1

2
3
 Coordonator:
Eugen Georgescu

4
Ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu
Postfață de Mariana Anghel

Timișoara, 2022

5
 Eugen Dorcescu și Mirela-Ioana Dorcescu, 2022.

Coperta I: Reproducere (domeniu public) după celebrul tablou

„Edecarii de pe Volga” (1870 - 1873) al lui Ilia Efimovici Repin
(1844 - 1930).
Pagina 1: EUGEN DORCESCU, în Pavilionul din Parcul Dacia,
Timișoara. 2 iunie 2022. Fotografie de Mirela-Ioana Dorcescu.

Consilier editorial: Eugen Georgescu.

Coperta: Mihaela Gruber.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DORCESCU, EUGEN
Leviatanul : Poeme uitate / Eugen Dorcescu ; ed. critică
de Mirela-Ioana Dorcescu ; postf. de Mariana Anghel. -
Timişoara : Eurostampa, 2022
ISBN 978-606-32-1228-4

I. Dorcescu, Mirela-Ioana (ed.)

II. Anghel, Mariana (postf.)

821.135.1

Editura Eurostampa
Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26
Tel.: 0256-204816
edituraeurostampa@gmail.com
office@eurostampa.ro
www.eurostampa.ro
Tipărit la Eurostampa

6
7
8
POVESTEA
MANUSCRISELOR
DORCESCIENE

9
10
 Eugen Dorcescu a scris foarte mult. Ceea ce a pu-
blicat e un vârf de aisberg. Suficient pentru a impune un
mare scriitor, recunoscut drept mistic profund, abisal,
poet metafizic și religios, deopotrivă român și euro-
pean.
Dar opera submersa?... Filele de manuscris, da-
tate și semnate de autor, înghesuite în dosare strâns le-
gate și în cutii ermetice și misterioase, încă din 2015,
erau pregătite de Eugen Dorcescu însuși pentru o
eventuală istorie literară sau/și pentru o îndreptățită
posteritate. Zbateri și șoapte ale filelor încredințate
mie, ca soție, începând din vara lui 2019, mi-au dat de
înțeles că ele se cereau grabnic publicate, neapărat în
timpul vieții autorului, pentru a-i întregi și reliefa cre-
ația, dar și pentru a beneficia de girul său.
Scrierile au vibrația lor. Vremea lor. Într-un fel
greu de explicat, te fac să conștientizezi de ce anume
le-ai întâlnit. Pe cele mai multe dintre manuscrise,
Poetul le și uitase, pe altele nu le concepuse, în niciun
caz, pentru tipar. Fiindcă n-avea răbdare să le citească,
nicidecum să le transcrie, i le citeam eu. Observam
11
adesea cum tresare, cum devine brusc foarte atent,
încordat, transpus în realitatea cea veche, în spiritul lor
actualizat. Eu le-am citit pe toate. Erau rânduite cu o
disciplină infailibilă, cu un rar simț al devotamentului
față de text și al respectului pentru truda creatoare.
Aproape toate au fost scrise la masa lui de lucru, din
sufrageria ce dădea în terasă și, mai departe, în lungul
bulevardului Liviu Rebreanu din Timișoara. Numai
câteva caiete, conținând însemnări de jurnal, au pără-
sit, temporar, acel loc. Le-am cules la domiciliul nostru
de acum, de pe Str. Burebista, din orașul meu natal,
atât de iubit de scriitor. În bătaia clopotelor de la Bise-
rica din Piața Dacia. Am traversat pandemia, am trecut
șase luni prin războiul proxim, cu aceeași preocupare:
de-a aduce la lumină manuscrisele.
Selecția mea a ținut cont exclusiv de realizarea
estetică a documentelor. Îmi reproșez, de pe acum, că
am lăsat pe dinafară atâtea altele ce meritau, poate, un
loc printre cele publicate. Fie nu le-am remarcat, din
diverse pricini, fie am respins texte excelente, numai
fiindcă nu se potriveau gustului meu sau modului în
care structurasem un volum de poezie sau de jurnal, ori
pentru că ar fi contravenit, prin mesaj sau limbaj, sta-
turii demne și impozante a Poetului creștin, de altitu-
dine clasică, Eugen Dorcescu. Așa cum l-am cunoscut
și l-am venerat de șapte ani încoace. Așa cum l-am pre-
zentat studenților și cititorilor mei.
Tot ceea ce am reținut din noianul manuscriselor
este înregistrat în zeci de fișiere. Pe cele nepublicate
12
intenționez să le păstrez în variantă electronică și să le
folosesc în cercetările mele curente, cu trimitere exactă
la locul citat: Ms. și data.
Pentru stabilirea cuprinsului fiecărui volum, a
structurii sale, am apelat, în mod firesc, la experiența
de creație și la expertiza editorială ale Poetului. În acest
scop, am făcut, evident, împreună, o și mai drastică se-
lecție de texte, asupra rezultatelor căreia am convenit
în deplina armonie și bună credință ce ne caracteri-
zează, având ca unică țintă calitatea fiecărui volum.
Eugen Dorcescu s-a situat pe poziția autorului real,
implicat activ în stabilirea formei definitive a volume-
lor – un adevărat privilegiu pentru mine, ca îngrijitor
de ediții. În subsidiarul cărților, ca și în eter, rămân
idei, opinii, argumente, emoții din foarte animate dia-
loguri (adeseori sclipitoare) trecute sub tăcere.
Din păcate, foarte multe dintre „galbenele file”
vor continua a fi manuscrise, revenind la vechile lor
locuri, întru – cine știe cât de lungă – așteptare. Vor fi
atinse, poate, peste decenii, de alte priviri curioase și
îndrăznețe, iubitoare de literatură autentică, aparținând
unor „persoane umane” pricepute să le valorifice. În
integralitate, manuscrisele sunt, în acest moment, im-
posibil de editat. Providența va decide când și dacă vor
trebui să apară absolut toate.
Leviatanul. Poeme uitate este volumul cu care
noi încheiem publicarea extraselor din manuscrisele
dorcesciene. Este al cincilea dintr-o serie vegheată de
Divinitatea căreia Îi datorează și Îi închină Poetul toată
13
creația sa. În toamna anului 2022, Leviatanul. Poeme
uitate se așază după Agonia caniculei (2019), Îngerul
Adâncului. Pagini de jurnal – 1991-1998 (2020), Adam.
Pagini de jurnal – 2000-2010 (2020) și Aproapele. 111
Psalmi și alte poeme (2022). Din punct de vedere can-
titativ (peste 1500 de pagini tipărite), aceste volume
reprezintă mai bine de jumătate din creația lui Eugen
Dorcescu. Dar calitativ? Rămâne ca exegeza să decidă
valoarea lor și însemnătatea muncii de recuperare exi-
gentă, dar parțială, cum am menționat deja, a manus-
criselor destinate unui viitor din care, cel puțin fizic,
nu vom face parte.
Noi punem punct aici.
Am ajuns la un bun sfârșit. Nu cred că se poate
contesta calitatea și ținuta intelectuală a acestei resti-
tuiri, ce respectă întocmai normele filologice și axiolo-
gice ale unei ediții critice, dar, mai ales, îl oglindește
deplin pe inconfundabilul și valorosul scriitor român
Eugen Dorcescu. Se regăsesc în manuscrisele publi-
cate toate temele, tumultul existențial și rafinamentul
expresiei sale artistice. Se poate urmări, de la o etapă
la alta, parcursul său exemplar de creator și de slujitor
al lui Dumnezeu. Ca într-o subliniere a ceea ce a fost
esențial în viața și în creația sa. Apreciate, deopotrivă,
în studiile recente, publicate, majoritatea, în paginile
culturale ale ziarului „Timișoara” și reunite în volumele
omagiale ocazionate de importante aniversări (50 de
ani de activitate literară – Despre opera lui Eugen
Dorcescu – 2021; și 80 de ani de viață – Eugen Dorcescu
14
în „Timișoara” – 2021). Acestea poartă semnăturile
unor personalități ale literaturii actuale, de bineme-
ritată notorietate: Zenovie Cârlugea, Radu Ciobanu,
Ion Pop, Iulian Boldea, Mircea Lăzărescu, Livius
Petru Bercea, Iulian Chivu, Elisabeta Bogățan,
Florin-Corneliu Popovici, Constantin Stancu, Lucian
Bureriu, Șerban Foarță, Marian Odangiu, Cornel
Ungureanu, Alexandru Ruja, Maria Nițu, Adrian Dinu
Rachieru, Ion Pachia Tatomirescu, Veronica Balaj,
Ana Pop Sîrbu, Monica M. Condan, George Stroia,
Marius Terchilă ș. a.; sau ale unor importante fețe
bisericești din urbea noastră: Părintele vicar dr. Ionel
Popescu, Preot dr. Ioan Bude, Preot Horia Țâru, Pastor
Ticu Leontescu; și, nu în ultimul rând, ale unor debu-
tanți foarte promițători în critica literară: Anișoara-
Violeta Cîra, Silvia-Gabriela Almăjan, Mariana Anghel,
Marian-Cătălin Ciobanu, Mariana Pâșlea, Ana-Maria
Radu, Cristina-Liliana Diaconița, Maria Costa-Bălan,
Dragoș Micaciu ș. a. Se adaugă nume importante din
literatura spaniolă, precum Andrés Sánchez Robayna,
Luis León Barreto, Coriolano González Montañez,
Jaime Siles, Maria Cinta Montagut, Luis Sanz Irles;
dar și din cea franceză: Claude Le Bigot etc.
În 2021, alături de soțul meu, am pus bazele unei
școli de interpretare a textului literar. De altfel,
Leviatanul este dedicat acesteia: Școala de literatură
„Eugen Dorcescu-80”, ai cărei cursanți, cu evoluții
foarte încurajatoare, îl au ca Magistru (și ca subiect de
cercetare) pe distinsul Poet.
15
 *

Cu tristețea oricărui sfârșit, nostalgică, mă des-

part de manuscrisele ce m-au însoțit trei ani bătuți pe
muchie. Multe dintre ele au fost împachetate și duse
deja în apartamentul nostru de pe Bulevardul Liviu
Rebreanu. Celelalte vor avea, în curând, aceeași soartă.
Închei însă acest capitol cu o mare mulțumire sufle-
tească: aceea de a fi reușit să îndrept un număr important
de manuscrise spre lumea literaturii, alcătuind din ele o
parte însemnată a operei lui Eugen Dorcescu. La mo-
mentul oportun. Optim. Cu voia Domnului...

Mirela-Ioana Dorcescu
Timișoara, 2 septembrie 2022

16
17
18
Privesc, pe masă, blândul meu condei:
Îl port și când nu-l port. Și zi, și noapte.
Hârtia albă, în – albă – carnea ei,
E plină de tăișuri și de șoapte.

Condei avea și tata. Însă el

Îl mânuia spre-a desluși vreo carte.
Eu am făcut la fel. Dar și-n alt fel:
Am dus condeiul tatei mai departe.

Bunicul – Dumnezeu să se îndure

De duhul lui – trudea, și el, la scris.
Plimba penița iute pe zapis,
Ca pe-o închipuire de secure.

Străbunii mei, popor întrezărit

În tulburata sângelui oglindă,
S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,
Pe sabie, pe lance sau pe flintă.

19
 Îi știu pe toți. Îi simt. Plugari, oieri,
Cu snopul de săgeți într-o desagă,
Călugări, scribi, în post și privegheri,
Ori călăreți, înveșmântați în fier,
Rotind în soare lanțul greu cu ghioagă.

Din începuturi, fiecare-și duce

Destinul către mine, cel de-acum.
Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,
Cu-aceleași semne: grai, și neam, și cruce.

Când Domnul e cu noi, cine să sfarme

Acest torent de duh și de cuvânt?
Condeiul meu, condeiul meu cel blând,
E cea mai oțelită dintre arme.
(12.12.1999 - 11.07.2022)

20
 CAMELOT
1
1

1
Camelot, Camaloth: castelul legendarului rege
medieval Arthur și al Cavalerilor Mesei Rotunde.
21
22
1

Pesemne-am fost cândva la Camelot,

Cu umbrele ce-n negură trecură.
Eu? Umbră între umbre mă socot.
Tresare brațu-mi singur când îmi scot
O haină ce-amintește de armură.

Pe cine-arăt, pe cine îl ascund

Unei priviri ce nu știe de vreme?
Cu el vorbesc, aceleia-i răspund,
Strivindu-i între sumbrele embleme.

Răsare din adâncuri, când și când,

Un colț de stei, sub lună, între ape.
Sau un izvor, când liniștea, căzând,
Îl face viu, deodată. Pe aproape.

Și-n timp ce șoapta liniștii ascult,

Întrezăresc un chip. Cel de demult.
(19.12.1980)

23
 2

Aceleași stânci. Același asfințit.

Aceleași ape gri. Aceeași sare.
Pe marmură – zigzaguri sclipitoare.
Sub bolta mării: ramuri de granit.

Aici e miezul visului. Aici,

Oștenii dorm adânc pe halebarde,
Iar valu-n jur dansează-n cercuri mici.
Aici, necontenit, o faclă arde.

Cămările sunt, toate, scări de vânt

Și ape destrămate. Ceața scade
Și crește iar: o ploaie de pământ,
Împestrițând tăcutele cascade.

De-aceea când te cațări printre stânci,

Privind genunea, galben, discul lunii
Descinde, ca un fir; cobori, pe brânci,
Și iarăși urci cărările genunii.
(31.08.1977)

24
3

Mă recunoști? Același sunt. Treceam,

Demult, sub bolți. Acuma, din genune,
Mâna ți-o prind, alăturea, prin geam.
Zvâcnind și neștiind să se-mpreune.

Poate că-n vid și-n vis făptura mea

Se pierde, mistuită de văpaie.
Una suntém. Uitarea e-o perdea.
Noi, două roți cu dinți ce se-ntretaie.

Și, dincolo de mine, doar atât:

O mare care valvele-și rotește,
Solare, peste-adâncul mohorât –
Și-n albăstrime, reci oștiri de pește.

Dar de la el la mine? Și apoi?

În ce găoace-ai fost mai înainte?
Să-ți zic doar eu? Să zicem, totuși, noi?
Poate cândva ne vom aduce-aminte...
(1980)

25
 4
Trezește-te, sunt solul, celălalt!
Pătrund acum sub straja casei tale.
Tot așteptând, cu ochii spre înalt,
Ai adormit, de-a latul, peste dale.

Pe colțul mesei, vinul revărsat

Pătrunde lemnul, picură-n aramă.
E patul răvășit și încleiat,
Oglinda coapse rumene destramă.

Străinul sunt. Ci, iată,-i redeschis

Tablou-ntreg, din lespezi până-n grindă.
Privește-l, smuls din iad și paradis,
Cu chipul tău deasupra, în oglindă.
(1980)

26
5

Perlate mări. Un zid. Și, lângă el,

Hulpáva mare. Gura ei îl mușcă
Și zvârle spumă albă spre crenel.
Se zbate marea-n nesfârșita-i cușcă.

Ea arde-n adâncime. Între stânci.

Și, doar atunci când luna se aprinde,
Plimbând, prin coridoarele adânci,
Mulțimea ei de spectre suferinde,

Atunci, sub plasa apelor, pe mal,

Involtă, își desface-n neguri floarea
Ea, perla; ea, regina de opal;
Ea, crinul din abis. Nemuritoarea!
(1980)

27
 6

Acestea toate-s dure cărămizi.

Sunt lespezi grele. Albele mortare
În șiruri trec. Pe umerii lichizi
Ai mării, e-o cetate călătoare.

Cine străpunge noaptea? Iarăși nu-i

Decât absența straniei prezențe.
Privit de sus, conclavul de statui
Închipuie eterne reverențe.

Sunt trup? Sunt duh? M-ating și nu mă simt.

Răsar din val și iar în val mă leapăd.
Sunt eu, doar eu, stiletul de argint,
Tăind oglinda-n lung, până la capăt.
(10.11.1980)

28
7

Nici el, nici tu și nici altcineva

Nu va putea nicicând s-o mânuiască:
Stă-n colț, de-o parte,-n umbră, lancea grea,
De alta, trupul gata s-o primească.

Cadranul toacă vremea. Eu, la fel,

O simt cum curge-n mine, cum se strânge,
Spre miezul ființei. Tainicul oțel
Așteaptă hrana-i fragedă de sânge.

Un dialog tăcut și înțelept:

Nu se grăbește semnul, nu-ntârzíe.
Stau drept în soare. Soarele, pe piept,
Mi-așază blânda lui hemoragie.
(13.12.1980)

29
 8

Închis e orologiul. Apa doar,

Ce picură pe ziduri, îmi aminte
Că, dincolo de pojghița de var,
Același timp alunecă-nainte.

Afară-i râul. Râul e și-aici.

Cetatea e-o solemnă piruetă.
Sub cerul gri (o ploaie de furnici),
Căderea vizierei se repetă.

M-așez pe lemn și valurile-ascult.

În zidul meu de carne se-nfiripă?
Nu-i val, nu-i zid, e-același vechi tumult,
Din care m-am trezit numai o clipă.
(18-19.01.1981)

30
9

Letargic, iată râul în amurg.

Privit din buza turnului, când luna
Își trage, greu, năvodul dinspre burg
Și urcă trepte, una câte una.

Sub farul lunii, pajiștile cresc

Și-ating pădurea-n poale. Înșiși murii
Din zaua lor de piatră șiroiesc
Argint bătrân pe coamele pădurii.

Cărări și stalactite. Aburind.

Donjonu-i plin de lună până-n creastă.
Și vântul – nevăzutul labirint –
În care galopezi, sub noaptea vastă.
(1981)

31
 10

În negura cetății, rece far,

Încearcă luna-n vis a te reține,
Cu focul ei cețos, tentacular,
Cu mângâieri thanatice, feline.

Desigur, frigul bolții te-a pătruns,

Cu lancea lui, din creștet la călcâie,
Căci soarele, sărac și neajuns,
E mort și-n plină zi, ca o momâie.

Dansează luna. Vag și întrerupt.

Străbate coridorul. Își răsfrânge
În viziere chipul pal și supt.
În timp ce, roase-ncet, pe dedesubt,
Armurile șoptesc și-asudă sânge.
(30.12.1981)

32
11

Dintr-un noian de zile, o închin

Pe cea de astăzi Sinelui. Terasa
Coboară, se scufundă-n luminoasa
Fântână-mi purtătoare de venin.

Și-ascunde-atât de bine negru-i chip,

În ochii mei, dublura? E atolul
Ce umple, neștiut și tainic, golul,
Mustind, în suflet, ud, ca un polip.

Să caut în oglinzile de fier

Tăișul frunții? Fruntea să-și ridice
Dorința pură? Freamătul de bice
Al soarelui mă-nvăluie sub cer.
(09.12.1981)

33
 12

Simt vremea cum mă surpă. Sunt un turn,

În care, ritmic, pumnul mării bate.
În valuri (verzi oglinzi încercănate),
Își spală luna palidul coturn.

Și chipul. Neguroasele făpturi

Multiplicate-n zare-s numai una.
Panașe de zăpadă pune luna
Pe creștetul tăcutelor armuri.

O, sufletul! În zidul lui cărunt,

Pier razele și valurile. Chipul
Din zare își amestecă nisipul
În rumegușul turnului ce sunt.
(05.02.1984)

34
13

Ne spintecă obrazul un pumnal,

Pe care brațul timpului îl ține.
Din mine urcă-ncet, de lângă mine,
Tăișul lui prelung, medieval.

E în cetate vremea. O aud

Cum calcă, rar și ritmic, peste dale.
Cobor, din nou, în grota cărnii tale,
Ca-ntr-un veșmânt fremătător și ud.

Întoarce-ți iar privirile-napoi:

Doar ele spun ce nu se poate spune.
Vai, ochii noștri! Punți peste-o genune,
În care suntem, veșnic, amândoi.
(05.02.1984)

35
 14

E rândul meu, sau tot al celuilalt?

Te uită: stă sub ziduri. Încifrată,
Tăcerea lui desface din bazalt
Două sticliri de lacrimă sărată.

Potrivnici suntem: calme oglindiri,

Din ceas în ceas, ne-aduc tot mai aproape.
Narcoticul aceleiași priviri
Ne clatină, asemeni unei ape.

Vom fi necruțători, prea bine știu.

Ce straniu vom pluti-n eternitate!
Ne strânge-un singur trup, ca un sicriu –
Tu, precursor! Învinsule! Tu, frate!
(18.01.1984)

36
15

Coboară-ncet amurgul peste-o scenă

Cu spectatori confuzi. Se-ntoarce burgul
În sine însuși. Rumegă amurgul
Nutreț de aur tulbure-n arenă.

Arena-i însăși piața. O incintă

În care trubadurul își desfată
Urechile cu vocea-i încleiată.
Acord și sens se-ntrec să se dezmintă.

Un ochi de fier discerne anvergura

(Atent și programat e numai pentru
Neantul vocalizei) cu măsura
Ce crește dinspre margini către centru.

Aici e și miracolul, scăparea

Truverului din mijloc. Scurt, pătrunde
În apele havuzului. Oriunde,
(La fel, oricând), un strop e însăși marea.
(26.08.1981)

37
 16

De sus, din clinul geamurilor. Cresc

Spre apa neagră turlele. Grilajul
Și umbrele pe dale se-mpletesc:
Umbre și lănci ce-și flutură penajul.

Balansul umple ghizdurile, când,

Pe pod, sub noaptea albă, vocea-n grilă
O sparge halebarda, fulgerând.
Și prora curge lung, ca o reptilă.

Iar tu aștepți, cu treapta sub genunchi.

Ex hoste pulvis. Memini exempli.
Așa-ți dorești: de sus, din negrul unghi,
Încet să te retragi: să te contempli!
(10.09.1980)

38
 NUNC
FLUENS
2
2

2
Nunc fluens („acum curgător”, „timp curgător”, „timp”,
„existența umană”) și Nunc stans („acum statornic”, „prezent
etern”, „eternitate”) sunt două concepte filosofice și teolo-
gice de îndelungată tradiție și de strălucit prestigiu, începând
cu Patristica, traversând Scolastica, până în vremea modernă.
Iată un citat celebru: „Nunc fluens facit tempus, nunc stans
facit aeternitatem” [Boethius (480 d.H.-520 d.H.), De
Consolatione Philosophiae]. Cf., infra, nota 4.
39
40
1

Ziua
începe sub semnul
soarelui negru.
El mă aduce, și azi,
în lumea de neagră lumină
a celor ce știu.
Am dinainte, pe masă,
o sabie cu nenumărate
tăișuri.
Cu ea mănânc, cu
ea mă îmbrac,
cu ea dorm,
cu ea tac,
cu ea scriu…
(13.09.1992)

41
 2

Stau lângă zid (de veacuri!) și-L aștept.

De câte veacuri? Soarele măsoară
Un timp pierdut. Și zaua, peste piept,
Plutește, ca o pulbere, ușoară.

Ușoară e și lancea. Solzi de fier

Din trupu-i se desprind și-mi curg în mână.
Ruginile o macină și pier,
Amestecate-n iarbă și țărână.

Iar iarnă și iar vară. Vânt și ploi.

Și iarăși nea, și iar furtuni și grindini.
El nu se-arată. Veșnic amândoi,
Vlaga mi-o bea, lipsind de pretutindeni.
(13.05.1980)

42
3

La pragul zilei, tremur și Te chem.

Mă vezi? Nemărginirea Ta mă știe?
Întreaga lume-n juru-mi, strânsă ghem,
Se rotunjește, cât o sihăstrie.

Mă smulg din crusta-i dură numai când

Cărarea-n pâcla zărilor se-nfige.
Atunci, spre valuri, soarele născând
Coboară-ncet din nori pe catalige.

Străbat, de veacuri, calea. Biciuit

De-un foc ascuns, de flăcările Tale.
Sub ochiul care tremură-n zenit,
Mă duci din infinit în infinit,
Abia zărit, uituc, preafericit:
Un fir de colb pe sfintele-Ți sandale.
(13.05.1980)

43
 4

Din casele bătrâne, rând pe rând,

Bătrânii se retrag. Își mută casa
În liniștea preabunului pământ,
Mângâietor și rece ca mătasa.

În urma lor, odăile rămân

Sub stăpânirea negurii. La ușă,
Ca-n așteptarea fostului stăpân,
Veghează o făptură de cenușă.

Copacii cresc. Lăstarii trec prin geam,

Șopârle inocente umplu scara.
Albine, struguri, mere dulci pe ram
Și un abis de floare primăvara.

E bine-aici. De ce ai regreta?
Da, fiecare-și află, astfel, partea:
Și cel plecat, și cel ce va pleca;
Natura fericită, ca și moartea.
(05.03.1989)

44
5

Copil fiind și rătăcind pe Grote

(Un loc umbros, cu fân și cu pășuni),
Pe urmele solarelor rulote,
Uimit de-atâtea pașnice minuni,

L-am întâlnit, deodată, în adâncul

Pârâului, pe prunduri, la izvor.
Pe-atât de mic, pe cât de-nalt, Parângul
Se înălța în urmă-mi, ca un nor.

Stătea în apa limpede și rece,

În lumea nesfârșită, sub un cer
Neștiutor, și el, că vremea trece,
Că toate se re-ntorc și toate pier.

Ființa peisajului. Ființa

Ce-l face fericit și veșnic viu.
Iluminare tragică-i conștiința:
Nu pier decât aceia care știu.
(05.03.1989)

45
 6

Din sumbra deprimare matinală

Cum să mă smulg? Să-mi spui, în care fel
Zilei să-i dau, și vieții-ntregi, un țel,
Să fac din scrum o țintă ideală?

Cuvintele, de-atâta pritocire,

Se scurg, treptat, cu zecile de mii,
În lacul unei mari sinonimii –
Egale toate-n sunet și menire.

Și gândurile, suplele idei,

La fel, nu duc niciunde, se destramă,
Ca în romanțe frunzele de-aramă,
Sub ploaie, sub zăpadă și polei.

Zadarnice sunt toate. Pieritoare.

În Carte scrie clar și poți citi:
„Făcut e omul spre a suferi,
Precum scânteia trebuie să zboare!”
(06.08.1990)

46
7

Ce poate-nchipuirea să invente!?
Realul însuși are sens și glas.
Te uită: burgul poartă pe obraz
Răni lungi, dezgustătoare, purulente.

Câmpia doar își mai aduce-aminte

De zare, de distanțe, de neant,
De râul ce absoarbe diamant,
De norii prinși în munte, ca-ntr-un dinte.

Aleile (răni tulburi) zac în soare

Și-abcesele frunzișului se sparg.
Iar virușii aleargă-n lung și-n larg,
Pe cosmicele morții maxilare.
(18.10.1991)

47
 8

Amărăciunea taie, ca o spadă,

Crevase-adânci în suflet și pe chip.
Plutim, într-o furtună de nisip,
Și oameni și neoameni, la grămadă.

Ce loc mai are spiritul aici,

În jungla bestială și flămândă?
Aici, oricare gest e salt sau pândă,
Orice cuvânt e-o piatră, sau un bici.

Acestea ne sunt firea și măsura.

Astfel ne ilustrăm în univers –
Printr-un liant paradoxal, invers.
Și ucigaș, și diabolic: ura.
(03.03.1992)

48
9
Caisul
proaspăt îmbobocit ieri, în zori,
mă-ntâmpină astăzi
cu-o deflagrație roză de flori.
Nu știe de gropi, de gunoaie,
de troleibuzele rămase în pană.
Nu-i pasă de nimicnicia, de mizeria noastră
umană.
Peste noapte, când noi
ne-afundam în zadarnice vise,
el seve mișca prin arterele-i
tainic deschise.
Și acum, nu nouă ne vorbește.
Nu nouă
ne-aduce buchetul imens de
corole, miresme și rouă.
Noi suntem eșecul, rebutul, greșeala,
un abis
de cais
ne desparte.
Noi am fost liberi s-alegem,
el nu.
Și-am ales
drumul silhui spre neliniște, spre angoasă și moarte.
(16.03.1994)
49
 10

Aș minți dac-aș spune că nu simt

uneori
un cutremur în suflet, un spasm,
o săgeată de dor,
când amintirea, ca-ntr-un caleidoscop sadic,
chinuitor,
reînvie
peisaje, și chipuri, și clipe,
din iluzoria-mi copilărie.
Cât câștigi, până la urmă, atât pierzi.
Nu rămâi
cu nimica.
De-aici, simțământul absurdului,
uimirea și frica.
Era mai bine atunci și acolo?
E mai bine acum?
Cum să răspunzi, când chiar drumul
e-o fantasmă de drum?

50
 Întrebarea, ca o trestie frântă, te străpunge
în mână3,
gândul ți-l spintecă,
ajunge să-ți fie o tiranică, o necruțătoare
stăpână.
Ferește-te! Fugi! E o singură cale:
Yah Elohim te așteaptă oricând
sub arípile Sale.
Așa ne-a fost dat: ne-nălțăm
din cădere-n cădere,
târându-ne trupul, tot mai greu și
mai greu,
pe cât scade și piere.
(19.03.1994)

3
Cf. Isaia 36, 6.
51
 11

Mi-aduc, brusc, aminte de o vreme când,

parcă,
pluteam, delirând, ca orice copil,
în a cerului și-a
inocențelor
arcă.
Mi-aduc, brusc, aminte de mama, de tata.
I-am revăzut de curând. Acolo, totul
stagnează. S-a clădit de demult.
Și-apoi – gata.
Locul acela – cum spune psalmistul – nu mă
mai știe.
Nici eu nu-l mai știu. Doar, uneori, ca
o lamă subțire de-oțel prin suflet mi-adie.
Fapt e că, ori de câte ori am fost
și-am plecat,
niciun glas, niciun gest, nicio mână
nu i-a poruncit mașinii străine-n care plecam
să rămână.
(23.03.2002)

52
12

Deseori, tot mai des, nu pot spune-n ce fel,

stau de vorbă cu El.
Oricum, nu cunosc fericire mai mare.
Nu există, în dialogul acesta spectral,
răspuns
și-ntrebare.
Nici măcar cuvinte nu sunt
totdeauna.
E-o prezență și-atât.
Doar atât!
Sunt sclipiri de prezență, ce cad,
câte una,
în neantul ce fusese, până-atunci,
destrămat și urât.
Și, treptat, vreau să sper, zarea
harului
(Numai ea știe cum)
mă aduce din temnița grea a
coșmarului
la etern începutul de drum.
(24-25.03.2002)

53
 13

Tata,
bătrân, părăsit de putere,
a visat că ciocneam – eu și el –
câte-o halbă cu bere.
Nu țin minte
să fi fost o atare-ntâmplare, cândva,
mai-nainte.
Iată însă că-n vis
coridorul distanței s-a
restrâns, s-a închis,
ne-a adus
la o masă de ceață, așezată pe
buza terasei situate-n apus.
Inocentă, prea omenească plăcere:
doi bătrâni care râd,
în timp ce negura le toarnă-n
pahare o părere de bere.
(25.03.2002)

54
14

Dacă-ar fi după inima mea,

știi ce-aș face? Atât: aș pleca.
(Poate această dorință arată ce
înseamnă a fi
mai bătrân cu fiece zi).
Aș pleca undeva, spre apus,
doar de-un înger vegheat și
condus,
și-aș rămâne nu mult, două-trei
zile-nopți, conversând cu nepoțelul Andrei.
După care, în zori, când răsar
mii de sori în sublima Isar,
învelit –
ca un vechi eremit –
în al soarelui nard,
aș începe să ard.
Sunt convins că lăuntricu-mi foc
ar spori infinit al văpăilor joc,
ar croi tainic drum,
pânʼ la suflet mușcând, pânʼ la scrum.
Iar apoi, răsuflarea de vânt dinspre mal
ar purta doar un pumn de
cenușă, în val.
(25.03.2002)
55
 15

Se lasă noaptea. Reptilele norilor

presară din gușă,
peste sufletul tău, un
potop de cenușă.
Bătătorite, ca niște sandale
(ce-au umblat, și-au umblat),
sunt cuvintele ce-ajung la urechile tale.
Încât din tot ce percepi nu se
poate pricepe nimica.
Plânsu-i petrecere, curajul e
frica,
totul trebuie-ntors, preschimbat, dar
și-atunci vei vedea cum răsare
în țarina gândului un lan viforos de
absențe amare.
Noaptea chiar – acest torent de cenușă
(îl privesc pe fereastră, îl aud cum
foșnește la ușă) –
noaptea chiar va pieri, înainte
să-nceapă,
ucisă de iluzoria soarelui țeapă.

56
În acest univers, în impenetrabila
taină,
nu-ți rămâne decât a
tăcerilor haină.
Și-un grăunte de gând – unul singur –
ce-și înalță din negură spicul:
Cea mai concretă entitate-i
Nimicul.
(25.03.2002)

57
 16

Ieri,
în timp ce rătăceam, dezinvolt, prin cetate, la
vremea chindiei,
am întâlnit, chip la chip, un bătrân.
Și, privindu-l, am tresărit până-n măduvă.
Brusc, mi-am
dat seama – de ce, oare? – ce vie-i,
în ascunsa-mi, nebănuita memorie,
întreaga seminției mele istorie.
Se asemăna,
cumva,
bărbatul acela,
peste loc, peste timp,
cu strămoșul, cu moșul, cu
tata?
Semăna, deopotrivă, cu graiul, cu lancea,
cu mitraliera, condeiul, ceaslovul, cu
paraclisul și
crucea, cu biserica veche, de lemn, cu
poiana-nflorită,
cu schitul, cu mormântul părinților, cu
plugul, lopata?
58
Semăna cu munții, cu pădurea, cu
apa
viorie-a fântânii, cu
securea, cu grapa?
Semăna cu amfiteatrul, cu aula, cu
biblioteca mucegăită,
abstrasă,
cu sclipirea de repede coasă,
cu otava, cu brazdele calde, cu sapa?
Semăna cu alura și urletul lupului, cu
nodurile și legănările
doinei,
ce-și află în chiar unduirile-i dulci echilibrul?
Semăna cu Oltul, cu Jiul,
cu Jaleșul, cu Begheiul și Timișul, cu
Sohodolul
sau Ibrul?

59
 Da, semăna cu ceva din toate acestea,
dar, mai ales,
cu ceva de nespus, greu de spus, știu,
în clipa aceasta, prea
bine.
Cu ceva străvechi, genuin, răsădit, neclintit, în
adâncul,
în stră-adâncul din mine.
Fiindcă toate acestea sunt una, nu entități
disparate,
alteritatea acelui bătrân reînvia
genezica-mi identitate:
între multele neamuri creștine, între multele
neamuri
păgâne,
eu, ca și el, sunt român. Și
român voi rămâne.
(16-17.09.1999)

60
17

Iarna îmi mângâie,

friguroasă, înfrigurată și oarbă,
obrajii acoperiți de
mustață și barbă.
Iarna mă duce, agale,
de mână,
pe străzi nevăzute, printre
gropi ce dizolvă și digeră țărână.
Iarna nu vrea să-mi aducă aminte
primăverile verzi,
vara tremurând pe asfalturi, fierbinte,
nu mă incită, nu
mă îndeamnă
să-mi las ochii spre
râul ce purta altădată
în sine
bezmetica toamnă.

61
 Iarna. Doar iarna!
Iarna numai. Și ceața.
Și lupul hipnotic, cenușiu,
străveziu
(O, cât de vizibil acum!),
lupul, ce-mi acoperă,
în noapte,
fereastra,
perspectiva și
viața.
(01.12.1995)

62
18

Năvală de soare
peste zăpada de ieri,
peste orașul strâns în ale
gerului gheare.
Iarna târzie se stinge. În
piețe
mâțișori, ghiocei încep, în priviri,
lacrimi și lumini să dezghețe.
Miroase a scoarță de sălcii,
amară.
A sânge și nori, a fum, a grădini,
a primăvară.
Și iată,
soarele-mi umple, cu limfă și sânge,
fereastra...
Tu mi-ai trimis și durerea
aceasta?
(03.03.1996)

63
 19

Totul mă neagă – străzile, soarele.

Zilele, nopțile mă zdrobesc lin,
îndelung, așa cum zdrobești strugurii-n vas,
cu picioarele.
Totul mă-mpinge afară din lume,
mă smulge din bucuriile zilei, din
visuri, din arome, din strigarea pe nume.
Totul îmi clădește-mprejur o carcasă
abstractă,
clădită din lacrimi uscate, din
guralive reproșuri, din întunecate regrete, din
a tăcerilor grea cataractă.
Totul mă schimbă în ceva de
care însumi mă tem și mi-e milă.
Viața se scurge,
ca o dâră de fier și de
sânge, din primordialul meu trup de
argilă.
Știu că și cel ce m-acceptă, și cel ce mă-njură
sunt glasul cu care-mi vorbește
propria-mi ură.
(09.03.1996)

64
20

Ca un drum ocolit, ce părea

nesfârșit,
circuitul se-nchide.
Simt, undeva, în adânc, în neștiutele
ființei firide,
că revin, că mă-ntorc la poieni,
la izvoare,
la zăpezile mari de demult, la
belșugul de lumină, de negură, la
supra-abundența de lună, de stele, de soare,
că mă-ntorc la privirile mele de-atunci,
la mine însumi, la mama, la
tata,
simt și-s uimit, și mă bucur că
viața se-aseamănă nu cu un drum
ascuțit până-n zări,
nu cu săgeata
autostrăzii pe care gonesc,
ci cu roata.
(11.03.1996)

65
 21

Cei din preajmă cad

și decad.
Unii se ofilesc în
exil,
alții-s zvârliți la
azil,
alții bolesc, alții mor.
Se duc, tot mai mulți, tot mai
des, înspre gropile,
înspre grotele
lor.
În al primăverii năuc portofoliu,
fâlfâie mari prapuri de lacrimi și
doliu.
Între timp, Providența
le-a dăruit celorlalți fie
suferința, fie demența.
Știi, despre toți, ce gândesc,
îi auzi ce își
spun.

66
Peste fiece grup tronează, grotesc,
un nebun.
De-aceea pe chipuri soarele face să
ardă
răni lungi și adânci, riduri sângerii,
ca de bardă.
De aceea, somnu-i delir, iar veghea,
de-asemeni.
De-aceea, tot mai chinuitor, cu
o trestie frântă te-asemeni.
Ziua nu-ți dă niciun motiv întemeiat să
trăiești.
Ești mai singur decât un sat nimicit,
părăsit. Te iubești?
Te urăști?
Te detești?
(19. 04.1996)

67
 22
De oriunde, de peste tot,
ființa mea risipită șoptește:
„Nu pot. Nu mai pot”.
Mă apasă prea dur faptul însuși
că sunt,
umerii mei poartă doi saci grei, povârniți,
cu pământ.
Sufletul (când? în ce chip?)
s-a desprins
de oameni și lucruri, zace
în sine, strivit și învins.
Încât zilele trec și iar trec, ca și cum
aș pedala nemișcat, dinaintea
unui perete de fum.
N-aș mai vrea, o, n-aș mai
vrea să repet
drumul acesta chinuitor și
proclet.
O, de-aș fi fost, o, dacă-aș fi
un stâlpnic absorbit în
zenit!
Sau teonim,
sau anonim
anahoret!
(19.04.1996)
68
23

N-a fost cândva mai bine, sau mai rău.

Nici nu va fi mai rău. Și nici mai bine.
Cascadele amurgului, senine,
O colonadă sunt, de ghilotine,
Ce-așteaptă, fiecare, gâtul său.

Chiar soarele, s-a spus, e doar un craniu,

Cu limfă și cu sânge pe obraz.
În zarea de-ametist și de topaz,
Cuțitul ne coboară spre grumaz,
Ca lama nevăzută de uraniu.

Vin mari mulțimi din urmă. Cad în hău

Alte mulțimi, ca mine și ca tine.
Amurgu-ascute săbii pe ilău…
Ci nu uita acele ghilotine,
Statura lor strivind nimicul tău.

N-a fost cândva mai bine, sau mai rău.

Nici nu va fi mai rău. Și nici mai bine.
(06.06.2002)

69
 24

Mă trezesc, deseori,
din ale somnului tenebroase orori,
oscilând
prin încăperea, luminată de
lună, legănată, ca o arcă, de vânt.
Niciun reper, niciun far.
Mările morții pătrund, tot
mai adânc, în reverii, în coșmar,
valuri și alge thanatice și-au
întins, și-au extins
stăpânirea peste-ntregul cuprins.
Numai atât a rămas:
o fărâmă de veghe, în al
nopților ceas.
O fărâmă de gând.
Cât să-nțeleg
că sunt viu doar spre-a nu
uita că nu sunt.
(07.04.2002)

70
25

La ușa-mi a fost Însuși Dumnezeu.

L-am auzit, spre miezul nopții, eu
Și am deschis, iar El a fost intrat
Și-n veghe și în vis m-a mângâiat.

Zâmbeam, țin bine minte, când, prin somn,

I-am spus că eu sunt rob, că El e Domn.
Îmi amintesc sublimul Său contur,
Nedeslușit, cu luna împrejur.

A fost azi-noapte. E și-acum. Și nu-i.

Și sunt și eu, biet scrib, la ușa Lui.
(02.04.2002)

71
72
 NUNC
STANS
4
4

4
Cf., supra, nota 2.
73
74
1

Între cerul de bronz și

pământul de fier,
umbrele noastre se zbat în
caniculă, pier.
Ne privim de aproape, ne privim,
simultan, de departe.
Sângele se evaporă lent, absorbit
în dogoare și moarte.
Nici nu știm că, aici, între
bronzul celest și pavajul de fier și beton,
e, de fapt, cuptorul străvechi,
e cuptorul încins din Babel-
Babilon.
Flăcări ard împrejur, flăcări ard jos
și sus.
Doar atât că, acum, lângă noi, nu
mai veghează silueta aceea, de
niciunde venită, Iisus.

75
 Suntem singuri. Uitați. Rătăciți. Ca un fulg.
Ca un val.
Înecați în blestemul cumplit de
pe Muntele biblic,
Ebal5.
(07.07.1994)

5
Să se vadă Deuteronomul 11, 29-30: „Când te va duce Domnul
Dumnezeul tău în pământul acela în care mergi ca să-l moşte-
neşti, atunci să rosteşti binecuvântarea pe muntele Garizim şi
blestemul pe muntele Ebal”.
76
2

Mă gândesc, deseori, la pustnicii vechi, mă

gândesc la sihaștri,
la stâlpnicii, care planau, ca-ntr-un zbor
neclintit,
vulturi ai Duhului,
departe de oameni, cât de cât mai
aproape de aștri.
Sunt sigur că, de îndată ce treceau pragul
lumii trupești,
oicumena
își schimba-nfățișarea,
că altfel vibrau și văzduhul, și
deșertul, și munții, și șesul, și marea.
N-aveau spațiu și timp. Distanța
pierise, vremea încetase să plece, să
vină.
Fiecare sihastru era un grăunte de
duh, înflorind într-un
strop azuriu de lumină.

77
 Ochiul lor și acum
ne contemplă îndurerat,
ne deplânge.
Vede că suntem doar trup trecător,
tot mai trup, zi de zi.
Vede cum duhul, nemuritor,
s-a prăbușit și se zbate-a pieri,
în răgălia scheletelor, în
tăul de carne,
în mlaștina de limfă,
de viscere,
și sânge.
(09.01.1995)

78
3
Visez, deseori, că alerg solitar,
că urc dealuri cețoase și
apoi le cobor,
tot așa, alergând, alergând,
în zadar.
Visez că alerg peste râpe, câmpii,
pe cărări și prin iarbă, pe
drumuri pustii, alburii.
Visez că alerg. Tot mai iute. Și nu pot
– deși aș dori – să m-opresc.
O putere străină gonește odată cu mine,
ascunsă în trupul meu pământesc.
Alerg. Nu știu unde. Știu doar că alerg
și atât.
O emoție stranie – exaltare, teroare –
mă strânge de gât.
Goana sihastră – aceasta-i emblema
visului meu.
„Rătăcești, rătăcești”, pare-a-mi susura, în
auz, Dumnezeu,
după ce, noaptea-ntreagă, deși neclintit,
am alergat alergând.
Iată imaginea limpede
a ceea ce sunt.
(07.10.1999)
79
 4
Râul, și el, aparține lumii din vis.
Trec pe poduri înalte și rupte, intru în valul
tulbure, gri, indecis.
Umblu pe maluri și apele șerpuie (încotro?
până când?),
pești uriași le străbat uneori, apărând,
dispărând.
Câteodată alerg chiar pe țărm, alergarea
și râul fiind
componenții tabloului, componenții mesajului,
care-n structurile lor
mă cuprind.
Însă râul rămâne în centru, inexorabil,
dătător de fiori.
Străin de lumină, sumbru și rece,
străin de soare, de nori, de copaci și de flori.
Străin de propria-mi ființă, unduitor între
cer și pământ,
râul se are numai și numai pe sine, curgând.
Râul, deasupra cărúia, în zare, nori de cenușă
se cern.
Râul ce duce, gându-mi șoptește în zori, spre
Infern.
(07.10.1995)

80
5

Îți mulțumesc, Doamne, pentru drumul

prea lung
pe care-l străbat, întrebându-mă, așa cum
au zis filosofii, de unde
vin și unde-o s-ajung;
pentru drumul ce se-arată treptat a
fi un urcuș,
presărat cu-al amărăciunilor și-al
desfătărilor insipid rumeguș.
Îți mulțumesc pentru bănuiala
norului greu
ce-acoperă culmile muntelui, ca și
culmea propriului eu,
norul spre care privirea și
pașii mi-i port,
jubilând că sunt viu, deși norul însuși
îmi spune că-s mort.

81
 Îți mulțumesc pentru raza spre care
mă-ndrept,
rupându-mă de simțuri, de ceea ce știu,
de mine cel sensibil, imaginativ, înțelept,
rupându-mă de tot ce părea altădată
a fi
paradisul terestru, cohorta
de umbre și de nimicnicii.
Îți mulțumesc pentru muntele singur pe
care, acum,
ca o flacără, însumi, îl urc și-l
asum,
purtându-mi în spate cadavrul și crucea,
călcând
pe-un tărâm ce încă nu-i cer, dar nu-i
nici pământ.
Îți mulțumesc pentru treapta aceasta, unde
nu există nici liberi, nici robi, nici
bătrâni, nici copii.
Îți mulțumesc că-n final
mă învii.
(07.10.1995)

82
6

E din nou dimineață.

Tramvaiele urcă și coboară,
vuind,
muntele umed de ceață.
Sufletul însuși e-o imensă
cavernă pustie.
Un loc gol, părăsit,
închinat numai Ție.
Cât despre mine, ce-aș putea
gândi, ce-aș putea spune?
Faptul că sunt, că exist (că încă exist)
e-o torturantă minune.
Altfel, în orașul incert, ce ne separă
și ne conține,
nimeni, absolut nimeni,
nimic
nu mi-e mai străin decât mine.
(01.12.1995)

83
 7

E o taină. Cum s-o percep,

cum s-o pricep, cum s-o
pătrund?
În tenebrele zilei, în tenebrele nopții,
ies în plină lumină și, totuși,
m-ascund.
Suferința e însăși lumina ce despică
și suflet, și trup.
Ea străpunge cuvântul, irumpe în
voce, prin ea de lume mă leg
și mă rup.
Suferința e însăși bucuria imensă
că, poate,-ntr-o zi,
Tu vei fi pentru mine, eu doar pentru Tine
voi fi.
Bucurie ce-mi pare (și-mi este)
remușcare și chin.
Plutesc între două vâltori de-ntuneric.
Când mă-nalț, când mă-nclin,
când mă-nchin.
(09.12.1995)

84
8

M-aș dori răstignit, dar, ah!, cuiele

nu-s.
Lumea mișună jos,
dorința mea
sângeră sus,
mult prea sus.
Poate nu-mi merit crucea, poate
nu sunt decât
o făptură căréia porniri tenebroase
i-au pus lațul la gât.
Oare, spre lumile harului,
pragul măcar l-am trecut?
Cât sunt duh? Cât sunt
lut?
Cine sunt eu?
Bezna e sufletul meu?
Sau sufletul meu
e-o unduire eternă, din,
sacru, răsufletul Tău?

85
 Nu pot distinge nimic. Pun laolaltă, amestec,
în strigătul mort,
ce e bine, ce-i rău.
Amintirile doar desenează, închipuie, vag,
pe cerul pustiu, în crochiuri de vid
translucid,
ce a fost, ce n-a fost, ce este,
ce nú e.
Amintirile, pâlpâitoare, necruțătoare, tăioase,
modelate, treptat, în
mult așteptatele cuie.
(07.12.1995)

86
9

Nu ești nici în veghe, nu

ești nici în vis.
Ești ochiul absenței asupră-mi
deschis.
Ziua însăși, sau noaptea
sunt imensa-Ți pupilă,
ce mă mistuie-ntreg, ca pe-o pradă,
fragilă,
rătăcitoare, nomadă,
de duh și argilă.
Dau ocol întunericului. Mă
deprind cu ocolul.
Mă deprind cu nimicul. Abia
azi înțeleg cât de greu, cât de
strivitor, cât de plin,
de prea plin,
este golul.
(15.12.1995)

87
 10

Îmi plec sufletul, tăcut,

sub tortură.
Nu sunt nici iubire, nici
ură.
M-am rupt de una, nu sunt în stare
să cad în cealaltă.
Mă aflu oare pe-o
treaptă prea joasă, prea înaltă?
Nu mai am trup. Dacă e,
a rămas infinit de departe.
Poate e viu, în timp ce gustă, húlpav,
din moarte.
Nici nu mai simt loviturile dulci,
loviturile grele.
„Îmi plec genunchii inimii mele”6.
(16.11.1995)

6
Cf. Rugăciunea regelui Manase 1, 11.

88
11

Oricât sunt eu de jos, oricât

El e de sus,
tot mai tare pătrund către
Cel nepătruns, către
Cele de Sus.
Iată, azi, sub a mulțimii
browniană mișcare,
piața orașului părea
o feciorelnică și orbitoare
oglindă în soare.
Știu, lumina ce aici ni
se-arată
e abia un reflex, e aproape
nimic din lumina de veci, increată.
Dar eram în lumină și azi,
înotam în lumină.
Grandioasă, piața vibra, de
cântări, de murmure, de aduceri-aminte
prea plină.
Și am fost sfâșiat. Și rămân sfâșiat.
Fiecare răscruce
îmi oferă imaginea mea,
răsfirată pe cruce.

89
 Încât, pas după pas, m-am retras din afară,
am pătruns în pustia lăuntrului,
mohorâtă, amară.
Lacrima veche, sărată,
uscată,
ce-mi curge pe față,
nici nu mă arde, nici nu mă-ngheață,
nici nu mă
spală.
Și-am rămas răstignit.
Răs-tig-nit!
Și-n abis,
și-n odaie, scriind,
și în veghe, și-n vis,
și în Piața Centrală.
(17.12.1995)

90
12

Vade retro!... O spun prea târziu.

Nu sunt ceea ce
nădăjduisem să fiu.
N-am știut limita dintre
carne și duh.
Și, iată, sufletul mi-e înfrigurat,
tremurător și sinistru, ca o
mare de stuf.
Nici trup nu mai am. Nici contur și
nici chip.
Oglinda mi-arată un vârtej, în
deșert,
de nisip.
Un vârtej de nimic, de chin și de
scrum.
Vade retro! Am spus-o ades.
Dar o cred doar acum.
(10-11.02.1996)

91
 13

Cad mereu,
mă ridic și iar
cad.
Vezi-mă, Doamne! Sunt
piatra aceea, fără nume,
rostogolită în vad.
Sunt asemenea ei,
deși încă
sunt viu și poftesc, uneori,
a fi trup înflorit, trăitor,
în vadul, în apa desfătării și-a luminii,
adâncă.
Nu mă lăsa! Fă-mă nisip
și cenușă.
Fă-mă uitare,
uitarea ce soarbe o casă uitată,
o scară năpădită de iarbă,
o ușă.

92
Fă-mă absența definitivă din
abandonate livezi, din ogradă,
să nu mai fiu piatra aceea
ce se înalță mereu, doar ca,
iarăși, și iarăși, să cadă.
Ascunde-mă! Du-mă în imensitatea
celor ce sunt spre-a nu fi.
Scapă-mă de prăpastia dintre
noapte și zi.
Nimic să nu știu. Nimic să
nu fac. Nimic să nu zic.
Fă-mă
fericitul nimic!
(25.02.1996)

93
 14

Sunt câteva lucruri pe care tu, suflete, prea

bine le știi.
Porunca, ispita, greșeala, pedeapsa
există, sunt vii.
Porunca e-n inima ta încrustată.
Ispita, greșeala sunt ochii adânci
și trupul cel dulce de fată.
Pedeapsa-i căința, e ura de sine,
e gându-nglodat într-un mâl de
suspine,
e noaptea cât veacul,
ziua cât anul.
E muntele negru ce-ți stă
necurmat împotrivă:
e Leviatanul7.
(26.02.1996)

7
Leviatanul („încolăcit”, „răsucit”) este un monstru marin,
uriaș, feroce, evocat în Vechiul Testament: Psalmul 74, 14;
Psalmul 104, 25-26, Isaia 27, 1 („... leviatanul, șarpele fugar,
și leviatanul, șarpele inelat”), descrierea cea mai detaliată
aflându-se în Iov, 41.
94
15

Fiindcă sunt
și așa și atâta cât sunt,
nu iubire culeg,
ci ură pentru fiecare
gest, pentru orice cuvânt.
Și dragostea însăși, pe care
aș simți-o cumva împrejur,
mă rănește cumplit, cu tăișul
ei nemilos și obscur.
Singur. Numai cu Cel Nevăzut.
Cu Cel ce-a dorit să-mi dea (doar El știe de ce)
început, conținut,
Cu Cel ce mă vede
zdrobit, nimicit,
plutind ca un fulg, ca o lacrimă,
ca o urmă de fulger,
în nesfârșitul Său început
și sfârșit.
(10.03.1996)

95
 16

Acum, când privesc pe fereastră,

afară,
când cerul în aur și-azur
se-nfășoară,
când e, în sfârșit, primăvară,
când inima-mi bate puternic,
intens, infinit de amară,
omoară-mă, Doamne! Te rog,
mă omoară!
(31.03.1996)

96
17

Aprilie. Ninge.
Negura nopții, amestecată cu apă,
pe geam se prelinge.
Vântul clatină stâlpii făpturii. Se pare
că nu mai e mult. Că lumea aceasta,
în fine, dispare.
Azi-noapte, în beznă, îngerul a venit,
mi-a șoptit:
„Stai și așteaptă. Vei fi, dacă Domnul
voiește, uituc, fericit.
Lasă aici tot ce aveai, tot ce știai,
păstrează din toate
doar nevăzuta, chinuitoarea, duhovniceasca
ta jumătate.
Numai prin ea vei putea fi o creatură
celestă și nouă.
De aceea mă aflu aici. Spre-a-ți
despica, încet, clipă de clipă,
inima-n două”.
(15.04.1996)

97
 18

S-au desprins, rând pe rând,

rudenii de sânge,
legături de pământ.
Din tot ce eram, ce aveam,
ce gândesc și ce zic
rămâne nimicul. Nimic.
Dar nimicul acesta,
pulsând întru sine,
e imens, n-are nici înălțime,
n-are lungime, lățime,
nu-l poți măsura cu închipuirea,
cu metrul, cu cotul...
Nimicul acesta-i nimic? Sau
e Totul?
Închid ochii. Mă întorc înspre sine-mi și
zic:
Nu cumva nu există ce numim noi „nimic”?!

98
Nimeni n-a văzut vreodată un crâmpei de ceva,
fie și microscopic, fie
oricât de minuscul, de mic,
dispărând,
preschimbat în nimic.
Și iată,
Cineva mă ia din neant și mă duce de
mână,
să privesc în abis, cum privești
în fântână.
Să văd că acolo și pretutindeni
Tu ești.
Și să-Ți spun, înecat de lumină:
„Sunt gol, sunt pustiu, sunt al Tău.
Mă primești?”
(08.04.1996)

99
 19

În noaptea ploioasă, tenace,

sufletul stă la pândă, sufletul
așteaptă și tace.
Nu vorbesc nimănui. Și totuși, tăcând,
glăsuiesc fiecărui.
Dar limbaj nu există.
Tu Însuți, Cel veșnic Ascuns, nu-mi
răspunzi. În tăcerea-Ți mă nărui.
Sunt aidoma apei ce umple
trotuarul, sub lună.
Sunt aidoma apei vărsate pe lut, ce
se pierde pe veci, sunt aidoma apei pe
care nimeni și nimic n-o adună.
Simt cum singur mă neg și m-alung,
simt cum ajung și n-ajung,
simt confuz, mai întâi, simt prea bine
că, dispărând, mă descopăr. Caut în
noapte, pe un drum nevăzut,
dizolvarea în Tine.
(05.07.1996)

100
20

Caniculă. Ne pregătim să plecăm înspre

parcuri, undeva, mai la umbră, departe.
Și iată că tocmai în parc se lansează o
carte.
Nefericitele ființe (cândva în Bărăgan exilate)
stau și ascultă discursuri, sub frunza
plopilor, ce sclipește, se zbate.
Nefericitele ființe, cu fețele lor chinuite,
ascultă
vorbăria aleșilor urbei
(vorbărie dezorientată și multă, prea multă).
Un lider, alt lider, alt lider, un critic de artă, un
scriitor (vorba vine!)
și primarul, desigur, cu nădragii în vine.
Nefericitele ființe tac, și iar tac, și ascultă,
mestecă-n suflet nemeritata pedeapsă,
cumplita insultă.

101
 Nimeni nu spune că astfel Cel Veșnic
ne-a adus către Sine cu nevăzuta Lui mână,
că ne-a-ndemnat să ne-ntoarcem, alegând și
strivind, precum face olarul,
câțiva pumni de țărână.
Nimeni nu spune, nimeni nu pricepe,
sau nu-ncearcă să știe
că, de vom stărui în ce suntem acum,
tot mereu, tot la fel o să fie.
Monumentul și crucea, înalte, domină mulțimea.
Străpung cerul și norii.
Monumentul și crucea,
sub care-și revarsă cuvintele lor de pământ
vorbitorii.
(06.07.1996)

102
21

Tot mai mult înțeleg

că aici sunt în parte, că
dincolo-s întreg.
Că de-aici, deși rămâi nevăzut, Te contemplu.
Și-atât.
Că sunt izgonit, exilat, cu obezi la
picioare și cu lațul la gât.
Dar îmi ajunge, mă mângâi că Te
știu și că ești.
Suflul Tău năvălește în mine, ca
sângele. Prin ochii cu care Te privesc,
mă privești.
(07.08.1996)

103
 22

Îndrăznesc să afirm că ne știm:

Eu sunt ecoul glasului Tău,
aici, în tenebre, Yah Elohim.
Al glasului Tău, înalt și difuz,
ce întrece puterea oricărui auz.
Eu sunt ecoul. În grotele mele
colind, și colind,
de Tine desprins, de Tine trimis,
auzind, auzind.
Eu sunt ecoul, ce liniște n-are
nici noapte, nici zi,
fiindcă vocea Ta nu-ncetează o clipă
a fi. Și-a grăi.
Abia de pricep. Abia de încerc să
pricep
ce spune mesajul acesta, în care
eu însumi sfârșesc și încep;
abia deslușesc ce anume cuprinde nemăsuratul
Cuvânt.
În Care Tu ești. În care eu – zdrobitul,
fericitul ecou – nu mai sunt.
(08.08.1996)

104
23

Dacă ar fi să o iau de la
capăt, atunci, negreșit,
n-aș mai trăi după cum
am trăit.
Dacă ar fi din nou să
mă nasc,
aș vrea să mă aflu fie-n
drum spre Damasc,
fie-n munte, în grota peste
care Ți-ai pus
sfânta palmă, să-l aperi, cândva,
pe robul Tău preasupus.
Nu-i niciun dram de
trufie în ceea ce zic.
Știu că și-atunci aș fi fost
ce sunt și acum, adică nimic.
Doar atât, că m-aș vrea mai
aproape
de izvornița veșnic viilor ape,
de care, pentru un timp,
mă desparte
ezitarea aceasta sinistră
dintre viață și moarte.
(13.08.1996)
105
 24

Numai tăcând, pot să Te laud, pot să-Ți

vorbesc.
E-un dialog neînchipuit de
firesc
și de suprafiresc.
Întors înspre suflet, spre duh, Te înțeleg,
Te-acuprind.
Însumi mă văd, în iluzia lumii,
tăcând a vorbi, vorbind a tăcea, rătăcind,
rătăcind.
Învăț de la nori, învăț de la
stelele nopții,
căci noru-și
consumă-n tăcere splendoarea. Și
stelele tac,
tăcerea tăcându-și-o loruși.
(13-14.08.1996)

106
25

Mă alungă treptat (oare Cine?)

din fiece loc despre care credeam că,
măcar parțial, mi-aparține.
Mă alungă din spațiu, din
vreme.
Ca și când m-ar pedepsi, ca
și când m-ar urî sau m-ar teme.
Există, desigur, un motiv, dar
nu-l știu.
Presupun că acel Cineva
mă vrea rece, pustiu,
mă vrea mort în afară, dar
plin
înlăuntru de-un duh cristalin.
Presupun. Mă amăgesc? Presupun
că acel Cineva este mare și
bun,
că Se va milostivi într-o zi, negreșit,
arătându-mi că tot ce-am trăit am
visat și că tot ce-am visat
va fi, poate, trăit.
(29.09.1996)

107
 26

Din când în când, neprevăzut, un

somn greu
cade asupra trupului meu.
Ca un munte de negură și de
neagră țărână
ce peste minuscula ființă ce
sunt se dărâmă.
Poate atunci
sufletu-mi soarbe neștiute porunci,
poate că numai atunci îmi
vorbești,
Tu, Yah Elohim, Tu, Cel care ești.
Astfel, în veghe fiind,
priveghez și aștept.
Simt doar greutatea muntelui negru pe
piept,
nu sunt viu, nu sunt mort; nici nu râd,
nici nu plâng.
Te aștept într-un glob de lumină.
Și-n jur –
întuneric adânc.
(08.10.1997)

108
27

Eu trăiesc în
deșert.
Lovește-mă, ucide-mă chiar,
orice-ai face, te iert.
Puterea mea (și a ta)
aceasta e doar: a ierta.
De altfél, am uitat cum
erau și nu știu cum
mai sunt,
în colibele lor, în palatele
lor,
acei semeni ai mei de pământ.
N-am nimic de-ascultat
și nimic n-am de spus.
Sunt un stâlp de tăcere, din
nadir la zenit,
sorb licoarea luminii, între
răsărit
și apus.
L-am găsit,
în pustiul astral,
pe Ieshua Ha-Nozri,
pe Iisus.
(19.09.1998)
109
 28

Undeva, oarecând,
Duhul a binevoit să-mi
dea trup de pământ.
Și acum, dezbinat, osândit,
nu trăiesc, mă imit.
N-am cu mine însumi
nimic.
Vorba-mi cade căzând
ca un bob, ca un spic.
Gestul umple, ca-n vis,
cavitatea de vid.
Toate porțile mele, nevăzute,
se-nchid.
Înviindu-mă, Duhul, de
fapt, m-a răpus.
Viu sunt doar în
Iisus.
(20.09.1998)

110
29

Zadarnic spui tu lucruri de nespus.

Tu însuți ești o taină. Cerul, sus,
Te-apasă și te-acoperă, vibrând.
Spre-a te păstra: pământ lângă pământ.

La rândul său, pământul nu te vrea.

De parcă-ar ști că, în esența ta,
Ești duh și că, de fapt, nu-i aparții.
Oamenii vii sunt morți și morții – vii.

În tainele imensei tragedii

Deții un rol. E important să-l știi?
De ce să-ncerci cuvinte de nespus?
Ai Logosul: Cuvântul-trup: Iisus.
(20.09.1998)

111
 30

Doamne Iisuse, Tu ești?

Chiar aici, nu-n vedenii
cerești?
Chiar acum, când un mare cutremur
mă clatină,
în capela străveche,
împodobită, clădită, slăvită,
după-a sihaștrilor datină?
Bolta bisericii, rar,
fulguie, dinspre altar,
dinspre negura Tatălui,
umbre
luminoase și sumbre.
Un noian de cântări,
vuiet de pași, ca de
ape cât zarea, pe scări,
și inima candelei lin tremurând,
palpitând,
deopotrivă în veșnicul
trup și în trupul meu, trecător, de pământ.

112
O, ce cutremur!
Umbra-lumină,
ce se lasă
de sus,
dinspre bolțile bolților,
zefirul acela de
negură,
ce m-a-nviat și răpus,
e mângâierea, pe frunte, pe duh și pe inimă, a
Stăpânului nostru – Iisus.
(20.09.1998)

113
 31

Seara, târziu, înainte

să-mi cadă
veghea subțire-n a somnului
nadă,
merg să privesc, aproape,
departe,
două traverse de lemn
purtătoare de moarte.
Mare e taina acestor
traverse!
Nu moarte, ci viață au
prins să reverse.
O viață ce nu-i ca
viața de-acum, cu
înșiruirea ei de clipe caduce.
Ci o viață născută
din tainica moarte pe
Cruce.
(21.09.1998)

114
32

Duhul meu,
ca un zbor auriu de albină,
aduce, în trup și în
sânge, polen de lumină.
Caută-n Tine, nu
mai caută-n Carte,
afirmația Ta
că ești Viață,
nu Moarte.
Acum știe prea bine
ce-nseamnă să fie
întruna cu Tine.
Nu râde zadarnic, nu
plânge anapoda, nimic
nu-l doboară,
nimic nu-l seduce.
Binecuvântează-l, Stăpâne!
Primește-l pe Cruce!
(22.09.1998)

115
 33

Noaptea – nevăzut exorcist –

încearcă s-alunge, cu teamă,
vechea deprindere că în lumea
aceasta exist.
Și, totodată, induce
în minte, în suflet, în inimă,
o-nchipuire de cruce.
Astfel încât, sfâșiat întru sine-mi, mă
dizolv în
văzduh, mă destram,
ascultând, auzind cum
noaptea de iunie
ne trimite șoaptele negre ale
amintirii la geam.
Fără să știm,
o durere suprafirească, o bucurie
suprafirească sorbim.

116
Demult, foarte demult, oarecând,
alergam, ca-n Eden, pe
sub cireșii-ncărcați alergând.
Și iată, tainic, și-acum,
în naosul nopții,
luna, în juru-i, ca pe niște fărâme de
raze, ca pe niște umbre de schivnici,
ne strânge.
Luna ce-aprinde, peste
lumea noastră bolnavă,
în arborii nopții de cenușă și scrum,
candele reci
și-o cireașă de sânge.
(05.06.1999)

117
 34

Un vis în vis. O pajiște? Un lan?

Deasupra cerul. Dedesubt – pământul.
Și-n mijloc – precum flacăra – Cuvântul,
Arzându-mă-n pustiul trist și van.

Atât de dulce focu-mi pătrundea

Uitatul trup, tendoanele, țărâna,
Atât de crunt mi se-ncleștase mâna
Pe lancea mea, ce nu era a mea!

Nici nu simțeam cum flacăra răsfrânge

Absența mea. Și mă absoarbe lin.
Doar bănuiam o mare de senin
Și, dens, peste nimic, ninsori de sânge.
(06.12.1999)

118
 35

Soarele roșu, rotund,

după al norului stei,
îmi aduce aminte de cuptorul încins și de
groapa cu lei.
Nu te-amăgi. Groapa-i aceeași, groapa-i la fel
cu cea unde-a fost aruncat,
cândva, Daniel8.
Și tu, oricât de mic și de
nevolnic ai fi,
tot într-o groapă vei nimeri.
Într-o groapă în care, de
altfel, te afli încă de-acum,
fie că taci, fie că stai, fie că scrii, fie
că râzi sau bântui pe nu știu ce drum.
Iar de se-ntâmplă să fii
dăruit, hăruit, de se-ntâmplă
vreun talant de scump preț a avea,
la ce e mai rău te poți
aștepta.

8
Daniel 6, 17.

119
 Oamenii sunt creaturile care pe
cei mai buni dintre ei
îi ucid în bătaie, îi lapidează,
îi taie-n bucăți...
Altfel spus: îi aruncă,
rânjind,
în groapa cu lei.
(10.09.1999)

120
36

Deși, în aparență, nu se întâmplă nimic,

se petrece, probabil, în esență, ceva:
lumea-ncetează să mai fie a mea.

O privesc și atunci când mă duc, o

privesc și atunci când revin.
Și constat că sunt tot mai străin.
Lucruri, ființe se sustrag. Și dispar.
Semenii aleargă, vociferează, se
zbat, în zadar.
Și – ciudat –, deși singur mereu, eram
mult mai singur pe când
ambianța mă primea (o primeam?)
murmurând, fremătând.
Astăzi, singur deplin (căci otgoanele
vremii s-au rupt),
sunt pe-atâta deasupra de nori, pe
cât sunt, sub cenuși, dedesubt.
Ceas de ceas, zi de zi,
Cineva mă învață, răbdător,
iubitor,
ce înseamnă-a nu fi.
(23.03.2002)

121
 37

Misterul teribil, pe care-l trăiesc și

îl știu
e că Domnul a fost răstignit, a murit,
dar apoi a-nviat și e viu.
Noi, murind, rând pe rând, zi de
zi,
nu-ncetăm a spera că,
poate, cândva, în preajmă-I vom fi.
Triste cadavre acum, înconjurate de
plânsete, de viitoare cadavre, de
preoți, flori, lumânări,
tresări-vom, atunci, la ale trâmbiței
glorioase chemări,
vom deschide alți ochi, vom
zvâcni din cenuși, din adâncuri de
mări, din țărână,
adunați, numărați, despărțiți,
împărțiți,
în sfârșit fericiți,
sub a Domnului mână.
(25.03.2002)

122
38

În Vinerea Mare,
suntem singuri cu
Domnul, Care știe că moare.
Suntem singuri cu Domnul.
Însuși Domnul ne-adună.
Să murim împreună, să-nviem
împreună.
Mare-i taina aceasta!
Lemnul Crucii-i străpunge
universului coasta.
Lemnul Crucii de raze și
de sânge străluce –
Universul întreg se zidește pe
Cruce.
Ochiul nostru, privind, se-nlumină și
plânge.
Jertfa Domnului spală universul
în sânge.
Jertfa Domnului spune
fiecăruia-n parte
că e mort, deși viu, înviind doar
prin moarte.
(29.03.2002)

123
 39

S-au stins cântări. Prohodul s-a sfârșit.

E-o beznă de granit peste altare.
Și lumea-ntreagă-i lespedea pe care
Stă mort Iisus Hristos cel răstignit.

Din peștera-nceputului de drum,

Clădit-a Domnul toate câte sunt.
Neștiutorii oameni de pământ
L-au însoțit, din iesle la mormânt:
Grota de-atunci e grota de acum.

Dar, în abisul nopții, chiar pe-acel

Funebru soclu, trupu-I se desparte
De vechea lui substanță și de moarte.
Și,-ntr-o clipită, El e-Același El.

De două mii de ani, schimbarea Sa

Ne fulgeră în noaptea asta somnul.
Întreaga viață curge dinspre ea:
Murim, nădăjduind a învia
Pe lespedea unde-nviază Domnul.
(04.04.2002)

124
40

Cum ar putea un suflet să se-ascundă

De dimineața roșie – burgundă?
În sfera ei, strop galben, se topește
Prea cristalinul soare: Ochi de pește,
Cu-ncercănări de mare muribundă,
Ce, lung, din orizont, te urmărește.

Dar nu privirea lui tremurătoare

Te înspăimântă-acum. Din depărtare,
Din negură, domol, se desfășoară
Un șarpe ars la capete, o fiară,
Cu spirele-n Șeol întrețesute.

Ce număr poartă-n zale? Șase sute.

Și șase zeci. Și unități tot șase.
Sunt semne de malefică vârtute,
Săpate cu venin și colb de oase,
Sunt ale morții morților redute.

125
 Vedenia, de-o seamă cu Gheena,
Inundă și devoră Oicumena,
Strivind sub solzi și lume, și nelume.
În fața ei, istoria sucombă,
Războiul e-un ridicol ciob de bombă
Și-un joc naiv coșmarul Marii Ciume!
(26.08.1981)

126
41

Ai vrea să-l știi pe-acela care este,

Prin vârste, și de-a pururi, fericit?
Îl vei afla-n cerdacul unui schit,
Topit, înmiresmat, desăvârșit,
În flori de fân și-n adieri celeste.

Urcasem nesfârșite serpentine,

De jos, din așezare, către cer,
Printre păduri de paltin și de cer,
Sub lespedea tăcerilor alpine.

Sus, în platou, ca într-un vis șezum:

Arhaici călători, privind bătrânul
Călugăr ce-și cosea, în vale, fânul
(Pe care-l taie, poate, și acum).

E-același fân, e-același calm izvor.

E-același piept de cer, strivindu-și munții.
Și-același sfinx de-azur scânteietor,
Ce mestecă, sub infinitul frunții,
Un timp fără trecut și viitor…
(09.12.1990)

127
128
DE SENECTUTE

129
130
1

În dimineața
străluminată de
nori albaștri, ultramarini,
Bătrânul își amintește
cea mai misterioasă și
cea mai zbuciumată dintre
mări – Marea Neagră –,
das Schwarze –,
își amintește lagunele, Venezia,
ca o nălucă,
nălucind spre
Murano,
cositorul Balticii, la Tallinn,
al Mediteranei, la
Mazara del Vallo,
își amintește, mai presus de
orice, lacul magnific din
Lindau, halucinanta frumusețe
a burgului, Piața Paradisului,
aerul inconfundabil al
înverzitei și răcoroasei
Germanii.

131
 Le pays des fées, zicea Anatole France.
Le pays des
songes, zice Bătrânul,
adâncit în amintirile sale,
cu atât mai sfâșietoare, mai
vii,
cu cât el însuși lipsește
din fosta-i prezență.
(06.05.2002)

132
2

Viețuirea, își zice Bătrânul,

e fie conștientă de sine
(și atunci e tragică, rea),
fie inconștientă (și-atunci
se aseamănă unui lung
și jalnic delir, care
poate dura până-n clipa
plecării).
Conștiența deplină, trezirea
deplină,
iluminarea deplină
vin odată cu moartea.
Dacă o precedă cumva,
s-ar putea să nu mai
aștepți (căci așteptarea-i
cumplită),
s-ar putea să pleci
din propria-ți vrere.
(25.05.2002)

133
 3

În această
démence universelle,
Bătrânul nu plânge, nu
râde, nu vorbește, nu tace.
Oboseala – uriașă, ca o
prăpastie carpatină,
ca un tunel interminabil, pustiu –
îl îndepărtează de oricare
gest, îl rupe chiar de
renunțarea la oricare
gest,
fiindcă a face sau a nu
face înseamnă atitudine,
opinie, poziții,

134
or, el, Bătrânul, s-a
smuls, e în afara acestor
pereți ai demenței,
nu așteaptă nimic,
nu dorește nimic,
nu neagă, nu aprobă,
a uitat că
există,
e numai cu sine,
e totuna cu sine,
este doar el și
Cel care este,
cunoaște fericirea nefericirii,
e liber.
(25.05.2002)

135
 4

Bătrânul
se străduiește
să-nvingă greața, dezgustul
de ambianță, de semeni.
E o altă față a dragostei,
încearcă el să se mângâie,
dar
duhorile, minciunile, primarul-
ursar, gunoierii asemănători
unor târnuri,
burțile negre, păroase, ale
investitorilor strategici analfabeți,
târfele, proxeneții, decanii
îi amintesc de latrinele
liceului provincial,

136
ale acelui liceu mizer, cu
dascăli obscuri, latrinari,
care, într-o bună zi (și pe
bună dreptate) l-au
lapidat,
l-au alungat din incinta lor
cu iz de hazna,
dascăli pe care și el, Bătrânul, la rându-i,
în semn de uitare, în semn de
iertare,
i-a exmatriculat,
pe veci,
din pângărita-i conștiință.
(25.05.2002)

137
 5

Bătrânul s-a decis să

încheie cu
melancolia aceasta ușor
maladivă (depresie, ar spune
domnul doctor A, doamna doctor B),
Bătrânul știe că lumea de-aici
e-o binemeritată batjocură,
că alte lumi sunt, poate, zic unii,
proiecții inverse a ceea ce
avem nenorocirea să
trăim acum,
singura întrebare – veche, străveche –
rămâne înțelesul nonsensului,
rămâne Bătrânul însuși,
privindu-i, prin lupa unei oboseli
însorite,
pe doctorii A și B,
care-l privesc tăcuți,
statuari,
de pe linia vieții, din
propria-i palmă.
(25.05.2002)

138
6

Luciditatea Bătrânului e,
deseori, atât de corosivă, atât
de acidă,
încât dizolvă, aneantizează
totul.
Copilăria, tinerețea,
amintirile
se volatilizează, dispar,
nu lasă în urmă nimic,
nici regret, nici nostalgie,
lasă
un gol, o absență,
un vid indiferent, inutil,
în profunzimile căruia – proxime! –
se conturează
perspectivele morții.
Ce poate face Bătrânul, în
acest neant, greu ca o
lespede?

139
 Deocamdată, simte doar un
fel de neliniște,
o îngrijorare tăioasă, însă
discretă,
fiindcă știe că misterul acestui
absurd
naște dispariția treptată a
lumii,
naște desprinderea de alții și
necruțătoarea ură de
sine.
(25.05.2002)

140
7

Bătrânul a
vorbit la telefon cu
nepotul, care,
orice s-ar spune,
l-a părăsit.
Amândoi știu grozăvia aceasta,
știu tocmai fiindcă îi
leagă o dragoste aproape
suprafirească.
L-a părăsit, totuși, iar
Bătrânului îi pare rău,
nu pentru sine, ci
pentru acel suflet pereche,
care-și pregătește, astfel, o
suferință teribilă, nevindecabilă:
remușcarea,
agravată, desigur, cândva,
de otrava cenușii,
presărate nu-n apele râului,
ci-n propriul său sânge.
(25.05.2002)

141
 8

Se lasă noaptea. De fapt,

noaptea urcă, dinspre
pământ, dinspre apă,
dinspre iarba uscată, pe
care au nimicit-o
radiațiile noii ordini
globale.
Bătrânul a prins sfârșitul mileniului,
a prins, evident, și începutul
noului mileniu,
dar această translație
nu i-a făcut nicio
impresie.
Ziua, minutul, anul,
mileniul sunt invenții
ale omului de pământ,
la fel, pasul, kilometrul,
distanța.

142
Bătrânul
s-a postat definitiv la
încrucișarea dintre spațiu și
timp,
la acea răscruce ontologică,
în punctul acela, sub
care aude vuietul
flăcării.
Va rămâne aici, oricâți ani
ar mai trece, oricâte drumuri
ar mai străbate,
va rămâne aici până când
lancea de foc îl va
spinteca-n lung,
aruncându-l, cu un chiot triumfal,
orbitor, spre
întunericul veșnic.
(25.05.2002)

143
 9

Bătrânul a străbătut, iarăși, pe

jos,
aproape tot orașul
(ploua),
așa-zisa frumusețe a
primăverii târzii își spăla
jegurile pe stradă, în
parcuri,
plutea, totuși, dincolo de
peisaj, de aparențe, de
chipuri,
o tristețe ucigătoare, se
întrezărea un abis, o
spațiozitate fără destinație,
Bătrânul știa prea bine că,
în orice direcție ar lua-o,
îi va ieși înainte aceeași
solitudine, aceeași nălucă,

144
știa, la fel de bine, că,
adâncindu-se-n sine, va
găsi același ochi de otravă
– verde, stabil –
în care chipul său, oglindindu-se,
se aseamănă unei șterse hieroglife, se
aseamănă ceții
în care se dizolva,
înspre zori, la Predeal,
timid, temător,
peste munți și păduri,
chipul de aramă rece
al lunii.
(29.05.2002)

145
 10
Nu există oameni
bogați, oameni săraci,
nu există oameni frumoși sau
urâți, tineri ori bătrâni,
nu există decât oameni
sortiți morții,
o turmă imensă, informă,
rău mirositoare, bine
mirositoare,
îndesată în țarcul terestru,
păzit de străjeri
nevăzuți,
ce aleg
(după o noimă anume?,
la întâmplare?)
când un exemplar, când
altul,
pe care-l preschimbă-n
cenușă, în țărână,
spre a reînnoi solul din
care se hrănesc, pentru
moarte,
noii veniți în
hotarele turmei.
(29.05.2002)
146
11

Nu cunosc povară mai

nimicitoare decât viața,
își zice Bătrânul,
privind – în memorie –
edecarii dintr-un tablou
sublim, ilustrând
(după opinia lui)
exact acest mers chinuit,
cu lațul de gât,
împotriva curentului.
Întocmai așa este și
existența, continuă el,
și edecarul cel mai
greu încercat e pictorul
însuși, e însuși artistul –
ființa ce intuiește
absurditatea oricărui sens,
ființa ce caută și nu
poate afla
noima și menirea absurdului.
(29.05.2002)

147
 12

Bătrânul nu se teme de
moarte,
nici de viață nu se
mai teme,
Bătrânul e atras, uneori, de
misterul insondabil al
semenilor,
de textul chipului lor,
alcătuit din indescifrabile
riduri cuneiforme,
e atras de vacuitatea pe
care o intuiește dincolo de
vorbe, fapte, atitudini,
răsteli, lingușeală sau laudă,
dincolo de această înspăimântătoare
absență-prezență a
eului
într-o privire, într-un zâmbet,
într-un salut, într-o siluetă,
într-o extincție
ori prea timpurie, ori
fără niciun înțeles amânată.
(29.05.2002)

148
13

Cel mai apăsător moment al

zilei sunt zorii,
oricât de senini și înmiresmați,
oricât de sumbri și umezi
par ei a fi.
Cândva,
Bătrânul se trezea întotdeauna
devreme și bine
dispus.
Devreme, foarte devreme, se
trezește și-acum,
dar un val negru
i-a năpădit sângele
atât de adânc,
încât nimic din ce-l înconjoară
nu-i mai aprinde privirea,
nu-i mai stârnește curiozitatea,
interesul, mirarea.

149
 În fața ferestrei,
îl așteaptă aceeași priveliște,
a coniferului traversat de
frisoane,
orele curg pe același ornic solar,
el însuși, Bătrânul,
e-același stâlp, ce se
surpă, ce pierde din umbră,
în centrul
cadranului,
căutând timpul și
negăsindu-l.
(30.05.2002)

150
14

Plouă torențial. Bătrânul

își amintește seceta
ce bântuise cu o
zi (cu un secol?) înainte,
își amintește o călătorie pe
țărmul Rinului,
o stradă din Bruxelles,
pădurea natală,
își amintește râul, ca
un șuvoi de argint, rece,
lichid, sclipitor, sub
soarele verii,
își amintește de sine,
tânăr,
înlănțuit,
în mijlocul acestui
peisaj iluzoriu,
înlănțuit, tragic,
de sceptica,
ironica și
răbdătoarea
moarte.

151
 Plouă torențial.
Ploaia lovește, spasmodic,
fereastra,
cu degetele ei ude,
reci,
muribunde.
Plouă torențial.
Plouă cu negură.
Ochii Bătrânului – două spectre verzi,
în negura ploii.
(03.06.2002)

152
15

Bătrânul nu-și
mai găsește locul
niciunde.
Bătrânul nu-și mai
acceptă timpul
nicicând.
E străin pretutindeni,
respinge, cu o pornire, pe
care el însuși n-o poate
pricepe,
încercarea timidă a peisajului
(uman, natural) de-a-i reaminti
intimitatea lor de-altădată.
Bătrânul, crispat, cu largi crevase
de greață pe suflet, pe
chip,
trece pe-alături,
încercând (ce straniu!) o
voluptate amară în recluziunea
aceasta, în această negație.

153
 Poate că trebuie să trăiesc
un atare infern, își zice,
să-l simt până-n măduvă,
până-n izvorul tainic al sângelui,
ca să-l pot apoi zugrăvi,
să-l ofer,
adevărat, convingător, exasperant,
celor ce vor compara, odată și odată,
apocalipsa in nuce
cu apocalipsa de facto.
(31. 05. 2002)

154
LEVIATANUL

Pluriform, neguros, asumându-și, întreagă,

Omenimea din jur, agresivă, beteagă,
Îl presimt peste tot și nu-l aflu niciunde.
Fiindcă nici nu se-arată și nici nu se-ascunde.
Nu-i poți măsura puterea, hotarul,
Îți înfige în trup și în suflet brăzdarul.
Nevăzuții lui colți, nevăzutele-i gheare
Te despică adânc, scoțând sânge și sare.
Pe cât este-mprejur, tot pe-atât e în tine.
E prezent, când nu e. E prezent când revine.
Bei din negura-i udă, sorbi otravă și fiere,
Ești un duh răscolit de nesomn și durere.
Locul – el ți-l găsește. Vremea – el ți-o măsoară.
Ești cuprins, răsucit, în a labelor sfoară.
Ești o candelă doar ce-și consumă aleanul
Într-o mare de beznă (care-i Leviatanul).
(28.04.1996)

155
156
PAVILIONUL

Chilia mea e-un vechi pavilion,

Deschis în patru zări, spre cer și soare,
Spre-un rai de trandafiri și spre-o cărare,
Ce duce la altar și la amvon.
Aici, înveșnicit în priveghere,
Cu parcul plin de zvonuri împrejur,
Eu, scrib eteric, în eterul pur,
Purtat pe-a înnoptării adiere,
Scriu psalmi de-argint pe-un pergament de-azur,
Mai dulci decât un „fagure de miere”,
Știind că, în curând, voi fi augur
Și domn peste-un imperiu de tăcere.
(5-8 iunie 2022. Parcul Dacia, Timișoara).

157
158
 LAUDATIO
EUGEN DORCESCU*

_________________
* Text citit de Doamna Prof. Mariana Anghel, la Sărbătorirea
dedicată de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România
poetului Eugen Dorcescu, la împlinirea a 80 de ani de viață și a
50 de ani de trudă literară. Timișoara, 17 iunie 2022, Sediul
Filialei și al revistei „Orizont”, Piața Sfântul Gheorghe, nr. 3.

159
160
 Felicităm astăzi un redutabil poet, un autentic om
de cultură din Timișoara literar-artistică și universi-
tară, pe maestrul Eugen Dorcescu! Poet român de
anvergură europeană, cunoscut în Europa mai ales prin
poeziile traduse în limba spaniolă, Eugen Dorcescu
ne-a surprins cu vigoarea și tinerețea domniei sale,
oferindu-ne – la cei 80 de minunați ani ai săi – un vo-
lum de psalmi originali, APROAPELE. 111 Psalmi și
alte poeme, volum apărut prin osteneala și „insistența”
distinsei sale soții, Mirela-Ioana Dorcescu, cea care a
valorizat cu deosebită grijă manuscrisele poetului. Salu-
tăm cu bucurie, așadar, apariția volumului APROAPELE.
111 Psalmi și alte poeme (Editura Eurostampa,
Timișoara, 2022), ce se adaugă celorlalte cărți de
versuri, cele mai recente fiind: Biblice (ediția a II-a,
2021), Agonia caniculei (2019), Elegiile de la Carani
(2017), Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015).
Timpul nu ne ajunge să trecem în revistă toate cărțile
domniei sale, dar vom aminti neapărat monumentalele
tomuri de jurnal (peste 1000 de pagini împreună):

161
Îngerul Adâncului și Adam, apărute, ambele, în 2020,
și premiate de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor
din România. Într-un cuvânt, salutăm opera omnia a
marelui poet Eugen Dorcescu, aflat astăzi, sub semnul
aniversar, aici, la Filiala din Timișoara a Uniunii Scriito-
rilor din România.
Cine este Eugen Dorcescu? Cei mai mulți dintre
dumneavoastră îl cunoașteți foarte bine și încă de mulți
ani. Pentru că el este aici acasă și, decenii la rând, aici
ați clădit laolaltă o mare familie de scriitori, de iubitori
ai cărții, un bastion cultural al Timișoarei. Eu mă voi
opri doar la câteva aspecte ale operei domniei sale.
Cărturar de modă veche și pasionat de carte, în care vede
un „bun” cu valoare patrimonială, Eugen Dorcescu este
un scriitor complex. A avut rubrică permanentă la re-
vista „Orizont”, unde comenta, între altele, și pla-
chetele de debut, a fost redactor-șef și director al
Editurii Facla, iar, ca redactor și editor de carte, a tri-
mis spre tipar și a girat lucrările (și destinele) unor
importanți scriitori contemporani, cărora le-a intuit/re-
cunoscut de la început înzestrarea; i-aș aminti doar pe
scriitorii Victoria Milescu, Constantin Stancu, Marcel
Tolcea, Gheorghe Mocuța, Robert Șerban, cărora le-a
sprijinit debutul. Eugen Dorcescu este și un excelent
eseist, un critic literar de mare finețe, un stilist și un
semiotician notabil. În domeniul teoriei literare, lui îi
aparține o teorie originală a metaforei (inducția meta-
forică), o definiție proprie a simbolului: „Simbolul este
expresia lingvistică a unei realități antropocosmice”
162
(1978). Această definiție a fost omologată de Ivan
Evseev în 1983 și considerată un instrument de referință
pentru critica literară actuală. Eugen Dorcescu a abordat
literatura drept „un sistem spiritual, care există dincolo
de noi”, și a făcut distincția între poeta genuinus, poeta
doctus și poeta artifex. „Poetul genuin se preocupă de
relația omului cu Creatorul său. Dacă n-ar fi găsit
poezia în lumea în care s-a născut, poetul genuin ar fi
inventat-o”, ne învață Eugen Dorcescu. De referință
sunt amplele studii de poetică intitulate Embleme ale
realității (1978) și Poetica nonimanenței (2009). În
prima, a introdus modelul aplicării celebrei „secțiuni
de aur” în cercetarea acelor texte poetice care trezesc
„simțământul capodoperei”, în cealaltă, a definitivat
modelul formal și semantic al metaforei, configurat
în teza sa de doctorat Metafora poetică, publicată la
București (Editura Cartea Românească, 1975).
Subtil analist al vieții cetății, dar și fin introspect
al propriilor trăiri, iubitor de profunzimi, poetul nota
în volumul de jurnal Îngerul Adâncului: „Mă rog lui
Dumnezeu să mă ajute în a-mi rândui viața în așa fel,
încât să mi se releve tot mai limpede esența ei spiri-
tuală” (p. 28). Eugen Dorcescu nu scrie la întâmplare,
după cum chiar domnia sa a afirmat în numeroase
rânduri: „Nu am scris niciun vers netrăit”. Valoarea
poeziei sale derivă din structura sa spirituală, ancorată
deplin în Scripturile Sfinte și în învățătura Evangheliei.
Scrisul lui viu, lucid, adevărat, este o jertfă, e suferință
condensată, e revoltă împotriva trupului care-i înceti-
163
nește urcușul spiritual, e pătrundere a tainelor, căutare
a Prezenței sau rugăciune și împăcare deplină.
În expresie, Eugen Dorcescu este un aristocrat,
un creator incomod, greu de descifrat și de înțeles
pentru cei neinițiați. Așa cum au remarcat și alți ana-
liști ai poeziei sale (Florin-Corneliu Popovici, Zenovie
Cârlugea, Silvia-Gabriela Almăjan), versurile dorcesciene
sunt încărcate de vibrație ascensională, de tensiune
lirică, la care se adaugă frumuseți prozodice și trăiri
mistice înfricoșătoare, pentru că ne revelează un spirit
liber, viu, în plin elan spiritual.
Eugen Dorcescu este un scriitor din sfera estetică
a sublimului. Fascinat de mister, de ceea ce se află
„peste margine” (L. Blaga), Eugen Dorcescu cultivă
poezia spirituală, a ființei, se apropie smerit, ca un
hieratic scrib, de tainele divine și scrutează cerul și
limitele de sub cer cu luciditatea unui profet („Nimic
nu e aicea. Totu-i peste”).
Între scriitorii și poeții contemporani, el este „cel
dintâi chemat” la diortosirea textului sacru, cel dintâi
chemat la slujirea Cuvântului și versificarea textelor
poetice ale Vechiului Testament: Psalmii, Pildele,
Ecclesiastul și Rugăciunea regelui Manase.
În recentul volum APROAPELE, sunt 111 psalmi
originali, iar numărul lor este simbolic, căci „repre-
zintă de 3 ori cifra omului în picioare”, o imagine a
aspirației dintotdeauna a omului spre Dumnezeul cel
Unul în Treime, ne lămurește Mirela-Ioana Dorcescu,
în Nota asupra ediției. Psalmii aceștia originali au fost
164
scriși în intervalul cuprins după definitivarea Psalmilor
în versuri și înainte de colaborarea poetului la editarea
Bibliei (2001), în ediția jubiliară, versiunea diortosită
de mitropolitul Bartolomeu Anania. APROAPELE
oglindește profunda, permanenta legătură dintre eul
liric creator și Creatorul absolut. Psalmistul este însuși
Eugen Dorcescu.
Primul poem, intitulat Prolog, ni-l relevă pe Eugen
Dorcescu profund conștient de dramatismul condiției
umane: „Sunt ancorat pe viață-n suferință”. Eul își
dezvăluie chinurile ființei, spunând despre sine: „Știu
cine sunt și știu ce mi se cere”. El nu găsește soluții ra-
ționale la „nebunia Crucii”. În versul final, este evident
că poetul așteaptă indicibile soluții mai presus de fire,
căci, în ordinea creației: „nu-ntrevede nimic, nimic,
nimic”.
Voi supune atenției trei psalmi din volumul
APROAPELE, relevanți pentru modul cum reușește
Eugen Dorcescu să încripteze în versuri trăirile sale
mistice. Psalmul 11 este un psalm al Proniei divine.
Eul liric observă și recunoaște legile creației, datul pri-
mordial, conform căruia toate se supun Ziditorului:
„Răsare soarele./ Moartea-și potrivește, grijulie,/ cân-
tarele./ Viața, de-asemeni, alege/ vietățile-ntregi, din-
tre cele/ betege”. Grija Lui pentru om, făptură neîn-
semnată (dacă ar fi să o raportăm la măreția univer-
sului), este exprimată voalat și delicat. Creatorul are
măsură și grijă pentru tot și toate, în cele mai mici

165
detalii ale bucuriei și ale suferinței: „Chiar și cafeaua
cu zaț. Chiar/ și felia – ce mestec – de zgură”.
Psalmul 46 seamănă, la nivel discursiv, cu che-
marea profeților sau cu chemarea la apostolie a pri-
milor ucenici. „Am luat înștiințare în/ vis./ Calea mi-ai
dat și/ spre ea m-ai trimis”. În lumea confraților în ale
poeziei, Eugen Dorcescu se recunoaște solitar, dar nu
se teme, întrucât își conștientizează vocația, misiunea
și știe cine este Cel care l-a chemat. „Iată-mă, dar,/ că-
lător solitar,/ fără desagă, fără toiag,/ fără popas, lângă/
prag,/ doar cu o singură haină,/ mergând înspre și/
dinspre/ cetatea de taină”. Nu se amărăște, nu ezită
când realizează că are, asemenea apostolilor, „o sin-
gură haină”; cuvântul său este simplu, dar învestit cu
putere, cu autoritate spirituală. La finalul psalmului,
asemenea profeților, poetul se cutremură de înălțimea
slujirii la care a fost chemat, se smerește și se întreabă
retoric: „Cine-s eu să mă/ caute EL?”
Psalmul 109 ne dezvăluie dramatismul condiției
umane, continua luptă pentru despătimire: „Inscripție
pe palma mâinii stânge: / «Sunt un izvor de plasmă și
de sânge»./ La fel îi pare minții ne-nțelepte/ Luceafărul
din palma mâinii drepte”. Următoarele versuri fac alu-
zie la jertfa de pe cruce și la taina mântuirii prin
suferință. „Făptura de pământ”, chiar dacă nu poate
desluși bine această „taină a Crucii”, o intuiește și o
acceptă, pentru că, în ordinea spirituală, crucea este
altarul care transfigurează creația: „Acest tablou, stiut
atât de bine,/ E, deopotrivă, dincolo și-n sine,/ Îl înve-
166
lește Cerul, ca-ntr-o haină,/ În aura de raze și de taină,/
În marea taină, ce prefiră-n mână,/ Dintru-nceput,
făptura de țărână./ Iisus cel viu aminte ne aduce/ Că nu
e mântuire fără Cruce”.
De ce a ales poetul Eugen Dorcescu textul sacru
ca punct de referință în creația sa și nu s-a aplecat spre
alt tip de poezie, alta decât cea al cărei subiect este
Ființa? Găsim răspunsul în Jurnal: „Textul sacru are,
între altele, puterea de a te elibera de idoli… observi di-
mensiunea exactă a oricărui existent” (Îngerul Adâncului,
p. 70). Un alt răspuns este cel legat de conștiința talan-
tului care acționează ca un imperativ moral, după cum
citim în Jurnal: „Într-o lume haotică, dezarticulată, mă
străduiesc să nu-mi irosesc harul. Căci nu-mi aparține.
L-am primit, mi s-a dat” (Ibidem, p. 308). Temele
fundamentale ale poeziei dorcesciene se regăsesc și în
cei 111 Psalmi: Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, dra-
gostea, însingurarea, suferința, moartea, lăuntricitatea,
adâncul/abisul, angoasa, rugăciunea, crucea, elanul
mistic, paradisul. Evocând atât de uman și de sublim
totodată lupta dintre materie și spirit, viața spirituală
aflată într-un continuu balans între asceză și mistică,
Eugen Dorcescu a alcătuit, pentru a defini propria
ființare întru Ființă, o adevărată „epopee lirică a con-
diției umane”.
De aceea, este recunoscut drept o importantă „voce
literară” a orașului, a României, un poet cu vocația
monumentalului. Vizionar, conștient de dramatismul
vremurilor pe care le trăim și de enclavizarea literară,
167
Eugen Dorcescu și Mirela-Ioana Dorcescu au creat o
școală de literatură: o școală fără note, fără catalog,
dar o școală în care discipolii – profesori, literați, iu-
bitori de carte – citesc, scriu, publică, dar, mai presus
de atât, sunt îndrumați de mentorii lor, deveniți – în
școală – profesori exigenți.
În final, mărturisesc că știu: pentru poetul Eugen
Dorcescu abisul și urcușul spiritual continuă. Onest,
demn, integru, exigent îndeosebi cu sine, Eugen
Dorcescu este pentru noi un model de factură spirituală,
imaginea elocventă a „unui clasic în viață”. El este
Poetul care a scris despre o lume în care și pentru care
Dumnezeu există. Opera lui are vocația universalului.
Citindu-i versurile, în română sau în traduceri, este
imposibil să nu le intuiești valoarea, să nu te regăsești
în trăirile, în spaimele, în căutările, în căderile și în
vibrațiile mistice ale Poetului.

LA MULȚI ANI,
DOMNULE EUGEN DORCESCU!
MARIANA ANGHEL

168
BIOBIBLIOGRAFIE
EUGEN DORCESCU
(n. 18 martie 1942)

169
170
 Poet, prozator, eseist, traducător din literaturile
franceză și spaniolă, doctor în filologie (din 1975),
membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1976).

Opera (Selecție. Sinteză):

Omul de cenușă, poezie, Antologie 1972-2001,
Prefață: Adrian Dinu Rachieru, Editura Augusta,
Timișoara, 2002; Biblice, Antologie (Psalmii în versuri,
Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea
regelui Manase în versuri), Ediţia I, Editura Marineasa,
Timișoara, 2003; Ediția a II-a, revăzută și adăugită, în-
grijită de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2021; Nirvana. Cea mai frumoasă poezie,
Ediție critică, nevarietur, 608 p., selecție, Biobiblio-
grafie, Eseu hermeneutic (150 p.) de Mirela-Ioana
Borchin, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; Elegiile
de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; Sub
cerul Genezei, poezie, Antologie tematică, Ediție, Notă
asupra ediției: Mirela-Ioana Borchin, Editura Mirton,
Timișoara, 2017; Agonia caniculei, poezie, Ediţie în-

171
grijtă, Notă asupra ediţiei şi Glose: Mirela-Ioana
Dorcescu; Elegías Rumanas, Antología (El camino
hacia Tenerife, Poemas del Viejo, Las Elegías de Bad
Hofgastein), Edición y Prólogo: Coriolano González
Montañez; Biobibliografía y Opiniones críticas:
Mirela-Ioana Dorcescu, Arscesis Ediciones, La Muela,
Zaragoza, España, 2020; Îngerul Adâncului. Pagini de
jurnal (1991-1998), Ediție critică de Mirela-Ioana
Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020; Adam.
Pagini de jurnal (2000-2010), Ediție critică de Mirela-
Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020;
Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme, Ediție critică de
Mirela-Ioana Dorcescu. Postfață de Florin-Corneliu
Popovici, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022.

Referințe critice în volume (Selectiv):

Marian Popa, Dicţionar de literatură română
contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p.
195; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu,
Dicţionarul scriitorilor români, D-L, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1998; Alexandru Ruja,
Literatura română contemporană. Poezia, I, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2002, p. 183-198;
Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Academia
Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2004, p. 721-722; Alexandru Ruja, Dicţionar al
scriitorilor din Banat, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2005, p. 263-268; Aurel Sasu, Dicţionarul
biografic al literaturii române, Editura Paralela 45,

172
Piteşti, 2006; Marian Popa, Istoria literaturii române
de azi pe mâine, II, Editura Semne, Bucureşti, 2009,
p. 469-471; Cornel Ungureanu, Literatura Banatului,
Editura Brumar, Timișoara, 2015, p. 409-413; Mirela-
Ioana Borchin (coordonator și autor), Despre Eugen
Dorcescu. Volum omagial 75, Editura Mirton, Timișoara,
2017, 235 p.; Mirela-Ioana Borchin, Primăvara elegiei
(Despre Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu),
Editura Mirton, Timișoara, 2017, 186 p.; Iulian Chivu,
Heterogene, Editura Sitech, Craiova, 2018, p. 45-79;
Livius Petru Bercea, Poezie și poeți, Editura Waldpress,
Timișoara, 2018, p.109-127; Ion Pop, Poezia românească
neomodernistă, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2018, p. 211-218; Universitatea de Vest din Timișoara.
Facultatea de Litere, Istorie și Teologie/Universitatea
din Szeged, Questiones romanicae VI, „Jozsef Attila”
Tudomanyi Egyetem Kiado, Szeged, 2018 (Mirela-Ioana
Borchin, Rimele rare în poezia lui Eugen Dorcescu/
Rare rhymes in Eugen Dorcescuʼs poetry), p. 169-179;
Academia Română. Filiala Timișoara. Institutul de studii
banatice „Titu Maiorescu”, Enciclopedia Banatului.
Literatura, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura
David Press Print, Timișoara, 2016/2018, p. 218-219;
Mirela-Ioana Dorcescu, Hermeneia, Editura Mirton,
Timișoara, 2019, passim; Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău,
Enciclopedia scriitorilor români contemporani de
pretutindeni, Tipografia Centrală, Colecția „Pasărea
Phoenix”, Chişinău, 2019; Mirela-Ioana Dorcescu
(Coordonator și autor), DESPRE OPERA LUI EUGEN
173
DORCESCU. Interviuri. Crestomaţie critică (2014-2020),
Editura Mirton, Timișoara, 2021, 668 p.; Gheorghe A.
Stroia (coordonator), Milenarium. Dicționarul enci-
clopedic al scriitorilor români la începutul mileniului
al III-lea, Editura Armonii culturale, 2021, p. 219-226;
Synaisthesis - Emil Grama, Eseu plastic la poezia lui
Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara,
2021, 140 p.; Mirela-Ioana Dorcescu (coordonator și
autor), EUGEN DORCESCU ÎN „TIMIȘOARA”. Volum
omagial 80, Editura Mirton, Timișoara, 2021, 438 p.;
Marian Odangiu, Arhipelagul de hârtie. Poeți și pro-
zatori din Banat. Deceniul al doilea, Editura Brumar,
Timișoara, 2021; Silvia-Gabriela Almăjan, Eugen
Dorcescu - un écrivain pas comme les autres, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2022, 186 p.; Marian-Cătălin
Ciobanu, Et in Arcadia ego. Eseuri de critică literară,
Editura Eurostampa, Timișoara, 2022, p. 13-109; Mariana
Pâșlea, Lectio profana. Confesiuni critice, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2022, p. 95-127.
Campania de presă a ziarului „Timișoara” (Re-
dactor-șef Petru Vasile Tomoiagă). Între 20 martie
2020 și 15 iulie 2022, pagina culturală a găzduit, săptă-
mânal, cu rare întreruperi, comentarii la opera lui Eugen
Dorcescu.

Premii, distincții (selectiv):

- Premii ale Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Timișoara, pentru poezie și eseu: 1983, 1994,
2001, 2006, 2010; - Diploma de Excelenţă a Direcţiei

174
pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu cultural naţional al
judeţului Timiş, 2002; - Diploma şi Medalia „Pro cultu-
ra timisiensis”, 2002; - Premiul „Opera Omnia”, pentru
întreaga creaţie literară, conferit de Uniunea Scriitorilor
din România, Filiala Timişoara, 23 noiembrie 2012; -
Premiul de Excelenţă al Municipiului Timişoara, pentru
întreaga creaţie literară, 23 noiembrie 2012; - Marele
Premiu „Aurel Turcuș”, la Festivalul-concurs interna-
țional de creație literar-artistică, educativ-științifică și
religioasă „Lumină lină”, Timișoara, 14 septembrie
2015; - Premiul Special al Juriului Filialei Timișoara a
Uniunii Scriitorilor din România, pentru Nirvana. Cea
mai frumoasă poezie, Ediție critică de Mirela-Ioana
Borchin, 12 decembrie 2016; - Marele Premiu, „Sfântul
Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Dru-
muri de spice”, Uzdin, Serbia, 29 iulie 2017; - Premiul
de Excelență, al Asociației Geocosynus Educational
Group și al revistei „Armonii culturale”, 25 decembrie
2019; - Diploma de Excelență, acordată de Societatea
Literar-Artistică „Tibiscus”, Uzdin, Serbia, la aniver-
sarea a 30 de ani de activitate a acesteia, 18 iulie 2020;
Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Timișoara, pentru volumele Îngerul Adâncului
și Adam, Ediții critice de Mirela-Ioana Dorcescu, 21
decembrie 2021; Premiul LAUDATIO PRINCEPS.
Condeiul de aur, acordat de revista „Armonii cultu-
rale”, 1 februarie 2022; Meritul cultural, decernat de
UZPR din România, Filiala „Valeriu Braniște”, Timiș

175
și Asociația cultural-umanitară „Luceafărul de Vest”,
Timișoara, 31 august 2022 etc.
- Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului
Timişoara, conferit la 1 august 2014.

176
CUPRINS
9 POVESTEA MANUSCRISELOR
DORCESCIENE (Mirela-Ioana Dorcescu)
19 DIACUL (Prolog)
21 CAMELOT
1 - 16
39 NUNC FLUENS
1 - 25
73 NUNC STANS
1 - 41
129 DE SENECTUTE
1 - 15
155 LEVIATANUL
(Epilog 1)
157 PAVILIONUL
(Epilog 2)
159 LAUDATIO – EUGEN DORCESCU
(Mariana Anghel)
169 BIOBIBLIOGRAFIE – EUGEN DORCESCU

177