi sensibilizează. Trecerea timpului este
sugerată prin alternanța „noapte – zi”, a „cernitului cu
albastrul”, a anilor care „vin şi pleacă”, a „cerului cu soare”
şi a „cerului cu lună”. Şi în tot acest „mers” al timpului
oamenii „petrec şi se petrec”. Imagine şi expresie poetică de
o mare sugestivitate care revine într‐o altă structură „Unde
se duce timpul ce trece / Tu îl petreci, el te petrece”.
Menționăm câteva poezii care se înscriu în coordonatele
acestei sfere tematice ( „Aşa se naşte timpul”, „Tic – tac”,
„Asta‐i viața”, „Trăieşte clipa, dar nu oricum!”, „Terra ne
duce şi ne aduce”). Seninătatea, înțelepciunea cu care
autoarea acceptă trecerea timpului este însăşi credința
Domniei Sale în fața naturii, a tainelor Divinității, a creației
universale. Surprindem aceste trăiri, între alte poezii, în
„Linişte şi tumult”(„Noapte cu lună,/Noapte divină/De
rugăciune (.....) Doamne, orice noapte/Cu sau fără stele/Cu
sau fără lună/Fă‐o, Doamne noapte bună,/Pentru cine‐
ngenunchează(....) Împăcându‐se cu sine,/Se împacă cu o
lume./Şi‐mpăcându‐se c‐o lume/Se‐mpacă cu sine”.
Regăsim în poeziile Doamnei Ioana Borzea motive
general universale (apa, copacul , soarele, luna) şi a căror
simbolistică trimite spre veşnicie, spre sacru şi profan, spre
conviețuirea omului cu natura.
Apa este unul din cele patru elemente esențiale din
care s‐a alcătuit universul în miturile cosmogonice. În
cultura tradițională românească regăsim mituri şi rituri,
basme şi povestiri, obiceiuri în a căror practicare, discurs
narativ şi/sau limbaj nonverbal, decodificăm credința în
sacralitatea apei, dar şi despre ambivalența ei ca stihie a
4
__________________________________________________
vieții şi a morții. În prezentul volum apa este , în genere, o
forță distrugătoare. Autoarea a conexat această valență a
apei cu destinul individului, cu trăirea „ dulce – amară” a
trecerii timpului („Vin apele învolburate”, „Tsunami I”,
Tsunami II”, „Lacrimi în ploaie”). Nu întâmplător, credem,
că autoarea aduce în acestă sferă mitică şi poetică a apei,
invocația către o zeitate din tradiția românească, aceasta
fiind rugată să aducă ploaie, să acționeze în favoarea
oamenilor. Evident, poezia aminteşte de obiceiul Paparuda.
Un vers de o subtilă sugestivitate şi original ( nu‐l regăsim
în textul folcloric ) „Paparudă – rudă/ Nu mai fi zăludă/
Vino de ne udă” accentuează invocația cu nota personală
din întreaga poezie. La fel ca şi în tradiția populară după
invocație , „Ploaia binefăcătoare” udă pământul. Apa „îşi
arată”, în versurile poeziei al cărei titlu l‐am menționat
anterior, puterea benefactivă. Autoarea, cunoscătoare a
credințelor şi obiceiurilor tradiționale, nu putea trece peste
această valență mitică a apei.
Cea mai răspândită variantă a centrului axial al lumii
este Copacul, căruia civilizațiile i‐au consacrat un adevărat
cult. Arborele ca axă a lumii care uneşte cele trei niveluri:
cerul, pămîntul şi lumea subterană e un simbol al
regenerării şi al reînnoirii timpului. În versurile prezentului
volum simbolistica arborelui trimite spre mitologia
românească. Viața de zi cu zi a omului acestor locuri într‐un
mediu silvestru a generat o bogată simbolistică arboricolă,
o înfrățire a omului cu codrul, pomul devenind analogul
vlăstarului omenesc. Autoarea înțelege acest dat, înțelege
veşnicia naturii, acceptă destinul omului şi îşi exprimă
trăirile în versuri de o mare sugestivitate în care figurile de
stil(metafora, analogia, comparația) imprimă valențe
estetice deosebite: „Concentrice brățări de timp/S‐au
5
__________________________________________________
adunat mereu, mereu/În trunchiul copacului meu/N‐am

fost iertat de timp nici eu(....)Cu nostalgie ne ducem în
copilărie/Eu, prichindel,/El,copăcel(....) A fost demult/
Timpul a trecut,/El e copac / Eu, un bătrân(....)De‐aceea‐l
rog de pe acum:/ Atunci când mă voi duce,/ Să‐mi dea un
loc la umbra lui,/ Din două crengi să‐mi pună cruce,/Să‐mi
fie pom de căpătâi, /Să mă vegheze până moare/ Ca toți
copacii în picioare” („Copacul meu”). Şi frunza şi creanga
copacului învăluie sufletul omului(„Se drămuieşte‐o rază
printre frunze/În palmă îi primesc lumina caldă/Şi o
descânt litanic printre buze(....)Mă‐nvăluie lumină şi
mireasmă, / Căldură şi răcoare, / De la copac, de la
soare”(„Se drămuieşte o rază”).
De o elegantă delicatețe sunt poeziile prin care
autoarea aduce în prim plan copilăria, jocurile acestei
vârste, bucuria celor mici în fața naturii. Tonul jucăuş,
şugubăț – am spune – farmecă(„Ceață,ceață/Şugubeață,/Dis
– de – dimineață/Eşti pusă pe glume(.....)Tu mă tot ascunzi
de lume/Şi ascunzi lumea de mine/Tu te joci „de‐a baba –
oarba”/ Şi „de‐a v‐ați ascunselea”/Dacă vine soarele/ Se
joacă „de‐a prinselea” („Ceața”); „Un arici cocoloş/Urcă
dealul ca un moş/ Ce cauți, moş Cocoloş/ Cu cojocu‐ntors pe
dos?/Ai pierdut ceva pe jos? (....)N‐am pierdut nimic pe jos/
Mersul mi‐e anevoios(....)Cojocul nu e pe dos/ Aşa este el
țepos/ Ca să‐mi fie de folos”(„Ariciul”); „Fluturaş
frumos/Sprinten şi sfios/Zbori din floare‐n floare,/ Iei pe
aripioare/Mireasmă, culoare/Alerg după tine,/Dar te pierd
mereu/În zigzagul tău” („Fluturaşul”). În aceeaşi sferă a
poeziei copilăriei menționăm şi alte creații din volum: „Rața
şi rățuştele”, „Omul de zăpadă”, „Păcăleală” şi în mod
deosebit „Cifrele” în care, dincolo de tonul şugubăț
6
__________________________________________________
surprindem un umor fin generat de o profundă cunoaştere
a sufletului copilului.
Poezia în care autoarea retrăieşte lumea copilăriei
sale, astăzi însă dispărută, trezeşte cititorului doruri şi
dureri, aminteşte de împliniri şi neîmpliniri, de despărțiri
amare de locurile de baştină, de părinți, de plecări în
depărtări. Se observă aceeaşi sensibilitate şi înțelepciune a
înțelegerii mersului vieții, a trecerii timpului ca în atâtea
alte poezii.
Surprindem însă în versurile din această sferă
tematică acea tristețe „dulce‐amară”, melancolia unui suflet
care trăieşte dorul într‐o tăcere de neînchipuit. În viața
tradițională românească „satul s‐a risipit pe poalele
munților, s‐a răsfirat pe plaiurile moi, s‐a înşiruit în lungul
râurilor despletindu‐şi cătunele în lungul unor ulițe. A
pătruns adânc în natură, s‐a înțeles cu ea, s‐a lăsat absorbit
şi chiar s‐a ascuns în ea. Alteori s‐a adunat de bunăvoie în
jurul unor făntâni la răspântie de câmpie, vestindu‐se de
departe printr‐o turlă subțire” (Sebastian Moraru , „Casa,
satul şi devenirea în tradiția românească”). Trăim şi retrăim
aceste rânduri meditative în poezii precum: „Aşteptare
grea”, „Plânge casa părintească”, „Dor de părinți”, „Tata –
moşu”. Versurile înscrise în acestă sferă tematică
mărturisesc despre nostalgia celui ce‐şi caută mereu
rădăcinile:„Un sat bătrân,doar de bunici,/fără de fiice şi
feciori/Fără nepoți mai mari, mai mici,/Bătrânii mor/ De
dorul lor” („Aşteptare grea); „Unde‐s florile‐n fereastră,
/Crăciunica şi muşcata?/ (....) S‐au uscat butucii‐n vie(....)
Casa noastră e pustie, /Clanța uşii‐i ruginită/ Coperişul s‐a
stricat/ Plânge casa părăsită” („Plânge casa părintească”)
Nu întâmplător ne referim în final la poezia „Vorba
dulce mult aduce” care de altfel „deschide” volumul şi ne
7
__________________________________________________
introduce în atmosfera ce se desprinde din întregul creației.
Ne referim în finalul discursului nostru având în vedere că
poezia poate fi un moto, dar şi o concluzie. Autoarea
aminteşte de estetica frumosului, dar şi de estetica urâtului,
de bine şi de rău susținând, prin expresii poetice de o
distinsă sugestivitate, bucuria de a trăi şi a retrăi tot ce este
bun şi frumos, sentimente ce se desprind din întregul
volum.
Remarcăm în poeziile Doamnei Ioana Borzea,
muzicalitatea versurilor, figurile de stil pe cât de simple pe
atât de sugestive, de la epitet la comparație, metaforă şi
repetiție. Şi dincolo de tote acestea profunzimea
simbolurilor, a semnelor naturii, a devenirii.

dr. Steluţa Pârâu

8
__________________________________________________

Corespondenţă

Dragă Poezie,
Îți scriu ție:
Uneori te mai și scriu
Când cutez
Să mai creez.

Te construiesc din cuvinte
Potrivite‐n vers și strofă
Ce îmbracă idei, gânduri
Simțăminte;
Revărsare pe hârtie:
de dureri,
de bucurie,
de iubire,
de credință,
de doruri,
de nostalgie...
Te gătesc cum mă pricep.
Scriu și șterg, și iar încep.
Te termin și îți dau pace.
După un timp nu‐mi convine
Mă mai gândesc, mai socot
Și modific ce nu‐mi place.
9
__________________________________________________
Mai adaug sau mai scot.
Tot lucrez mereu la tine
Să te scriu cum se cuvine
Ca idee conținută,
Ca decentă în ținută,
Până cred eu că e bine
Să te scot în lume.

Îți pun aripi de hârtie;
Îți dau zborul într‐o carte.
Și din carte mai departe
Te descurci cum vei putea.
Când te scap de sub control,
Eu nu mai am nici un rol;
Decât să aștept urmarea.
Nu știu deloc ce te‐așteaptă.
Vei avea primire dreaptă?
Te citește cui îi place
Să citească poezie.
Te‐nțelege cine simte
Citindu‐te cu răbdare,
Sa‐ți găsească înțeles
Pentru fiecare strofă,
pentru fiecare vers,
pentru fiecare slovă.

Unora poate le placi;
Altora, nu.
Ori poetul e de vină
Ori au altă viziune,
Ori găsesc altă pricină.
10
__________________________________________________

Și urmează condamnarea
Bietului poet la moarte
Ori la viață,
Dac‐o scris ceva aparte
Ca idee, ca simțire,
Ca artă în exprimare
Și ca muzicalitate.
Poetul, minte dibace,
Cu talent și măiestrie,
Nu te face
Poezie;
Te creează când te scrie.

P.S. De îți iei zborul prin lume
Trimite‐mi și semne bune!

11
__________________________________________________

Creionul și guma

Un creion certa o gumă:
‐Gumă, gumă,
Nu‐i de glumă!
Eu scriu și tot scriu întruna
Și în urmă ștergi tu, guma.
Ștergi ici, colo un cuvânt,
Mai ștergi și câte un rând
În care se‐ascunde un gând.
Îți bați joc de munca mea,
Gumă rea!

‐Stai și nu te avânta!
Munca cea grea nu‐i a ta;
E a scriitorului.
Așa‐mi spune, așa fac,
Zice guma tolerând,
Îl ajut și‐i fac pe plac.

‐Da, dar eu muncesc degeaba.
Nu mă lași să îmi fac treaba.

‐Frate, nu te supăra
Și eu, ca și dumneata,
Fac ce‐mi spune‐același cap
12
__________________________________________________
Și ce‐i spune inima.
Și șterg numai ce nu‐i place.
Las' că știe el ce face.
Îi fac loc să scrie‐apoi
O idee mai de soi,
Un cuvânt mai potrivit
Ori înlătur o greșeală.
Scrisu‐i treabă cu migală.

‐Gumă, dragă,
Nu‐i de șagă.
În timp ce scrisu‐i sporește,
Trupul nostru se tocește.
Și în timp ce el creează,
Viața noastră se scurtează.
El rămâne cunoscut,
Iar noi vom fi dispărut.

‐Nu te necăji degeaba;
Tu lași urme cu folos.
Eu șterg numai ce nu‐i bine
Și te‐ajut să scrii frumos.
Mândrește‐te, frate dragă,
Că îți dai viața întreagă
Să aștearnă rânduri, rânduri
Idei, sentimente, gânduri
Din inimă și din minte.
Noi să mergem înainte,
Cu poetul împreună
Să facem o treabă bună.
Scriitorul fără noi,
De‐ar avea idei o mie,
13
__________________________________________________
Nu le‐ar scrie pe hârtie
Fără tine.
Și n‐ar șterge
Ce nu merge
Fără mine.
Până la calculator,
Noi suntem de ajutor
La‐ndemâna tuturor.

Creionul ascultă, tace
Guma îi întinde mâna.
Au căzut la pace.

Că are dreptate guma
Să‐i spună creioului
Care este rolul ei,
Care este rolul lui.
Că ele sunt ajutoare
Ale scriitorului;
Și că numai împreună
Pot să facă treabă bună.

14
__________________________________________________

Cine lea făcut?

Aruncă‐ți ochii la pom, la floare,
Spre lanul vălurind sub soare,
La râul curgând la picioare,
La iarba verde pe colnic,
La pasărea în zbor voinic,
La cer senin sau înnorat,
La cerul nopții înstelat!

Pleacă‐ți urechea cu bucurie
La glas de mierlă, ciocârlie...
La foșnet de lan în câmpie,
La susur de ape‐n izvor,
La clipocit în drumul lor,
La foșnetul pădurilor!

Miroase crinul înflorit
Și alte flori în jurul lui!

Gustă din fructul pârguit
Și din dulceața mustului!

15
__________________________________________________

Mângâie‐ncet niște petale!
De trandafir catifelat!

Tu vei vedea mereu pe cale,
Ca trecător pe‐acest pământ,
Că la tot pasu‐i lucru sfânt
Și binecuvântat.

16
__________________________________________________

Primele raze

Soarele trimite raze
Peste răcoarea din zori,
Peste roua de pe iarbă,
Peste roua de pe flori,
Cu nesațiu să o soarbă.

Pom și floare,
Apa limpede‐n izvoare,
Râul lin sau în vâltoare,
Lanul vălurind în vânt
Se bucură de răcoare
Și de raza de la soare
Dimineața, când răsare.

17
__________________________________________________

Prea frumoasele zorele

În grădina casei mele,
Cățărate pe zăbrele,
Pe garduri și pe araci,
Și pe tulpini de copaci,
Prea frumoasele zorele,
Hărnicuțe, cum sunt ele,
Se zoresc în zori de zi
Soarelui să îi ofere
Sumfonie de culori
Și de catifele;
Pâlnioare colorate,
Brobonate
Cu mărgele‐rourele.
Toate râd
La soare blând,
Ce din mare depărtare
le trimite sărutare
Și le mângâie ușor
Cu căldura razelor.
„Bună dimineața
Zorilor, zorelelor!”

18
__________________________________________________

Copacul meu

Concentrice brățări de timp
S‐au adunat mereu, mereu
În trunchiul copacului meu.
N‐am fost iertat de timp nici eu.

Ne‐am despărțit, c‐așa a fost.
El a rămas la rădăcini,
Eu am plecat să‐mi fac un rost.
Printre străini.
Ne revedem după ani buni.
Nu suntem tineri, nici prea bătrâni.
Cu brațe tandre îl cuprind.
El mă umbrește mângâios
Și crengile coroanei lui
La adierea vântului,
Ca brațe spre mine se întind;
Mă recunoaște bucuros.
Eu îl sărut pe scoarța aspră
Pe care,‐n bucuria mea,
O simt de catifea.
De trunchi urechea mi‐o lipesc
S‐ascult povestea lui;
Și‐apoi și eu îi spun în gând
Povestea mea, de când lipsesc.
19
__________________________________________________

Cu nostalgie,
Ne ducem în copilărie:
Eu, prichindel,
El, copăcel.
Adesea‐n el mă cățăram
Cu grijă eu, să nu îl rup,
Și, să nu cad, cu grijă el:
Mă legăna ușor pe ram
Și, fericiți, cântam, cântam.
Din gură eu,
Din frunză el.

A fost demult.
Timpu' a trecut.
El e copac,
Eu, un bătrân
Și mai grăbit la drum;
M‐oi duce cel dintâi.
De‐aceea‐l rog de pe acum:
Atunci când mă voi duce
Să‐mi dea un loc în umbra lui,
Din două crengi să‐mi pună cruce,
Să‐mi fie pom de căpătâi,
Să mă vegheze până moare
Ca toți copacii în picioare.

20
__________________________________________________

Anotimpurile mele

Primăvară‐floare,
Buchet de culori,
Ne‐aduci strălucire
Și‐n suflet viori.

Vară dogorâtă
De prea multul soare,
harnică, tu coci
Pâinea pe ogoare.

Toamnă arămie,
Cu nuanțe sute,
Vii cu roade dulci
Și cu ploi mărunte.

Iarnă prea căruntă,
Diamante reci,
Scânteind curată,
Acoperi poteci.

În frumoasele veșminte,
Voi vă rânduiți cuminte.
Să vă laud, n‐am cuvinte.
De‐aceea simplu vă spun:
Anotimpuri minunate,
Ce mult vă iubesc pe toate!
21
__________________________________________________

Ninsoare de primăvară

În livadă‐i primăvară.
Muguri, frunze și culori.
Ea se plimbă‐ncântătoare
Printre pomii grei de floare.

Pomii i‐aștern covor moale
Din rozalbele petale.
O‐ntâmpină cu ninsori,
Cu ninsori de dabe flori,
Și cu salbe
Din petalele rozalbe.
Și cunună‐i pun pe frunte
Din rozalbele mărunte.

Se‐ntâlnesc, a câta oară,
Cu o nouă primăvară?

22
__________________________________________________

Se drămuieşteo rază

Se drămuieşte‐o rază printre frunze.
În palmă îi primesc lumina caldă
Și o descânt litanic printre buze.
Apoi încet, încet o duc la frunte.
Căldura razei în suflet îmi pătrunde.

Aș vrea să mă scufund, ca într‐o scaldă,
În lumina caldă de primăvară
Strecurată prin frunza încă rară
A copacului în floare.
Și‐atunci descânt litanic printre buze
Razele toate drămuite printre flori
Şi printre frunze.

Mă‐nvăluie lumină și mireasmă,
Căldură și răcoare
De la copac, de la soare.

23
__________________________________________________

Primăvara în livadă

Primăvară, primăvară,
Dragul nostru oaspete,
Îți ies în întâmpinare
Muguri, frunze proaspete.
Și ninsori
Cad din nori
De dalbe flori
Așterându‐ți covor moale
Din rozalbele petale,
Pentru pașii tăi ușori.

24
__________________________________________________

Toamna
(rime ușoare)

Codri arămii,
Coaceri aurii,
Brume argintii.

Bucuria ochilor:
Farmecul culorilor,
Scânteierea brumelor.

Bucuria nărilor
E mireasma florilor
Și aroma fructelor.

Bucuria gustului
E dulceața mustului.

Învăluiri de răcoare,
Raza dulce de la soare.
Sub picioare,
Foșnet moale.
Vine toamna, pleacă toamna.
Bucurii, melancolii,
Caldul‐frigul inimii.

25
__________________________________________________

Toamna
(cea de roade plină)

Toamna cea de roade plină
Coace fructele‐n grădină:
Nuci și mere aurii,
Strugurei zemoși în vii
Printre frunze arămii.

26
__________________________________________________

Iarna

Fulgi de nea cu miile
Învelesc și deal, și vale,
Satele, câmpiile.
Fulgi de nea cu miile.

Păsări mici cu sutele
Zgribulesc pe unde pot.
Nu mai au glas bietele
Păsări mici cu sutele.

Copiii cu zecile
Trag de sănii la urcuș.
Lustruiesc potecile
Copiii cu zecile.

Toată valea e a lor.
Ocolește‐i pe departe!
O alunecă din zori.
Toată valea e a lor.

27
__________________________________________________

Om cu om nu se‐nțelege.
Țipă, râd, se tăvălesc.
Este un vacarm în lege.
Om cu om nu se‐nțelege.

Și din cer se cern, se cern
Fulgi de nea puzderie.
Pretutindeni se aștern.
Și din cer se cern, se cern.

28
__________________________________________________

Lacrima ţării

Lacrimă amară,
Suflet de țăran,
Unde‐i bucuria
Că ți‐a rodit glia,
Că vezi lanul vălurind,
Pâinea‐n cuptor rumenind
Și pe masă aburind?

Tu muncești degeaba.
Geaba‐ți este zdroaba.

29
__________________________________________________

Frumos Domnul tea gătit!

Patrie cu flori în glastre
Și pe câmpiile noastre,
Roșii, galbene și‐albastre,
Frumos domnul te‐a gătit!
Te‐a gătit că te iubește,
Te‐a ocrotit părintește
Și te ocrotește.

Ca să mergem înainte,
Popor român, o clădește!
N‐o lăsa pe mâini străine!
Ești stăpân, deci stăpânește!
Dumnezeu este cu tine.

30
__________________________________________________

Rădăcini

Nici un copac nu se urnește;
Unde răsare, acolo crește
Și, unde crește, acolo moare,
Ca toți copacii, ‐ în picioare.

Pasăre și om se umblă.
Copacul doar umbra‐și plimbă.
Ramurile‐și clatină,
În vânt frunzele‐și foșnește,
Dar locul nu‐și părăsește.
El nu pleacă prin vecini
Că îl leagă rădăcini.

Și de‐l retează cineva
Și este dus în altă parte,
De rădăcini el se desparte.
În trunchi seva nu mai curge
Și copacu‐ncet se stinge.
În trunchi seva nu mai urcă
Și copacul se usucă.

Dacă se mută cu rădăcini
Un alt pământ nu‐i mai priește.
Îi este greu printre străini
Și neamul lui se risipește.
31
__________________________________________________

Vino acasă!

Frate român, printre străini
Te dor în țară rădăcini;
Sunt rădăcinile de‐acasă;
Și dor de țară te apucă,
Și dor de țară de apasă,
Și dorul doare, nu se‐ncurcă.
Ești un copac ce se usucă.

Părinții cred că‐s dați uitării.
Tu plângi mereu de dorul lor,
De dorul țării.
Ei plâng nepoții care cresc
Și nu învață să vorbească
Frumoasa limbă românească.

Vino acasă la rădăcini!
Copiii să ți‐i crești români,
Ca să rămână ei stăpâni
Aici. Glia s‐o moștenească;
Ea este zestrea strămoșească.

Vino acasă!
Că țara mamă nu se lasă
La sărăcie și la greu.
Să te‐ajute Dumnezeu!
32
__________________________________________________

Vă amintim semne de ţară

În seară târzie
De toamnă cenușie,
Se‐aud cocorii,
Călătorii.

Vârf de săgeată pe sub nori,
Trec stoluri, stoluri de cocori
Strigând comenzi în limba lor.
Fac drumul lung spre alte zări
Și‐apoi se‐ntorc din depărtări
Într‐o eternă pendulare
După o hartă din instinct
Și o busolă pe pământ.

*

Vă așteptăm la primăvară!
Vă amintim semne de țară:
Țară rotundă‐ntre hotare,
În jur și‐n mijloc de Carpați
Din poale‐n vârf înveșmântați
Cu codri verzi.
Țară frumoasă și bogată
Cu podgorii și cu livezi,
33
__________________________________________________
Cu ape limpezi curgătoare,
Cu Dunăre și Mare,
De Domnul binecuvântată;
Ea este munte cu sfânta cruce
Sus, sus pe Caraiman
E cer senin cu soare
Şi uneori
Cu nori.
E și pădure,
E și livadă,
Este și lan.
E tricolor.
Este popor
Cu rădăcini adânci în timp,
Cu datini milenare
Aici am fost dintotdeauna,
Aici vom fi şi‐n viitor:
O țară şi‐un popor.

Un colț de rai de veți vedea,
Colțul de rai e țara mea.
Vă așteptăm cu drag şi dor.

34
__________________________________________________

Ia, semn de ţară

Să trăiască:
Cine‐o toarce,
Cine‐o țese,
Cine‐o coase,
Cine poartă
Ia noastră românească!

Doar românca noastră știe
Cum se lucrează o ie:
Pe pânză‐nălbită,
În război țesută,
În cruce croită,
Cusătură aleasă
Cu‐arnici și mătase:
Flori și floricele,
Frunze, frunzulițe,
Curg în râurele
Pe piept şi pe mâneci,
Pe umeri, altițe.

Doar românca noastră știe
Să coasă cu măiestrie
Preafrumoasa noastră ie
Și s‐o poarte cu mândrie.

35
__________________________________________________
Că orice codană
Care o îmbracă
Cu fote și bete
Strânse pe mijloc,
pe cap cu maramă,
Dintr‐o dată este
Mândră Cosânzeană,
Fata din poveste.

Pe trup de copilă,
pe trup de fecioară,
Pe trup de nevastă,
Ia‐i semn de Țară,

36
__________________________________________________

Frate Soare, soro Lună!

Soare, Lună,
Împreună,
Luminează
Și veghează.

Mai cunună:
Ba o fată de‐mpărat
Alungată
De‐al său tată
Și de mire căutată.
Și aflată,
Au încins o nuntă mare,
De‐au pus codrul în picioare.

Ba un mândru ciobănel
Cu trupul tras prin inel,
Frumos, încât altul nu‐i,
Cum suspina mama lui.

Soare, Soare
Frățioare,
Lună, Lună
Soră bună!
Ne vegheați de‐o veșnicie
De sus din tărie.
37
__________________________________________________

Descântec de casă

Intră rază pe fereastră!
Luminează casa noastră!
Cu lumină caldă, lină!

Tu, lumină caldă, lină,
În sufletul lui(ei) coboară
Răul din el(ea) dă‐l afară!
Luminează‐i mintea,
Descrețește‐i fruntea.
Și dezleagă‐i inima,
Și alungă‐i patima,
Să zică și vorbă bună,
Nu doar vorbă care tună.
Alungă din casă‐afară
Vorba aspră de ocară!
Să se ducă pe pustie.
Casa noastră să ne fie
Cuib de armonie
Și de bucurie!

38
__________________________________________________

Paparudărudă

Paparudă‐rudă
Leoarcă, nu doar udă,
Mergi de te usucă!
Tu nu știi adică?
„Ce e prea mult strică”

Te‐am chemat cu dragoste
Și‐ai venit ca pacoste;

Te‐am chemat cu buna
Și‐ai adus furtuna;

Te‐am chemat cu ploaie
Și‐ai adus puhoaie.

În loc să uzi strop cu strop,
Ai adus potop.

Paparudă‐rudă
Nu mai fi zăludă
39
__________________________________________________
Vino de ne udă!
Dar când vii la noi,
Udă‐ne cu ploi
Binefăcătoare!
Cu ploi roditoare!
Toate mai apoi
Să râdă la soare.
Adu bucurie,
Nu doar sărăcie!

Auzi, Paparudă?
Să nu fii zăludă!

40
__________________________________________________

Dragobete

E un zeu autohton.
Un Amor, un Cupidon
De pe plaiurile noastre,
Zân frumos iubit de fete,
Și se cheamă Dragobete.
Săgetează cu privirea,
De trezește‐n om iubirea.

Dragobete, Dragobete,
Nu te mai lega de fete
La cules de ghiocei,
Toporași și brebenei!

Le alergi prin codrul verde
Și nu le dai deloc pace.
Lasă, că și lor le place.
Tu te joci de‐a alergatul
Și de‐a prinsul,
Și de‐a sărutatul
Cu tot dinadinsul.
Ai pus ochii pe o fată,
Nu scapă nesărutată.

41
__________________________________________________
Fata dragă
Tot aleargă.
Nu‐i dai pace,
Dar îi place.
Mai că fuge,
Mai că stă.
Și se lasă‐mbrățișată.
Mai că vrea,
Mai că nu vrea,
Se lasă și sărutată.
Apoi fuge
Dragobete n‐o ajunge.
Zânule de Românie,
O mai prinzi la cununie!

Dragobete,
Măi băiete,
Ai ales‐o dintre fete.
De n‐apuci s‐o faci nevastă,
La anu' pe vremea asta,
La culesul florilor,
O aleagră alt fecior;
Că‐n fiecare flăcău
E un Dragobete;
Și‐n fiecare codană
E o Cosânzeană.

42
__________________________________________________

Un tricolor scris pe ogor

Privesc un lan în trei culori:
De roşu, galben şi albastru
Ce unduiesc sub cald de astru –
Un tricolor scris pe ogor.
Că până şi ogoru‐l creşte
Ca să simțim mai româneşte.

Glia română l‐a crescut
De sub ogorul românesc
Străbunii noştri ne vorbesc;
Străbunii noştri şi stăpâni;
Acestui sfânt pământ.
Să ne‐amintească de trecut;
Prezentul demn să îl trăim;
Să ne‐ngrijim de viitor.
Să ne păstrăm țara întreagă
Sub steagul nostru tricolor,
Semn de popor şi semn de țară
De vârstă multimilenară.

43
__________________________________________________

Aurul cenușiu

Un pom mărunt am fost într‐o livadă mare
Și am crescut frumos și‐apoi am dat în floare,
Și floarea‐n rod, și an de an
Am dat cu bucurie; am dat la fiecare
Din rod bogat să se‐ndulcească
Frumoasa zestre‐a minții să sporească.

Grijiți livada țării să rodească!
Din rod să se înfrupte un popor!
Frumoasa zestre‐a minții să sporească ‐
Aurul cenușiu ‐ inteligența românească.
Pentru trecut, prezent și viitor.

44
__________________________________________________

Învăţătoarei mele

Ne credem mari, dar suntem mici.
Noi suntem încă ucenici.
Mai avem mult de învățat.
Și călăuză‐i bunul sfat
Și faptele ce se învață
La școala dragostei de viață,
De oameni și de tot ce‐i bun,
Și de pământul cel străbun;
La școala dragostei de muncă;
Ne fie munca sfântă poruncă.

Învățătoare inimoasă,
Noi n‐am uitat și nu uităm
Atâtea sfaturi. Le urmăm,
Să arătăm ce'nalt visăm.
Învățătura ce‐am primit
Să ne rodească înmiit.

Iubita noastră‐nvățătoare,
Am vrea din suflet să vă dăm
Buchet de raze de la soare
Și de la inimi iubitoare.
45
__________________________________________________

Vă mulțumim și vă dorim
Ani mulți, și buni, și fericiți,
Și veșnic tânără să fiți!
Să vă‐ntâlnim peste ani buni:
Noi tot copii, deși bătrâni,
Și dumneavoastră, o bătrână,
Cu suflet tânăr și curat
Și cu un strănepot de mână!

46
__________________________________________________

Dor de părinţi

I

Prin vremea ce‐a curs fără milă,
Te văd, măicuță, o copilă.
Cum te zdrobeai muncind mereu,
Că fără tata era greu.

Noi eram mulți şi toți mărunți.
Din zori în noapte chinuiai
Pe câmp și‐acasă tu zoreai.
Și ai fi dărâmat și munți;
Când vine dintre gloanțe tata,
Să‐și afle trei băieți și fata.

Și când plângeai în miez de noapte,
De griji, necazuri și de dor,
Și eu plângeam pe înfundate
Și mă rugam lui Dumnezeu
Să‐l apere pe tatăl meu.

47
__________________________________________________

II
Durerea ei și‐acum mă doare.
Dar ne găsirăm alinare,
Că Dumnezeu ni l‐a întors
Întreg pe tata din război,
Ca să ne scoată din nevoi.

Și toate‐au mers iarăși pe dos:
Veni un mare tăvălug,
Le‐a luat pământ și cai și plug.
Le‐a dat necazuri din belșug.

Noi am crescut, ne‐am răspândit,
Ei au rămas de chin pe‐ogor
Și munca le‐a fost fără spor,
Că tăvălugul i‐a zdrobit.
Și uite‐așa anii s‐au dus
Și bătrânețea i‐a ajuns.

Dar tata iar ne‐a părăsit,
S‐a dus nu‐n lume, ci din lume.
Și la o vreme, încetinel,
S‐a dus și mama după el.

Mi‐e dor de dragii mei părinți
Atât de buni și de cuminți!

48
__________________________________________________

Plânge casa părintească

Unde‐s florile‐n fereastră,
Crăciunica și mușcata?
Toate au murit în glastră.
Liliacul pus de tata
Înflorea în curtea noastră.
Și el a tânjit și... gata.

S‐au uscat butucii‐n vie.
Pretutindeni crește iarba.
Casa noastră e pustie.
Clanța ușii‐i ruginită,
Coperișul s‐a stricat.
Plânge casa părăsită.
Nimic nu‐i ca altădat'

Nu mai este nimic viu.
Printre copacii uscați,
Urlă vântul a pustiu.

49
__________________________________________________

Ce trist e, Doamne, și pustiu!

Am fost pe‐acasă. Mi‐a fost dor
Să merg pe urma pașilor
Copilului de altădată;
Părinților de ani buni duși
Și fraților, și ei răpuși,
De parcă n‐au fost niciodată.
S‐au petrecut din astă lume;
Înșir pe sărindar doar nume.
Ce trist e, Doamne, și pustiu!
Privesc în jur și nu mai știu
Unde‐i copila pe care‐o caut.
Eu sunt copila, eu sunt bătrâna.
Trăiri și retrăiri se‐ngână.

50
__________________________________________________

Tatamoșu

Din primăvară‐n primăvară,
Din cireșar în cireșar,
Un colț de rai era livada
Celui mai mare gospodar.

Și casa lui nu se vedea
De trandafiri, înalți cât ea,
De multe soiuri și culori.
Mă îmbăta mireasma lor.

Un suflet mare el avea.
Altoi de pom, altoi de sfat
Avea de unde să tot dea
Spre rod mai bun și mai bogat.

A suferit apoi cumplit
Când a fost dus forțat din sat.
Cine‐ndrăznea să îl salveze
Din valul care l‐a luat?

Eu, ajungând din când în când
O lumânare să aprind
La tata‐moșu la mormânt,
Cu lacrimi pe obraz constat
Că oamenii nu l‐au uitat.
51
__________________________________________________

Așteptare grea

Un sat bătrân, doar de bunici,
Fără de fiice și feciori,
Fără nepoți mai mari,mai mici.
Bătrânii mor
De dorul lor.

O duc cam greu bieții bătrâni.
Pe umeri anii îi apasă.
Copiii sunt plecați de‐acasă.
Nu li‐e ușor printre străini
La ei n‐ajung;
Bătrânii plâng.

Le este bine, le este greu?
Știe doar bunul Dumnezeu.
Ei vor să știe că li‐e bine
Prin zările cele străine.
Dac‐or veni,
Le‐or povesti.

„Ce dor ni s‐a făcut de ei!
Îi așteptăm mereu să vină.
Și de nu vin, n‐au nici o vină;
Au treburile lor; ce vrei?”
Dar tot așteaptă
Cu ochii‐n poartă.
52
__________________________________________________

Mai trec mașini pe ulicioară
În zilele de sărbătoare.
La poartă mama dă să sară
„Nu sunt copiii noștri oare?”
O mâna dorul,
Da‐i greu piciorul.

Pân' a ajuns mama la poartă,
Mașina s‐a pierdut în zare.
Au obosit de așteptare,
Dar tot așteaptă.
Vor veni poate
Mai pe‐nserate.

S‐a lăsat noaptea peste sat.
Se duc bătrânii la culcare.
În rugăciune i‐au iertat.
I‐așteaptă‐n ziua următoare.
Și‐adorm târziu cu ei în gând
Mama plângând,
Tata oftând.

În zori de zi curtea e plină
Și dau buluc la patul lor
Fiice și noră, gineri, fecior;
Și nepoței mai mari, mai mici,
Îmbrățișează pe bunici,
S‐aline al lor dor.
Dar ce‐or simți
Bieții bătrâni
Când s‐or trezi?
53
__________________________________________________

Dunărea albastră

Ea curge cu valul;
Rămânem cu malul.
Etern călătoare
Spre soare‐răsare,
Străluce‐opalin
În cursul ei lin.

Curge opalinul,
Plinul sau preaplinul,
Pe‐aceeași cărare
Vălurind spre mare.

Încet, fără grabă,
Pe nimeni nu‐ntreabă
Unde este marea,
Care este calea.

La capăt de cale,
Cu brațe de apă,
Cuprinde pământul
Ca‐ntr‐o‐mbrățișare.

Și‐apoi opalinul
Se pierde în mare
Ca‐ntr‐un sărutat
Dulce și sărat.
54
__________________________________________________

Dunărea

Greoaie‐nte maluri,
Agale ea curge.
Și vine, de unde?
Și unde ajunge?

Din zare ea vine;
Se pierde în zare,
Mereu călătoare
Spre‐adâncuri marine.

Și din amurg în zori,
Din zori până în noapte,
Ea murmură întruna
Și își spune‐n șoapte
Povestea‐n balade:
Balade străine,
Balade române,
Pe drum adunate:

Tristețe și lacrimi,
Nevoi și necazuri,
Pe toate le‐adună
Pe cale din lume.
Spre mare le mână.
Le‐neacă‐n talazuri.
55
__________________________________________________

Zori de zi în deltă

Spre răsărit stele pălesc.
Purtat de lotcă în aval,
Nu mă mai satur să privesc
Și să ascult foșnet pe mal
Și clipocit ușor de val.

Un cor de păsări. Ce mai cor!!!
Un zbor de păsări. Ce mai zbor!!!
E un zbor scurt, un zbor ușor
Din creanga‐n creanga plopilor,
Un balet alb, încântător,
Ce mă desfată‐n zori.

Și‐am ascultat, și‐am tot privit
Uimit mereu, tot mai uimit.
Chiar mă credeam în paradis
Până ce dinspre răsărit
O rază‐n pleoape m‐a izbit,
Trezindu‐mă din vis.

56
__________________________________________________

Vuie marea

Vuie marea,
De trezește
Toată zarea.

Valuri, valuri,
Tot aleargă
Înspumate
Către maluri.

Pe sub stele,
Pe sub lună
Vuie marea
Ca nebună.

57
__________________________________________________

Sau trezit stihiile

Nu sunt stele, nu e lună.
Norii fulgeră și tună.
Vântul urlă, cerul toarnă,
Apa mării se răstoarnă.

Urlă marea nebunește.
Toată zarea se trezește.
Marea‐i vie, marea‐i trează,
Armăsarii ei nechează.

S‐au trezit stihiile
Și răcnesc cu miile.
Spumegă furiile,
Aleargă urgiile.

E război cumplit în larg.
Nu iartă nici un catarg.
Mână marea munți de spume.
Fierbe marea‐n clocote.
Parcă se‐aud clopote,
Parcă e sfârșit de lume.

58
__________________________________________________

Vântul și marea

Vântul în brațe cu marea;
Marea în brațe cu vântul.
Vântul se avântă
Cu marea la trântă.
Marea face spume,
Vrea să îl sugrume.
De sus toarnă, toarnă.
Valuri se răstoarnă.
Vântul vrea s‐o sece,
Marea să‐l înece.
Vântul crește, crește,
Rafală, rafală.
Marea clocotește,
Dă pe dinafară;
Sporește avântul
Să‐nghită pământul
Ca‐n vremea lui Noe.
Dar nu are voie:
Pus‐a Dumnezeu
Pe cer curcubeu.

59
__________________________________________________

Acalmie

Rar și rar nu val
Trece peste mal.
Unduiri din zare,
Tremurări ușoare,
Tremur lunecos;
Parcă‐s o chemare
La îmbrățișare
Cu‐a mării răcoare
Sub caldul de soare.

60
__________________________________________________

Chemarea mării

Ceru‐i de cristal,
Marea‐i de opal.

Se simte o boare.
Tremurări ușoare
Unduesc din zare.

Tremur unduios,
Murmur lunecos,
Rar și rar un val
Trece peste mal.

Parcă‐i o chemare
La îmbrățișare
Cu‐a mării răcoare
Sub caldul de soare.

61
__________________________________________________

Simfonia aripilor

Aripi, grație în zbor,
Într‐un albastru decor.
Pescărușul e actor.
Un balet de alb și sur
Între ape și azur.

În cădere de‐o secundă
Sparge apa, se afundă,
Parc‐ar vrea să se ascundă,
Dar se‐nalță în lumină
Cu mișcare balerină.

Marea murmură un cântec.
Totul e ca un descântec:
O albastră simfonie,
Mai frumoasă dintr‐o mie,
Pentru marele actor,
Pentru pescărușu‐n zbor
Într‐un albastru decor.

62
__________________________________________________

Tsunami I
(Balaur zgâlțâie pământul)

Balaur zgâlțâie pământul
Și intră‐n panică oceanul,
Și clocotește, și aleargă
Cu pași de valuri Indianul.

Își uită țărmul de‐o vecie.
Înaintează și apoi,
Uitându‐și drumul înapoi,
Dărâmă‐n cale,
Ucide și doare;
Potop peste toate.
El seamănă spaime,
El seamănă moarte,
Și lacrimi, și vaier,
Și geamăt și jale,
Și foame, și sete,
Miasme în aer...
Și nimeni nu poate
Să ostoiască
Jivina flămândă
Ce vrea să cuprindă
Pământul cu moarte.
Și nimeni nu poate
S‐o ostoiască.
63
__________________________________________________

Copiii își strigă părinții.
Părinții copiii și‐i strigă,
Dar strigătul lor e‐n zadar
Că valul înghite iar și iar.

Pe țărmu‐n vacarm
Mii de glasuri se‐aud:
Copiii țipând,
Părinții strigând,
Oceanul mugind
Și valul vuind,
O lume jelind.

Dar vocile‐amuțesc
Că valul le răpune.
Doar apele vuiesc;
O lume moare‐n spume
În spume și în tină,
În tină și‐n ruină.
Nimic nu mai rămâne.
Din iureșul de ape
Cine‐ar putea să scape?

Unde erai tu, știmă?
N‐ai apărut deloc
Și ai lăsat să vină
O altă Hiroșimă
Cu apă, nu cu foc!

64
__________________________________________________

Tsunami II

Doi prichindei neștiutori,
O soră și un frate mic,
Înaintează‐ncetișor,
Prudent, spre valul inamic.
Și fug apoi, ca el să‐i prindă
Doar de călcâi, cum deseori
Se întâmpla, făr' să‐i cuprindă.

Dar valul cască asupra lor
O gură mare de abraș.
Ei fug din cale‐i, dar n‐au pași
Așa de mari ca să‐l întreacă.
Acesta nu e val de joacă.

Ei n‐au putere să alerge
Și îi cad pradă; se îneacă.
Sub ochii mamei ei dispar.
Îi strigă mama lor, năucă;
Îi strigă în zadar.
Ea roagă valul să‐i aducă
Teferi copiii, înapoi
Să îi aducă pe‐amândoi.

Se‐aruncă tata‐n disperare
65
__________________________________________________
După cpiii în vâltoare,
Dar nu‐i putere să‐i mai scape
El este înghițit de ape.

Femeia‐i singură sub soare.
De‐acum pe nimeni nu mai are.
E răvășită și buimacă
Și de durere nu mai poate.
Ea urlete de fiară scoate.
Cât de bogată mai era
Și‐acum, cât de săracă!

Cu cine‐n luptă să se pună?
Și cui durerea să o spună?
O Himalaie de durere
Strivește‐n jurul ei o lume.
Nimic nu poate să mai spere.
Va mângâia de‐acum plângând
Trei îngeri, doar în gând.

Rătăcitoare‐ndurerată,
Strigă întruna disperată:
„Doamne! E greu!... E tare greu!...
E greu de îndurat năpasta!...
Copiii mei! Și soțul meu!...
Sunt singură pe lumea asta!”

Cât de bogată mai eram!
Și‐acum, cât de săracă!

66
__________________________________________________

Vin apele învolburate

Vin apele învolburate.
Puhoi în munți,
Puhoi în șes,
Puhoi în văi
Și peste tot,
Și peste toate;
Puhoaiele învolburate
Distrug și vieți,
Distrug și sate
Și sărăcie lasă‐n urmă,
Iar oamenii‐s o biată turmă
Lovită de‐un dușman de moarte‐
De apele învolburate.

67
__________________________________________________

Lacrimi în ploaie

Norii se‐adună,
Cerul se‐ncruntă,
Fulgeră, tună,
Vine furtună.

Se‐nvolbură vântul
Și apă din cer
Se toarnă, se toarnă
Mustește pământul.

Șuvoaie, șuvoaie;
Tot umflă pâraie.
Amenință‐n cale,
Duc totul la vale.
Și‐n suflete‐i fulger
și tunet
și vaier,
și vuiet,
și jale;
Din ochi curg șiroaie
Lacrimile‐n ploaie.
Case se răstoarnă,
De sus toarnă, toarnă.
Se‐nvolbură vântul,
Mustește pământul.

68
__________________________________________________

Ploaie binefăcătoare

Din cer cad picuri de cristal.
De cine știe unde urcă!
Le cară norul greu în cârcă
Și ni le plouă nouă‐n dar;
După o trudă de o vară,
S‐avem belșug în lan de grâu,
Belșug de aur în hambare,
Belșug de apă în izvoare
Și apa din belșug în râu;
Pe iarbă boabe de răcoare
Lucind și strălucind în soare.

69
__________________________________________________

Jocul în natură

Pământul astăzi se adapă
Din darul cerului, de apă.
Și fiecare frunză poartă
Pe verdele‐i mândre podoabe
De cristal limpede, în boabe.

Dar vine soarele, le fură.
El norului le dă apoi
Și norul le plouă‐napoi
Precum e jocul în natură.

70
__________________________________________________

Ceaţa

Ceață, ceață
Șugubeață,
Dis‐de‐dimineață
Ești pusă pe glume.
Numai umbre văd prin tine.
Nu cunosc nimic, pe nimeni.

Tu mă tot ascunzi de lume
Și ascunzi lumea de mine.
Tu te joci „de‐a baba‐oarba”
Și „de‐a v‐ați ascunselea”.
Dacă vine soarele,
Se joacă „de‐a prinselea”.

Te dovedești și iubeață:
Mă săruți pe mâini, pe față
Cu răceală,
Umezeală.
Ce‐ndrăzneață!!!

Stai că vine sfântul soare
Și cum tu nu ai picioare
De scăpare,
El se‐ntinde
71
__________________________________________________
Și te prinde,
Și te soarbe,
Și te‐nghite.

Ia aminte,
Ceață deasă,
Răcoroasă
Și apoasă!

Nu‐ți mai bate joc de lume!
Nu te mai ține de glume!
Gluma repede se curmă;
Soarele de hac îți vine.
Și cine râde la urmă
Râde mult mai bine.

72
__________________________________________________

Cerul meu

Cerul meu cu lună nouă,
Cerul meu cu lună plină,
Cerul meu cu luminele,
Cerul meu, boltă senină,
Cerul meu de‐odinioară
Al copilăriei mele,
Te visez, a câta oară?
Doar deasupra satului
Unde te‐am privit întâi.
Apoi mereu te‐am privit
În senine nopți de vară
Din cerdacul de la țară.
Cu mâinile căpătâi,
Privindu‐ne față‐n față,
Te‐nvățai pe dinafară.

Cerule, seară de seară
Mi te‐am citit ca pe‐o carte
Din răsărit în apus,
Din miazăzi‐n miazănoapte.
Chiar de ești așa de sus,
Chiar de ești așa departe,
Eu cu ochii te‐am ajuns.

73
__________________________________________________

Și‐acum, când ajung în sat,
Privirile mi le‐nalț
La tine, senin de smalț.

Toate s‐au schimbat. Și eu.
Ai rămas la fel mereu,
martor pentru veșnicie
La câte‐au fost și‐au să fie.

74
__________________________________________________

Cerul peste lume este o minune

Lumină de lună,
Străluciri de stele
Împodobesc noaptea,
Iar eu, printre ele,
Culeg luminele.
Culeg de o salbă,
În plutire albă
Ca un fulg de nor
Pe cer călător.

Pulberi de lumină,
Pulbere de stele;
Frumoasa podoabă
Se prinde‐n sprâncene,
O culeg pe gene
În noaptea senină.

Lumină de lună,
Străluciri de stele,
Văluri diafane
Mă‐nvăluiesc moale.
Și în calea mea,
Tot mereu plutind,
Mai culeg o stea
În păr să o prind.
75
__________________________________________________

Privesc cu nesațiu
Necuprinsul spațiu:
Cerul peste lume
Este o minune
Plină de minuni
Și de alte lumi.

Sub mine‐i abis.
Înaltul mă cheamă
Cu muzica sferelor
Lină și divină.
Mi‐e teamă și‐mi place
Acest dulce zbor
Lin și‐nălțător
În atâta pace.

Trezindu‐mă apoi din somn,
Mi‐a părut rău c‐a fost doar un vis,
C‐a trebuit brusc să cobor
În trupul greu, trupul ușor.

76
__________________________________________________

Steaua mea

De bolta nopții se animă stele, stele.
Care e steaua‐mi hărăzită dintre ele?
O fi o stea mai mică? O fi o stea mai mare?
O fi mai pe aproape? O fi în depărtare?
Se ține bine încă sau în curând dispare?
Aș vrea să stea acolo sus,
Să nu păgubesc cerul lumii
Cu‐al meu neînsemnat apus.

77
__________________________________________________

Levitaţie

E noapte liniștită și mă plimb
Prin iarba din grădina de acasă
Ca pe‐o planetă verde fără timp.
Și uit de tot, și de nimic nu‐mi pasă.

Privirea‐mi se lipește de bolta cerului.
Cerul privindu‐l, simt că amețesc.
Vrăjitu‐m‐au sclipiri de pe cuprinsul lui.
Ușoară, spre înalturi lin pornesc.

Și printre stele‐alerg în zbor hoinar.
Dar mă opresc din marele cutreier,
Că mă trezește din zborul meu stelar,
Din iarba‐nrouată, un țârâit de greier.

78
__________________________________________________

Luna

Văd luna‐n țăndări printre cetini
Împodobindnd un brad bătrân,
Urcând încet, încet spre vârf,
Ca glob în pomul de Crăciun.

Sau ca făclie‐n lumânare
În noaptea sfântă de Înviere,
Lumină pură ce sfințește
Și ne aduce mângâiere.

Înspre înalturi se desprinde.
Străluce în urcuş pe cer
O mai şi stinge câte‐un nor
Şi iarăşi o aprinde
Să dea lumină tuturor.
Să strălucească tremurător
În unduirea apelor.

79
__________________________________________________

Norul

Croiesc cu închipuirea,
Din nori albi, cam ce voiesc.
Caut și apoi găsesc.
Uneori ne ajutăm.
Împreună ajustăm
Un copil cu păr vâlvoi,
Un moș Martin cam greoi
Un cățel sau un pisoi.
Și câte toate
Se poate.

Autorul?
Este norul.
El se mișcă,
El pictează;
Sugerează.

În limbajul lui de spume
Multe are noru‐a spune ‐
O mulțime de poveşti ‐
Dacă ştii să le citești.

80
__________________________________________________

Spectacol pe cer

Norul îmi dă cam tot ce‐i cer.
Eu îl ajut de pe pământ,
El mă ajută de pe cer
Și îmi oferă rând pe rând:
Ba un copil bucălat,
Ba un Cupidon buclat,
Ba un Pegas, coamă‐n vânt,
Munți înalți și văi adânci
Sau o capră sus pe stânci.
Munții descresc, stânci dispar,
Alte priveliști apar.

În spume albe și din spume,
Povești se‐ncheagă minunate.
Privesc cum se perindă toate.
Citesc într‐o altfel de carte.

81
__________________________________________________

Cumulușii

Norii albi, acolo sus,
Multe văd și au de spus.
Nu au nimic de ascuns.
Creează mereu povești.
Să tot stai să le citești.
Și cum stau întins pe iarbă,
Privind spumele cerești,
Iată, văd un moș cu barbă.
Moșneagul apoi dispare,
Altceva în loc apare.
Ce să fie? Să nu crezi!
E o capră cu trei iezi.
Mă uit după lup prin nor;
Dau de‐un urs ce, fără zor,
Se destramă și dispare.
Apoi stau și mă întreb
Ce surpriză mai apare?
Se conturează un cerb.
Cerbul meu nu zăbovește.
Îndată s‐a transformat
Într‐un cal frumos, comat.
Și pe spatele lui crește
Făt‐Frumos, fiu de‐mpărat.
Alături în șa apare
82
__________________________________________________
Cosânzeana din poveste.
Doamne, ce frumoasă este!
Dar au dispărut îndat'.
Ce s‐o fi mai întâmplat?
Nuntă mare, se‐nțelege,
Ca în basme; asta‐i lege.

Ce e drept; e o plăcere
Cumulușii să‐i privești
Și, privind, să plăsmuiești
Precum norul îți oferă,
Precum mintea ta o cere,
Zeci și sute de povești.

E frumos ca uneori
Să visezi cu capu‐n nori.

83
__________________________________________________

Sunt planete locuite?

Ce este acolo sus?
Sunt planete locuite?
Cum sunt „oamenii” de‐acolo?
Ne vom întâlni vreodată?
Ne vom vorbi în cuvinte
Sau doar minte de la minte?
Ne vom fi înțelegând
Dialogând gând cu gând?
Oricum fi‐va, pace fie
Între Cosmos și Pământ!

84
__________________________________________________

Hercinicii

De la‐nceput de lume,
Bătrâni pe continent,
Din mari ajuns‐au mici,
Din uriași, pitici,
Hercinicii de‐atunci,
Hercinicii de‐aici.

Cireadă sunt de tauri
Pe dobrogene plaiuri,
Dormindu‐și somnul lin
Din Istru‐n Euxin.

Spinări încovoiate,
Cu temelii adânci
Din cremene și stânci.
Sau creste mai semețe
Privind încă‐ndrăznețe.

Cireadă sunt de tauri,
Spinări încovoiate,
Povești adevărate
Din cremene și stânci,
Hercinicii de‐aici,
Hercinicii de astăzi,
Hercinicii de‐atunci,
Din vremi adânci, adânci.

85
__________________________________________________

Terra ne duce și neaduce

Și iar ne despărțim de soare.
Ne duce Terra la culcare
Pe sub cerul cu nori,
Pe sub cerul cu stele,
Pe sub cerul cu lună.
Noapte bună!

Veghind la somnul nostru dulce,
Terra ne duce și ne‐aduce,
Cu grijă pe rotundul său,
În fața soarelui din nou
Să ne lumineze viața.
Bună dimineața!

Și iar e noapte, și iar e zi;
Vom adormi, ne vom trezi.
Vom adormi, ne vom trezi...
Și astfel zilele se scurg.
Din zori până‐n amurg
Și din amurg în zori.
Ne plimbă şi în jur de soare
Planeta noastră călătoare.
Noi suntem veșnic călători:
Călătorim, călătorim;
Umblăm prin Cosmos și nu știm.
86
__________________________________________________

La umbra Pământului

Ascult ale mele gânduri.
Vin și pleacă rânduri, rânduri.
Ele vin, le mai alung,
Ies în cale‐mi sau m‐ajung,
Fug de ele; mă aleargă
Ziua‐ntreagă.

Apoi când se înnoptează,
La umbra Pământului,
Dau repaus minții mele;
O‐ncredințez somnului,
Dar nu poate sta; visează
Câte‐n lună și în stele.

87
__________________________________________________

Să îngrijim Pământul!

E bine pe Pământ;
Avem aici de toate.
Și‐apoi ne cară‐n spate.
Putem să‐l îngrijim?
El poate să ne poarte,
Oricât îl necăjim.

Pământul ne iubește
Și, orișice i‐am face,
Pământul rabdă, tace,
Dar până într‐o zi.

Să îngrijim Pământul,
Că el ne este casa, masa și mormântul!

88
__________________________________________________

Măria Sa, Pământul

O sferă printre sferele în mers.
Pierdută‐n infinitul Univers.
E mic, dar pentru om este imens.
Oftează și se zvârcolește uneori,
Și geme din adâncuri, și scoate fum pe nări.
Și‐apoi, talaz după talaz,
Oceanul îl îneacă în necaz.
Și peste toate‐acestea noi venim
Să‐l zgâriem,
Să‐l găurim,
Să‐l desfrunzim,
Să‐l afumăm,
Să‐l zgâlțâim,
Să‐l otrăvim.
Îl facem de rușine și ocară,
Iar el, cuminte, ne suportă și ne cară.

Măria Sa, Măria Sa, Pământul,
Ne este casa, masa și mormântul.

89
__________________________________________________

Dar nimănui de Terra nu îi pasă.
Potopul după noi! Acum vrem multul.

Se scutură în spasme, îi este cald și frig
Și soarele‐l usucă, și apele‐l înving,
Și ici, și colo puterile‐i se sting.

Respiră tot mai greu Măria Sa, Pământul!...

90
__________________________________________________

Așa se naște timpul

Constant, de‐o veșnicie,
Mereu îngemănate,
Urmează noaptea zilei
Și ziua după noapte.

Ne învârtim întruna
Dând ochi mereu cu astrul.
Așa se alternează
Cernitul cu albastrul.

Și‐n lungul‐larg ocol
Oval, pământu ‐acest
Se‐nvârte și aleargă
Pe drumul său celest.

Ne‐ndepărtăm de soare,
Ne‐apropiem de el,
Purtați cu drag în cârcă
De‐un uriaș prâsnel.

91
__________________________________________________

Navigator în spațiu,
Purtându‐ne la bord,
El soarelui și‐arată
Când polul sud, când nord.

Așa se naște timpul
Și anii egali trec,
Iar oamenii‐i adună,
Petrec și se petrec.

92
__________________________________________________

E pur si muove!

Galileo Galilei
Este unul dintre cei
Care‐au ars o viață‐ntreagă
Să afle și să‐nțeleagă,
Adevărul despre lume
Şi să susțină anume
Că nu soarele se umblă,
Ci pământul se preumblă.

Era greu de înțeles.
I s‐a intentat proces.
La proces a retractat,
Dar în final, indignat,
A strigat doar patru slove
Celebre: „E pur si muove!”
Susținând pe Copernic.
Deci n‐a retractat nimic.

A apus orb și bătrân,
Umilit, dar demn stăpân
Pe idei ce nu apun.

93
__________________________________________________

Trăiește clipa, dar nu oricum!

Soarele răsare, soarele apune.
Seara, dimineața,
În amurg, în zori,
Noaptea, ziua‐ntreagă,
Ani mulți sau puțini,
Fericiți sau triști,
Ne petrecem viața.
Liniști și tumult
Se‐ntâlnesc în noi.
Anii vin și pleacă
Ne fac vechi și noi.

Aceasta este viața –
O clipă‐n veşnicie.
Trăieşte clipa cu înțelepciune!
Trăieşte clipa cu fapte bune!
Trăieşte clipa în hărnicie!
Culege zilei bucuria
Şi ale vieții bucurii!
Nu rătăci pe‐al vieții drum!
„Carpe diem!”, dar nu oricum!

94
__________________________________________________

Tictac

Tic‐tac! tic‐tac!
Ascult tic‐tacul unui ceas.
Parcă o secure lovește‐ntr‐un copac.

Ascult cum trece timpul mut
Secundă cu secundă,
Minut după minut.

Tic‐tac! tic‐tac!
Mereu și mereu
Lovește securea
În copacul meu;
Până‐ntr‐o zi
Când nu voi mai auzi
Tic‐tacul.
S‐a prăbuşit copacul.

95
__________________________________________________

Iubesc mult răsăritul

Nu am ce‐i face timpului.
Lovește‐n mine fără milă.
Și mă cioplește cum îi place lui.

El stă mereu, mereu la pândă.
Îmi fură viața secundă cu secundă.
Îmi fură viața puls cu puls.
Și soarele alunecă‐n apus.

Iubesc mut răsăritul
Și soarele mai sus.
Nu prea iubesc apusul;
Am parte de apus.

96
__________________________________________________

Astai viaţa

Unde se duce timpul ce trece?
Tu îl petreci, el te petrece.
De unde vine timpul ce vine?
Tu treci prin timp, timpul prin tine.
Pe unde trece, el lasă urme:
Artist, sculptează cu talent,
Cu răbdare, migală și spor,
Într‐un perpetuum prezent
Între trecut şi viitor.
Apoi devine nerăbdător;
Cioplește parcă din topor
Îți schimbă trupul
Îți schimbă fața .
Cu milă, binevoitor
Te consolează cu „asta‐i viața!”

97
__________________________________________________

Ascult liniștea

Aud dangăt de talangă
Topindu‐se‐ncet, încet...
Liniștea stăpână este
Ca‐ntr‐o noapte de poveste,
Ca‐ntr‐o noapte de poet.

Aud seva‐n firul ierbii
Și în trunchiuri, și în creangă,
Și cum gâzele aleargă,
Foșnetul de frunze verzi,
Plesnind mugurii‐n livezi.

Aud susur de izvor
Și clipocit printre pietre,
Fumul cum iese din vetre,
În înalturi cum se pierde.

Aud cum răsare luna
Și pe cer cum se prelinge,
Cum câte un nor o stinge.

Ascult liniștea din aer
Toarsă dintr‐al bolții caier;
Mă inundă‐n valuri line
Gonind tumultul din mine.
98
__________________________________________________

Liniște și tumult

Noapte cu lună,
Noapte cu stele,
Noapte senină,
De poezie,
Noapte divină
De rugăciune,
Noapte de vis,
Noapte de dor,
Noapte de nuntă,
Noapte de șoapte,
Noapte de‐alint,
De somn ușor
Până în zori,
Noapte de tihnă
Și de odihnă.

Noapte de beznă,
Noapte de spaime,
De insomnie,
De gânduri o mie,
Noapte de veghe
Sau de priveghe,
De întrebări
Fără răspuns,
99
__________________________________________________
De așteptări
Până în zori;
Noapte de plâns.

Și câte toate
Se‐ntâmplă în lume
Doar într‐o noapte!

Doamne, orice noapte
Cu sau fără stele,
Cu sau fără lună,
Fă‐o, Doamne, noapte bună,
Pentru cine‐nghenunchează
Și își binecuvântează
Noaptea cu o rugăciune
Înainte de culcare!
Împăcându‐se cu sine,
Se împacă cu o lume.
Și‐mpăcându‐se c‐o lume,
Se‐mpacă cu sine.

100
__________________________________________________

Undes florilen fereastră?

Unde‐s florile‐n fereastră,
Crăciunica şi muşcata?
Toate au murit în glastră.

Liliacul pus de tata
Înflorea în curtea noastră
Şi el a tânjit şi... gata.

S‐au uscat butucii‐n vie
Ptretutindeni creşte iarba,
Casa noastră e pustie

Nu mai este nimic viu
Copacul meu s‐a uscat.
Ce trist e, Doamne, şi pustiu!

Îmi e dor de casa noastră,
De părinți mi‐e tare dor,
De florile din fereastră,
de grădinița cu flori!

101
__________________________________________________

La hramul bisericii

E zi de mare sărbătoare.
Bat clopotele‐n satul meu.
Se‐aud în sat și pe ponoare
Și‐n cer aude Dumnezeu.

În zi de sfântă sărbătoare,
Pe ulițele satului,
Pășește smerit fiecare
Să intre‐n Casa Domnului,
S‐aprindă câte o făclie,
S‐asculte Sfânta Liturghie.

E zi de sfântă sărbătoare.
Ard lumânări în sfeșnice.
Fum de tămâie‐nmiresmat
Își face cale spre Înalt.

Prinoase și pomelnice,
Și sărindare‐n Postul Mare
Se‐aduc aici spre sănătate,
Spre pomenire și iertare.
102
__________________________________________________

Satul cinstește sfântul care
Veghează fără încetare
Deasupra Casei Domnului ‐
Bisericuța satului.

E Sfântul Gheorghe,
Oșteanul și martirul sfânt;
Ne ocrotește pe pământ,
Ne‐ndreaptă pașii rătăciți,
Să fim mai buni și mai smeriți.

103
__________________________________________________

Săi pomenim în rugăciune

Între măguri și măgurele,
Pe malul unui pârâiaș,
Au poposit mocani cu turme,
Veniți din Munții Făgăraș
Lângă românii băştinaşi,
Lângă mai vechii transhumanți.
Și le‐a plăcut satul, se vede,
Că mulți
N‐au mai plecat în munți.
Și din puținul lor puțin,
Cu ajutor din cer, divin,
Au cutezat ca să zidească
pentru o viață creștinească,
Un sfânt locaș de‐nchinăciune.
Și s‐a clădit sfânta minune
Cu bani puțini, cu inimi bune,
Ca să vegheze peste ani
În satul nostru de mocani.

Domnul din cer să‐i pomenească
Pe bunii și străbunii noștri,
Autohtoni pe malul Roștii,
Și‐apoi pe cei bineveniți
104
__________________________________________________
Din țară românească
În țară românească.

Să ne‐amintim de ei mereu,
Să‐i pomenim în sărindare
Și‐n rugăciuni pe fiecare
În sfânt locaș de închinare.
Să ne‐amintim de ei mereu
Să‐i odihnească Dumnezeu!

105
__________________________________________________

Caloriferul

Pipăind caloriferul
De e rece sau călâi,
Mi‐am făcut o socoteală:
Când e cald, el dă căldură,
Când e rece, dă... răceală.

Când e vară, îți convine.
Ce te faci când vine gerul?
Indicația ne vine:
Înc‐o haină pe tine
Și‐nvelești caloriferul
Cu niște pături mai groase,
Ca să nu mai „radieze”
Ziua, noaptea, frig în case.

Nu răcești nici tu, nici casa,
Caloriferul nu crapă;
Scapi și tu de frigul iernii,
Și caloriferul scapă.

Voi, copii, n‐aveți habar.
Aceasta‐i poveste veche.
Pomenim de ea mai rar.
Azi caloriferul arde,
Dar mai mult la buzunar.
106
__________________________________________________

Eu nu plâng

Bunicuțo, tu să știi
Că nu plâng ca alți copii.
Dimineața, când mă scol,
Fac gimnastică, mă spăl
Și fac ordine în casă.
Mă așez apoi la masă,
Mănânc, nu sunt mofturoasă,
Și cresc mare, sănătoasă,
Înțeleaptă și frumoasă.

107
__________________________________________________

Copil fără noroc

Sărman copil fără noroc,
Nu știi măcar nici în ce loc
Ai deschis ochii către lume,
Și nici cine ți‐a dat un nume.

Cuvântul „mamă” îl spui arar.
Câtă durere și cât amar
În suflet de copil uitat!
Eu te cunosc după oftat.

Îți desenezi mama ades.
Desenul tău n‐are‐nțeles.
Tu n‐ai văzut‐o niciodată;
Nu știi, copile, cum arată.

Cum să‐i pui ochi și nas, și gură?
Nu ai nevoie de‐o figură.
O vrei pe mama ta, copile;
Tu o aștepți de ani de zile.

Ai vrea bogat și tu să fii
De mamă, ca și alți copii;
Să simți sărutul ei fierbinte
Și mângâierea pe‐a ta frunte.

108
__________________________________________________
Și iar oftezi, sărman copil
Crescut între pereți de‐azil.
Ești geamăn cu a ta durere,
Copile fără mângâiere.

Ridică fruntea sus și luptă
Și greul vieții îl înfruntă,
Și pe măsură ce tu crești,
Viața să ți‐o rostuiești!

S‐ajungi părinte de copii
Și mângâiere să le fii!
Să lași în urmă un trecut;
Să le dai lor ce n‐ai avut!

109
__________________________________________________

Când îmi vine nepoţica

Când îmi vine nepoțica,
E ca‐n basme, e ca‐n rai;
Nu muncesc, nu fac nimica,
Nu ridic un fir de pai,
Că muncește nepoțica.

Nu stă o clipă pe loc
Toată ziulica.
Este hărnicuță foc.
Mânca‐o‐ar bunica!

(Adaptare antonimă după versurile anonime
„În vacanţă la bunica”)

110
__________________________________________________

Păcăleală

Într‐o zi bunica mea,
Glumind cu mine, mi‐a spus
Să‐i duc niște fulgi de nea
În pumnișor; și i‐am dus.

Când buna a căutat
În pumnul meu de pitic,
Am rămas tare mirat.
Nu era nimic, nimic.
Doar apă era, un pic.

E adevăr, nu‐i poveste,
Că zăpada apă este.

111
__________________________________________________

Ariciul

Un arici cocoloș
Urcă dealul ca un moș.

‐Ce cauți, moș Cocoloș,
Cu cojocu‐ntors pe dos?
Ai pierdut ceva pe jos?
Și de ce, moș Ghemotoc,
Mergi de parcă stai pe loc?

‐N‐am pierdut nimic pe jos.
Mersul mi‐e anevoios.
Am picioarele prea scrute
Și nu pot să merg mai iute.

Cojocul nu e pe dos.
Așa este el țepos
Să îmi fie de folos.

112
__________________________________________________

Raţa și răţuștele

Lipa, lipa pe cărare,
Merge rața înspre lac:
„Am pierdut un pui se pare...
Doamne, Doamne, ce mă fac?

Ia să‐i număr cu răbdare:
Unu, doi, trei, patru, cinci, șase,
șapte, opt, nouă zece.
Oh! Sunt toți! Spaima îmi trece.”

Lipa, lipa legănat,
Duce puii la scăldat.
Maca, maca, maca, mac!
Merg voioși spre lac.

113
__________________________________________________

Omul de zăpadă

Copilandrii jucăuși
Au ieșit la săniuș
Și‐au făcut om de zăpadă
Alături de derdeluș;
Toată lumea să îl vadă.

Primăvara a venit.
Omul de zăpadă nu‐i.
S‐a topit.
De dragul cui?

Raza caldă e de vină.
Ea l‐a mângâiat ușor
Și el s‐a topit de dor.
Tot mai mic, și mai mic,
Pân' a rămas un pitic
Și apoi, nimic.

S‐au găsit în locul lui
Cușma, ochii, nasul şui
Și‐o mătură‐a nu știu cui.

114
__________________________________________________

Cu uratul

La‐nceput de an şi lună,
În amurg de seară bună,
Umblăm cu uratul.
Strigăm cât ne ține gura
Să răsune satul.
Aho, aho, măi flăcăi!
Ia sunați din zurgălăi!

Aho, aho, copii şi frați,
Stați aşa şi ascultați!

Bună seara, gospodare,
Deschide poarta cea mare
Să intrăm cu plug cu boi,
Brazdă adâncă să are!
Facem multă gălăgie,
Ca toată lumea să ştie
Că e mare sărbătoare.

Aho, aho, stați aşa
S‐auziți ce va urma.

115
__________________________________________________
Am venit şi cu buhaiul
Ce din putină tot rage
Când de coadă‐l trage.
Avem bici de şase coți
Împletit în fire şase
Şi cu sfârcul de mătase.
Relele să le plesnească;
Să le tragem de urechi,
Înapoi la anul vechi!

Aho, gazde primitoare,
Ia ascultați o urare
Pentru anul care vine:
Cele bune să se‐adune,
Multă, multă sănătate,
S‐aveți în viață de toate!
În câmp brazda de sub plug
Să vă aducă belşug!
Multă bucurie‐n casă,
Belşug de pâine pe masă!
Şi credință, şi iubire,
Şi‐nțelegere, şi spor!
Mai sunați şi din talangă,
Trageți buhaiul să ragă,
Plesniți cât puteți din bici
Şi‐apoi să plecăm de‐aici
Să urăm la altă gazdă
Să‐i tragem în curte brazdă!
116
__________________________________________________

Fluturașul

Fluturaș frumos,
Sprinten și sfios,
Zbori din floare‐n floare,
Iei pe aripoare
Mireasmă, culoare.
Alerg după tine,
Dar te pierd mereu
În zigzagul tău.

Știu că îți convine
Să te joci cu mine:
Tu pe sus
Și eu pe jos;
Tu zburând,
Eu alergând;
Tu mai stând pe câte‐o floare,
Eu căutând pe cărare.
În zigzagul tău,
Să te prind, e greu.
Și‐apoi nici nu vreau
Să îți fac vreun rău.

117
__________________________________________________

Eu sunt fetiţă cuminte

Dragă mamă, dragă tată,
Eu sunt fetiță curată,
Gospodină, ordonată
Și cuminte
În cuvinte,
Că vorbesc frumos.
Și în faptă ‐
Toate le fac cu folos.

118
__________________________________________________

Mama are ajutor

Mama are ajutor.
Tot ce fac, eu fac cu spor.
Sunt o fată pricepută.
Nu las treaba începută.
Nu amân treaba mereu,
Că se‐adună și e greu.
Și apoi este rușine
Și râde lumea de mine
Că‐i dezordine în casă,
Că în casă e murdar,
Că de treabă n‐am habar.

Mă pricep să fac de toate
Că‐s atentă și adun
Tot ce e frumos și bun.
Și gospodărind cu spor,
Mama are ajutor.

119
__________________________________________________

Întrebare 1

Codri, lacuri și izvoare,
Lună, luceferi și stele,
Seri pe dealuri, marea‐n valuri,
Domnitori în lupte grele
Și o țara mare‐ntinsă
De la Nistru pân'la Tisă;
O țară de glorii, o țară de dor,
Căreia‐i prevede mare viitor.
Un freamăt din ram în ram
Și plopii fără soț la geam.
Și nuntă mare‐n codrul des.

Și, ca poet neînțeles,
El spune dorul ce‐l mai are:
Ca la o margine de mare
Să moară și să îl îngroape.
Și codrul să‐i fie aproape.

120
__________________________________________________

Întrebare 2

I‐ai plânge de milă poate
Când, nostalgic, povestește
Câte toate, câte toate,
Dacă nu ar face haz
De întâmplări cu necaz.
Vede‐n anii ce s‐au scurs
Pe Smaranda hărnicind,
Vatalele‐n sat vuind
Și‐o Smărăndiță bălaie,
Și pe Sfântul Nicolae,
Și‐un copil bălai, sfrijit
Și fricos, și pricăjit,
Negustor, fără noroc,
De pupeze‐n iarmaroc.
Hoț poftitor de cireșe
De la babe megieșe.
Și apoi, ciucur de râie,
Spălându‐se cu leșie.
Și când s‐a făcut mai mare,
Furând câte‐o sărutare
De la fetele sprințare
Pe la câte‐o șezătoare.

121
__________________________________________________

Ţeposul

Pedant, țepos,
Fudul, orgolios,
Un scaiete, ca scaieții,
Cu țepii uscați și copți
Se tot agață de toți.

Zice‐o floare lângă el
Cu glas blând și subțirel:
‐Dar tu ce mai faci, vecine?
De ce ești așa tăcut
Și‐ncruntat, și abătut?

‐Eh, așa sunt eu de fel;
Aș înțepa, m‐aș certa,
Dar nu am cu cine.
Și de ce‐ntrebi? Ce‐ai cu mine?
Vezi să nu mă iau de tine!

‐Nu vecine, vai de mine!
Eu nu am nimic cu nime.
Dar să știi că nu‐i frumos
Să fii așa harțăgos.
122
__________________________________________________
Și‐apoi nici nu este bine
Să te‐agăți de orișicine
Să te cerți cu cine‐ți vine.

‐Ba chiar am chef să mă cert
Și voi începe cu tine.
N‐am nevoie de morală;
Nu‐ți dau ție socoteală.
Sfatul tău nu‐i pentru mine,
N‐am nevoie eu de sfat.
Sunt deștept, le știu pe toate
Sunt scaiete învățat
Și manierat.
De‐aceea ți‐o spun pe șleau:
Pleacă să nu te înțep!
Fac ce vreau; că știu ce vreau.

‐Știi ce vrei, dar nu vrei bine,
Că tu nu știi nici crâmpei
Din ce trebuie să vrei.

La atâta răutate,
Floarea s‐a retras deoparte.
Degeaba învățătură
Dacă nu îi folosește,
Dacă nu s‐a educat.
Las' să stea fără vecină!
Are inima haină
Și nu știe să se poarte.
123
__________________________________________________
Să se certe el cu sine,
Dacă nu are cu cine.

Stând mereu așa țepos,
Ocolit de toți și toate,
Îi merge totul pe dos
În singurătate.

Niciodată și niciunde
Să nu fii țepos!
Singur viața ți‐o complici
Fără de folos
Și fără amici.

Hei, fabulă, bine zici!
Zi‐ne, zi‐ne! că ne‐nveți
Să fim flori și nu scaieți.

124
__________________________________________________

Ghiocelul

Ghiocel, mititel
Gingaș clopoțel;
Primăvara n‐a venit,
Iarna e în toi
De ce ești așa grăbit
Să ajungi la noi?

Dragii mei, eu mă grăbesc
Primăvara s‐o vestesc.
Bucurie să strecor
În sufletul tuturor.
Să semăn gândul curat
Alb ca mine, ne‐ntinat.

125
__________________________________________________

Crifrele

1 e ca un cârlig,
2 s‐a cocoşat de frig,
3 e ca un colăcel.
Cine a muşcat din el?

4‐i ca un scaun mic,
5 e ca un polonic,
6 stă cu capu‐n jos,
7 sare‐ntr‐un picior
Cu mâinile‐ntinse‐a zbor.

8 e‐ntregul colăcel,
Că nu s‐a muşcat din el.
9 e un 6‐ntors,
10 e un cârligel
Cu un ou mic după el.

126
__________________________________________________

Vorba dulce mult aduce

Vorbele rele, vorbele grele sunt gunoi ieşit din noi;
Sunt vorbe bube ieşite din hrube de suflet mic şi de nimic;
ca bolovanii, ca şobolanii, ca să strivească, să otrăvească.

Iar vorba bună e rază de lună, e rază de soare, petală de
floare, e boabă de perlă şi cântec de mierlă, de ciocârlie
vara‐n tărie; e îndemn sfânt în liturghie.

Vorba bună‐i ca o boare de răcoare, în dogoare;
Ca o rază de soare pe gerul cel mare, ca o floare dând
culoare în câmp de mohor; ca un cântec de vioară ce te
împresoară alinând vreun dor.

Nu vorba ce tună, ci vorba cea bună îi leagă pe oameni;
de‐aceea s‐o semeni, s‐aline durere în clipele grele
şi să şteargă lacrima, să vindece inima.

127

Poezii, Ioana Borzea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Poezii, Ioana Borzea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Idei, gânduri, simţăminte

conştientizantă față de lumea de Dincolo, care este lumea

adunat mereu, mereu/În trunchiul copacului meu/N‐am

S-ar putea să vă placă și