Marian-Cătălin Ciobanu, Et in Arcadia Ego. Eseuri de Crtică Literară, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022

ET IN ARCADIA EGO – ESEURI DE CRITICĂ LITERARĂ
MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU
ET IN ARCADIA EGO
ESEURI DE
CRITICĂ LITERARĂ
1
2
ET IN ARCADIA EGO
ESEURI DE
CRITICĂ LITERARĂ
Cu o prefață de Livius Petru Bercea
Timișoara, 2022
3
© Marian-Cătălin Ciobanu
2022
Coperta I:
Jurnalul lui Eugen Dorcescu.
Manuscrisul.
După o fotografie de Mirela-Ioana Dorcescu.
Coperta a IV-a: Marian-Cătălin Ciobanu.

Fotografie de Tania Simina Mesaroș.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIOBANU, MARIAN-CĂTĂLIN
Et in Arcadia ego : eseuri de critică literară / Marian-
Cătălin Ciobanu ; cu o pref. de Livius Petru Bercea. -
Timişoara : Eurostampa, 2022
ISBN 978-606-32-1150-8
I. Bercea, Livius Petru (pref.)
821.135.1.09
Editura Eurostampa
Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26
Tel./fax: 0256-204 816
edituraeurostampa@gmail.com
office@eurostampa.ro
www.eurostampa.ro
Tiparul executat la Eurostampa
4
Tatălui meu.
In memoriam.
5
6
ORIGINALITATEA
HERMENEUTICII TINERE
Marian-Cătălin Ciobanu și-a adunat, în volumul

de față (Et in Arcadia ego), mai întâi eseurile pe
care le publică, de ceva vreme, despre opera lui
Eugen Dorcescu, cărora le-a adăugat comentariile
personale asupra unor volume ce valorifică, din diverse
perspective, poezia și proza lui Eugen Dorcescu,
având-o ca autoare pe Mirela-Ioana Dorcescu, precum
și câteva eseuri critice despre cărțile Anișoarei Cîra
și Marianei Pâșlea. Sigur nu mă înșel, afirmând că la
Filologia din Timișoara se înfiripă, în anii din urmă,
o veritabilă școală de hermeneutică, pornind de la
interpretarea (parțială/integrală) a creației literare a
lui Eugen Dorcescu. Dirijată sau nu, această „mișcare
critică” își va arăta în viitor, pe deplin, roadele și nu
vom avea decât de câștigat din perspectivă culturală.
Marian-Cătălin Ciobanu își asumă, prin încercarea
de a comenta cu precădere opera lui Eugen Dorcescu,
o „sarcină” complexă și dificilă. Totuși, titlul cărții
ne trimite la „plăcerea” de a fi fost „în Arcadia”, la
regretul după un „ținut” fascinant, ignorând parcă
munca asumată, tenace, ordonată, pe care trebuie s-o
depună cercetătorul, și informația teoretică multiplă,
pe care e nevoit s-o acumuleze cel care face o asemenea
7
cercetare științifică. Trebuie să spun că în primul rând

apreciez cartea de față drept un exemplu de cercetare
științifică și abia apoi ca un eseu complex și original
asupra operei lui Eugen Dorcescu. Între cele două
ipostaze (coordonate) ale textului există însă o legătură
strânsă (și firească). Eseurile lui Cătălin Ciobanu nu au
drept trăsătură esențială doar focalizarea pe opera lui
Eugen Dorcescu și pe receptarea critică a acesteia, ci
acoperă o arie critică largă și complexă. Comentariile
tânărului critic se remarcă printr-o maturitate pe care
i-o invidiez, pentru că, la cei douăzeci și ceva de ani, are
un limbaj hermeneutic bine conturat, deplin echilibru
lingvistic al expresiei (frază, în general, fără formulări
entuziast-gratuite, nejustificate sau nebuloase), judecăți
de valoare clare și cu bază reală în textul comentat. Îmi
susțin aceste aprecieri mai cu seamă „constatările”
prilejuite de jurnalele lui Eugen Dorcescu (Îngerul
Adâncului și Adam), dar și de Hermeneia Mirelei
Dorcescu sau de cartea Anișoarei Cîra sau a Marianei
Pâșlea. Am fost plăcut impresionat și de vocația
comparatistă a autorului prezentei cărți, care stabilește
paralelisme ideatice între jurnalele lui Eugen Dorcescu
și poezia sa post-decembristă, mai ales cea din volumul
Cronică. O introducere în opera poetului se face
subtil, discret, conturându-se încă din primele pagini
o trăsătură constantă a omului și poetului: noblețea
suferinței, pe care Cătălin Ciobanu o va urmări, tot cu
discreție, dar insistent, în întregul comentariu dedicat
scrierilor lui Eugen Dorcescu. E detaliată dualitatea
8
personalității poetului, înțeleasă ca o sinteză, dar și ca

o înfruntare permanentă între carne și duh, postură
exprimată și în titlurile celor două volume de Jurnal,
dar mai ales în paginile confesive, considerate drept
„un amplu și divers tablou post-revoluționar”. Marian-
Cătălin Ciobanu acordă o importanță aparte atmosferei
jurnalelor, sesizând isteria socială sau profilul psihologic
al insului căzut, atât de profund analizate / sugerate de
textele poetului. Paginile de jurnal și volumele de poeme
de după revoluție au fost redactate de către poet în
aproximativ același interval, așa că tânărul hermeneut
le găsește locuri comune, refăcând trasee artistice care
ajung la finalități similare. Dintre cărțile de poezie,
autorul volumului de față se oprește asupra Biblice-
lor, subliniind atât originalitatea îndreptării poetului
spre textul sacru, cât, mai ales, contribuția lui Eugen
Dorcescu la re-scrierea, prin versificare, din perspectivă
artistică, a unor cărți (capitole) din Vechiul Testament.
Nu cred că numeroasele similarități pe care Marian-
Cătălin Ciobanu le descoperă în interiorul operei lui
Eugen Dorcescu (mai cu seamă între proză și lirică)
sunt o întâmplare. Citind textele lui din paginile de
față, sunt înclinat să cred că debutantul editorial de azi
are vocația comparatismului. Mi-o confirmă paralelele
pe care autorul le stabilește între un volum al lui Eugen
Dorcescu (Moartea tatălui) și volumul tradus de
Mirela-Ioana Dorcescu din spaniolă, situat pe aceleași
coordonate artistice (Tatăl / Padre de Coriolano
González Montañez), ambele cu vibrații lirice la fel de
9
intense și cu o expresivitate remarcabilă prin simplitatea

tonului și prin profunzimea expresiei. Mi-o confirmă
și comentariul asupra volumului de sinestezii plastice
realizat de Emil Grama, care și-a ilustrat tablourile prin
versuri semnificative ale lui Eugen Dorcescu.
Judecăți rezonabile și bine argumentate îi prilejuiesc
lui Cătălin Ciobanu și volumele semnate de Mirela-
Ioana Dorcescu, Anișoara-Violeta Cîra și Mariana
Pâșlea. Aș renunța (e doar o părere personală) la
tonul, uneori, ușor encomiastic pe care l-am întâlnit
în unele formulări și aș prefera numeroasele pagini de
comentarii sobre și profunde care constituie substanța
volumului.
Et in Arcadia ego este nu numai o carte de debut, ci
și o carte de vizită a unui critic în formare, cu multiple
posibilități de afirmare într-un domeniu care trebuie să
rămână sensibil la receptarea reală a valorilor.
LIVIUS PETRU BERCEA
10
Motto:
„La critique est pour l’artiste ce qu’est une mouche

pour le cheval de course. Elle le pique mais ne l’arrête
pas”. (Voltaire)
11
12
I. „OPERA TOTALĂ” *
___________
*Cf. Mirela-Ioana Dorcescu, Opera totală, prefață la Eugen
Dorcescu, Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998),
Editura Mirton, Timișoara, 2020.
13
14
POETUL EUGEN DORCESCU*
Era o friguroasă vineri de toamnă, 23 octombrie

2015, când Profesoara noastră, Doamna Mirela-Ioana
Dorcescu (pe atunci Borchin) invitase tot anul I Filologie
la o inedită lansare de carte ce avea loc în Aula Magna
a Universității de Vest din Timișoara. Am acceptat, de
îndată, invitația. Parcă aș fi intuit că ceva anume mă
cheamă la acel eveniment. Nu bănuiam, însă, că întâlnirea
avea să-mi marcheze profund ființa și existența.
Aula Magna era arhiplină. La vederea acesteia,
m-am clătinat, în semn de respect: jurnaliști, profesori,
oameni de cultură, preoți, cărturari, scriitori timișoreni
consacrați și, evident, noi, studenții, o firavă mână
de oameni, un „boț cu ochi”, cum ar spune Creangă,
curioși, însetați de cunoaștere și de sens.
În aer plutea un simțământ… silențios și grav. Fără
să știu prea multe detalii, puteam ușor deduce că este
un moment academic de valoare: se lansa Nirvana. Cea
mai frumoasă poezie (Selecție, schiță biobibliografică,
notă asupra ediției de Mirela-Ioana Borchin, Editura
*Am elaborat și desăvârșit prezenta carte în ambianța
profesionistă, de generoasă emulație și frățietate literară, ce
stăpânește în Școala de literatură EUGEN DORCESCU 80, la
care se referă, pe larg, Silvia-Gabriela Almăjan, în excelentul
său volum de debut Eugen Dorcescu - un écrivain pas comme les
autres, Timișoara, Editura Eurostampa, 2022, p. 173-175.
15
Eurostampa, Timişoara, 2015), o masivă antologie ne

varietur de poeme, atent selectate și însoțite de un eseu
hermeneutic de 150 de pagini, intitulat Eugen Dorcescu
sau vocația vectorială a Nirvanei, eseu semnat tot de
Profesoara mea. Poetul se afla în prezidiu, încadrat
de scriitori, profesori și oameni de cultură. Nu-l mai
întâlnisem până atunci, însă gravitatea și profunzimea
spiritului său vibrau către mine. Era tăcut, atent la tot ce-l
înconjura, dar absorbit de propriul abis. Îl apăsa ceva. Nu!
Îi lipsea ceva, era incomplet, separat parcă de propria-i
flacără geamănă. Mai târziu, aveam să aflu că Nirvana.
Cea mai frumoasă poezie era dedicată, in memoriam,
Olimpiei-Octavia Berca, soția sa, mutată la Domnul.
A fost o seară magică. S-au recitat poeme, s-au
depus mărturii, s-au făcut analize, s-au rostit evocări.
În final, fiecare dintre noi a rămas cu el însuși, în duh,
contemplându-și greutatea ființei.
M-am cutremurat la durerea, la vulnerabilitatea și
la aura de cavaler loial ale Poetului Eugen Dorcescu.
Simțeam că venea din alt timp. Nu aparținea timpului
meu, deși îl împărtășea cu mine, cu noi toți. Momentul
de paroxism al evenimentului s-a cristalizat la recitarea
poemului Nirvana, considerat Ars Poetica a volumului.
Mirela-Ioana Borchin i-a cerut poetului permisiunea de
a citi Dumneaei poemul, apoi a dat glas și viață acelui
mesaj liric. Din acea clipă, decisivă pentru mine, m-am
simțit prins în vraja universului dorcescian. Doamna
Profesoară a parcurs poemul dintr-o suflare:
16
Vom sta alături, ușă

lângă ușă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenușă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
și-ți voi răspunde
că acolo sunt,
dar că nu pot
deschide sumbra ușă
a morții, că sunt mort,
că nu mai sunt
acela care-am fost.
O grea cătușă
ne leagă cu teluric
legământ.
Să ne desprindem, deci,
tu – gând, eu – gând,
și-așa ne vom uni din nou,
zburând,
și liberi,
și eterni,
și jubilând,
ca flacăra zvâcnită din
cenușă.
Astăzi, repetând, lăuntric, aceste versuri, încă mă
uimesc noblețea unei asemenea iubiri și promisiunea
17
renașterii din cenușă. Eram student în anul I la

Filologie clasică și îmi era cu neputință să concep că
se poate scrie poezie la un nivel atât de înalt. Și totuși,
în fața mea stăteau Poetul Eugen Dorcescu şi Nirvana.
Cu promisiunea renașterii. Poemul evocă separarea de
flacăra geamănă, sinteza dintre starea adamică și starea
celestă, eliberarea spiritului din cătușa trupului teluric.
Imaginea culminantă este cea din final: „ca flacăra
zvâcnită din/cenușă”, vizând forța regenerativă a cenușii,
a duhului, uniunea spirituală deplină și eternă. Zvâcnetul
flăcării amintește de Pasărea Phoenix. Dar promite mai
mult decât Pasărea Phoenix. Promite Nirvana.
Anii ce au urmat acestui prim-eveniment aveau să
fie cei ai inițierii în lirismul dorcescian...
Pe măsură ce treceau lunile studenției mele, prin
mijlocirea Mirelei-Ioana Dorcescu, un Prometeu
purtător de flacără dorcesciană, am avut contact direct
cu poezia și cu Poetul: întâlnirile studenților de la
Filologie cu Poetul Eugen Dorcescu, ineditele lansări
de carte, organizate de studenți, călăuzite de Poet și de
Doamna sa, erau zile pline de „sens și țel”!
Într-una dintre întâlnirile Poetului Eugen Dorcescu
cu studenții din anul III de la Filologie, după o sesiune
de poeme analizate semiotic, sub îndrumarea Mirelei-
Ioana Dorcescu, am avut onoarea de a discuta cu însuși
Maestrul. Încă de la lansarea Nirvanei în Aula Magna
îmi tremura pe buze o întrebare: „Domnule Eugen
Dorcescu, Dumneavoastră vă este frică de moarte?” am
zis eu, privindu-l direct în ochii săi cristalini. „Nu”, mi-a
18
răspuns, ferm și demn. „Soția mi-a murit în brațe. Nu mă

tem de nimic!” a conchis. „Numai de Dumnezeu”. M-a
tulburat răspunsul! Câtă durere și câtă putere! Reitera, ori
de câte ori avea prilejul, sacrul legământ cu Dumnezeu.
Din învățăturile despre viață și moarte ale Poetului
Eugen Dorcescu, am dedus că, în fond, concepția
curentă asupra morții este eronată. De fapt, moartea
este o trecere, o descătușare de lanțurile trupului,
care țin sufletul captiv. În Cartea tibetană a vieții și a
morții, Sogyal Rinpoche atrage atenția asupra societății
apusene, care neagă adevăratele învățături ale morții:
„Cu toate realizările ei tehnologice, societatea apuseană
modernă nu posedă o reală înțelegere a morții, sau a
ceea ce se întâmplă în momentul morții, sau după
moarte. Am aflat că astăzi oamenii sunt învățați să nege
moartea, spunându-li-se că ea nu este decât anihilare și
pierdere. Înseamnă că majoritatea lumii trăiește fie în
negarea morții, fie în teroarea ei. Chiar a vorbi despre
moarte se consideră a fi ceva morbid și mulți cred că
simpla ei menționare riscă să o atragă asupra noastră”.
Eterna luptă dintre „carne și duh”!
Și iată, tot într-o tomnatică zi de vineri, după
scurgerea unui an, în octombrie 2016, am avut
onoarea de a lua parte la un alt eveniment literar,
desfășurat la Filiala Uniunii Scriitorilor, Sala Orizont,
în Timișoara: se lansa „Etern, într-o eternă noapte-zi”,
o carte de dialoguri, în maniera celor platoniciene.
Protagoniștii dialogului nu erau alții decât Poetul
Eugen Dorcescu și Conf. univ. dr. Mirela-Ioana
19
Borchin. Tematica interviurilor varia, oferind diverse

și complexe abordări filosofico-literare: Despre avatar,
Despre forma poetică, Despre libertatea poetului, Despre
beatitudine și spirit etc. „Etern, într-o eternă noapte-zi”
nu este o carte pentru lectura cotidiană, superficială
ori facilă, ci pretinde o abordare complexă, profundă,
empatică, implicată în spirit și abisalitate. Pe fondul
grav al acestor paradigme, Poetul Eugen Dorcescu
mulțumește auditoriului printr-o mărturisire profundă
despre noblețea suferinței în duh și adevăr. Reiterez,
din păcate fragmentar, ori de câte ori am prilejul, acest
discurs oratoric, care mi s-a imprimat în ființă: „Psalmul
50. Miserere! Celebru. Cel mai puternic dintre Psalmii
de pocăință. Zice așa! Așa zice David, Poetul poeților
și Regele regilor: jertfa plăcută lui Dumnezeu este un
duh zdrobit, un suflet mâhnit. Asta e jertfa plăcută
lui Dumnezeu! «Nu-Ți trebuie ofrande, nici arderi de
tot…». Ci jertfa plăcută lui Dumnezeu este un suflet
zdrobit. «O inimă mâhnită și zdrobită, Tu, Doamne,
nu o vei disprețui». De ce agreează Dumnezeu un suflet
zdrobit? De ce? Fiindcă atunci își poate arăta, în plină
lumină, la vedere, ca să vadă toți, și foarte limpede,
puterea și lucrarea. Atunci când i se aduce drept jertfă
un duh zdrobit… Eu am adus aceasta jertfă!” În sală
s-a lăsat, brusc, o mare tăcere. Auditoriul și prezidiul
au încremenit. Contemplau mărturisirea. Oamenii își
vorbeau acum în tăcere, în spirit...
20
*
Recent, comentând, pe o rețea de socializare, una
dintre marile elegii ale lui Eugen Dorcescu (cf. Elegiile
de la Bad Hofgastein, 23, în Nirvana. Cea mai frumoasă
poezie, Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, p. 413-
414), poetul Șerban Foarță afirma următoarele:
„Totul, foşnete şi răsfrângeri, strălucet şi limpidităţi,
contribuie la miracolul acestei poezii superbe.
Conceptul (metaforic) «de timp-cascadă», al lui Blaga,
se spaţializează, se dilată, cât să încapă şi prin care să
transpară sumara naraţiune onirică a poemei: căderea
(ca) de apă a timpului (prin definiţie retrograd), mătasea
nopţii sinonimă/paronimă cu a morţii, îngheţul
aceluiaşi timp ajuns oglindă, sau, dacă vreţi, mirază şi
miraj... Toate acestea, sugerate cu eleganţă şi precizie,
într-un decor străin, dar familiar, graţie unui déjà vu,
pesemne, specific nu puţinor vise. - N-ar fi rău dacă,
relativ la lirica lui Eugen Dorcescu, s-ar scrie un eseu
(sau studiu) asupra Demnităţii Suferinţei” (Facebook,
2 martie 2022).
Iată poemul care i-a prilejuit lui Șerban Foarță
aceste atât de subtile observații, încheiate cu puternica
(și ispititoarea) sugestie din final. Ne reamintim, în
context, o mai veche aserțiune a lui Eugen Dorcescu:
„Cea mai sigură cale către cunoaștere e suferința”:
„Într-o plimbare târzie
pe Wasserfallgasse,
am întâlnit-o pe mama,
21
învelită-n a
nopţii mătase.
Era sus, la cascadă,
i-am vorbit, dar
n-a vrut să-mi
răspundă,
nu părea să mă
vadă.
Deşi eu ştiu prea
bine
că venise acolo
doar pentru
mine.
Am rămas îndelung
faţă-n faţă,
despărţiţi de-a
cascadei
oglindă de
gheaţă.
Eu, oprit ca un
stâlpnic, pe
Wasserfallgasse.
Ea-nvelită-n a
morţii mătase”.
22
*
Dincolo de aspectul cărturăresc și spiritual, Poetul
Eugen Dorcescu se integrează și în tipologia persoanei
umane, a cărei definiție a conturat-o și a enunțat-o chiar
Domnia Sa: „Persoana umană este acel individ uman,
purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal,
care este animat nu doar de sentimentul, ci şi de cultul
valorilor şi care are necesităţi spirituale conştientizate”.
De-a lungul carierei sale, Poetul Eugen Dorcescu
și-a consacrat viața poeziei, literaturii și culturii. Chiar
și astăzi, Eugen Dorcescu este prezentat drept unul
dintre cei mai buni redactori de carte din România,
fiind așezat alături de Mircea Ciobanu.
Printre cele mai recente și mai complexe opere se
numără Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Elegiile de
la Carani, Sub cerul Genezei, Agonia caniculei, Elegías
Rumanas, Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-
1998), Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), Biblice.
Operele enumerate au fost comentate de valoroși critici
literari, printre care îi menționez selectiv (căci sunt
numeroși) pe: Silvia-Gabriela Almăjan, Claudiu T.
Arieșan, Luis León Barreto, Livius Petru Bercea, Claude
Le Bigot, Elisabeta Bogățan, Lucian Bureriu, Zenovie
Cârlugea, Radu Ciobanu, Anișoara-Violeta Cîra, Iulian
Chivu, Mirela-Ioana Dorcescu, Șerban Foarță, Luis
Sanz Irles, Mircea Lăzărescu, Ticu Leontescu, Maria
Cinta Montagut, Coriolano González Montañez, Virgil
Nemoianu, Mariana Pâșlea, Florin-Corneliu Popovici,
23
Adrian Dinu Rachieru, Ana-Maria Radu, George Roca,

Alexandru Ruja, Ana Pop Sîrbu, Cornel Ungureanu etc.
De la Pax magna la Opera Magna se desfășoară creația
unică a unui mare scriitor. „Se cheamă geniu omul care
creează forme noi de activitate, neîntreprinse de alţii
mai înainte, sau dezvoltă, într-un mod pe de-a-ntregul
propriu şi personal, activităţi deja cunoscute; şi talent, cel
care practică forme de activitate, în general sau frecvent
practicate de alţii, mai bine decât majoritatea celor care
cultivă aceleaşi aptitudini” (Consultorio Pedagogico
Alecor, Cochabamba, Bolivia, 22 ianuarie 2014).
Mărturisesc că am avut bucuria, prin îndrumarea
Poetului Eugen Dorcescu și a Doamnei sale, să adaug la
acest tezaur cultural dorcescian o serie de scrieri critice
– recenzii, cronici, eseuri. Încă de la primele contacte
cu poezia dorcesciană, s-a născut în mine un sentiment
al responsabilității și demnității, care mă îndemna să
scriu despre Poetul Eugen Dorcescu și despre Poezia sa.
Iată că am avut această onoare.
Poetul Eugen Dorcescu este și un orator desăvârșit.
Captivează, emoționează, invită mai întâi la contemplare
și abia apoi, vreme îndelungată, la reflecție, la aducere-
aminte. Are un discurs întotdeauna purtător de adevăr
și de frumos. În juru-i s-a format și o „Școală literară”,
aici, la Timișoara. De la Poet, de la Doamna Profesoară,
continuăm să învățăm carte, ne găsim un rost în
literatură și căutăm calea spre marea cultură. Încă din
anul 2015, trei studenți de la Facultatea de Filologie,
anul I, au intrat pe porțile acestei „Școli”: Anișoara-
Violeta Cîra, Cristina Temu și subsemnatul. Și încă
24
suntem în „Școală” – studiem, citim, scriem, discutăm,

păstrăm permanent legătura cu maeștrii și ne întâlnim
periodic. Astăzi „Școala” s-a lărgit, cuprinde alți foști
studenți, masteranzi, profesori, cu toții pasionați
de literatură și cultură, impulsionați de puternica
personalitate a lui Eugen Dorcescu. Soții Dorcescu duc,
prin noi, mai departe, și învățătura dascălilor lor de
geniu. Un elocvent profil al acestei „Școli” îl face Silvia-
Gabriela Almăjan, în recenta sa carte Eugen Dorcescu
- un écrivain pas comme les autres, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2022, p. 173-175.
Magistrul G.I. Tohăneanu îl cita adesea pe Tudor
Vianu, veghind la împărtășirea unuia dintre principiile
sale existențiale: „să urmărești modéle, și nu mode”.
Poetul Eugen Dorcescu este un model! Pentru mine,
pentru noi, discipolii săi, pentru oricine.
Afirm, demn și apăsat, convins, că Eugen Dorcescu
este POETUL!
Ad multos, bonos et sanos annos, optimus et
doctissimus Magister et Poeta!
25
JURNALUL SUFERINȚEI,
JURNALUL FERICIRII
Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998),

Editura Mirton, Timișoara, 2020, cea mai recentă și,
cu siguranță, una dintre cele mai semnificative cărți
ale Poetului Eugen Dorcescu, alături de Nirvana. Cea
mai frumoasă poezie (ediție ne-varietur, 2015), Cronică
(1993), Abaddon (1995), Ecclesiastul în versuri (1997),
Pildele în versuri (1998) și Psalmii în versuri (Ed. I,
1993; Ed. a II-a, extinsă și revizuită, 1997), Elegiile de la
Carani (2017), este structurată pe trei paliere textuale,
corespunzătoare unor trepte spirituale: Moth tamuth
(ebr. „Vei muri negreșit”); Abaddon (ebr. „Nimicire”,
„Exterminare”, „Îngerul Adâncului”); Havel havalim
(ebr. „Deșertăciunea deșertăciunilor”).
În concepția autorului, Jurnalul nu se adresează
unui cititor propriu-zis (poate doar unuia ipotetic).
Destinatarul dezbaterilor interioare este Poetul însuși,
instanța eului estetic și moral, Conștiința, Condiția
umană, în vreme ce confesiunile Îi sunt destinate lui
Dumnezeu: „Aceste rânduri sunt o cronică lăuntrică,
un dialog cu mine însumi și, mai ales, o confesiune în
fața Celui Veșnic” (p. 34).
Cartea se deschide cu un poem recent al lui Eugen
26
Dorcescu: Templierul, poezie revelatoare pentru

calitatea slujirii Divinității, dar și pentru suferința
cumplită, transgresată și transfigurată metafizic, prin
care trece Poetul-Cavaler: „Am fost trecut prin sabie și
fier/De oamenii lui Filip cel Frumos” (p. 21).
Din punct de vedere istoric (și social), Jurnalul
surprinde un amplu și divers tablou post-revoluționar,
cvasi-apocaliptic: oamenii decad (apariția peste noapte a
așa-zișilor scriitori și cărturari „de elită”), sunt consemnate
atrocități prae și post revoluționare, primează dezordinea
familială, comunitară, descompunerea morală (goana
patologică după bunuri materiale, parvenitismul), este
în plină desfășurare asasinarea culturii (schingiuirea
editurilor, marginalizarea scriitorilor), sunt numite,
politic, în funcții înalte, „personalități” corupte, inculte și
incompetente etc. etc. Toate acestea, funeste consecințe
ale „marii revoluții capitaliste din decembrie”, amenință
să distrugă un pilon de normalitate (cultura!):
„O gândire îngustă și șablonardă (profitul!) a rătăcit
sufletele. Naivi, izolați, periferici, săraci, încrezători,
servili, lacomi și ahtiați după valorile materiale, oamenii
cad, fără să-și dea seama, în capcanele computerizate
ale rechinilor locali și internaționali. Și iată-ne (pe noi,
câțiva, bieții artiști), rătăcind într-o lume de umbre
carnivore…” (p. 89).
Cucerirea libertății de expresie și de confesiune,
esențiale pentru cariera Poetului, care a stihuit, în
această perioadă, cărți biblice și a dat glas conștiinței
sale în Cronică și Abaddon, nu contrabalansează
27
dezamăgirea și dezgustul pentru prefacerile sociale

orientate după instinctele joase. Hiperbolizând, autorul
dă impresia că trăiește în Infern. Atât în Jurnal, cât și
în volumele de versuri scrise în primul deceniu care a
urmat Revoluției, Cronică (1993) și Abaddon (1995). Ni
se pare fertilă, pentru abordarea cărții din perspectivă
socio-istorică, o raportare a Jurnalului la poezia
zămislită atunci, întrucât arta Poetului se bazează pe
trăire, faptul particular se convertește în experiență
generală, ușor recognoscibilă pentru contemporanii
săi, dar și pentru noi, cei mai tineri. De pildă, un
fragment din Cronică zugrăvește tocmai acest tablou al
unei conștiințe colective bolnave, ce duce la derivă și
degradare: „... În miezul lor (al zilelor, n.n. – M.-C. C.)
sunt oamenii. O ceată/Difuză, inumană, un coșmar./
Se dușmănesc, se sfâșie. Și par/Mai singuri și mai triști
ca niciodată.//Cu cât mai tare strigă, cu atât/Îi simți
cuprinși de vid și disperare./Se-agață de un val în plină
mare/Și valu-i dulce, sumbru și urât” (Cronică, 1).
Destrămarea Editurii (simbol predilect al culturii
– locale, dar și naționale) este privită, din interiorul
acesteia, ca atentat mascat la instituțiile culturale.
Specialiștii, dintre care unii scriitori consacrați, sunt
marginalizați și obligați la demisii. Cei puternici, precum
autorul, nu abdică decât aparent, alegând să se dedice
unui program cultural ce le este vital: „Și atunci? Atunci
e bine să citești, să scrii, să trăiești slujind idealurilor
eterne: binele spiritual, în primul rând, pentru cei din
jur și pentru tine” (p. 33). Eugen Dorcescu se delimitează
28
de cei cuprinși de binecunoscuta démence universelle

(despre care vorbea Gustave Flaubert, referindu-se la
unul dintre efectele nedorite ale Revoluției Franceze). Și
este convins că procedează corect, în acord cu firea sa,
dar și cu obligația morală față de chemarea sa artistică:
„Eu nu m-am prefăcut. Eu nu mă prefac. Eu – declar
cu tărie – am caracter. Eu sunt scriitor, cărturar. Eu nu
mă pot asocia decât cu cei de teapa mea. Eu nu accept
orice și nu sunt prieten cu oricine” (p. 108). Ca urmare
a acestei démence universelle, în conștiința Poetului are
loc o segregare socială și afectivă de largi dimensiuni,
consemnată și în poemele din amintitele volume: „...
între mine și oricare/Din cei ce-mi stau alături, la un
pas,/S-a-nstăpânit treptat și a rămas,/Sporind, o infinită
depărtare./Privesc și înainte, și-napoi,/În lumea mai
pustie ca oricând./Acum, când nesfârșit de singur sunt,/
Mi se arată, clar, că suntem doi” (Cronică, 19).
Originalul capitalism postrevoluționar de la noi s-a
extins în dauna cărturarului onest: „Și astfel, cărturarul
onest e veșnic prejudiciat. Eu nu vreau și nu pot să fac
politică, să fac «gașcă», eu nu pot să spun și să scriu ce
nu cred. Ca urmare, a trebuit să mă dau deoparte, să
aștept resemnat salariul, să-i văd urcând spre funcții pe
X și pe Y, parveniți ordinari, care azi zic una și mâine
alta, zic orice și fac orice, fără rușine, numai bani să iasă.
Solitudinea mea e agravată de răutatea celor din jur și
de propria-mi incapacitate de a le-o trece cu vederea”
(p. 34). Eugen Dorcescu nu abdică de la principiile sale.
Treptat, se dă la o parte, investește timp în înălțarea sa
29
spirituală. Este scârbit de exterior, dar tot mai fericit

lăuntric. Îi întristează duhul „degradarea morală,
haosul, deruta semenilor. Răutatea. Rapacitatea. Lipsa
de caracter. Lipsa de discernământ. Dorința animalică
de înavuțire” (p. 38). Fapt exprimat și liric, la fel de
clar: „Semenii/se demonizează treptat. Strada e plină/
Cu umbrele lor, rătăcind în/neagra lumină” (Abaddon,
20). Otrava obștească îi agresează Poetului și satul natal
(cf. Jurnal și poeme): „Aud cum pe uliță se tot duc/
clătinându-se/megieșii orbeți./Bărbații, devorați de
rachiu,/par niște arbori betegi./Femeile, pentru bani
și porumb,/violează moșnegi./Aud, până-n zori, satul/
bolnav, alcoolizat și diform…” (Cronică, 42).
În contextul isteriei sociale, Poetul își oferă liniștea
izolării, îndelungata autocontemplare și vizează
transcendența în creație: „Simt o atracție irezistibilă
pentru asceză și solitudine. Mă preocupă esențele,
transcendența, forța creatoare și recuperatoare a
Verbului. Slava eternă, divină, ce se lasă, par instants,
bănuită, contemplată” (p. 48). În fond, se retrage din
mediul profesional, din cel scriitoricesc și chiar și din cel
familial, mizând pe individuație: „Tu, ca ins empiric și
artistic, ești o conștiință, o entitate inconfundabilă, unică.
Șansa ta e să-ți rămâi credincios, șansa ta e fidelitatea față
de propria-ți substanță, nu plierea după conjuncturi” (p.
54). Misticismul său se accentuează într-o tămăduire
mult-așteptată: „Voi contempla. Voi trăi și atât. Ca un
empiric ucenic în isihasm. Ca un om la 50 de ani, care nu
e sigur de nimic. Care speră însă în Dumnezeu” (p. 164).
Cel de-al doilea capitol al cărții este intitulat
30
Abaddon – emblemă a „nimicirii” și Apocalipsei (ebr.

Abaddon, Avaddon, gr. Apollion sau lat. Exterminans –
„Îngerul Adâncului”). Abaddon este o prezență abisală
și impunătoare; în Apocalipsa după Ioan, Abaddon
este îngerul pustiitor din adâncuri, „regele lăcustelor
din Iad”, al sufletelor rele care îi chinuie pe muritori.
Societatea în Abaddon este mai decăzută decât în Moth
tamuth – în general, Dumnezeu este uitat, nimeni nu
mai cultivă învățăturile Scripturii, hipnoza pricopselii
și gloria efemeră au întunecat mințile, ateismul viciază
conștiința colectivă:
„O lume fără Dumnezeu, mânată pe străzi, pe
scări, peste tot, de biciul și hohotul diavolului. De la
Continental până în Piața Libertății și, apoi, pe Alba-
Iulia, nu poți trece de mulțimea schimbătorilor de
bani. Cerșetori, câini vagabonzi, bețivi. De curând,
unul dintre vecinii noștri, de la un bloc alăturat, om în
vârstă și sobru până acum, a căzut în darul beției” (p.
171-172). „Apocaliptica Fiară”, din volumul de poezie
Abaddon, este înveninată, dezbină și distruge ambianța:
„Iat-o, cu privirile blânde, cu duioase suspine,/încearcă
să surpe, să toarne venin,/să dezbine./Stârnește invidii,
competiții, dispute,/pe cel nefericit împotriva celui
nefericit/îl asmute” (Abaddon, 1).
Slugărnicia față de ființe inferioare, comportamentele
dubioase, de gașcă (de obicei, politică sau politizată)
coboară într-un hău ființa umană: „derută, haos,
nimicire, Abaddon” (p. 172). Volumul de versuri
omonim se concentrează pe asemenea aspecte ale
31
dezumanizării: „Oamenii-câini lasă loc tot mai mult/

câinilor pur și simplu, câinilor-singuri sau/câinilor-
grupuri” (Abaddon, 7); „Șerpii alcoolului colindă și-și
varsă/veninul din casă în casă./ Ochiul secat al izvorului,
ochiul lui scurs/ se prelinge și plânge,/ lăutarii, beți, în
amurg, își numără banii/și se bat pân’ la sânge” (Abaddon,
2); „În săli părăsite se vorbește intens despre/bani și
cultură./ Și-n timp ce vorbesc,/ vorbitorilor le țâșnesc
muște verzi și miasme din/gură” (Abaddon, 4).
Profilul psihologic al insului căzut, din toate
punctele de vedere, de pe „treapta umanității” este însuși
Iovescu, directorul de la Editura de Vest (fosta Facla):
„E ceea ce se poate numi un ins diabolic. Ține minte,
înregistrează, corelează, interpretează (întotdeauna
negativ, ranchiunos) tot ce fac cei din preajmă. Lucruri
de nimic, fleacuri ordinare, chițibușuri capătă pentru el
dimensiuni apocaliptice. Și, în fiecare cuvânt pe care-l
rostește, pulsează răutatea, ura. Îngrozitor specimen. O
mizerie de om” (p. 177). Acest „maimuțoi” face parte
din gloata „maimuțelor agresive”, evocate în poezie: „O
sală cu maimuțe năzdrăvane/Îmbârligate-n staluri și
balcoane./Se-agită, țipă, mâzgălesc misive,/Sunt, rând
pe rând, mieroase și-agresive,/În timp ce una doarme,
alta rage,/Stupide, ipocrite, coprofage” (Abaddon, 24).
Iovescu este un personaj care face echilibristică, pe linia
caragialiană dintre tragic și comic.
Sihăstria, ascetismul, transformarea locuinței
într-o chilie conduc spre apogeul solitudinii reci, ca
răspuns dramatic la degradarea socială: „Sunt prins,
32
sunt crucificat în durere și angoasă. Mai uit, mă mai

îndepărtez de mine însumi, dar revin pe neașteptate și-
mi privesc ființa. De ce? Până când? Cum? Altădată, mă
uitam, în oglindă, la propriu-mi chip, înregistrându-i
treptata degradare. De o vreme, de multă vreme, nici
această curiozitate n-o mai am. Sunt singur, singur,
chiar fără mine însumi” (p. 206). Numai spes, fides și
caritas, valori spre care tinde, îi umplu viața, iar lectura
Scripturilor și harul care i s-a dat, de către Duh, îl
mobilizează. Înțelepciunea și harul aduc, și ele, multă
suferință. „Că unde este multă înțelepciune este și
multă amărăciune, și cel ce își înmulțește știința își
sporește suferința” (p. 233), afirmă autorul, în spiritul
Ecclesiastului, de care se lasă pătruns, pe măsură ce
stihuiește această carte sapiențială.
Eugen Dorcescu, așa cum s-a arătat de multe ori,
este un poeta doctus, poeta genuinus și poeta vates.
Deseori, în Jurnal, s-a putut observa cât de complexă
este personalitatea sa. Poetul practică metoda
autocontemplării sugestive, care amintește de „culmile
disperării” cioraniene („neputința de a fi”, „ispita de a
exista” etc. etc.), și recurge, frecvent, la grila „de ce-ului”:
„Este foarte greu, e chinuitor să trăiești, în orice clipă,
la limită. Purtând mereu în minte și-n suflet întrebarea:
De ce? Orice fapt, orice gest, orice făptură trec prin
această grilă. Imposibilitatea de a pricepe sensul vieții
și al morții mă apasă încontinuu, ca o boală. Zi de zi.
Clipă de clipă. Și în somn și în stare de veghe, fie că se
exprimă sau nu cu limpezime. E un morb subconștient,
33
un dat, un fel de tiran lăuntric, ce-mi colorează și-mi

direcționează existența. Dar este conștientizat mereu,
tulburându-mă și mai tare, răpind realitatea ambianței,
plasându-mă într-un vis tragic și absurd. Sufăr. Scrisul
meu este, în întregime, expresia acestei suferințe. Dar
scrisul se duce în lumea lui, suferința rămâne. Rămân
singur, cu acest zid în față, un zid de care mă izbesc,
zi și noapte. De aceea, uneori, schițez mici evadări în
derizoriu. Ca să uit. Dar nici atunci nu pot uita pe de-
a-ntregul. Revin în lumea întrebărilor fără răspuns, în
lumea fără milă și fără înțelegere. Treptat, pe măsură
ce forța dorințelor trupești se diminuează, sporește
acest simțământ al nimicniciei” (p. 265). Despre o
asemenea fugă abisală, Eugen Dorcescu vorbește, la fel
de expresiv, și în lirica sa: „… Fug. Mă afund în peștera
sufletului,/în grota lui nesfârșită./Alerg tot mai adânc.
Să uit, să nu-mi/mai aud/eul empiric, trupesc, rămas
la intrare,/să nu-l mai aud cum vomită” (Abaddon, 23).
Cetatea, altădată iubită și cântată în poeme memorabile
(cf. Agonia caniculei, carte scrisă în anii 1981-1982, dar
apărută în 2019), este căzută în dezmăț și păcat, împânzită
de grosolănie, hoție, minciună și perfidie: „Lumea în
care ne mișcăm e un coșmar. Orașul vuiește de înjurături
și de obscenități, foșgăie de libărci, de câini vagabonzi, de
hoți, duhnește a minciună și perfidie” (p. 307).
„Sentimentul inutilității”, statutul de victimă într-o
„lume imbecilizată” (p. 306) par a fi augmentate pe un
fond pesimist, dar nu este așa, căci la finele tuturor
frământărilor sălășluiesc nădejdea, credința și iubirea
34
– prin Yah Elohim. Naratorul, ca și Poetul, este sfâșiat

de o continuă luptă dintre „carne și duh”: „Și acum
trupul își cere, adesea vehement, drepturile lui. Lupta
dintre carne și duh a fost și a rămas foarte dură, în ce
mă privește. Dar mi-e silă. Suntem o specie degradată”
(p. 334). V. și: „Cineva în carne și duh te desparte,/
purtându-te așa, ființă duală, devorată/de chin,
dezbinată în sine, zi de zi,/pân’ la moarte” (Abaddon,
25). Acesta este un adevăr. Unul dintre acele adevăruri
cardinale, pentru care scrie Eugen Dorcescu.
În ultimul capitol al Jurnalului, Havel havalim
(ebr. Havel havalim „deșertăciunea deșertăciunilor”),
perspectivele profesionale par a fi altele. Scriitorul
se angajează la edituri particulare: redactor-șef la
Amarcord; între timp, lucrează și la Excelsior. Cu
toate acestea, „cutremurările” sufletești sunt tot mai
pregnante, isihasmul devine o stare mereu mai necesară,
sihăstria începe să fie un modus vivendi, iar ascetismul
ocazionează noile trăiri mistice ale Poetului. Tonul
sentențios este tot mai pregnant: „Fără Dumnezeu, nu
însemnăm nimic, dar absolut nimic. Pulbere, cenușă
cosmică, aneantizare. «Astral gunoi», cum spunea
Alexandru Philippide” (p. 424).
Îngerul Adâncului are, la fel ca și poezia dorcesciană,
gravitate, poartă pecetea profunzimii și afirmă
posibilitatea mântuirii prin Cel ce este. Fapt care
anulează pesimismul și aduce în prim plan orizontul
salvării. Nenumăratele lecțiuni biblice îi confirmă
autorului tăria credinței, convingerea că omul este
35
o ființă destinată nu morții, ci mântuirii. „Eu am

murit acestei lumi” (p. 526) reprezintă declarația unei
morți simbolice. Urmată de renaștere într-o ordine
superioară, metafizică. În subtextul enunțului „Eu am
murit acestei lumi” (p. 526) recunoaștem referința la
lumea fizică și detașarea filosofico-spirituală a Poetului
de tarele acesteia: de politicianism, mercantilism,
parvenitism, ipocrizie, impostură și, nu în ultimul
rând, de păcat. „Ne revedem după Apocalipsă?” se
întreabă Poetul, în cele din urmă, sugerând că nu s-a
rupt cu totul de semeni și că speră în izbăvirea lor. E
timpul să ne punem și noi această întrebare. Fiindcă,
așa cum observa Mirela-Ioana Dorcescu, îngrijitoarea
acestei splendide ediții, în prefața intitulată Opera
totală, „Îngerul Adâncului are caracter formativ. Este o
carte de învățătură. Pilduitoare” (p. 18).
O carte unică, adăugăm noi, o carte nobilă, salubră şi
temerară, o cronică (în sfârşit!) sinceră, neșablonardă,
lucidă, inteligentă a epocii postdecembriste, o carte de
mare literatură, cu un teribil suflu ideatic, spiritual și
stilistic, în peisajul confuz, adesea trivial și „mălăieț”, al
literelor române actuale.
***
36
„CE FIINȚĂ (NE)FERICITĂ E OMUL!”
„Tata a murit o/singură dată./

Mama moare în/fiecare zi”.
(Eugen Dorcescu, Elegiile de la Bad Hofgastein, 2)
(EUGEN DORCESCU, Adam – Pagini de jurnal

[2000-2010], ediție critică de Mirela-Ioana Dorcescu,
Editura Mirton, Timișoara, 2020).
Anul 2020 marchează apariția, la Timișoara, Editura
Mirton, a două cărți întemeiate pe un Jurnal literar:
Îngerul Adâncului – Pagini de jurnal (1991-1998) și
Adam – Pagini de jurnal (2000-2010), semnate de
Poetul Eugen Dorcescu, editate critic de Mirela-Ioana
Dorcescu.
Adam continuă, mai pregnant, mai înalt și mai
apăsător, însemnările din Îngerul Adâncului. Dacă, în
primul volum, autorul ne purta pe la Porțile Apocalipsei,
sub spectrul lui Abaddon, în Adam, ne înfățișează o
posibilă lume Post-Apocaliptică, pentru care ar trebui
să ne pregătim cu toții.
Remarcându-se prin modul său superior, spiritual,
de-a trăi, cercetând, atent, lucid, profund și necruțător,
sinele și lumea, cultivând transcendența, Poetul Eugen
Dorcescu aspiră către Împărăția lui Dumnezeu. Cele
două volume sunt, în acest sens, reprezentative pentru
37
„viziunea existențial-artistică a lui Eugen Dorcescu, în

consonanță cu opera sa lirică” (Mirela-Ioana Dorcescu,
Nota editorului, p. 7).
Ca Poet metafizic, preocupat de Ființă, autorul
respinge cu vehemență apartenența la lumea macabră
dimprejur, declarând, cu convingere, că „împărăția sa nu
este din lumea aceasta”, căutându-și un loc în „poporul
lui Dumnezeu” și reușind, din aproape în aproape, să se
convertească într-o „ființă duhovnicească”.
Critica socială și politică din Îngerul Adâncului se
continuă și în Adam, mai tăios și mai acerb încă. Îi
recunoaștem aici: pe caragialescul Iovescu; pe pseudo-
oamenii de cultură; pe scriitorii „prin efracție”; pe
doctoranzii semidocți și pe politicienii stupizi și corupți
etc. „Ce cauchemar que sont les hommes!”
Pe de o parte, regăsim în acest volum centre tematice
(solitudinea, boala, moartea etc.), dar și elemente
culturale menite să definească orientarea intelectuală
a Poetului Eugen Dorcescu: „La démence universelle;
Havel havalim...; Ce cauchemar que sont les hommes...;
Drept aceea, am urât viața; Doamne, trimite Cuvântul
Tău și tămăduiește-o; Abyssus Abyssum invocat etc.”
(Ibidem, p. 8). Pe de altă parte, iau naștere în Adam
noi nuclee semantice, specifice filosofiei dorcesciene:
„viața ca pedeapsă, călătoria, exotismul, libertatea,
impermanența, iluminarea, mântuirea” (Ibidem, p. 9);
Concomitent, „apar personaje moderne, contradictorii
(eul narativ, genialoid; mama, uriașă prezență; fratele
38
autorului, oscilant; Dana, imprevizibilă etc.), alături

de cele clasice, care se încadrează în tipologii (tata,
pater familias; Oli, angelică; Alina, ermetică; Mina,
intrigantă; Părintele Negruțiu, mistic; Virgil Nemoianu,
providențial; Ion Arieșanu, sensibil etc.)” (Ibidem).
Poetul Eugen Dorcescu impresionează prin calitatea
analizelor psihologice și hermeneutice, prin toposuri
precum Insula, Civitas Dei, dar și prin concepte
novatoare, precum Poetica non-imanenței, prezența
absenței. Autorul Jurnalului citează din marile limbi de
cultură ale Antichității (ebraică, greacă, latină), dar și
ale Modernității (engleză, franceză și spaniolă), vădind,
așadar, orientarea sa spre Occidentul care îi asigură,
în plan gnoseologic și cultural, artistic și spiritual, o
evadare din contingent.
Îngerul Adâncului și Adam se citesc, în unitatea lor
ideologică și expresivă, ca operă desăvârșită, având
„un formidabil suflu, care duce cu sine secvențialitate
epică, personaje inubliabile, pasaje lirice, descripții,
reflecții, introspecții, epifanii etc.” (Ibidem, p. 10).
Originală prin conținut și formă, Adam îmbină specia
jurnalieră cu cea a romanului, propune o formulă
dramatică impresionantă, modernă și rămâne o operă
de necuprins, scrisă la un nivel foarte înalt de înțelegere
a lumii, a sinelui și a relației dintre sine și Divinitate.
39
Abba, Pater
Abba, Pater deschide Jurnalul cu neclintitul

sentiment al nimicniciei, al coșmarului, care determină
nefericirea și lipsa de iluzii ale Poetului: „Niciodată nu
vor mai fi ziua de ieri, ziua de azi. Secolul pe care tocmai
l-am început e cel în care voi muri”. Poetul a murit, de
mult, acestei lumi îmbibate de grosolănie și materialism.
Conștiința Poetului este împovărată de păcatul lumesc.
Efectele acestei sfâșieri gnoseologice și spirituale nu
întârzie să se vadă – durerea, chinul, penitența și
înstrăinarea trasează invizibile, dar importante linii
directoare în epica romanescă ce domină Jurnalul.
Poetul, neparticipând la viața unei societăți triviale,
căutându-L pe Dumnezeu, Esența Vieții, se separă de
substanța materială a (i)realului: „mă simt inaderent
la realitate, resimt firea fantomatică a lumii. Cel mai
îngrozitor coșmar, cea mai cumplită pedeapsă este
însăși viața. Fericiți cei care n-o conștientizează astfel.
Și, mai ales, cei care (rămânând simple potențialități)
n-au ajuns să o trăiască. «Cei ce nu s-au născut», cum
zice Ecclesiastul”.
Consubstanțial cu omul de pământ, dar delimitându-se
de acesta prin „sens și țel”, Poetul găsește în Scripturi
o revărsare perenă de lumină, dragoste și înțelepciune
divină. Se refugiază în această lectură, refuză orice
compromis, orice participare afectivă la viața profană
– „nu mă mai simt în largul meu niciunde. Peste tot
40
numai interdicții (mascate în perfide libertăți), peste

tot numai deșănțare și prostie”. El pășește către Lumina
și Substanța Vieții, El Shaddai, purificându-și duhul
întru mântuirea hristică: „De la o vreme, zilele se scurg
repede, foarte repede. Nu există, în fond, nici timp, nici
spațiu. Ne mișcăm în propria halucinație, tânjind spre
călăuza Duhului. Vino, Doamne Iisuse!” De altfel, era
evident încă din lirica dorcesciană că Poetul respinge
materialitatea existenței, râvnind la viața de sus: „Nimic
n-aștept, de fapt, Yah Elohim!/Tu-mi ești și fericire, și
uitare…” (Cronică, 2).
Totuși, își recunoaște forma adamică, primordială,
făurită de Dumnezeu: „Omul? Ca floarea câmpului, așa
va înflori și se va trece. Cum să scapi, oare, de povara
insuportabilă a conștiinței de sine, a înțelegerii condiției
umane? Respingându-le? Asumându-le? Asimilându-
le? Transfigurându-le? Înțelegându-le? Prin propria-i
putere, omul nu poate să se smulgă din strânsoarea
aceasta”, însă are curajul și puterea de a consolida legătura
dintre „sufletul meu izolat, părăsit, și Dumnezeul
cel Atotputernic”: „Este teribilă singurătatea în care
trăiesc, în care trăim cu toții. Toate legăturile dintre
oameni s-au rupt – cele de familie, cele profesionale,
cele sociale mai largi. Toți se tânguie și suferă – sunt
sigur –, nimeni nu poate folosi o cale de (re)vindecare.
Îmi rămâne legătura pe verticală – cea dintre sufletul
meu izolat, părăsit, și Dumnezeul cel Atotputernic. El
Shaddai, Yah Elohim, Iahve Savaot, El Elyon. Domnul,
deci, prin Fiul Său, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos”.
41
Adeseori, ni se amintește de lupta acerbă dintre

carne și duh, căreia Poetul Eugen Dorcescu îi consacrase
versuri memorabile în lirica primului deceniu din
secolul XXI („cea mai grea și/mai înzăuată luptă/pe
care am cunoscut-o/de-a lungul/întregii mele vieți/cea
mai cumplită/luptă la care/asist neputincios [...] este
lupta sălbatică/dintre carne și duh/un război ce nu/s-a
oprit nicio/ clipă” – Drumul spre Tenerife, 27). Numai
purificarea celestă, prin foc și suferință, îi poate elibera
sufletul, încarcerat în cușca de carne: „Trebuie să-mi
asum suferința de a trăi. Grea suferință! S-o asum, s-o
îndur. Suferința e un mare mister. Nu vom putea afla,
câtă vreme ne zbatem în acest vas de lut, de ce a trebuit
să devenim «suflete vii», persoane, identități. Pentru a
suferi? Tânjesc după un răgaz, după împăcare și liniște.
Cum să le ating însă? Dacă în moarte se află, pentru
ce am mai venit aici? Nu iubesc viața. Nu-mi iubesc
trupul. Măcar atât dacă ar îngădui Cel Atotputernic:
trupul să-mi fie mistuit de flăcări... Să trec în cealaltă
viață ca un lujer de plasmă”.
Eul poetic conștientizează efemeritatea lumii
telurice: „Știu că nimic pe lume n-are rost,/Că tot ce
astăzi este mâine moare” (Cronică, 2). Același sentiment
tragic al condiției umane apare în eminesciana Mortua
est: „Ș-apoi... cine știe de este mai bine/A fi sau a nu
fi... dar știe oricine/Că ceea ce nu e, nu simte dureri,/Și
multe dureri-s, puține plăceri”.
Cu un imbold stoic, Eugen Dorcescu supune starea
morală și imorală a societății la o analiză cruntă,
42
necruțătoare, care nu menajează pe nimeni. Critica

socială demască: analfabeți puși în funcții înalte, așa-
ziși intelectuali fini, șefi de instituții culturale sau
politice etc.: „E de ajuns să privești în jur. Analfabeți
(sau semidocți, sau nebuni), șefi de instituții culturale,
serviți – culmea! – de cei ce se pretindeau (și se pretind)
intelectuali fini, cu nedezmințită vocație occidentală.
Ah! Te întrebi, atunci: de ce, oare, intelectualii aceștia
rafinați se întrec în a slugări niște hahalere? De ce?
Există un singur răspuns: fiindcă nu sunt intelectuali,
ci niște mangafale, niște neo-fanarioți fățarnici, cu
gândul numai la chilipiruri”. În Facerea, ni se spune
că Dumnezeu l-a creat pe om, pe Adam, după chipul
și asemănarea Sa. Asemănarea s-a pierdut după
păcatul originar, doar chipul s-a mai păstrat: „Dar vai,
asemănarea s-a pierdut,/prin ispitire și neascultare,/
încă de-atunci, de mult, de la-nceput!/Iar chipul, sub
cumplita-nsingurare,/a unui univers îndușmănit,/s-a
adunat în sine, s-a chirchit,/a decăzut din slavă și
splendoare,/a rătăcit, și iar a rătăcit,/dar n-a găsit nici
pace, nici uitare” (Chipul). Și-atunci, oare nu sunt de
compătimit cei în derivă? Eugen Dorcescu nu se lasă
înduioșat de asemenea ipoteze și îi biciuiește fără milă
pe impostori, pe vânătorii de foloase lumești.
Din categoria „intelectualilor fini” și a „cărturarilor”
detestabili se detașează tristul personaj caragialian
Iovescu, pe care îl știm bine din Îngerul Adâncului.
Acesta își continuă caricatura de carieră „culturală” și
„intelectuală”, cumpărând Editura de Vest: „Iovescu
43
a cumpărat Editura de Vest cu 360 de milioane. A

vândut, pare-se, un apartament, o parte din grădina
de la țară a nevestei, pentru a putea plăti. Editura, însă,
ar fi falimentară. Iovescu a fost exclus din PDSR, s-a
certat cu toată lumea, alte partide nu-l acceptă, deși ar
vrea să se înscrie”. Ce personaj caraghios și trist! Halal
intelectual! O altă nulitate stridentă este Val Popa.
Acest troglodit, ce trasează fina linie dintre tragic și
umor, are nenumărate titluri de academician, fiind
rector la una dintre acele „universități amatoristice”,
private, după ce fusese un securist versat: „Ieri, de pildă,
la Universitate, pe cine am întâlnit la Secretariatul
Filologiei? Pe Val Popa. O altă nulitate șmecheră, care,
cândva, încercase să mi se vâre pe gât spre a fi publicat
(eram redactor-șef la Facla pe atunci) și care, cu acel
prilej, la o masă în familie fiind, zbiera tot felul de
injurii la adresa lui Ceaușescu (spre a mă provoca, fără
îndoială). Ei bine, acel eventual turnător are azi șapte
(sic!) titluri de academician și e rector la una dintre
aceste așa-zise universități amatoristice, care au invadat
țara”. Paralela cu poezia este din nou elocventă. Poetul
Eugen Dorcescu, prin Bătrân, avatar abisal, își luase o
distanță securizantă față de această realitate, de oraș, de
idei, de mentalități, de semeni și chiar de sine însuși:
„Bătrânul e tot mai/străin de orașul unde/locuiește de
patru decenii,/Bătrânul e tot mai străin de localitatea-i/
natală,/ Bătrânul e tot mai/ străin/de obiecte, ființe,
gânduri,/coșmaruri,/curând va fi înstrăinat,/complet
înstrăinat,/chiar și de sine însuși,/așa cum, de fapt, a și
fost/înainte de-a-ncepe să fie” (Poemele Bătrânului, 9).
44
Cu o redutabilă forță pătrunzătoare și nemiloasă,

nefavorizând niciun partid, critica Poetului Eugen
Dorcescu își îndreaptă săgețile și spre regimul politic,
denunțând involuția de după Revoluția din ‘89:
„Politicieni proști (Doamne iartă-mă, dar sunt proști,
la propriu, se vede limpede), politicieni vicleni și hoți,
potlogari, impostori, oligarhia semidoctă, mulțimea
sărăcită și disperată, oamenii de gust și de talent umiliți,
aduși la nivelul supraviețuirii”.
Poezia dorcesciană și Scrisorile la un prieten –
tablou al tristei realități – se pliază pe referent. Lumea
delirantă, degradată, agonizantă aparține Apocalipsei
de periferie (vers reținut în Jurnal și plasat în poziție de
element propulsor).
Nici pătura socială de mijloc și de jos nu scapă
criticii Poetului Eugen Dorcescu: acea bandă de tâlhari
care secătuiesc țara, oameni care decad fizic și moral,
troglodiți ce profanează străzile și parcurile Timișoarei.
Deasupra acestei pături sociale mizere, tronează
așa-zisa „aristocrație” – o specie aparte: „Deasupra,
«aristocrația» (specie aparte – gușă, ceafă, burtă, cap
în formă de dovleac, sărăcie lucie a vocabularului,
inteligență submediocră, viclenie extremă, capacitatea
de a minți în orice împrejurare etc.). Traversăm
Apocalipsa. Insule mici de spiritualitate – turma mică,
rămășița – supraviețuiesc ca prin minune (numai prin
minune!). Dezbinarea și ura domină totul”. În miezul
acestor evenimente dureroase, sunt oameni „... O ceată/
Difuză, inumană, un coșmar./Se dușmănesc, se sfâșie. Și
par/Mai singuri și mai triști ca niciodată” (Cronică, 1).
45
Victimă a inculturii politicienilor și a maselor de

oameni, generația de tineri – „fără casă, fără studii,
fără slujbă” – se despiritualizează, devine indiferentă
la cultură, pierde din substanța ingenuă a marilor
valori: „Obrăznicia tinerilor a sporit, ca și inconștiența
lor. Încearcă să facă pe americanii aici, în periferia
noastră promiscuă”. În discursul bâlbâit al acestor
tineri fără perspectivă axiologică, se simte o anumită
condescendență, animată „de mișcarea psihologică
de adâncime, care-i determină pe acești tineri (mulți
fără casă, fără studii, fără slujbă etc.) să abordeze
existența cu precipitare, tupeu, nepăsare (eventual,
a-moralitate)”. Despiritualizarea generației tinere este
privită cu îngrijorare de cel ce cunoaște Marea Carte:
„Modelu-nfățișat de Marea Carte/Ne e tot mai abstract
și mai străin./ Ființe purătoare de venin,/ Murim încet
și reproducem moarte” (Cronică, 26).
Dacă în Îngerul Adâncului se demasca demararea
unor proceduri de anulare a culturii și a marilor valori,
în Adam se prezintă o adevărată lovitură împotriva
valorilor – politizarea culturii: „viața literară este otrăvită
de politică. Și de bani, de funcții, de putere lumească”.
Scriitorii adevărați, talentați, sunt marginalizați și
desconsiderați. Se realizează, în schimb, o „cârdășie
literară”, întru promovarea falselor valori: „ideologia
colhozului, a micii (sau marii) cârdășii literare,
mărșăluind la comandă, ocupă, acum, prim-planul
himeric al pseudogloriei”.
Aceste satire sociale și politice, energia, expresivitatea
și moralitatea scrierilor Poetului Eugen Dorcescu nu lasă
46
indiferentă urbea timișoreană: „Îmi dau seama că scrierile

mele au ecou, că răscolesc unele măcar dintre conștiințele
celor ce le citesc. Percep, odată cu ecoul, și informația
subliminală a primejdiei: sunt sigur că unora (multora?)
nu le convin tăieturile necruțătoare ale frazării, precizia
loviturii, obiectivitatea ideii (și a atitudinii)”.
Eugen Dorcescu reprezintă un element de echilibru
în cultură, este un intelectual de vocație, o personalitate
marcantă. Mai mult decât atât, el slujește Domnului și
Adevărului Scripturilor: „Mă gândesc, fără niciun dram
de trufie, că, în lumea literară divizată a târgului, eu am
reprezentat și reprezint un element de echilibru și de
înnoire a discursului critic. Echilibru – fiindcă sunt cel
puțin la fel de instruit și de bun vorbitor ca protagoniștii
(acest cuvânt n-ar trebui folosit la plural) taberei
cosmopolite, pe de o parte; pe de alta, nu sunt rupt de
formațiunea autohtonistă. Dar – trebuie precizat – nu
mă înregimentez niciunde”.
Autorul Jurnalului este un scriitor autohton,
internațional ca valoare și receptare, independent,
intelectual, cu propriile valori călăuzite de Cartea
Cărților: „N-am cultivat pe nimeni, n-am făcut ceată cu
nimeni, am rămas credincios scrisului meu, obsesiilor
mele. Nu m-am închinat nimănui, niciunui om, fiindcă
eu am un Stăpân, pe Dumnezeul nevăzut și atotputernic”.
Din păcate, acest model cultural și multidisciplinar
este tot mai puțin prețuit, din cauza inculturii maselor:
„Azi nu mai sunt intelectuali. Sau, oricum, sunt rari și
risipiți. S-au înnămolit, mulți, în politică și s-au făcut
47
de râs. S-au compromis. Pe vremuri, înainte de ’89, ne

unea nu dragostea, nu idealurile, ci ura față de sistem.
Ne unea o stare de spirit rea, de aceea n-a rezistat acea
comuniune (aparentă), acea aparentă coincidență în
spirit”. Însă Poetul aparține elitei de scriitori și oameni
de cultură, care au marcat profund literatura română:
„Cândva, la începuturile mele literare, i-am cunoscut
pe Al. Philippide, Marin Preda, Ștefan Bănulescu,
Mircea Ciobanu, Cezar Baltag, Mihai Gafița și Ovidiu
Cotruș. Un alt reper: A.E. Baconsky. Mai târziu –
G.I. Tohăneanu, Ion Arieșanu, Laurențiu Ulici. Apoi,
Adriana Iliescu, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Valeriu
Anania. Și alții, desigur”.
Neglijarea și umilirea valorilor culturii românești,
sărăcite după „marea revoluție capitalistă din
decembrie 1989”, sunt impardonabile: „Iată, așadar,
lista oamenilor de condei, beneficiari ai mesei calde
cotidiene: Oli (cercetător științific principal, doctor în
filologie), Lucian Bureriu, Iosif Caraiman, Laurențiu
Cerneț (fost deținut politic), eu (doctor în filologie,
fost redactor-șef și director de Editură), Anghel
Dumbrăveanu (fost secretar al Asociației Scriitorilor,
fost redactor-șef adjunct la «Orizont»), Ion Jurca-
Rovina, Oberten Janos, Draga Mirianici, Ioan Peianov,
Erika Sharff, Mircea Șerbănescu, Eugen Tănase
(profesor universitar doctor docent), Aurel Turcuș
și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, căci a fost
trecut ulterior, Aurel Gheorghe Ardeleanu (prozator,
dramaturg și sculptor)”.
48
Om de cultură desăvârșit, Poet și cercetător în

domeniul poeticii, Eugen Dorcescu își expune, în
paginile Jurnalului un crez și un program poetic
memorabile: „un poet important nu scrie despre om:
privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul
unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie
despre Dumnezeu: om fiind, nu-L poate cuprinde și,
închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și
poezia. Un poet important scrie despre relația (tainică)
dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul
acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel,
poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă”. Da.
Poezia lui Eugen Dorcescu tratează relația tainică dintre
om și Dumnezeu.
Scriitorul trebuie să-și pună în valoare harul și
talantul. Artistul se cuvine să fie smerit, însă conștient
de valoarea și darul său: „Un artist adevărat este
expresia unui paradox: pe de o parte, dorește succesul;
pe de alta, nu-i pasă absolut deloc de succes. De aceea,
el nu face compromisuri de niciun fel pentru a atrage
atenția cuiva. Goana după glorie e semnul puținătății
talantului. Acesta e un dar, un mister, își e suficient
sieși. Se exercită, potrivit voinței Celui care împarte
oamenilor toate darurile”.
Odată cu darul divin, vine și sentimentul înălțării
spirituale. Poetul Eugen Dorcescu își transpune
propriul abis într-o operă de căpătâi: „O mare durere,
un adevărat chin mă oprimă: simt că ar trebui să scriu
– încă – ceva fundamental, dar, deocamdată cel puțin,
49
nu sunt în stare. Ceva esențial, simplu, inteligibil,

durabil, adevărat, dramatic. Nu neapărat spectaculos, ci
exprimând caracterul de neîndurat al vieții”. Iată drama
sa (și a scriitorilor mari, în genere): „simte că are în el o
operă fundamentală, dar n-o poate scrie”.
Universul dorcescian cutremură, îndeamnă la
trezire, evocă proximitatea Ființei. Poezia lui Eugen
Dorcescu este scrisă cu maximă luciditate și onestitate,
întru anihilarea egoului: „Poezia e un vajnic luptător
împotriva egoului și a construcției sale delirante.
Dușmanul poeziei este egoul. Ea tinde spre Realitate, iar
fantasmele egoului i se opun. De aceea, poetul percepe
toate împotrivirile acestora și le transcrie fără cruțare.
Poezia îndeamnă la trezire. Poezia adevărată, desigur.
Există și texte ce fac jocul egoului, însăilări ce întrețin
și sprijină delirul”.
Poetul Eugen Dorcescu resimte, crunt, trecerea
timpului: „Deocamdată, strop cu strop, timpul se scurge.
Îl simt, îl observ. Pe chipul meu, pe chipul cunoscuților,
în oboseala trupului”. La fel de dezolat își observă
părinții, care au devenit bătrâni și neputincioși, izolați,
singuri: „E păcat, e absurd că bătrânii mei, frate-meu,
eu ne-am purtat, decenii în șir, ca și când am fi veșnici.
De ce au refuzat părinții propunerea mea de a se muta
aici? Ce sens au amenajările de la Stroiești? Am lăsat
mereu pe mai târziu. Acum, e prea târziu. O misterioasă
forță centrifugă a pulverizat familia. Ar fi util, poate, să
identific forța aceasta și să scriu despre ea. Ca o simplă
mărturie despre nimicnicia vieților noastre”. Răscolit,
50
Eugen Dorcescu admite acum, cu regret, imposibilitatea

întoarcerii în timp sau a încetinirii zborului de ani, la
care s-a referit, de altfel, și Horatius, în celebrul vers
alcaic: „nec pietas moram/rugis et instanti senectae/
adferet indomitaeque morti,//non, si trecenis quotquot
eunt dies, amice, places inlacrimabilem” („... și-a anilor
fugă/Nu poate s-o oprească nici cea mai caldă rugă;/
Sosește bătrânețea cu fața ei zbârcită,/Nu are-ntârziere
nici moartea ne-mblânzită.//Ne-nduplecatul Pluton,
de-ai vrea să-l potolești,/Chiar trei sute de tauri cercând
să îi jertfești,/Tu n-ai să poți, amice, oricâte zile-ar
trece!”) – Horatius, Ad Postumum, vv. 2-6.
Părinții își au casa, vitală pentru ei, în Stroiești, sat de
care Poetul este legat, nu doar emoțional, ci și datorită
sentimentului datoriei. Părinții au iubit Stroieștiul și
casa părintească, iar o desprindere de obârșie este cu
neputință în conștiința lor. Timpul s-a rupt; odată cu
plecarea copiilor din casa părintească, a încetat să mai
curgă la fel pentru toți: „Oare ce-or face mama, tata?
E la fel de frig și acolo? M-am gândit că ei au încetat,
cumva, să trăiască, în sensul deplin al cuvântului, odată
cu plecarea noastră de acasă. Atunci timpul s-a oprit
pentru ei, au rămas în pragul aceleiași porți, în pragul
aceluiași moment, conservându-se, ca într-o crisalidă,
în spațiul care ne găzduise pe toți patru și unde erau
acum, constant, numai ei doi” (p. 125).
Eugen Dorcescu are tăria de a relata în Adam și
conflicte familiale, nu puține la număr. Se ivește și se
adâncește, în primul deceniu al acestui secol, fenomenul
51
înstrăinării în sânul familiei autorului, din cauze diverse

– Alina, închisă în ermetismul ei; Dana, emigrată în
Germania; părinții, nemulțumiți; fratele, fals: „Iată însă
că Alina se închide în ermetismul ei, Dana a plecat (de
fapt, ne-a părăsit), de la părinți primim (primesc) mai
cu seamă reproșuri, frate-meu și-a schimbat atitudinea
prea în bine și prea brusc, a făcut (ca și soția lui) un viraj
amețitor, încât și această relație pare lipsită de acel firesc
liniștitor, necesar oricărui suflet...”
Autorul Jurnalului este îngrijorat și dezamăgit,
plin de amărăciune. Ca scriitor, nu este apreciat în
comunitatea de la Stroiești: „Preocupările mele nu par
a interesa pe cineva la Stroiești. E o lume orientată,
cvasi-exclusiv și trist, spre valorile materiale ale
existenței. Frate-meu exercită (doctor fiind, având
bani și asigurându-le asistența medicală, ce reprezintă
una dintre obsesiile mamei, îndeosebi) o puternică
influență asupra bătrânilor. Eu? Scriitor? Ce meserie e
asta?...” Eul poetic, rănit de lumea hâdă și perfidă, de
propriii semeni, se îndreaptă către El Shaddai, însă și
acest drum este pavat cu spini și suferință. Poetul, cu
tălpile goale, pășește în Valea Plângerii: „Iată-mă, vin,/
pe o cărare/de spini și pelin,/desenată-n a Plângerii
Vale./Încă sunt viu,/am trupul de lut și/privirea sărată”
(Omul din oglindă, 10).
Sau acest poem de maxim dramatism și de maximă
concentrare, contemporan cu scrierea Jurnalului:
„Mă aflu în pisc,
sub ochiul soarelui, de
52
vasilisc.
Iată-mă-n vale,
pe pajişti de vipere, cu
tălpile goale.
Dacă ceea ce spun ar
fi numai un vis,
nu aş fi spus, nu
aş fi scris.
Dar orice rostesc se
întâmplă...
Aspida îmi doarme în

perini, sub tâmplă”.
(Omul de cenușă, 6)
Cu timpul, se înstrăinează de toate cele lumești,

chiar și de casa copilăriei – parte integrantă a ființei
Poetului, care nu-și mai recunoaște toposul predilect:
„Renovată, căsuța noastră nu mai seamănă cu cea care
a fost. E curată, e reînnoită, dar nu mai e ea. Ceva străin
s-a strecurat în interstițiile «căsuței de la țară». Nu știu
ce și nu încerc să definesc acel «ceva»”.
Părinții sunt cea mai marcantă imagine din mediul
rustic: „Mama și tata/ne-așteaptă de-o viață, tăcuți,/ca
două statui de bun-simț” (Cronică, 42). Cele „două statui
de bun simț” reprezintă două personaje distinse, care
impun respect prin profesia lor de dascăli „de modă bună
și de modă veche, mândri de profesia lor, cu bibliotecă,
cu lecturi, cu educație socială, cu simțul datoriei”.
53
Autorul Jurnalului schițează, fidel, obiectiv, plastic,

realist, un tablou familial patronat de figurile autoritare
ale părinților săi. Tabloul impresionează nu numai prin
finețea descrierii, ci și prin pătrunzătoarea expresivitate
a detaliului: Tatăl – „sobru, distins, mai degrabă blond
(«supus austriac», cum îl ironiza, cu duioșie, mama),
înalt și subțire ca un paltin, ferm, etic, devotat alor
săi, învăluind lumea în albastrul clar al privirii sale”. Iar
mama – „brunetă, moderată ca statură, cu ochii de un
verde intens, desăvârșită stăpână a casei, râzând, uneori,
cu lacrimi, și dezvelindu-și dinții albi, strălucitori.
Inegalabilă cunoscătoare a firii omenești (cum observa
cumnata mea, Gabi), dotată cu un subtil talent actoricesc
(putea imita gesturi, tonul vocii, atitudini), plină de umor
(nu întotdeauna blând), dominatoare din instinct... Ce
personaje! Ce cuplu! Doi dascăli de țară, de modă bună
și de modă veche, mândri de profesia lor, cu bibliotecă,
cu lecturi, cu educație socială, cu simțul datoriei”.
Neputința lor fizică și, în general, amenințarea
nimicniciei se accentuează, astfel încât Jurnalul devine
și o cronică a zilelor de pe urmă ale părinților unui
mare scriitor român. În ce-l privește, Eugen Dorcescu
este în ipostaza așteptării Vieții de Apoi și dorește
Mântuirea hristică, singura Salvare; se rupe de lume
și se înstrăinează de propriul trup adamic, responsabil
de tragismul ființei: „În cetatea înflorită, singurătatea
se adâncește, înspăimântătoare, în juru-mi. Nu mă tem
de singurătate, mai ales că nu sunt un ins prea sociabil.
Simt însă o înstrăinare de mine însumi. Despre ceilalți
54
– nu mai vorbesc. Pentru mine nu e nicio îndoială că

omul e o ființă tragică, pedepsită. Cerul tulbure umple
fereastra. Nu mai departe decât ieri plănuiam cărți,
îmi închipuiam viitoare trasee cu sens. Nimic nu ne
aparține: nici ziua de ieri, nici ziua de azi, nici ziua de
mâine. Noi înșine nu suntem ai noștri. Măcar de ne-ar
primi Dumnezeu!...”
Poetul accede, subtextual, existențial și filosofic, la
substanța vergiliană Sunt lacrimae rerum et mortalia
mentem tangunt („Este o lacrimă în toate, iar cele
moarte ating mintea”), întrucât suferințele din familie
îl răpun. Boala lui Oli, din urmă cu 8 ani, i-a pricinuit
o permanentă îngrijorare. Scrierea devine tensionată,
nemiloasă oglindă a fragilității umane. Jurnalul este
și o cronică a vulnerabilității ființei: „E prea meschină
(moral și material) lumea de azi, e prea întristător
mediul, e prea leșinată ambianța, pentru a nu te duce
la deznădejde. Suntem prea singuri. Exagerez oare? Pe
un fond predispus la melancolie, boala lui Oli de acum
opt ani și ceva, precum și îngrijorarea permanentă ce i-a
urmat (și-i urmează) m-au aruncat într-o amărăciune
din care, orice aș face, nu pot ieși. Iar jungla perfidă (bine
dirijată) din jur e făcută parcă anume să o întărească.
Atunci scriu. Scrierile mele sunt amare și «realiste»,
sunt crude, necruțătoare, dar (cel puțin așa cred)
adevărate”. Arhitema operei dorcesciene o reprezintă,
în analiza Poetului, întrezărirea Apocalipsei, iar
anecdotica – „abjecția, agonia, suferința, exasperarea,
SINGURĂTATEA”.
55
Suferința lui Oli, relatată amplu în Îngerul

Adâncului, se continuă și în Adam. În aceeași măsură,
îi schingiuiește și îi întărește sufletul. Ea rămâne însă
cea mai apropiată ființă, dependentă de el, formând
cu Poetul „un singur trup”. Ba mai mult, participând
la generarea unei impresionante triade – Poetul-
Oli-Dumnezeu: „mă încearcă, odată cu deprimarea,
un fel de greață – fizică și morală. Chiar dacă nu a
fost vorba de o intervenție chirurgicală dramatică, e
trist să constați atotputernicia egoismului, cruzimea
inconștientă a nepăsării. Ce copii avem, Doamne! Ce
frați! Ce părinți! Cât de singuri suntem! Numai noi doi
și cu Tine, Dumnezeule Treimic, Cel Veșnic!”
La data de 19 Aprilie 2003, tatăl Poetului, după o
lungă suferință, trece la Cel ce este. Moartea tatălui a
determinat delimitarea tranșantă de Stroiești, de tot ceea
ce a însemnat acel topos. Poetul se simte alungat de acel
tot: „Și-acum, iată-ne acasă. Tata a rămas sub lespedea
lui, în cimitirul rustic, lângă cele două biserici străvechi,
în apropierea râului. Undeva, în acel teritoriu al satului,
al pădurii, al zăvoiului străbătut de râul ce se aude din
curtea casei, undeva în acel cronotop pierdut, am rămas
și eu. Eu exist, însă, aici, îmi este peste putință să stau
acolo, fiindcă un alt eu-însumi, puternic, nemilos, mă
alungă. Nu amintirile, nu frate-meu, nu cineva anume,
nu ceva anume: totul. E atât de personal acest tot, încât
mi-a devenit de neîndurat”. E atât de tulburătoare, de
insuportabilă viața fără „tatăl”, încât sentimentul se
transformă în poezie: „E de neînțeles,/e de nesuportat/
56
dispariția/tatălui./E atât de lipsită de sens,/încât,/spre a

fi acceptată,/trebuie negată definitiv/ și total” (Moartea
tatălui, Treapta a treia, 6).
Poetul este îndurerat și de suferința fără leac a
mamei, de întregul dezechilibru generat de acest
eveniment incredibil și sfâșietor – moartea tatălui:
„Mă bântuie amintirea mamei, privirea ei concentrată,
încercând să pătrundă înțelesul lucrurilor, îl văd pe tata,
mort, întins, între flori și lumânări, cu ochii lui albaștri,
îngrozitor de închiși, aud chemările nenumărate ale
păsărilor, zăresc veverița ce zburdă prin curte, am
dinainte Poiana, Râul, copacii plini de floare. Casa. Aud
clopotul, toaca... Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui
Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!”
Pierderea tatălui agravează melancolia Poetului
retractil, îi potențează solitudinea, ce-i este, deopotrivă,
pedeapsă și penitență: „Oriunde și oricând rămâi
singur. Eu suport bine, chiar foarte bine, singurătatea.
Trăim într-o lume și într-o vreme mârșave, primitive”.
Psyche-ul lui Eugen Dorcescu găsește alinare în visul
în care își întâlnește tatăl – o reîntâlnire în subconștient,
o împăcare sufletească și spirituală cu tatăl, care a plecat
prea brusc din aceasă lume: „L-am visat pe tata. Eram la
Stroiești, în pridvor, eu și Oli, și deodată am auzit (și mi
s-a spus) că cineva strigă insistent la poartă. M-am uitat
și l-am văzut pe tata. Mă striga pe nume, tare și repetat.
Am coborât scările, deși eram îmbrăcat sumar, el a
venit dinspre poartă și ne-am îmbrățișat lângă trepte.
Uimire, bucurie, conștiința că e viu iarăși, că moartea a
57
fost o închipuire, o proiecție a spaimei, că a trecut doar

printr-o încercare (o boală), din care a ieșit și s-a întors.
Tata a urcat scările, a intrat în pridvor și s-a interesat
de păsări (întotdeauna l-au preocupat), ceea ce ne-a
făcut să zâmbim... Îl visez, nu foarte des, dar îl visez.
Nu putem nici înțelege, nici accepta moartea. Probabil
fiindcă suntem vii. Suntem neînchipuit de tragici. Vii,
dar sortiți morții. Și știm asta. «În zadar sunt toate, dacă
este moarte»”. Ce tragic este destinul omului!
Deloc retoric sau filosofic, ci profund interesat,
Poetul se întreabă ce este, în fapt, moartea și ce rost are
viața aceasta deșartă: „Este cu neputință să-l întreb pe
tata dacă există ceva după moarte. Nici atunci, când
zăcea, mort, în odaia dinspre apus a casei noastre, când,
trupește, era, încă, vizibil, nu putea fi întrebat. Sau, mai
ales atunci. Întreabă urna, întreabă cenușa, întreabă
țărâna dacă mai există ceva după moarte...”
Tatăl devine o parte din ființa Poetului: „În nemăsurata
lui modestie, în sobra lui noblețe de ins subcarpatic, tata
e tot mai prezent în memoria și în demnitatea mea”.
În poezie, părinții se încadrează într-un timp mitic, se
mută în spațiul mitului: „Tatăl și mama/nu înviază,/
nu mor./Ei supraviețuiesc,/ei sunt veșnici” (Moartea
tatălui, Treapta a șaptea, 3). După moartea tatălui,
relațiile tensionate cu familia au profanat autenticitatea
și sacralitatea Stroieștiului, afectând dramatic și casa
copilăriei Poetului: „Casa/a murit și ea/odată cu tatăl”
(Moartea tatălui, Treapta a treia, 4).
Eugen Dorcescu își îndeplinește, cu dragoste, cu
58
credință, dar fără oarbă supunere, fără iluzii, cu o

intensă preocupare pentru psihicul ei alambicat, datoria
față de mama sa: „Oli stăruie să o iau cu mine la Stroiești.
În locul ei, de mult n-aș mai fi pus piciorul acolo. Eu
n-am încotro, trebuie să-mi vizitez mama, să îi port de
grijă, e datoria mea. Și eu, de bine, de rău, îmi fac datoria.
Dar ea? Cândva, am iubit Poiana, Pârâul, Râul, Zăvoiul,
Dealul, Pădurea. Cunoașteam toate tainele peisajului.
Acum, și amintirea, și contemplarea lor mă sfâșie. Poiana
înverzită are culoarea și efectul otrăvii. Deceniile de stres,
de culpabilizări, de reproșuri, de văicăreli au surpat orice
dorință de a revedea spațiul copilăriei”. Cât a iubit Poetul
Poiana, Pârâul, Râul, Zăvoiul, Dealul, Pădurea! Cât a
iubit… Dar nu le mai poate iubi. De ce? Și fosta sa soție
se întreabă foarte mirată.
Conștient fiind de materialitatea lumii și de
perisabilitatea trupului adamic, Poetul își găsește un
argument existențial în gândul că aparține altei lumi,
celei imateriale, imuabile, la care nu acced decât sufletul
și duhul: „Treptat, se strecoară o deconcertantă stare
de spirit între mine și propriile-mi scrieri. Nici măcar
ele nu-mi aparțin pe de-a-ntregul, nu-mi aparțin în
mod esențial. Când voi pleca de-aici, ele vor rămâne.
Eu (sufletul și duhul meu) mă aflu în altă parte. Aici
rătăcesc temporar, consemnându-mi delirul. Totul va
rămâne aici, totul, totul”.
Însă, aflându-se departe de această „descarcerare”
a sufletului din închisoarea cărnii, Poetul nu poate
atinge, acum, fericirea hristică. Mântuirea este tot mai
departe de lumea roasă de interese și jocuri politice.
59
Presimțirea morții generează o introspecție ce atestă

individualitatea unei ființe sensibile: „Poate că, pe
drumul meu spre sfârșit (și spre un alt început), am
lăsat în urmă etapa (obligatorie) a patimilor. Poate că
am izbutit să trec dincolo de sufletul ancorat în ceea ce-i
terestru și să acced la acies animae, să urc înspre duh.
Aceasta ar fi calea mistică (și calea misticului). Nu știu.
Fapt e că mă simt infinit de departe de mine însumi”. În
conexiune cu acest simțământ al înstrăinării, inclusiv al
înstrăinării de sine, Jurnalul este „un fel de testament.
Orice jurnal încearcă să prelungească biografia în
postbiografie”.
Genitrix
Cel de-al doilea mare capitol din Adam, intitulat

Genitrix, evocă abisala, neînțeleasa și expresiva imagine
a mamei, element central în subsidiarul jurnalier, cel
mai bine conturat personaj din volum. Poetul Eugen
Dorcescu este profund marcat de prezența stăruitoare a
acesteia, de interferența destinului său cu cel al mamei:
„Ce poet a fost și este mama!... Cât de mult am iubit-o!”
Mama, ca ființă generatoare de viață, este la vârsta
suferinței, a neputinței fizice. Agonizează de mult, dar,
îndeosebi după pierderea soțului, în strania ei solitudine,
fără nicio consolare durabilă, își contemplă neîncetat, cu
durere, ființa: „Mama – sărmana – nu se poate smulge,
nici măcar o clipă, din contemplarea îndurerată a propriei
ființe. Ce dramă! Ce spaimă! Câtă singurătate!”
60
Autorul Jurnalului schițează și un emoționant, plin

de mândrie și recunoștință filială, portret „de tinerețe”
al mamei: „Iat-o pe mama, atunci, în copilăria mea,
când toți patru eram împreună, ce fericită, ce veselă, ce
grijulie era mama! Ea ne-a învățat carte, pe mine și pe
frate-meu, fără să ne favorizeze niciodată, și în niciun
fel, în raport cu ceilalți copii. Ea, ca și tata, ne-au învățat
ce înseamnă bunul simț și simțul datoriei. Ce liniște, ce
pace domneau în casă! Ce echilibru, în acele vremuri
de crunt dezechilibru social și moral”. Niciun portret
din perioada senectuții nu este în ton cu acesta. Cele
mai multe sunt dublate de analize psihologice foarte
abile. Dragostea nu îl împiedică pe scriitor să vadă în
mama sa un personaj de roman balzacian, care ocupă
toată lumea și și-o subordonează.
Copleșit de problemele familiale, sociale și
existențiale, Poetul găsește mângâiere și sprijin doar
în Sfintele Scripturi, care îi activează un puls spiritual,
întru duh și adevăr. Absorbind mesajul acestora,
vizează, tot mai acut, sfera metafizicului: „Intenționez
să citesc măcar un capitol din The New Testament.
Spre a regăsi dimensiunea metafizică a straniei mele
existențe. A incomprehensibilei mele existențe. A
măreței și, deopotrivă, a minusculei mele existențe.
Într-un cuvânt: a misterioasei mele existențe”.
În Abba, Pater, Eugen Dorcescu se afla în căutarea
mântuirii hristice, iar angoasa făcea această salvare
imposibilă. În Genitrix, devine conștient de propria
esență – este „ființă întru mântuire”: „Nu sunt nici
61
optimist, nici pesimist. Starea mea de spirit este,

mereu, în fond, încredințarea. Eu nu sunt ființă întru
moarte, eu sunt ființă întru mântuire. Așa păcătos și
nevrednic cum sunt”. Are forța de a generaliza dinspre
sine spre alteritate, glosând despre statutul omului: „Ce
ființă nenorocită e omul! Ce ființă fericită e omul! E
nenorocită, fiindcă știe că moare. E fericită, fiindcă știe
că poate fi mântuită”.
Însă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu este
condiționată de foarte mulți factori. De pildă, de
rezultatul luptei dintre carne și duh, o luptă pe care
Poetul Eugen Dorcescu o poartă neîncetat. Acesta
accede către Creator, Esența Vieții, declarând că „viața
[terestră] este o farsă”: „totul e atât de ireal, de fără sens!
Ce farsă e viața! Ce aparente vastități pare a oferi ea
când ești tânăr! Câte căi posibile, în viitor, câtă varietate
de proiecte! Și cât de repede se restrânge orizontul și
se încheie toate! Nu există nimic în afara binomului
Dumnezeu-conștiință. De ce am rătăcit, de ce am
pierdut vremea dincolo de această esență?” De fapt,
Eugen Dorcescu nu se rătăcește, ci își urmează hotărât
drumul, fără întoarcere, către Dumnezeu: „E grea, e
teribilă, e nobilă, e fără întoarcere trecerea de la materie
la spirit, de la lume la Dumnezeu”. Cine s-ar mai întoarce
de pe un asemenea drum?! Câți au însă capacitatea să
înainteze sau măcar să nu se abată de la el?
Profanarea culturii, marginalizarea și alungarea
adevăratelor valori fac loc nebuniei, degradării,
trivializării, transformă România în sălaș al acelei
démence universelle, în sens flaubertian: „E jignitor
62
spectacolul vieții noastre sociale. Nu-mi place unde

am ajuns. Suntem de râs, de batjocură în lume.
Suntem considerați sălbatici, nemiloși, barbari. S-a
pornit rău, s-a pornit greșit în ‘90. Și se continuă tot
așa: beții, curvăsărie, furt, incultură, trafic de oameni,
mahala generalizată. Stau haitele de inși violenți, cu
săbii și topoare, în centrul orașelor. Se fură copii,
sunt schingiuiți bătrâni, oamenii au devenit lacomi și
nemiloși. Decădem”.
În acest context demonic, generațiile tinere îi
alungă pe scriitorii bătrâni și erudiți, pe dascălii
bătrâni și erudiți, din cărți, biblioteci, școli, universități,
ascunzându-și malițiozitatea și infatuarea sub
concepte-paravan, precum democrația și libertatea:
„Trecerea de la seria vârstnică la cea tînără nu se face
lin, calm, civilizat (ca în societățile educate), ci violent,
agresiv, bestial, ca la necuvântătoare. Sub pretexte nobile
(democrație, libertate etc.), cei tineri aruncă afară din
instituții, din cărți, din conștiințele elevilor, studenților,
strădania celor care i-au crescut și i-au ajutat. Așa a fost
mereu. Așa a fost în anii ‘50. Așa e și acum. Întotdeauna,
însă, cei mai agresivi și mai obraznici dintre atacatori au
căzut, cu timpul, în dizgrație și în rușine”. Consecința
acestor manevre este pierderea elitelor culturale
autentice: „Nenorocirea României de azi: nu mai are
elită culturală adevărată. Cei ce pretind a fi așa ceva sunt
niște impostori, sunt – în cel mai bun caz – ridicoli”.
Erudit ce prețuiește distinctivitatea și individualitatea,
Eugen Dorcescu cultivă izolarea. El nu face gașcă, nu
63
aparține niciunei grupări, nu face politică, este LIBER.

Slujește doar lui Dumnezeu și singurei cărți-temei
– Biblia: „În aceste vremuri, ale diverselor forme de
servituți, eu am obiceiul să spun, cu diverse prilejuri,
în public, preluând zicerea lui J.P. Sartre (cred): «Eu nu
reprezint pe nimeni și nu vorbesc decât în numele meu».
Fiindcă sunt liber. Și vreau să se știe că SUNT LIBER.
Domnul m-a eliberat. Sunt păcătos și nevrednic, dar
sunt slujitorul Lui. Alt stăpân și altă nădejde nu am –
numai Domnul. De aceea, sunt liber”.
În acele vremuri, ca și acum, Eugen Dorcescu s-a
bucurat, cum se și bucură, de altfel, de admirație și
stimă din partea confraților, dar numai a celor pe care
îi recunoaște drept happy few și îi acceptă în preajmă.
Aurel Gheorghe Ardeleanu, de pildă, sculptează, din
proprie inițiativă, bustul Poetului Eugen Dorcescu.
Acest eveniment este un episod dintr-o postbiografie, ce
se insinuează în existența empirico-artistică a Poetului:
„Aurel Gheorghe Ardeleanu vrea să ne întâlnim pentru
a demara lucrul la acel bust pe care intenționează să mi-l
consacre. Am ajuns și la așa ceva... Mi se pare destul
de ciudat, e ca și când m-aș afla deja în postbiografie
(sau, oricum, m-aș pregăti pentru ea). Pe de altă parte,
și postbiografia aparține, cât se poate de firesc, la ceea
ce numim, în sens larg, existență (empirico-artistică)”.
Postbiografia lui Eugen Dorcescu a început, cel puțin
în plan artistic, odată cu acest Jurnal, destinat celor
ce vor avea nevoie, într-un fel sau altul, de experiența
sa: „unii scriitori (nu mulți) se adresează viitorimii, ei
64
anticipează gândurile, simțămintele, graiul celor ce vor

fi... Jurnalul este o epistolă explicită către aceștia (așa
cum opera artistică este o epistolă încifrată, implicită)...”
Adam
Cel de-al treilea și ultimul capitol, Adam, este, poate,

cea mai profundă componentă a Jurnalului. Intitulat
Adam, acesta descrie ca pe un fapt de conștiință starea
adamică, omenească și, deci, efemeră, dar dornică
de a se exprima: „Asta sunt eu: ființă, în continuă și
dureroasă autocunoaștere și exprimare”. Omul de
pământ, ha’adham, este departe de Cel Sfânt, cunoaște
păcatul, dar și pedeapsa, se umple de remușcare și
angoasă, trăiește în teroare. Acesta este, în linii mari,
portretul pe care i-l schițează Poetul: „Și omul de
pământ,/El, ha’adham, departe de Cel Sfânt,/Se umple
de teroare și angoasă” (Vulturul nopții, 1).
Adam se concentrează pe semnificația esențială a
prototipului uman. În esență, orice om cu conștiință
retrăiește alungarea din Paradis. Dar Eugen Dorcescu,
slujitor al Domnului, are și șansa de a se întoarce în
Paradis – drumul la Tenerife îl readuce acolo, alături
de femeia sa – Olimpia: „În poezia scrisă la München și
intitulată Adam, un vers sună așa: «Urmașii mei trupești
m-au compromis». Nici măcar nu mă întristează că
pun pe hârtie acest enunţ. Am rămas doar cu femeia
mea. Ca Adam. De fapt, nici nu era cu putință altfel. Eu,
femeia mea și Dumnezeu”. El este pe deplin conștient
65
de plămada sa adamică, dar se simte izbăvit datorită

abnegației cu care l-a slujit pe Dumnezeu și a râvnit către
Înalt și Sublim, către Lumină și Adevăr: „Sunt păcătos,
sunt nevrednic, e adevărat, dar sunt slujitorul Lui și nu
caut ajutor, îndurare, sfat și (i)luminare niciunde decât
la El – El Shaddai, Atotputernicul”.
Dumnezeul Atotputernic are un sens abisal, de
necuprins, este Existența fără limite: „El este, deopotrivă,
exterior mie (e Creatorul meu) și mai lăuntric mie decât
îmi sunt eu însumi. El este cea mai autentică și cea mai
adevărată necesitate lăuntrică. El este Ființa. Ego eïmi
ho on (Eu sunt Cel ce sunt)”.
Moartea nu este singura pedeapsă pentru păcatul
originar. Până la moarte, omul este condamnat la
neștiință. El nu știe nici să trăiască, nici să moară: „Nu
știm nimic, nimic. Nu știm că trăim, probabil nu vom
ști nici că murim. Am trăit și vom muri fără să știm.
Omul e ființa care știe că moare, dar moare fără a ști,
fără a-i veni să creadă că a trăit, că moare…” O atare
perspectivă asupra raportului om-moarte întâlnim
și în scrisorile senecane: „Plerisque inter mortis metu
et vitae tormenta miser fluctuantur, et vivere nolunt,
mori nesciunt” („Cei mai mulți dintre oameni se zbat
neputincioși între teama de moarte și chinurile vieții
și nu vor să trăiască, nici nu știu să moară”) – Seneca,
Epistulae ad Lucilium, 4.
În data de 26 octombrie 2009, la ora 5 dimineața,
mama Poetului se stinge din viață. Evocarea acestui
eveniment este atât de penetrantă, încât trezește o
acută empatie. În rândurile care urmează, cititorului i
66
se împărtășește izbitoarea durere a fiului matur, absent

de la căpătâiul mamei: „Luni, 26 octombrie 2009, la
ora 5 dimineața, a murit mama. A telefonat și mi-a
dat de știre, în jurul orei 6, Măruța, care o veghease
toată noaptea și care i-a aprins lumânarea. Vorbisem
cu mama și sâmbătă, și duminică, avea vocea căzută,
stinsă. Mă sunase și Măruța, mi-a zis că e conștientă
și că s-ar putea să mai trăiască o vreme. Dar n-a fost
așa. A murit relativ ușor, strigându-ne pe mine și pe
frate-meu”. Cutremurul lăuntric al fiului Poet în fața
tainei morții este consemnat, un an mai târziu, în
aceste inubliabile stihuri: „... la cinci,/niciun minut mai
târziu,/niciun minut mai devreme,/mama s-a trezit,
pentru/o fărâmă de timp,/și-a-nceput/să mă cheme./
M-a strigat, cu glas mare,/pe nume./M-a strigat, de
pe pragul,/de pe/culmea aceea,/dintre lume și/lume./
Apoi a recăzut/în muta ei agonie/și ne-a părăsit fără a
primi/vreun răspuns./Eu nu am auzit strigătul/acela./
Vai mie!” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 4).
Moartea mamei are drept urmare, gravă,
sfredelitoare, ceea ce Poetul denumește prezența
absenței: „Dacă bine iau/seama,/cea mai prezentă,/
în imensa-i/absență,/e mama” (Elegiile de la Bad
Hofgastein, 6).
Străfulgerat de o imagine protectoare din trecut,
Poetul reține Vechea fotografie, ca simbol al frumuseții,
inteligenței și nobleței părinților săi. În fața morții lor,
sentimentul cel mai pregnant este uimirea: „Doar, când
și când,/ca un fulger din vid,/ca un blitz din zenit,/o
67
imensă uimire:/Chiar ați murit?” (Elegiile de la Bad

Hofgastein, 28). În structura familiei sale nucleare,
Poetul vede oglindirea Sfintei Familii pe pământ: „Și
astfél,/Și astfél,/Și astfél,/făptura-și continuă/drama,/
după originarul, neclintitul model:/Tatăl,/Fiul/și/
Mama” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 26).
Zdrobirea sa sufletească își are originea în iubire.
Moartea celor dragi este insuportabilă, tocmai fiindcă
îi iubești. Iubirea este cea violent distrusă prin moarte:
„Ce semnificație are acest mesaj? Ce ni se transmite
prin el? Trebuie să îți urăști viața? Să accepți că lumea
aceasta e doar un vis, o iluzie? Suferind, îți depășești
condiția, te apropii de sfințenie? Poți iubi pe cineva,
ai această disponibilitate, ești fericit în iubirea ta și,
apoi, acel cineva îți este răpit. Totul se petrece într-un
scenariu făcut parcă să te zdrobească. Moartea înseamnă
ceva numai fiindcă există iubirea, numai atunci când
e precedată de iubire. Iubirea dă preț despărțirii prin
moarte. Și numai omul este supus acestei tortúri”.
Eul poetic cade în nihilism, dar este salvat,
finalmente, de fericirea de a accepta tot ceea ce vine
de la El Shaddai: „Aceasta-i cheia fericirii:/să știi/a
întâmpina/cu-ncredințarea și/inocența/unui prunc de
o zi/tot ce binevoiește/ a-ți da/– că-s suferințe, că-s/
bucurii –/Cel ce a fost,/Cel ce e,/Cel ce, de-a pururi,/va
fi” (Elegiile de la Bad Hofgastein, 17).
Finalul Jurnalului este o lecție, constituită din
enunțuri directive – iubește-ți familia și rudele, dar nu te
încrede în ele, căci oamenii sunt „ființe rele de la natură”.
68
Voi reda, integral, pasajul hortativ, definitoriu, ce

încheie Jurnalul Adam: „Nu trebuie să ai încredere
în rude (în rubedenii), oricât de apropiate (mai ales)
și oricât de îndepărtate ar fi. Dimpotrivă, dacă vrei
să nu suferi, trebuie să te ții departe de ele. Fiindcă
și rudele sunt oameni, adică ființe rele de la natură.
Și, cunoscând că, potrivit cutumelor socio-culturale,
trebuie să le suporți, își exercită liber, fără constrângeri,
fără teamă, asupra ta ferocitatea endogenă. Așa se
întâmplă cu frații, cu fiii și fiicele, cu părinții chiar, care
își aplică sadismul asupra fratelui, părintelui, fiului.
Vrei să fii liber? Nu te certa, nu te război cu cei care-ți
sunt rude, căci vei greși, vei păcătui neîncetat și vei fi
de două ori chinuit: de ei, mai întâi, apoi, de propria-
ți conștiință. Vrei să fii liber? Abandonează-ți rudele.
Abandonează-le à fond, trezește-te la realitate, renunță
la iluzii. Iubește-le, desigur, dar lucid, fără a le idealiza.
Așa cum nu te idealizezi nici pe tine. A iubi pe cineva nu
înseamnă a-i ignora minusurile, defectele. Dimpotrivă.
Abandonează-le, deci, chiar dacă stai, fizic, în preajma
lor. (Ar putea exista, eventual, rarisime excepții. Mă
îndoiesc, însă). Cu cât vei fi mai docil și mai afectuos,
cu atât mai tare te vor lovi. Abandonează-le!”
Adam – Pagini de jurnal (2000-2010) este o
carte reprezentativă pentru un mare scriitor român
contempoan, care a pătimit în vremuri demențiale, pe
care le-a depășit însă, stăruind în lectură biblică și în
credință, până la revelație. Această carte ne împărtășește
un crez, și anume acela că viața și moartea sunt două
69
fațete ale unei experiențe misterioase, ce poate face

din om „o ființă întru mântuire” (concept original al
Poetului Eugen Dorcescu, în dialog cu heideggeriana
„ființă întru moarte”).
Jurnalul este inedit și datorită semnăturii editoriale
a Mirelei-Ioana Dorcescu, căreia lucrarea de față i-a
parvenit - s-ar zice - prin intervenția Providenței:
„Ce voi face cu toate aceste sute și sute de pagini?” se
întreba, în repetate rânduri, Poetul, de-a lungul acestor
uluitoare confesiuni. „Cui voi da, cui voi lăsa Jurnalul?
Lui Dumnezeu, unui om al lui Dumnezeu”. Omul lui
Dumnezeu este, aș adăuga eu, Mirela-Ioana Dorcescu.
Îngerul Adâncului și Adam nu sunt lucrări facile
– numai un lector avizat și familiarizat cu universul
dorcescian poate descoperi, cu adevărat, mărgăritarele
din substanța lor. Ele compun o carte monumentală,
scrisă pentru a demasca și a cutremura, pentru a-l
determina pe cititor să își pună întrebări serioase și să
privească cu alți ochi spre sine și spre lume. O carte
care destructurează imaginile standard și aduce la
lumină adevăruri ocultate cu bună știință de atâția alții,
adevăruri vitale, de care noi avem atâta nevoie.
70
O CARTE DE CĂPĂTÂI: „BIBLICELE”

LUI EUGEN DORCESCU
Motto: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu

și folositoare. De aceea a fost scrisă de Duhul: pentru ca
toți oamenii să luăm fiecare leac pentru suferința proprie
ca dintr-un spital de obște” (Vasile cel Mare).
În 2020 – anul pandemiei – Poetul Eugen Dorcescu
a publicat, la Editura Mirton, din Timişoara, două
volume de Pagini de Jurnal: Îngerul Adâncului (1991-
1998) și Adam (2000-2010), inedite prin formă,
covârșitoare prin esență. La începutul anului 2021, de
Sfintele Paști, Poetul a publicat o altă carte de căpătâi
(BIBLICE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, text
coperta a IV-a: Valeriu Anania), care îi asigură un loc
însemnat în istoria literaturii române.
Pornind de la lectura Jurnalelor, aflăm, încă din
primul volum – Îngerul Adâncului –, că spiritualitatea
și credința de neclintit în Dumnezeu sunt fundamentul
scrisului dorcescian, elemente definitorii pentru
discursul său liric abisal. Poetul mărturisește relația
tainică dintre Divinitate și om: „M-am trezit cu un
gând, pe care va trebui să-l aprofundez. Anume, un
poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul
71
e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la

fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om
fiind, nu-L poate cuprinde și, închipuindu-și că poate,
cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important
scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca
făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama
și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și
profundă, și perenă” (Adam. Pagini de jurnal – 2000-
2010, p. 14). În acest sens, religia, în accepțiunea
etimologică a termenului, aceea de relaționare a
umanului cu divinul (cf. lat. religo „a lega”), „este
pilonul central al creației dorcesciene” (Mirela-Ioana
Dorcescu, Prefață la Biblice, p. 11).
Creația lirică dorcesciană aprofundează relația
omului – ființă finită – cu Dumnezeu – Ființă Absolută,
Eternă. Poemele sale „izvorăsc, rând pe rând, dintr-o sete
neostoită de cunoaștere transcendentă, din tulburătoare
întrezăriri ale luminii de dincolo, din visul perfecțiunii
și al eternității, care animă și cutremură Poetul”
(Ibidem, p. 18-19). Astfel că non-imanența, metafizica,
transcendența, abisalitatea „depun mărturie despre un
univers dorcescian ocupat în integralitate de Dumnezeu”
(Ibidem, p. 20). Relația eului cu Atotputernicul
ocazionează „epifanii, proiecții simbolice, meditații,
care îmbogățesc, consolidează și conferă adâncime
lirismului Poetului timișorean” (Ibidem). Poetul își
reiterează, de câte ori se ivește prilejul, „sacrul legământ,
în termeni poetici elevați, în structuri arhetipale, în
coordonate semantic echivalente” (Ibidem).
72
În deschiderea Biblicelor, Eugen Dorcescu recurge

la unul dintre cele mai profunde și semnificative poeme
ale sale, referitor la întâlnirea cu El Shaddai: În tăcere.
Poemul evocă vocea lirică a Poetului care vorbește cu
Dumnezeu și, treptat, descoperă că nu cuvântul, ci
tăcerea asigură dialogul cu Divinitatea. Dumnezeu îi
răspunde Poetului printr-un simț aparte, iradiind în
gând, în șoaptă și în puls. Între personajele poemului se
instaurează o relație tainică, dincolo de tot ceea ce este
omenesc. În tăcerea absolută și „plină de sens și țel”,
discursul Poetului „se mută în tăcerea” cu care eul liric
contemplă Abisul. Tăcerea se relevă a fi calea către Cel
ce este: „Doar eu grăiam. Și iată că, treptat,/Discursul
spre tăcere s-a mutat,/Tăcerea s-a umplut de sens și țel,/
Tăcerea era drumul către El./Așa-I vorbeam. Spunându-I
tot, deschis./Așa-I vorbeam: Abis lângă abis” (În tăcere).
Subliniez, în treacăt, faptul că actul contemplativ
presupune supresiunea vorbirii. Astfel că eul liric
contemplă Divinitatea prin tăcerea augustină, conform
căreia „organul” vorbirii este păcătos și numai prin
contemplație pură și nobilă se poate purta o conversație
cu Dumnezeu. Numai în tăcere putem asculta cu
adevărat ce-i spune omului Yah Elohim.
Psalmii
Preliminarii
Numele ebraic tradițional al Psaltirii este Sepher
T hillīm (,,Cartea Laudelor”), ceea ce sugerează
e
importanța acordată acestui tip de rugăciune în

73
toate împrejurările vieții la care se referă psalmii. În

Septuaginta, cartea este intitulată, în codicele Vaticanus,
Psalmoí sau Bíblos Psalmôn. Gr. psállô înseamnă, la
origine, ,,a trage”, ,,a smulge”, „a ciupi” (coarda arcului
sau a unui instrument muzical); se specializează pentru
„a cânta la un instrument cu coarde” (ciupindu-
le cu degetele, nu cu plectrul), mai ales la harfă; de
aici, psálma „melodie cântată la un instrument cu
coarde”, psalmôs „melodie cântată la harfă sau la liră/
alăută”, psalm („cântec cu acompaniament de harfă”
– Septuaginta, Editura Polirom, Iași, 2006, volum
coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu,
Monica Broșteanu, p. 14).
S-a încercat, deseori, o clasificare sistematică și
tematică a Psalmilor, însă bogăția tematică și realismul
lor se împotrivesc clasificărilor rigide. La nivel macro-
tematic, s-au putut, totuși, identifica mai multe „familii”
de psalmi:
cea a psalmilor de laudă, care sunt strâns legați
de cult; le este caracteristic aspectul comunitar, ce se
manifestă uneori prin dialoguri, refrene, aclamații
(„Amin”, „Aleluia”) sau prin referiri la procesiuni ori la
gesturi (aplauze, închinări, dansuri etc.);
cea a psalmilor de implorare, în care cererea de ajutor
este împletită cu exprimarea încrederii și cu aducerea
de mulțumire. Implorarea poate fi enunțată individual
sau colectiv. Întrucât suferința era considerată pedeapsă
divină, aproape automată, pentru păcatele săvârșite,
implorarea se împletește adesea cu recunoașterea stării
păcătoase a omului și cu cererea de iertare;
74
cea a psalmilor de învățătură. Elemente educative se

găsesc în toți psalmii, dar unii au acest scop declarat,
uneori chiar în titlu („pentru înțelegere”), metodele
„didactice” fiind foarte diferite.
Orice încercare de clasificare a psalmilor „e menită să
ofere doar un cadru ajutător pentru o mai bună înțelegere
a conținutului” (Ibidem, p. 20). De fapt, tematica lor e
bogată și variată, ca existența însăși, astfel încât orice om,
în orice situație de viață, se poate regăsi în ei.
În totalul de 2527 de versete, numele divin YHWH
(„Domnul”) se întâlnește de 735 de ori, cel de ‘Elohīm,
‘El, ‘Eloah („Dumnezeu”), de 438 de ori, iar ‘Adhōn/
‘Adhōnay („Domnul”) de 62 de ori: acest record absolut
al frecvenței arată că Dumnezeu se află în centrul
Psaltirii (Ibidem).
Psalmii conțin o metaforă incomprehensibilă
simțului uman. Metafora psalmică se caracterizează
prin „crearea unei tensiuni între două realități
potențial echivalente, tensiune cu atât mai mare, cu cât
apropierea dintre cele două este mai puțin previzibilă;
acest fenomen de tensiune este capabil să degajeze
semnificații noi” (Ibidem, p. 24). Apropierea neașteptată
între două realități din sfere diferite provoacă o
suprapunere aproape vizuală, care arată lucrurile într-o
lumină cu totul nouă. Chiar dacă, în poezia biblică, ea
nu are frecvența din poezia modernă, „metafora este
importantă și din punct de vedere teologic, întrucât
oferă limbajului posibilitatea de a se apropia întrucâtva,
în mod viu, de mister” (Ibidem).
75
Prin valoarea sa simbolică, universul poetic își

are rolul în Revelație: de pildă, „copacii pădurii” care
„dănțuiesc” (Psalmul 95, 12) sau „dealurile” care „saltă
precum mieii” (Psalmul 113, 4) la venirea Domnului
semnifică „tensiunea cosmosului în așteptarea venirii
lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 25), ceea ce va fi explicitat de
către Pavel în Epistola către romani: „Făptura așteaptă
cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (8, 19);
,,toată făptura împreună suspină”, așteptând ,,să fie părtașă
la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (8, 22, 21).
Psalmii dorcescieni
Versificarea Psalmilor nu este o inițiativă nouă

în literatura română (cf. Psalmii lui Dosoftei, Prale,
Militaru, Popescu-Iași ș.a.), însă eul creator dorcescian,
genialitatea limbajului, prozodia și comprehensiunea
substanței mesajului biblic înalță Psalmii dorcescieni la
nivel de capodoperă. Afirm, apăsat, cu tărie, că Poetul
Eugen Dorcescu a dat voce unei vibrații înalte în
versificarea mesajului divin.
La nivelul prozodiei (rimă, ritm, măsură și strofă),
Poetul a recurs la endecasilabul iambic (în catren, distih
sau în alcătuiri strofice complexe); alteori, mai rar, la
stihul liber. Epitetul, comparația, metafora constituie
„spațiul de predilecție al inovației” (Eugen Dorcescu,
Mărturia stihuitorului, în Biblice, p. 299).
Poetul Eugen Dorcescu se declară scrib, adevăratul
Autor fiind Dumnezeu Însuși: „Din fericire, eu știu că,
76
indiferent ce întreprind, sunt doar scriitor și nu neapărat

autor (Textul sacru este Cuvântul lui Dumnezeu) și-mi
pun, necondiționat, nădejdea în Autorul a tot ce există”
(Ibidem, p. 281).
Scribul versificator trăiește profund o experiență
culturală: „Este o experiență culturală cuprinzătoare,
deoarece ea implică, în demersul său, știința limbii,
dar și psihologia creației, fenomenologia esteticului și,
evident, raportul subtil dintre înțelegere, imaginație,
suflet și duh” (Ibidem, p. 282). Scribul își asumă, dar este
și asumat de mesajul Scripturii, în cele mai profunde și
intime articulații ale ființei sale: „Voi afirma, însă, că,
spre a tălmăci Scriptura, este obligatoriu nu doar să-ți
asumi duhul ei, ci – mai cu seamă – să fii asumat de
acesta” (Ibidem, p. 282-283). Experiența stihuirii nu
este doar poetică, devine o experiență existențială.
Însăși versificarea mesajelor biblice s-a impus, în plan
intim, ca o necesitate existențială.
Psalmii, alături de Ecclesiastul, Pildele, Cronică și
Abaddon, reprezintă un traseu spiritual, pe care eul
poetic nu îl parcurge, ci îl transcende: „Psalmii în
versuri sunt – așa cum am afirmat de multe ori – cartea
Paradisului meu lăuntric (în timp ce Cronică și Abaddon,
volume scrise și apărute cam în aceeași perioadă, evocă
Infernul meu personal și, poate, și Infernul unor semeni
ce aparțin aceleiași familii spirituale). Ecclesiastul în
versuri este concluzia și, probabil, limita de sus ale
traseului meu empiric și artistic. Toate liniile de forță ale
unei vieți se adună aici. Și toate motivațiile (înnăscute
sau deprinse) ale comportamentului estetic... Iar Pildele
77
în versuri sunt ghidul, dreptarul în această aventură

terestră” (Ibidem, p. 301-302).
Eul poetic creator, vulnerabil, se află sub auspiciile
Divinității, iar sprijin îi este Legea Divină: „Dar Tu în
jurul meu ești ca un scut,/Ești slava mea, lumină-mi
cerni pe frunte./Te chem, Te strig, și Tu, din Sfântul
Munte,/Îmi dai răspuns, la fel ca la-nceput” (Psalmul
3). Fiecare articulație a ființei eului liric Îl evocă pe
Dumnezeu, Care nu întârzie să mângâie sufletul rănit:
„Acum, că Domnul e păstorul meu,/Oare de ce voi duce
lipsă eu?/Odihnă-mi dă, pășunile sunt verzi,/Cu ape
liniștite și livezi” (Psalmul 22/23). Pașii firavi ai eului
liric sunt călăuziți de lumina divină, chiar și în Valea
Morții: „O, Doamne, chiar când calc a morții vale,/N-
am teamă, că-s sub paza mâinii Tale./Pasul mi-l lași să
treacă și să meargă,/Strunindu-mi-l cu înțeleapta-Ți
vargă” (Psalmul 22/23).
Dumnezeu este Lumina Absolută – un izvor
nesecat de lumină divină: „Când îți întorci privirile
spre El,/Și ochi, și chip deodată-ți sunt senine./Nu ți
se umple fața de rușine/Și nu ești stânjenit în niciun
fel” (Psalmul 33/34). Nicio ființă, fie ea umană ori
celestă, nu poate cuprinde infinitatea divină: „Numele
Tău, o, Doamne, cât e de minunat!/Nu-L poate nici
cuprinde, nici absorbi cuvântul” (Psalm 8). În Biblie,
Dumnezeu apare sub multe nume (99), însă cel de-al
o sutălea este necunoscut, întrucât acela relevă esența
Divinității absolute. Eul liric tinde către Esența divină
însăși. Gnoseologic și spiritual, Poetul trăiește dorul
Divinității, fiind însetat de Lumină și sens: „Vai! Sete
78
mi-e de Tine!… Mă voi întoarce oare/În fața Celui

Veșnic?” (Psalmul 41/42).
Ascensiunea către Divinitate, setea de sens și de
tot ce este dumnezeiesc reprezintă căile de acces spre
Mântuire: „Precum dorește cerbul izvoarele alpine,/
Umbroasele izvoare, cu-nfiorate ape,/Așa tânjește,
Doamne, ființa mea spre Tine,/Spre apa veșnic vie a
surselor divine,/Din ea, pe veci, și-n viață, și-n moarte,
să se-adape” (Psalmul 41/42).
Poetul întreprinde o permanentă căutare
gnoseologico-spirituală. Simțind greutatea propriei
ființe, eul liric se îndreaptă, cu trup de osândit parcă,
însă cu sufletul neobosit de iscodirea sensului, către
Salvarea divină: „Când sorii abia se-arată, eu sunt
treaz,/Cu-amprenta insomniei pe obraz./Tânjesc în
trup, mi-e sufletu-nsetat,/Ca-ntr-un pământ secat și
neumblat./Te caut, Te aștept și Te privesc/În spațiul
neatins, dumnezeiesc” (Psalmul 62/63). În final, Poetul
își găsește sensul vieții și vitalitatea în Casa Domnului:
„Dar eu, în Casa Domnului, sunt, iată,/Și fericit, și
liber, și senin./Sunt verde și mlădiu ca un măslin,/Prin
bunătatea Lui nemăsurată” (Psalmul 51/52).
O temă importantă este suferința. Eugen Dorcescu
abordează profund, grav, această temă în Psalmul 50/51,
care are drept emblemă latinescul Miserere mei Deus
(„Doamne, ai milă de mine!”): „Dumnezeule, ai milă de
mine, după marea, după/Imensa bunătate a Ta”. Ființa
adamică își conștientizează păcatul originar și caută
mântuirea și ocrotirea divină: „Însumi nemerniciile-mi
le cunosc și le știu,/Păcatul îmi stă necurmat dinainte./
79
Împotrivă-Ți am greșit, ca un om fără minte,/Am

săvârșit ce e rău și mă mustru acum, dar/E mult prea
târziu”. Eul poetic aduce drept jertfă propriul suflet
zdrobit și mâhnit: „Nu jertfe dorești, nici arderi-de-tot./
Altfél, Ți-aș aduce./Jertfa ce-Ți place e duhul zdrobit de
durere,/Jertfa pe care Cel Veșnic o cere/E inima frântă
de chin, răstignită pe cruce”. Numai prin durere și
suferință, aduse Lui drept jertfă, Yah Elohim „își poate
arăta, în plină lumină, Puterea și Lucrarea”. Afirm că
Poetul Eugen Dorcescu a adus această jertfă!
Ecclesiastul
Preliminarii
Qoheleth sau Ecclesiastul face parte din canonul
iudaic, din scrieri (Ketubhīm) sau Hagiografe, altfel spus
din al treilea grup de cărți care formează Biblia. Însuși
titlul este grăitor, întrucât Qoheleth reprezintă participiul
activ al verbului ebraic qahal „a aduna”. Propovăduitorul,
predicatorul. Ecclesiastul (gr. Ekklesiastes) – cel care se
adresează unei ecclesia (unei adunări). Ecclesiastul face
parte din trilogia solomoniană: Proverbele, Ecclesiastul și
Cântarea Cântărilor constituie etape ale cunoașterii și ale
vieții spirituale.
Havel havalim („Deșertăciunea deșertăciunilor”),
expresia care păstrează în amintiri textul Ecclesiastului,
face parte din discursul sapiențial al Ecclesiastului,
vizând să-l trezească pe om din delirul ambițiilor sale
deșarte. Totuși, chiar dacă își capătă toată puterea în
Ecclesiastul, această reflecție constituie „o judecată
80
universală, întâlnită pe plan mai larg și în filosofia din

perioada elenistică” (Septuaginta, p. 513).
Se pot remarca două teme puternic înrădăcinate în
acest text sacru: înțelepciunea și suferința. Narațiunea la
persoana întâi, recurentă în carte, face din afirmațiile
succesive un „cuvânt al regelui”. Încă din culturile antice
a existat o legătură între regalitate și scrierile sapiențiale,
regele fiind reprezentantul înțelepților. Suferința, trăirea
și conștientizarea ei sunt, așadar, consecința inevitabilă
a activității celor înțelepți. Toată viața omului și, mai
ales, viața celui care încearcă să înțeleagă lumea, să o
cunoască, sunt definite prin suferință.
Există o trăsătură comună a comentariilor patristice
ale Ecclesiastului, de la Origene și Ieronim, până la tradiția
latină din epoca medievală. Trilogia solomoniană
(Proverbele, Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor),
asimilează, în procesul de elenizare a creștinismului,
trei părți integratoare ale filosofiei grecești: etica, fizica
și epoptica sau mistica. Reprezentând fizica, în sensul
cunoașterii naturii, Ecclesiastul se dezvăluie ca o carte
a disprețului față de lume, față de tot ce înseamnă
ματαιότης („deșertăciune”).
În plan universal și gnoseologic, Ecclesiastul este
„cartea fizicii, în care sunt precizate locul lumii și
locul omului; tema deșertăciunii se află la întretăierea
afirmațiilor privind limitările, contingența și nefericirea
omenească, într-o alăturare a eticii cu fizica” (Ibidem, p.
520).
81
Ecclesiastul dorcescian
Ecclesiastul versificat de Eugen Dorcescu (din câte

știm, premieră în cultura noastră, ca și stihuirea Pildelor
și a Rugăciunii regelui Manase) este grav, cutremurător,
pătrunzător și teribil pentru esența fragilă a omului.
Stihuitorul creează pasaje poetice de origine sacră, care
vorbesc despre deșertăciunea omului, condiția adamică
și înțelepciunea regelui.
Regele înțelept conștientizează condiția efemeră a
ființei umane, resimte insuportabila povară a propriei
ființe: „Deșertăciune-i tot. Deșertăciune!/Într-adevăr,
cu ce se-alege oare/Sărmanul ins din truda lui sub
soare?/Ce folosește omul scos din lut/ Trudind o viață-
ntreagă neștiut?” (Ecclesiastul, I). Qoheleth cercetează
viața dată de Yah Elohim, însă concluzia sa este
dezarmantă: „Am cercetat, cu sârg și cu sudoare,/Tot
ce-mplinim și nu-mplinim sub soare./Am cercetat.
Și iată, toate sunt/Deșertăciuni. Și goană după vânt”
(Ecclesiastul, I). Viața omului este deșartă, vremelnică,
în fața infinității absolute a lui Yah Elohim: „Vai, drept
aceea, am urât viața,/Căci cele de sub soare rele sunt!/
Deșertăciune-i noaptea, dimineața,/Deșertăciune-s
arșița și gheața,/Amărăciunea, râsetul sau greața…”
(Ecclesiastul, II).
La nivel arhetipal, se conturează profilul împăratului
înțelept și conștient de natura sa adamică, întors în
fața lui Dumnezeu. Arhetipul împăratului care se
adresează unei ecclesia conturează tabloul universal
al Ecclesiastului. Întreaga suflare a omului este
82
îndemnată să ia învățătură din această adunare. Astfel,

se cristalizează un tablou arhetipal, unde împăratul cel
înțelept îndrumă mulțimea, rătăcită sau străină de cele
divine, către Yah Elohim.
La nivel simbolic, se întrevede imaginea deplorabilă
a omului de pământ – ebr. ha’adham („om de pământ”),
simbolul eșecului existențial: „Destinul creaturii
e-n cuvinte:/Din nume știm că omu-i de pământ”
(Ecclesiastul, VI).
În final, din Ecclesiastul reiese chintesența întregii
lucrări sacre – deșertăciunea omului și nimicnicia sa
în fața lui El Shaddai și, implicit, necesitatea mântuirii:
„Din veac în veac, Ecclesiastul spune:/Deșertăciune-i
tot. Deșertăciune./Nu știm ce-am fost, ce suntem, ce-o
să fim./Nimicnicie. Havel havalim” (Ecclesiastul, XII).
Pildele dorcesciene
Poetul Eugen Dorcescu versifică și Mishle Shelomoh

(„Pildele lui Solomon”), care trasează, după Ecclesiastul,
o linie ascendentă către învățătură și iluminare. Mishle
Shelomoh pune accent pe virtutea care trebuie să
cristalizeze parcursul ființei umane către mântuire: „Tu,
fiule, ascultă vorba bună/A tatălui. Și nu abandona/Ce
te-a-ndemnat pe vremuri, maica ta” (Biblice, p. 190),
începutul înțelepciunii constituindu-l frica de Cel Veșnic:
„Temérea de Cel Veșnic e-nceputul/Înțelepciunii. Însă
cei nebuni/Ignoră orice fel de-nțelepciuni” (p. 189).
Un loc important în Mishle Shelomoh îl ocupă taina
zilei de mâine, efemeritatea omului și interdicția de
a accede la Taină: „Tu nu te lăuda cu ce-o să fie/Ori
83
mâine, ori poimâine. Cu ce faci/A doua zi. Mai bine-

ar fi să taci,/ Căci până mâine e o veșnicie./Tu, om de
lut, de unde poți să știi/Ce-aduce-un ceas, o clipă sau o
zi?” (p. 231). O atare învățătură o regăsim, pe temeiuri
diferite, desigur, și la ilustrul poet latin Horatius, în Ad
Leuconoen:
Tu ne quaesieris scire nefas, quem mihi quem tibi

Finem di dederint, Leuconoe, nec Babylonios
Temptaris numeros. Ut melius quidquid erit pati
Seu plures hiemes sue tribuit Iuppiter ultimam
Qae nunc oppositis debilitat pumicibus mare
Tyrrenum: sapias vina liques et spatio brevi
Spem longam resecens. Dum loquimur fugerit invida
Aetas: carpe diem, quam minimum credula postero.
[„Să nu ghicești din cifre, să afli nu e bine/Ce hotărât-

au zeii cu mine sau cu tine://Mult mai ușor răbda-
vom, de zile mai avem,//Sau ultima-i zăpada pe care o
vedem./Fii înțeleaptă,-n cupe prefiră-acum licoarea,/Pe
stânci tireniene a ostenit și marea;//Speranța e departe,
prezentu-a și trecut.//Cât stăm de vorbă, timpul fugit-a
nevăzut./Tu prinde bucuria de azi, pe care-o vezi,/În
viitor e bine prea mult să nu te-ncrezi” (traducere de
Ecaterina Andreica)].
Poemele originale
În cea de-a treia parte a Biblicelor, după Rugăciunea

regelui Manase (stihuită şi ea) și după un frapant Epilog,
Poetul Eugen Dorcescu oferă publicului avizat o serie
84
de poeme originale, care au în comun o notă spirituală,

înălțătoare și pură. Psalm, poemul ce deschide seria
Poemelor originale, este o curajoasă înșiruire de laude
adresate Atotputernicului, Creatorului de frumos și
puritate, Creator care, în cele din urmă, va elibera și
duhul Poetului din carcera trupului de lut: „Lăudat că-n
final/mă omori...” (Psalm). Eul liric mulțumește Celui ce
este pentru existența însăși: „Lăudat pentru bucata de
pâine/și pentru paharul de apă, date mie azi,/date ieri,
date mâine./Lăudat că ești Duh. Că-mi vorbești/fie-n vis,
fie-n suferință,fie-n gând./Fiindcă ești./Lăudat pentru-
nmiresmatele ierburi. Pentru/frunze și flori” (Psalm).
Obrazul Miriamei, îmbolnăvit de lepră, simbolizează
pedeapsa divină, ce cade, analogic, asupra lumii triste,
decăzute și uitate de Dumnezeu: „Oraș lepros, cu șanțuri
și gunoaie,/Cu-njurături, borfași, cu nunți de câini”
(Obrazul Miriamei). Eul poetic, frânt de pustietatea
și materialitatea apăsătoare ale terestrului, visează la
mântuirea divină, ce nu întârzie să se arate în puritatea
unui peisaj sufletesc: „Totul se-amestecă. Totul e pur,
ne-nceput,/în grădinile Domnului./Am uitat cine sunt.
Mi-am uitat pergamentul,/mica glorie, pana./Stau în
zori,/plin de rouă, pe prag./Și privesc: Domnul străbate
Poiana” (p. 254). Subiectul liric pășește pe calea
mântuirii către Cel ce este, îndeplinind legile divine care
constituie un modus vivendi – ars moriendi pentru Poet:
„Doamne, știu bine/că voi veni, într-o zi,/nefericitul
de mine,/în fața/Celui ce-nseamnă Calea,/Adevărul și
Viața” (p. 255). Substanța celestă și puritatea metafizică
sunt imuabile: „N-a fost și nu va fi și nici nu este/Decât
substanța lumilor celeste” (O, Domnul meu!...).
85
Ca entitate culturală și arhetipală, poetul este unul

dintre vechii sopherim („scribi”), face parte din the
happy few, pe drumul îngust, ascensional, către Cel ce
este: „noi eremitici sopherim/the happy few călătorim/
către-un celest Ierusalim/către-un sublim Ierusalim/
acceptă-ne to sleep to dream” (p. 265).
Poetul este un scrib – simbol cultural și arhetipal
peren. Scribul se lasă ghidat doar de Yah Elohim și de
Sfânta Scriptură, Cartea Cărților. El nu se afundă în
materialitatea muribundă a lumii, ci propovăduiește
Calea, Adevărul și Viața. Scribul există în lume, însă nu
se amestecă în aceasta, ci se detașează de ea: „Frumos și
pur, dușman al nimănui,/Neștiutor de vrajbă și de ură,/
Pierdut în scriitură și-n Scriptură:/Așa își poartă frágila
făptură,/Blindat, zidit, în sihăstria lui” (p. 276).
Simbolistica dorcesciană poartă valențe culturale
nobile și perene: porumbelul – simbol arhetipal al
mesajului divin, pur și totalizator: „Pe-alee, -n fața
mea – un porumbel./Descins din albăstrimi, ca Sfântul
Duh./Un mesager de raze și de puf,/Chemându-mă, din
lume, către El” (p. 249); drumul și călătoria – simboluri
ale ascensiunii metafizice. Drumul dorcescian se
îndreaptă spre Divin și Absolut, prilejuindu-i eului liric
o călătorie inițiatică revelatoare: „demult demult când
drumul era drum/nu un infern de șanțuri și de fum/
când drumul lin și alb și vălurit/curgea din infinit în
infinit” (cântec de călătorie); Ioanitul este pentru Poet
un simbol al loialității și al devoțiunii masculine. Ca și
Poetul, Ioanitul este un slujitor de elită al Domnului.
Cuvântul de onoare îi este Calea: „Bătrânul Cavaler se-
86
ntoarce-acasă,/Frumos și pur, la fel ca la-nceput,/Nici

urmă n-a rămas din lănci și scut./Din strigătul de luptă
– o grimasă” (p. 270). Întâlnirea cu „Împăratul pe Care
o viață întreagă L-a slujit” îl umple de fericire, chiar în
clipa când „O rană-i taie inima, de-a latul” (p. 270).
În final, Poetul, în ciuda disperării jalnice a gloatei,
a mulțumii nebune, uitate de Dumnezeu, își găsește
salvarea și puterea în El Shaddai, căruia îi este veșnic
„rob”. Îndreptarul său spiritual este Scriptura: „Ce bine
că nu sunt de capul meu!/Că rob am fost. Și sunt. Și-o să
rămân./Ce bine că slujesc sub un stăpân!/Și că stăpânu-
acela-i Dumnezeu” (p. 273).
Concluzii
Versificarea textelor biblice de către Poetul Eugen

Dorcescu reprezintă un act superior de consacrare
perenă a autorului în conștiința literară și în istoria
literaturii române. Geniul liric, inovația artistică, spiritul
înalt, nobil, autoritatea și credința de nestrămutat ale
Poetului în Cel ce este ridică BIBLICELE la nivel de
capodoperă.
Subliniez această concluzie: BIBLICELE sunt,
în literatura română, o capodoperă, pe care Eugen
Dorcescu ne-o dăruiește în anul de grație 2021. Qui
habet Dominum ille felix est (Sfântul Augustin).
87
CĂUTAREA TATĂLUI ÎNTRE

TELURIC ȘI CELEST.
SCURT ESEU DE LITERATURĂ
COMPARATĂ
În anul 2021, Mirela-Ioana Dorcescu ne-a oferit

o tălmăcire din limba spaniolă în grai românesc, în
limba lui Mihai Eminescu, o traducere inedită, atât prin
conținut, cât și prin formă: Tatăl/ Padre (2002-2016)
(Timișoara, Editura Eurostampa), carte având ca autor
un cunoscut poet spaniol, trăitor în Tenerife, Coriolano
González Montañez. Traducătoarea și prefațatoarea
aduce sub ochii lectorului pasionat de literatură o carte-
simbol, un omagiu, adresat de Poetul Coriolano González
Montañez tatălui său, mutat în 2002 la Cel Veșnic.
Tatăl/ Padre (2002-2016) s-a scris dintr-un singur
suflu lăuntric, pătat cu lacrimi, durere și, parcă,
împotriva propriei condiții afective. În finalul
volumului, Poetul ajunge la un adevăr incontestabil,
profund, imuabil, anume că „aici, pe pământ, nu ne
putem pierde tatăl” (Cuvânt-înainte, p. 5). Însă, până
să descopere acest adevăr, autorul trece printr-un
doliu crunt, este revoltat, își caută tatăl, speră că-l va
revedea în această viață, încearcă să definească sensul
morții: – „o experiență puternic personalizată, salutară,
88
excepțional transfigurată liric” (Ibidem). Așa cum

obervă și prefațatoarea, Mirela-Ioana Dorcescu, enunțul
apoteotic „tu niciodată nu vei pleca” (Piatra din Vale)
reprezintă un reper, o temelie a volumului, un imn.
Adăugăm noi: este o speranță, un adevăr, pe care Poetul
îl reiterează deseori, pentru a se simți alături de tată.
*
Pe parcursul celor 25 de poeme, Coriolano
González Montañez relatează cum își pierde tatăl, cum
îi reconstituie imaginea, ba chiar cum îl replămădește
în ființa sa. Profund răvășit de moartea părintelui,
eul poetic devine străin de propria imagine și de cea
a tatălui: „Eu nu mai discern dacă ești amintire sau
imagine a unei amintiri, imagine/ tot mai mult a mea,
tot mai puțin/ a ta” (1). Trăiește în tăcerea și durerea
morții tatălui: „Și nu vreau să spun că totul s-a sfârșit,
fiindcă dăinuiau/ încă tăcerea și durerea” (2); „Învelit
în giulgiu, uns cu a morții culoare, eu te/ contemplu”
(3). Poetul simte absența tatălui și refuză să se despartă
de el, deși imaginea acestuia, pe zi ce trece, se diluează:
„Tu ai rămas prins într-o tăcere profundă și eu – cu
atâtea lucruri pe care să ți le povestesc și să ți le aduc
aminte…” (Ibidem); „Sunt atât de multe amintiri, atât
de împuținată/ memoria, încât abia mai păstrez o
imagine a ta” (Ibidem).
Cu o voce de copil îndurerat, care își caută neîncetat
tatăl, Poetul îl strigă, în zadar, în casa rece, goală, lipsită
de prezența lui: „Cel care intră acum în casă și te strigă
89
este un copil./ El te numește cu vide cuvinte,/ orfane de

timpul necesar/ pentru a fi inundate de tine” (4); „Un
copil care tace și șterge cuvântul ce te numește./ Un
copil care ascunde durerea și care își închipuie cum/
zbori într-o lume populată de vise” (Ibidem). Câtă
durere în strigătul poetic!
Tatăl trăiește acum in absentia. Este o prezență
a absenței, în accepțiunea lui Eugen Dorcescu,
cunoscutul Poet al ABSENȚEI. În această prezență,
eul poetic recuperează imaginea pierdută a tatălui,
redescoperind-o în sine, privindu-se atent. Astfel,
deschide o nouă cale către tatăl defunct – propria
persoană: „Din când în când, mă descopăr privindu-
te atent, nu/ mai știu dacă în amintire sau în cuvinte,
luptând să-mi/ deschid o cale spre tine” (5). Poetul își
resuscitează tatăl în propria ființă: „Să mi te amintesc
atât de intens, încât nimic despre tine/ să nu se uite, să
nu se șteargă din memorie.// Să nu uit această durere
într-atât de lipită de oase acum,/ încât fiecare pas al
meu să fie al tău” (7).
Într-o pseudo-religie, Poetul își invocă tatăl să-i
inunde ființa îndurerată, nu pentru a învinge moartea,
ci pentru a o amâna: „Trebuie să mă umplu de tine, să
mă inunzi până în/ măduvă, să mă iei în stăpânire, să
nu pierd niciodată/ esența parfumului tău; de-acum,
așadar, tu în mine pentru/ totdeauna?” (9). Efemeritatea
amintirilor, viața „omului de lut” și zbuciumul sufletesc
nu mai contează pentru Poetul spaniol. Moartea se
așază peste toate: amour et mort, rien n’est plus fort!
90
Solitudinea și durerea vorbesc în puținătatea cuvintelor:

„Nu contează, am înțeles că atâta durere se trăiește în/
solitudine, că nu există alinare pentru atâta durere,
pentru/ atâta angoasă.// Nu contează dacă-i atâta
dragoste, dacă-s atât de/ puține cuvintele…” (6).
*
În cea de-a doua parte a volumului regăsim poeme
cu nume ce reflectă suspinul, contemplarea, suferința
și doliul fiului după tatăl defunct. Spre exemplu,
Poetul, ca printr-o ordalie, trece ființa tatălui prin
focul purificator, ce-l preschimbă-n cenușă: „Numai
în cenușă se personalizează plenitudinea/ ființei care-a
trăit” (Despre trup).
Evenimentul morții tatălui dobândește un statut
existențial și gnoseologic pe axa timpului, astfel
că existența Poetului se definește „înainte și după”
moartea tatălui, ca o întâlnire dintre viață și moarte:
„Acum știu doar atât:/ înainte și după moartea ta,
tată” (Calendar). În ceea ce privește „întrevederea”
dintre tată și fiul îndurerat, aceasta are loc nu în planul
material, ci în cel oniric, acolo unde sufletul vorbește.
Dialogul tată-fiu este emoționant, copleșitor, sfâșietor,
tulburând deopotrivă ființa poetului și a lectorului:
„Am visat din nou./ Pe o plajă, mă aștepta aproape de
țărm, liniștit./ De data aceasta, am putut să mă apropii./
Dialogul care niciodată n-a existat:// – Te iubesc.// –
Știu” (Interpretarea viselor).
Uitarea este pedeapsa cruntă a morții, ea se așază
91
peste toate, ființă sau neființă. Amintirea tatălui devine

vagă. Viața își reia făgașul obișnuit, însă nu și pentru
eul liric, care speră puternic la reîntâlnirea cu tatăl
pământesc: „Te vom uita/ în același mod rutinier/ în
care totul se așază din nou/ la locul său ori în altul/ ce i
se impune” (Aniversarea); „De câteva luni încerc/ să nu
mă recunosc în tine,/ dar mărturisesc că încă simt/ cum
mâna ți se odihnea pe umărul meu” (Ibidem). Conjugat
sub imperiul filosofiei naturaliste, eul liric „contopește”
moartea tatălui cu natura, cu râul, cu apa, ca o oglindire
a morții: „Lângă Tibru am decis/ că numai în preajma
râurilor poemul ar putea exista/ și ar putea desăvârși
moartea” (Un poem).
Eul poetic nu poate accepta moartea tatălui, în raport
cu ultima speranță de a-și revedea tatăl pămânesc. Nu
poate îndura imaginea unei fotografii neînsuflețite de
spiritul patern: „Tată, vin să te ucid./ Amintirea nu
poate dănui sprijinindu-se/ pe o lumânare ce noapte de
noapte se aprinde/ doar pentru a-ți lumina fotografia”
(Tatăl). Pe de altă parte, eul liric se află într-un continuu
zbucium: trebuie să se despartă de tată, dar este puternic
înrădăcinat în amintirea acestuia, încercând, în zadar,
să-l reînvie: „Și trebuia să tac/ și mă umplu de furie/ de
fiecare dată când cineva îți dezvelea fața/ pentru a-și lua
rămas bun./ De la ce? De la cine?” (Ibidem). Eul poetic
simte că-și „ucide” tatăl îmbătrânind, semânându-i și
luându-i locul. Poetul se identifică, arhetipal și fizic, cu
tatăl, pe care încearcă să-l resusciteze sub orice formă
posibilă: „Dar tu nu mai exiști. Nici trupul tău./ Ar
92
trebui să păstrez imaginea ta oprită/ la șaizeci și patru

de ani/ și să aștept să ajung la vârsta ta/ și să mă uit
în oglindă ca să știu/ dacă mă recunosc sau dacă te
reîntâlnesc.// De aceea, tată, vin să te ucid” (Ibidem).
*
Neputând nega prezența absenței, eul poetic trebuie
să accepte despărțirea de tată, își repetă pentru el acest
îndemn, însă inima este încătușată de figura paternă:
„Trupul trebuia să meargă în pământ…/ și noi a trebuit
să ne despărțim de cenușă” (Urna); „Când intru în casă și
nu e nimeni,/ deschid ușa dulapului/ și tatonez cu mâna,
orbecăiesc, să mă asigur/ că ești încă acolo” (Ibidem).
În finalul tribulației, Poetul depune urna tatălui în
ale vântului brațe, dar rămășițele lui cad pe pământ,
acolo unde trupul își are locul. Tatăl devine, totuși, liber,
contopit în natură, metamorfozat, eliberat: „Duc urna cu
cenușa ta, tată./ Paisprezece ani așteptând, așteptându-
ne./ Scoatem capacul. Te cuprind cu mâinile mele,/ te
arunc cu forță în vânt,/ te atunc cu furie./ Cenușa ta face
valuri peste arbuști,/ cade, desenând cărări albe” (Valea
Ucanca); „Atingerea ta rece, aspră și suavă./ Te duc la
gură./ Gustul acid./ În sfârșit liber, tată!” (Ibidem). Cu
toate acestea, fiul se întoarce, nu-și poate părăsi tatăl,
nu se poate desprinde de amintirea lui, îl „încătușează”
în propria-i ființă: „Tată, m-am întors în valea unde
te-am împrăștiat/ acum o săptămână./ Am venit
singur./ Și iată, erau acolo, așteptându-mă, nemișcate,/
urmele albe ale cenușii tale” (Piatra din vale). Poetul
93
îndurerat își simte tatăl în cenușa pe care o aruncă, îl

simte aproape, pentru totdeauna: „Dar totul este inutil,
tată./ Ești încă aici și nici măcar vântul/ care acum
suflă în vale/ nu te poate risipi./ Vei rămâne aici pentru
totdeauna,/ colorând țarina strămoșilor./ Va fi de-ajuns
să se dea la o parte stratul de suprafață/ și tu vei apărea”
(Ibidem). Neobosit, depășind hotarele timpului, Poetul
își caută neîncetat tatăl. Îl resuscitează din cenușă și
anunță fatidic că „tu niciodată nu vei pleca”: „Dar eu
mă voi întoarce/ și mă voi așeza și altă dată pe piatră,/
ca să vorbesc cu mine sau să vorbesc cu tine./ Ceea ce
este totuna./ Ca să caut rămășițele oaselor tale/ și să le
sfărâm cu degetele mele/ și să realizez/ că tu niciodată
nu vei pleca” (Ibidem).
*
În anul 2005, la Timișoara, la Editura Marineasa, cu
o prefață de Ion Arieșanu, apărea volumul de versuri
intitulat Moartea tatălui de Eugen Dorcescu. Dedicată
tatălui, care, potrivit Jurnalului, v. Adam. Pagini de
jurnal (2000-2010) (Timișoara, Editura Mirton, 2020),
moare în dimineața zilei de 19 aprilie 2003. Poetul
Eugen Dorcescu își structurează discursul poetic în
7 trepte ascensionale, fiecare a câte 7 poeme, având
ca motto o bivalență structurală, care îl diferențiează
pe tatăl teluric de Tatăl ceresc: „And call no man your
father on earth, for you have one Father, who is in
heaven” (Matthew 23, 9).
94
Profund răvășit de moarte fizică a tatălui, eul liric

conștientizează efemeritatea trupului, cunoscând
strânsa relație dintre viață și moarte, diada yin-yang:
„Din clipă în clipă, un/ harpon, ca o rază, în/ dimineața
mirifică,/ va încerca să-l sfâșie./ Locul șarpelui e chiar/
în Eden, locul/ Infernului e-n Paradis,/ precum bine
se știe” (Treapta întâi, 1). Spre deosebire de Coriolano
González Montañez, – care, potrivit poeziei sale,
își caută neîncetat tatăl pe pământ –, Poetul Eugen
Dorcescu știe că tatăl teluric există între două lumi, între
subconștient și conștiință, între locașul său de pământ
și infinitul de negură, între lumea de-aici și lumea celor
mutați la Cel Veșnic: „Tatăl locuiește, acum,/ în două
locuri/ deodată:/ în lumea de-aici/ și, deopotrivă,/ în
lumea celor mutați/ la Cel Veșnic./ Dar și-n lumea/ de-
aici/ el se află, deopotrivă,/ în două areale/ distincte:/ în
locașul său/ de pământ/ și-n spațiul infinit,/ neguros,/
dintre subconștient și/ conștiință” (Ibidem, 3). Eul liric
dorcescian, astral, metafizic, conștientizează că tatăl
în sine nu poate fi recuperat prin simțuri, nu poate fi
descifrat, e dincolo de logos. Și cu toate acestea, tatăl
există: „Fiind dincolo/ de simțuri,/ tatăl nu poate/ fi
recuperat prin/ senzații,/ percepții./ Fiind dincolo
de orice înțelegere,/ tatăl/ nu poate fi,/ descifrat,
priceput./ Fiind, de fapt, dincolo/ de întreaga noastră/
ființă empirică,/ dincolo, deci, de afecte,/ închipuire,
cuvinte,/ el nu poate fi nici, iubit, nici urât,/ nici rostit”
(Ibidem, 5). Profund cunoscător al marilor religii,
95
culturi și literaturi, Poetul Eugen Dorcescu recunoaște

în moarte o trecere, o metamorfozare ireversibilă
a tuturor lucrurilor și ființelor în univers, filosofie
întâlnită în cultura budistă. Tatăl teluric nu moare, ci
se metamorfozează în univers: „Moartea,/ oricând și
oriunde ar/ veni,/ aduce-o schimbare/ de nevindecat/
în tot universul” (Treapta a doua, 1). Aflându-se în
căutarea tatălui, eul poetic îmbrățișează singurele căi
gnoseologice – suferința și lacrima: „Unde e,/ tatăl?/ Cea
mai sigură/cale către/ cunoaștere,/ e suferința” (Ibidem, 6).
Poetul Eugen Dorcescu recuperează imaginea tatălui,
învăluind substanța acestuia în „geniul morții”: „Pe
țărm,/ fiul caută/ lespezi de piatră,/ prelungi,/ caută,
altfel/ spus,/ petrificat,/ chipul tatălui./ Alege pietrele,/
atent,/ le sortează,/ desenează, apoi, ochii, gura,/
nasul,/ sprâncenele,/ bărbia și/ fruntea,/ dă înfățișării/
adâncime, contur,/ așază amintirea-n lumină,/ extrage,
din/ striațiuni, din/ ovaluri și/ linii,/ secțiunea de aur/ a
morții” (Treapta a treia, 3). În conștiința poetului, mama
și tatăl nu mor, ei supraviețuiesc peren, oricărui timp și
oricărui spațiu: „Tatăl și mama/ nu înviază,/ nu mor./ Ei
supraviețuiesc,/ ei sunt/ veșnici./ Ei, generic vorbind,/
rămân neclintiți,/ prin reiterata,/ supra-redundanta/
moarte/ a fiului” (Treapta a șaptea, 3). Dispariția tatălui
este, în sine, un eveniment ce marchează profund ființa
Poetului. Simțământul generat de „moartea tatălui”
este de nesuportat, întrucât ea, „moartea tatălui”, nu are
sens. Ca urmare, absența trebuie negată total, pentru
96
a conștientiza, în cele din urmă, că cei vii și cei morți

sunt nimic fără Tatăl: „E de neînțeles,/ e de nesuportat/
dispariția/ tatălui./ E atât de lipsită de sens,/ încât/ spre
a fi acceptată,/ trebuie negată definitiv/ și total./ Ea are
doar rostul/ cunoscutei reduceri la/ absurd (căci e însăși/
absurdă),/ are menirea de-a le/ reaminti/ nu doar celor
vii,/ ci și celor morți,/ că ei n-ar fi/ nimic/ fără Tatăl”
(Ibidem, 6). Ce este lumea aceasta fără Tatăl Ceresc?
Havel havalim! În conștiina Poetului, tatăl nu îngăduie
nicio întâlnire în spațiu, în material, ci în spirit, unde
este liber și renăscut, pur, ca la început: „Fiindcă spațiul/
e timpul/ prezentului,/ iar timpul prezentului,/ este/
timpul prezenței” (Treapta a patra, 4). Ființa tatălui s-a
desprins de trup, de „închisoarea de carne”, tatăl este liber
acum, pur, înviat: „Marea/ putere a/ tatălui e și/ mai mare
acum,/ când trupul lui/ s-a întors în/ țărână./ Acum, eul
său/ – duhul său –,/ eliberat de cumplita/ zgură telurică,/
s-a limpezit,/ a-nviat” (Treapta a cincea, 1).
Diferențiindu-se de tatăl teluric, Tatăl ceresc este
Stăpânul a tot ce există: „Stăpânul/ subconștientului
ei,/ deci adevăratul stăpân/ a tot ce/ există,/ e Tatăl”
(Treapta a șasea, 4). Sau, și mai tranșant: „Tatăl poate
exista/ fără lume./ Dar lumea/ nu poate/ exista/ fără
Tatăl” (Ibidem, 7).
97
*
Padre/ Tatăl (2002-2016) se integrează în literatura
mare, gravă, scrisă dintr-un suflu tragic, cutremurător.
Pnevmatic, eul poetic își caută tatăl pe pământ,
întrezărind o legătură fizică, în plan material. În acest
sens, complementar, se impune o hermenutică la fel de
gravă și abisală: Moartea tatălui, de Eugen Dorcescu.
Poetul timișorean schițează un univers liric, în care fiul
acceptă moartea tatălui pe pământ, însă își caută Tatăl
Ceresc; tatălui teluric îi oferă sens și țel, conștientizează
metamorfozarea și eliberarea spiritului de trup, dorește
să-l cunoască, încearcă să-l definească, însă în zadar,
căci, în noua sa ipostază ontologică, el se sustrage
și cunoașterii senzoriale, sensibile, și cunoașterii
inteligibile. Poetul Coriolano González Montañez
schițează un univers liric, în care tatăl nu poate lipsi
de pe pământ („tu niciodată nu vei pleca” – Piatra din
Vale). Complementar acestei ideologii, Poetul Eugen
Dorcescu nu-și poate pierde Tatăl, căci este Ceresc, se
află cu El într-o strânsă relație, care nu poate fi frântă
de nicio lege a naturii, nici de moarte! Eugen Dorcescu
și Coriolano González Montañez se înscriu în marea
literatură europeană, construindu-și fiecare un univers
liric propriu, care îi definește. Sunt poeți de valoare,
spirite înalte, astrale, călăuzitoare.
98
UN POET, UN PICTOR
ȘI UN STRĂLUCIT PROIECT ÎN
MODERNITATEA ARTEI
În vara anului 2021, la 28 iunie, în Sala de expoziții

de la monumentalul Bastion al Timișoarei, s-a ivit un
proiect cultural cu totul original, unic, în felul său, ce
avea să îmbogățească decisiv lirismul și pictura Cetății
de pe Bega. Cu vocația și cu temeinica lor experiență,
având fiecare o creație artistică recunoscută în țară și
în străinătate, un Poet, Eugen Dorcescu, și un Pictor,
Emil Grama, au conceput, în deplină și superioară
armonie, un univers sinestezic, îmbinând, magistral
și existențial, poiesis-ul cu mīmēsis-ul, în albumul
Synaisthesis. Eseu plastic la poezia lui Eugen Dorcescu,
volum semnat de ambii și apărut, de foarte curând, la
Editura Eurostampa din Timișoara. Ideea valorificării
plastice a textului poetic (în genere) i-a aparținut lui
Eugen Dorcescu, scriitor care, vizitând, la data anterior
citată, cea mai recentă expoziție a pictorului, expoziție
consacrată ochiului și vederii, a remarcat „o absență în
structura unei expoziții care vădea o abordare holistică,
și anume inexistența poeziei” (Mirela-Ioana Borchin-
Dorcescu, Cuvânt-înainte, trad. în lb. franceză de Mariana
Bândea, p. 5). Cu o generozitate ce merită a fi subliniată,
99
Emil Grama nu și-a interpretat plastic propria poezie (el

fiind și poet), ci a optat pentru studiul liricii dorcesciene
și pentru un traseu plastic inspirat de aceasta.
Ceea ce însuflețește demersul plastico-liric este
vitalitatea versului dorcescian, profund, inspirator,
introdus în compoziția fiecărui tablou. Pagina din
stânga ne oferă, in integrum, imaginea lirică suscitată
de existența acelui vers (poemul), pagina din dreapta,
imaginea grafică pe care acel vers i-a insuflat-o lui Emil
Grama. Așadar, urmând, cumva, modelul edițiilor
bilingve, după ce parcurgem un Cuvânt-înainte, editat
pe coloane, în română și în franceză, asistăm la o
transpunere a versului dorcescian într-un tablou, care
îl evocă vizual și îl integrează sinestezic.
Synaisthesis (gr. syn-, „cu” + -aisthesis, „senzație”)
desemnează antrenarea și îmbinarea mai multor
simțuri în perceperea realității. Privită la un nivel
mai profund, sintestezia este o asociere între senzații
de natură diferită, care dau impresia că sunt una
simbolul celeilalte. Titlul acestui volum prefigurează
„o hermeneutică îndrăzneață, aplicată poeziei, artă
sonoră, cu instrumente ale artelor plastice – arte vizuale.
Subtitlul particularizează o asemenea experiență: eseul
plastic, realizat de Emil Grama, se referă la poezia
lui Eugen Dorcescu” (Ibidem, p. 7). Albumul face
diferența între eseul plastic, hermeneutic, și discursul
plastic ilustrativ, uneori chiar independent, juxtapus
celui literar. Volumul își construiește propria identitate
binară, din discursuri artistice distincte: liric și plastic
– când îndepărtate, când interferente.
100
Poetul Eugen Dorcescu și Pictorul Emil Grama

creează, așadar, fie în paralel, fie în conexiune, o ambianță
de sinestezie, evocând acea idee a complementarității
într-o unitate simbolică și mistică. Sinestezia este
potențată și de o „compatibilitate”, manifestată pe mai
multe paliere, în acele întâlniri/rencontres, la care se
referă autoarea Cuvântului-înainte, făurind un nou
univers lirico-plastic.
Sinestezia pictură/poezie dovedește, încă o dată,
însă mai pregnant parcă acum, că cele două arte se
combină admirabil, fără a-și pierde, însă, identitatea.
Alexander Gottlieb Baumgarten definea astfel poezia:
„oratio sensitiva perfecta est poema” (Meditationes
philosophicae de nonnullis ad poema pertinentibus,
1735). Același principiu fondator se poate aplica,
mutatis mutandis, și artelor plastice, care sunt percepute
prin simțuri și experiențe. Pictorul Emil Grama redă, în
imagini, trezind senzații, suflul dorcescian, pur, nobil,
dureros. Eseistul plastic își asumă suflul dorcescian, se
așază lângă un abis, îl contemplă și îi redă splendoarea.
Pornind de la definiția simbolului dată de Eugen
Dorcescu („Simbolul este expresia lingvistică a unei
realități antropocosmice” – Embleme ale realității,
București, Editura Cartea Românească, 1978),
acest album ne prezintă articularea unui simbol în
accepțiune dorcesciană, întrucât este „expresia unei
realități antropocosmice, decurgând din întâlnirile
a două ființe astrale – deopotrivă solare și selenare”
(Ibidem, p. 9). Logos-ul provoacă și agită culoarea.
101
Sonoritatea generează artă vizuală. Privirea lectorului

asistă la crearea unui univers din lumini și semne
cromatice, de cele mai multe ori exuberante. Formele
referenților semnului poetic conturează lumi noi. În
întruchipările pure ale artelor plastice prind viață și
semnificație simbolică muntele, soarele, luna, flacăra,
jarul, cenușa, calul, crinul, spânzul etc. Diversitatea
valențelor semiotice sugerează expansiunea lumilor,
recognoscibile, dar de necuprins. Două excepționale
conștiințe spirituale se impun prin speranța ilimitării.
Setea de logos, de viață și metafizică transpare în mijloace
de expresie virile, memorabile. Creștini fervenți, Poetul
Eugen Dorcescu și Pictorul Emil Grama ne mărturisesc
că Dumnezeu este în toate. Dar și existența Nirvanei ia
înfățișare concretă, bine reliefată în spațiul artistic. Poetul
Eugen Dorcescu are un volum de versuri ce poartă titlul
Nirvana (Editura Mirton, Timișoara, 2014) și o antologie
ne-varietur, intitulată Nirvana. Cea mai frumoasă poezie
(Editura Eurostampa, Timișoara, 2015). Emil Grama
interpretează plastic un vers cu valențe transcendentale
și mistice: „Același ochi de dincolo: Nirvana”. Cuvânt
de origine hindusă, cu semnificații străvechi și mereu
actuale, Nirvana îi inspiră Pictorului o prezență feminină,
meditativă, la malul mării, sub un cer eterat. Fundalul se
înfiripă din straturi de albastru și de alb, sugerând când
materialitatea, când imaterialitatea. Nirvana simbolizează
eliberarea de contingențe, perfecțiunea, spre care tind
Poetul și Pictorul.
102
În poemul Sub cerul genezei 9, Poetul Eugen Dorcescu

ipostaziază imaginea Dumnezeului Atotputernic, care
călăuzește sufletul omului înainte de stingere: „Domnul
arată celor aleşi/ un mic Paradis, înainte de stingere”.
(De notat că Nirvana înseamnă chiar „stingere”). Cei cu
inimi curate și cu credință întrezăresc, astfel, Paradisul
promis. Această prefigurare a Paradisului simbolizează
promisiunea eternității. El Shaddai este etern, dincolo
de timp și de moarte. Acest lirism spiritual-metafizic
este completat și de figura hristică. Emil Grama
comunică plastic despre întreaga existență a Poetului în
relație cu Divinitatea. Reținem, în acest sens, imaginea
unui cuplu învăluit de o aură arzândă ce sugerează
familia. Cuplul privește spre orizonturi îndepărtate,
contemplând, pentru prima oară, Paradisul. În dreapta,
se află o femeie dansând, simbol al trecerii timpului.
Iar în fața tuturor, Iisus Hristos, Atotcuprinzător, cu
brațele deschise către Umanitate. Un ceas este îngropat
în nisip. Această imagine hristocentrică simbolizează
Eternitatea, arătând că Iisus Hristos este stăpân al
timpului, că darul lui este nemurirea. Domnul așteaptă
făptura umană cu brațele deschise în veșnicia Sa.
Eul liric, conștient de propria-i esență, își declară
statutul unic, dar și nevoia de mântuire în „singurătatea
morții”: „Mă vezi? Curg în mireasma-ţi, în privire,/ o umbră
sunt, un gest, o presimţire/ a negurii ce-ai fost. Un strop
de rouă/ pe-ntinderea de iarbă. Brumă nouă,/ ce-acoperă,
în zorii cruzi, cetatea./ Singurătate-mi eşti. Singurătatea”
(Thanatica oglindă 12). Conjugată registrului propriei
103
existențe, imaginea lirică „Singurătate-mi eşti.

Singurătatea” îndeamnă la meditație asupra înstrăinării,
a alienării, într-o detestată „închisoare de carne”. Tot
aici găsim reprezentarea dematerializării, a trupului
care se deschide, care eliberează sufletul și se „topește-n
astralele lumine”: „Iar trupul? Se desparte-ncet de tine,/
topindu-se-n astralele lumine/ (Cum piere-n soare
roiul de albine)” (Thanatica oglindă 14).
Simbolistica Bătrânului este abisală și inefabilă.
Bătrânul este o metaforă universală a existenței și a
senectuții, ba chiar și a singurătății: „Bătrânul e atât de/
singur, încât/ a umplut, cu firava lui/ substanţă, spaţiul
şi/ timpul,/ Bătrânul e atât de/ singur, încât/nu-şi mai
află loc în/ spaţiu şi timp, s-a ghemuit în/ vechiul lui
faeton de/ cenuşă” (Poemele Bătrânului 45). Bătrânul,
dublul Poetului, este un personaj la limita dintre viață și
moarte, prins în „atrocitatea luptei dintre carne și duh”.
Eul liric dorcescian a creat, într-un nod de conflicte,
între detașare și revoltă, neclintire și rătăcire, un alter-
ego, ce sălășluiește între interioritate și exterioritate,
între Sine și Sine: „Un cuplu ciudat, fascinant, două
substanţe/ într-o singură formă./ Între tine şi tine – ce
distanţă enormă!/ Ce abis, ce neant, între tine şi tine!”
(Abaddon 11). Hieratismul limbajului plastic însoțește,
îndeaproape, ideea poetică: linii, umbre, vastități
spațio-temporale, elocvența nemărginită a privirii,
confruntarea prim-plan/ perspectivă etc.
Sufletul eului liric este asociat, foarte inspirat, cu
„nevăzutul Icar”, care tinde către eternitate, către lumină
104
(Soare), însă „legăturile trupului” îl trag înspre „abisul

de carne”, „în mocirla de sânge”: „Sufletul,/ nevăzutul
Icar,/ încearcă, tragic,/ încearcă, iar,/ să zboare, adânc,
să/ se-ascundă,/ fie-n veşnica primăvară/ de sus,/
fie-n eterica/ toamnă profundă” (Vulturul nopții 7).
Adevăratul infern este căderea în trup: „Infernul e chiar
această/ repetată/ cădere în/ trup” (Vulturul nopții 7).
Imaginea plastică, valorificând vectorul verticalității
(atât ascendente, cît și descendente), este la fel de
intensă în dramatism, la fel de frapantă. Emil Grama
redă aspirația universală a desprinderii sufletului de
trup printr-o pasăre în zbor, care tinde către Absolut,
către Lumină, către Soarele ce pare să creeze un portal
de scăpare din această lume adamică, atât de limitată.
Însă greutatea trupului afectează sufletul, apăsând
asupra lui cu încă o reprezentare materială iconică.
În lirismul dorcescian, semnificația lunii comportă
o bivalență structurală: pe de-o parte, ea este „semn
heraldic de moarte”: „Dintre toate-amintirile,/ una/
îmi răsare, acum, în/ plină conştiinţă:/ luna –/ semn
heraldic de moarte,/ semn astral de/ fiinţă” (Omul
din oglindă 11); pe de alta, luna este „punct celest
de-ntâlnire” între cele două niveluri constitutive ale
ființei spirituale – teluric și celest: „Luna, astru ceţos,/
punct celest de-ntâlnire,/ între fiinţa de sus/ şi fiinţa de
jos,/ în aceeaşi privire” (Ibidem). Remarcabilă în acest
text poetic (și în fenomenologia selenară din pictura
adiacentă) este concurența, la cvasi-paritate, a celor trei
tipuri de semne din semiotica lui Peirce: semnul iconic,
semnul indicial și semnul simbolic.
105
Prologul Omul din oglindă comunică mesajul

prevalent din substratul liricii dorcesciene: zbuciumul,
fără odihnă, între carne și duh, între „tenebre și-abisuri”.
În final, subiectul liric dobândește „sfânta uitare”, acel
dram de odihnă divină ce revarsă asupră-i „şi balsam,
şi răcoare”. Eugen Dorcescu se referă, de fapt, la destinul
universal al omului prin drumul crucii: „Atunci, mă
ridic/ şi Domnul, zâmbindu-mi,/ mă duce/ pe drumul
ştiut,/ în calvarul ştiut:/ un om şi o cruce” (Omul din
oglindă – Prolog). Din punct de vedere artistic, Emil
Grama surprinde și exprimă în parametri simbolici
această imagine tragică a insului condamnat la un
drum către moarte: un om pierdut, la capătul unei cruci
ilustrând o răscruce de drumuri. Omul privește în sus,
în timp ce apusul de soare îl acaparează. Omul caută
Divinitatea, caută „eternul ochi arzător”, „limpedele
soare” (Cronică 6).
Eul liric, asemenea unui cavaler, își trage substanța
vitală dintr-un arhetip întemeietor - din Litovoi: „Sunt
neam de cavaleri şi de eroi./ Prea bine ştiu: mă trag
din/ Litovoi”. Noblețea cavalerului este conferită atât de
virtuțile sale: „Nu ştiu nici a/ minţi, nici/ a-nşela”, cât și
de o iubire unică și eternă: „Şi-o singură iubire am/ avut”;
„Drept care, ea. Doar/ ea./ Şi numai ea” (Nirvana 30).
Textul, în lapidaritatea sa de act identitar, este
înconjurat de neguri și chipuri, viguros grăitoare, în
plan vizual, imaginativ și simbolic: adâncimea în vreme,
noblețea în substanță. O culme a dialogului sinestezic.
Poetul Eugen Dorcescu și Pictorul Emil Grama se
106
întâlnesc, așadar, la ceas aniversar, pe drumul dintre

literatură și pictură, creând, împreună, în beneficiul
artei și al literaturii, o operă ce se adresează lumii
în două limbaje artistice. Universul plastico-liric se
lărgește și se reconfigurează prin cercuri hermeneutice,
foarte originale. Artiști astrali, dar și celebrali, Eugen
Dorcescu și Emil Grama transmit un mesaj unitar,
de natură metafizică, sublimând, în imagini de o
„frumusețe insuportabilă”, bucuria și durerea de a fi
om, dar și de a jindui la mai mult decât atât.
Synaisthesis, apariție de-a dreptul miraculoasă, de-a
dreptul maiestuoasă, în minunata și adânc îndurerata
toamnă a lui 2021, este un frapant comentariu (și ecou)
plastic la poezia lui Eugen Dorcescu, poezie ale cărei
polisemii și nelimitări se străduiește (și izbutește) să le
surprindă, nu cu mijloacele analizei, ci cu simpatia întru
aisthesis, cu frenezia unei priviri „antropocosmice”,
în tainele universului liric. Synaisthesis: dialog tainic,
sin-comprehensiv, între două mari arte. Synaisthesis:
pledoarie pentru Spiritualitate și Valoare, pentru Viața
în Duh, într-o lume și într-un veac, ce par a savura, cu
sumbre delicii, elixirele Morții.
107
108
II. MISCELLANEA
109
110
1. ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA
UN DEBUT MATUR
(Anișoara-Violeta CÎRA, Realismul simbolic:

eseistica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu, prefață
de Nadia Obrocea, postfață de Ana-Maria Radu,
Timișoara, Editura Mirton, 2018).
De curând, la Editura Mirton din Timișoara, a
apărut un impresionant studiu (primul de acest fel!),
semnat de Anișoara-Violeta Cîra, eminentă studentă
și absolventă de filologie, activă, mai ales, la „Școala”
Mirelei-Ioana Dorcescu. Autoarea dedică, cu dăruire și
prețuire, un eseu inteligent prozei și eseisticii Mirelei-
Ioana Dorcescu, „cadru didactic universitar cu o carieră
strălucită, unul dintre cei mai iubiți dascăli pe care i-a
avut și îi are Facultatea de Litere din Timișoara” (p. 12).
Intitulată Realismul simbolic: eseistica și proza
Mirelei-Ioana Dorcescu, lucrarea evocă personalitatea
Magistrei, în discursuri diferite: unul critic, reprezentat
de demersul interpretativ, aplicat romanelor Mirelei-
Ioana Dorcescu (Punctul interior, Spre nicăieri, 2
volume, Apa și Celesta); celălalt, meta-critic, consacrat
eseurilor hermeneutice dedicate liricii dorcesciene
(Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei;
„Etern, într-o eternă noapte-zi”; Despre Eugen Dorcescu
– volum omagial 75; Primăvara elegiei).
111
Încă din titlu și din Prefață, ne dăm seama că Realismul

simbolic nu este o lucrare facilă, nu este destinată
oricui, ci inițiaților în domeniul literaturii. Anișoara-
Violeta scoate la iveală elementele semnificative ale
operei abordate, realizând multiple conexiuni cu
lecturi prealabile. Lector dr. Nadia Obrocea, autoarea
prefeței, recomandă demersul autoarei ca fiind unul de
tip palimpsest: „Metafora palimpsestului, teoretizată
de Gérard Genette, poate descrie cel mai bine demersul
Anișoarei-Violeta Cîra, (meta)textul său întemeindu-
se, în mod invariabil, pe textele Mirelei-Ioana Dorcescu
și pe cele ale lui Eugen Dorcescu” (p. 7). O asemenea
încadrare este foarte inspirată, deoarece comportă o
dimensiune metaforică. Într-adevăr, autoarea cărții
absoarbe metafora palimpsestului philippidian: „O, câte
lucruri au rămas nespuse,/Vechi juvaeruri risipite-n
drum!/ De unde să le mai adun acum,/În drum pierdute,
pe vecie duse?”, respectiv „Mi-i sufletul ca unul din
aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Șterg scrisul
proaspăt și deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, ne-
nțelese” – Alexandru Philippide, O, câte lucruri.
*
Prima parte a cărții, Eseistica, tratează cele mai
importante și incitante studii ale Mirelei-Ioana
Dorcescu, vizând, în exclusivitate, lirica lui Eugen
Dorcescu – Poetul și Poezia.
În eseul intitulat Eugen Dorcescu sau vocația vectorială
a Nirvanei, integrat în antologia Eugen Dorcescu,
112
Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Timișoara,

Editura Eurostampa, 2015), Mirela-Ioana Borchin
(pe atunci nu era încă soția Poetului) își antrenează
toate competențele filologice în analize lingvistice,
semiotice, stilistice și pragmatice, unind componentele
discursului său prin cercuri hermeneutice. Pornind
de la tema centrală – condiția ființei în fața Ființei[1]
–, autoarea eseului observă caracterul ascensional al
acumulărilor din lirica dorcesciană (vectorul spre
Nirvana și etapele parcurgerii acestui drum de factură
spirituală). De aceea, vorbește despre o poetică a
treptelor. Anișora-Violeta Cîra atrage atenția atât
asupra evidențierii poemelor abisale, definitorii pentru
Poet, cât și asupra justeței cu care sunt descoperite de
eseistă nouă trepte simbolice, ca suport hermeneutic.
Caracterul ascensional al operei poetice dorcesciene
„se conjugă cu caracterul cultivat al poemelor realizate
de un cărturar erudit și sobru” (p. 18). Anișoara-
Violeta Cîra consideră că această structurare a eseului,
urmând ideea unei ascensiuni în plan compozițional și
axiologic, este foarte interesantă și sugestivă. Este, deci,
inspirat, relevant „eseul în nouă trepte, ce compun, în
viziunea sa, o adevărată poetică a treptelor unei scări,
deopotrivă spirituale și artistice” (p. 18-19).
Autoarea cărții reține admirativ felul cum eseista
comentează modernitatea poeziei lui Eugen Dorcescu,
pe multiple paliere, insistând asupra relației dintre
„înălțimea ideii poetice” și „originalitatea frapantă a
expresiei, întotdeauna surprinzătoare” (p. 21). Ca un
113
alumn disciplinat, atent la simboluri și semne, dar și

la figurile stilistice, Anișoara-Violeta Cîra urmărește ea
însăși concordanța dintre ideea poetică și originalitatea
expresiei în lirica dorcesciană. De exemplu, reține, din
structura eseului hermeneutic, ca mijloace de reliefare
a semnificațiilor: repetițiile: „Adâncul. Nimicirea.
Abaddon; „Cele ce sunt,/Cele ce sunt,/Cele ce sunt/
i-au chemat/a-i chema” (p. 21); paralelismele sintactice:
„Tu ai trăit ca eu/să fiu ce sunt.//Tu ai murit ca eu/să
fiu ce sunt” (p. 22); proformele, în poziție anaforică sau
cataforică: „De fapt, în lumea ternă și murdară,/ Ce rost
ar mai avea cețoasa fiară? Ea, care, nicăieri și niciodată,/
Nu s-a lăsat învinsă și dresată” sau: „«Totu-i să fii în
stare să-L găsești/Pe-Acela care e. Pe-Acela care/E
dincolo de cruguri, de povești,/De curgere, rotire și
uitare»” (p. 22).
Anișoara-Violeta Cira remarcă și ecoul vastului
eseu hermeneutic, care a stârnit aprecieri din partea
unor importanți literați: Livius Petreu Bercea, în
comentariul intitulat, cu o sintagmă a poetului, „Armă
îmi este cuvântul iubitor și îndurerat”, notează: „La finalul
volumului, o parte însemnată (cca 160 de pagini culese
cu caractere mici, deci substanțială ca număr real de
pagini) o reprezintă un Eseu hermeneutic asupra poeziei
lui Eugen Dorcescu, scris de o profesionistă în materie
(Mirela-Ioana Borchin este specialist în pragmatică,
semiotică și semantică)” (p. 23); Iulian Chivu, în Poezia
ca existență reflexivă – săvârșire întru desăvârșire: „În
acest sens este scris, de fapt, și eseul hermeneutic Eugen
114
Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei […] îndelung

chibzuit, cu acribie și cu har erudit caligrafiat” (p. 24);
Maria Nițu, Alchimist la vămile Nirvanei: „Studiul va fi,
pentru un lung timp de acum încolo, vârful de lance în
definirea critică a poeziei lui E. Dorcescu” (p. 25) etc.
Cel de-al doilea eseu hermeneutic prezentat, un
discurs platonician am adăuga noi, este intitulat „Etern,
într-o eternă noapte-zi” (Timișoara, Editura Mirton,
2016), o continuare originală, în dialog cu Poetul, a
hermeneuticii liricii dorcesciene. Aici, Mirela-Ioana
Dorcescu își propune să își consolideze o direcție, un stil
în tratarea scrierilor lui Eugen Dorcescu: „Cu prudență,
se poate afirma că, prin problematică, viziune și calitate,
prezentul demers continuă și dezvoltă semnificativ,
grație colaborării sistematice cu Poetul, eseul meu Eugen
Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei, consolidând
o direcție hermeneutică în exegeza dorcesciană” („Etern,
într-o eternă noapte-zi”, p. 6).
Cartea de dialoguri este, așa cum propune și
cuprinsul, o carte cu idei filosofice, platoniciene, al
cărei substrat îl reprezintă fericirea:
„M.-I.B.: Încă o întrebare, Domnule Eugen
Dorcescu. Convențională, dar decurgând, mi se pare,
din tot ce am vorbit. CE ESTE FERICIREA?
E.D. (Se întunecă. Ezită): Nu știu. În niciun caz,
viața…
M.-I.B.: Viața, nu. Dar Nivana?” („Etern, într-o
eternă noapte-zi”, p. 144).
115
Structurate fidel modelului platonician, temele

abordate (Despre Avatar, Despre forma poetică, Despre
asocierea marilor religii, Despre „O arhi-amintire”, Despre
libertatea Poetului, Despre receptare, Despre un proiect
de cercetare semiotică, Despre Shunyata, Despre Bătrân,
Despre beatitudine și spirit) constituie, așa cum foarte
bine observă și Snejana Ung, în În dialog…, „«o serie
de elemente specifice poeziei lui Dorcescu»” (p. 31).
La nivel metatextual și filosofic, dialogurile reliefează
nu numai cauzalitatea formelor spiritului, ci propun și
un antidot pentru haosul universal. Constantin Stancu
semnalează profunzimea temelor și a contratemelor,
dar și calitatea spirituală a relațiilor dintre poet și opera
sa: „Cititorul cunoscător și serios va aprecia cartea ca un
timp al bucuriei spirituale. Dialogul dintre specialist și
poet declanșează multe idei, teme, contrateme, relațiile
dintre poet și opera sa în contextul mai larg al relațiilor
cu divinitatea și cu oamenii vremii sale” (p. 33).
Despre Eugen Dorcescu – volum omagial 75
(Timișoara, Editura Mirton, 2017), coordonat de
Mirela-Ioana Dorcescu (la vremea aceea, semna tot
Borchin), este o carte densă, din care se degajă un
impresionant portret al scriitorului. Cuprinsul reflectă
preocuparea de conformare la structura clasică a unui
volum omagial complex: I. Omul și Poetul; II. Scribul;
III. Poezia; IV. Recunoașterea. La care se adaugă Tabula
gratulatoria.
Din capul locului, se remarcă numele de scriitori
care au conceput, cu acribie și prețuire, discursuri
elogioase, emoționante. Se găsesc aici omagieri și
116
comentarii unice. Vom spicui doar câteva nume: Ion

Marin Almăjan, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Livius
Petru Bercea, Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Radu
Ciobanu, Simion Dănilă, I. Funeriu, Mircea Lăzărescu,
Viorel Marineasa, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru
Ruja, Corina-Victoria Sein, Constantin Stancu, Vasile
D. Țâra, Cornel Ungureanu etc. etc. Iar, din mediul
hispanic – căci Eugen Dorcescu este o personalitate
recunoscută la nivel european! –, îi enumerăm pe
Rosa Lentini, M. Cinta Montagut, Coriolano González
Montañez, Andrés Sánchez Robayna și Jaime Siles.
Dintre elogioasele memorii, Anișoara-Violeta Cîra
alege consemnarea lui Crișu Dascălu, poet și profesor
universitar timișorean, poate cea mai emoționantă
evocare, în care autorul mărturisește că intuia ceea
ce avea să devină, peste ani, Poetul Eugen Dorcescu:
„Când, într-o zi de toamnă a lui 1966, se deschide ușa
Sectorului (de lingvistică), prin ea pătrunde un foarte
tânăr absolvent al Filologiei timișorene: Eugeniu Berca
ne devenea coleg. L-am adoptat numaidecât. Avea o
liniște a lui, dezvăluită de o mimică sumară, dar și o
încordare abia ghicită sub platoșa unei politeți reticente.
Urmară câteva luni în care așteptam ca adevăratul
Eugen Dorcescu (cum i se spunea de acum) să iasă la
rampă” (Volum omagial 75, p. 41). Intuiția s-a adeverit,
întrucât „două studii ample despre strălucitoarea ieșire
la rampă a scriitorului în următorii cinzeci de ani scrie
chiar coordonatoarea volumului omagial, Mirela-Ioana
Borchin” (p. 41).
117
*
În cel de-al doilea capitol al cărții, referitor la
Proza Mirelei-Ioana Dorcescu, Anișoara-Violeta Cîra
conturează un convingător profil literar. Trăsătura
fundamentală pare a fi preocuparea prozatoarei de
a înălța, din punct de vedere spiritual și cultural,
femininul.
Cartea de debut, Punctul interior, indică și
exploatează, prin metafora din titlu, un centru al
suferinței pe care o experimentează protagonista,
Corina Petrescu, în destinul căreia se regăsesc multe
femei: „Dar, lăsând deoparte criteriile taxonomice, voi
afirma, de la început, că Punctul interior este cartea
suferinței, un text care te învață să suferi, să accepți
suferința cu mai mare îngăduință, comparând ceea
ce îți este dat să trăiești cu ceea ce i s-a întâmplat
Corinei, personajul central, într-un timp foarte scurt,
la vârsta pe care ne-am obișnuit să o considerăm «cea
mai frumoasă», altfel spus, în plină tinerețe” (p. 62).
Atentă la manifestările suferinței, Anișoara-Violeta
Cîra identifică o metaforă-simbol frecventă în Punctul
interior – țipătul: „țipătul, ca metaforă-simbol, pentru
exteriorizarea feminină a durerii, plasat în preambulul
romanului, anunță intenția autoarei de a face din durere
temelia scrierii sale” (p. 62). Firul narativ al romanului
este complex și tulburător, cu dramatice reliefuri și
note tragice: „Romanul tratează drama unei femei
frumoase, sensibile și inteligente, confruntată cu situații
potrivnice speranțelor ei de fericire: îi moare subit
118
iubitul, naște o fetiță prematură, cu slabe șanse de viață,

din cauza căreia se izolează de lume, apoi află că soțul
său, arestat, este cel care a provocat moartea fostului ei
iubit, divorțează, rămânând singură cu doi copii, asistă
la moartea prietenului său cel mai apropiat, psihologul,
care o ajutase să treacă, pe o firavă linie de plutire,
prin toate acestea, și care este secerat de un cancer
galopant… Cum depășește un obstacol, se ivește altul,
la fel de crunt”. Se observă, în finalul lecturii, că Punctul
interior este un roman tensionat, prezentând, fără
exagerări, dar persuasiv, drama femeii contemporane și
invitând la reflecție și (auto)contemplare.
Autoarea cărții se referă și la receptarea Punctului
interior, citând din cronica lui Eugen Dorcescu, intitulată
Despre inițierea în suferință: „«Acum începe inițierea
grea, temeinică, stăruitoare în suferință. Acum începe
confruntarea cu cea mai teribilă prezență: absența. Acum
începe, de fapt, agonia (sufletească) a persoanjului, sub
lovitura acestui torționar necruțător și impasibil: absența.
Acum se inițiază ravagiile dorului»” (p. 70).
Cu „lampa latinității la tâmplă”, cum obșnuia să
spună Magistrul timișorean G.I. Tohăneanu, care,
la rându-i, îl invoca subtextual pe Liviu Rebreanu,
Anișoara-Violeta Cîra consemnează faptul că
personajului central al romanului, Corina, aidoma
discipolului senecan Lucilius, „i-a fost smulsă clipa de
fericire” (p. 71), iar trecerea timpului, la fel ca moartea,
este inevitabilă: „quaedam tempora eripiuntur nobis,
quaedam subducuntur, quaedam effluunt (Unele clipe
119
ne sunt înhățate, altele ne sunt duse pe ascuns, altele se

scurg)” (p. 71).
Punctul interior este, fără îndoială, un roman
simbolic, „dar nu tezist, ci încărcat de semnificații
sugerate cu abilitate, în sfera literaturii veritabile” (p.
77). Roman de debut, publicat în anii maturității, acesta
împletește referința plauzibilă cu ficțiunea, valorificând
experiența de viață, dar și pe cea în semiotică a autoarei,
care, cu subtilitate, preschimbă semnele în simboluri,
realizând, în subtextul epicii, o simbolistică a lumii
suferinței.
O altă operă de căpătâi a Mirelei-Ioana Dorcescu
(coautor) o reprezintă romanul Spre nicăieri (2 volume:
I. Piatra de silex; II. Întâmplător sau nu?), unde lumea
este „grotescă, cufundată în beznă, derutantă, cu
întrebări fără răspuns, în care, aparent, nu mai este
nimic de sperat…” (p. 78).
Semnat Mirela-Radu Lazarescu și scris în
colaborare, Spre nicăieri este un roman plurivalent, care
se cere citit, prioritar, ca roman de istorie și mentalitate
contemporană, bazat fiind pe fapte reale, atestate prin
documente.
În căutarea și dezvăluirea adevărului, Mirela-Radu
Lazarescu își arogă un triplu rol: autoare, naratoare și
personaj. Ajunsă în posesia memoriului de reabilitare
și a testamentului Mitropolitului Vasile Lazarescu,
primit de la Bunica ei, Lucreția, Mirela-Radu Lazarescu
le publică și le comentează, scriind o narațiune de o
naturalețe inegalabilă, astfel încât obiectivul urmărit
120
este integral atins: „demască – târziu, dar nu tardiv –

fața ascunsă a celui la care nimeni nu se aștepta să fie
capabil să facă atât de mult rău: a Mitropolitului Nicolae
Corneanu al Banatului” (p. 82-83).
Prin scrierea romanului, (stră)nepoata Mitropolitului
Vasile Lazarescu, Mirela-Radu Lazarescu, îndeamnă la
adeziune, dreptate și la aprecierea marilor valori. Miza
pragmatică a romanului este semnalată în mai multe
rânduri: „… poate vom reuși să spargem lacătul de la
subsolul Catedralei și să-l aducem în lumina amvonului.
Să-l rugăm să ne binecuvânteze și să ne țină o predică,
poate așa vom înțelege că, înainte de a fi buni români,
trebuie să fim buni creștini” (p. 83).
Firul narativ și întâmplările din Spre nicăieri devin
din ce în ce mai tăioase, își găsesc reprezentare metaforic-
simbolică în expresia „pe cord deschis”. În volumul al
doilea, Întâmplător sau nu?, coautorii ajung în posesia
documentelor Securității și dialoghează pe marginea
materialului de la CNSAS. Aceștia descoperă, între
turnători, „înalte fețe bisericești și cadre universitare,
sunt stupefiați și oripilați de delațiuni incredibile, de
acte mârșave de trădare” (p. 86). Spre exemplu: „După
ce le-a dăruit atâtea lucrări duhovnicești, cu ce s-a
ales? Le-a lăsat Catedrala, ca un simbol de eternitate
a credinței… Și care a fost răsplata: Închinovierea la
Cernica!” (p. 86) sau: „Pentru că acolo erau duși prelații
care refuzau colaborarea cu regimul. Și nu pentru
reeducare, ci… la moarte. De cele mai multe ori, îi
otrăveau încet…” (p. 86).
Trecerea prin suferință, până la moarte, nu eșuează
121
în pesimism. În final, apare o lumină: dreptatea triumfă,

adevărul a ieșit la iveală: „Înalt Prea Sfinția Sa Vasile
este recunoscut drept ilustrul înaintaș la mitropoliților
Banatului” (p. 87). Imaginea-ecou de martir este cea
care persistă după citirea romanului. Mirela Radu
Lazarescu ne oferă un model elevat de slujire a lui
Dumnezeu, de neîntinare, de valoare, în personajul
mitropolit Vasile Lazarescu: „«Nu a fugit de osândă. A
luptat cât a putut pentru ultima imagine pe care un om
de valoarea lui ar fi putut și ar fi trebuit să o lase în clerul
ortodox. Și-a cerut reabilitarea, ca să poată probabil să
scrie, să publice, să predice, să-și continue opera. Era
mitropolit»” (p. 87).
Anișoara-Violeta Cîra, care este fascinată de acest
roman, îi urmărește efectele pragmatice și precizează
că, în urma reabilitării imaginii de mitropolit-martir a
lui Vasile Lazarescu, Mirela-Ioana Dorcescu, împreună
cu Poetul Eugen Dorcescu, au susținut comunicări
publice și, cel mai important, au editat critic predicile
și pastoralele acestei personalități a Bisericii Ortodoxe
Române (Vasile Lazarescu, Pastorale și predici, ediție
critică de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și Eugen
Dorcescu, Timișoara, Editura Partoș, 2018). Faptele și
realitățile de astăzi confirmă, deci, atât intuiția, cât și
adevărul relevat de Mirela-Ioana Dorcescu: „Lazarescu
e un titan, faptele lui sunt la vedere, precum și cele ale
opozanților săi, va apărea și Înalt Prea Sfinția Sa Vasile
în lumină!” (p. 88).
Respectându-și principiul compozițional, Anișoara-
122
Violeta Cîra oferă și citate elocvente din cronicile/

recenziile romanului Spre nicăieri: „«Rolul epic asumat
de dialog, fără ca el, dialogul, să-și submineze menirea
dramatică. Dimpotrivă; Ambivalența dialogului în
acest roman; Emergența speciei literare a romanului
dialogat; identitatea funcțională, și ficțională, dintre
subiectul enunțului și subiectul enunțării; Tensiunea
epică este absorbită de limbaj, până la confruntări severe
între stilul înalt și cuvintele joase” (Eugen Dorcescu,
p. 89); „Noutatea formulei estetice; impactul cărții
asupra cititorului; caracterul autentic al romanului;
rolul limbajului metatextual; finalitatea pragmatică a
scrierii” (Monica M. Condan, p. 89-90).
Spre nicăieri este, așadar, romanul confruntării, al
adevărului și, nu în ultimul rând, este „«romanul anului
2014»” (Eugen Dorcescu, p. 91).
Al treilea volum de proză, aflat și printre cele mai
comentate, Apa (Timișoara, Editura Mirton, 2016),
este romanul (auto-romanul?) „condiției femeii în
lupta pentru fericire” (p. 91) și al arhetipului feminin.
Prefațată de Eugen Dorcescu, Apa evocă, prin această
surprinzătoare sinteză, „și deliciul așteptării, al dăruirii,
și beatitudinea, și extazul contopirilor (în privire, în
gând, în duh, în trup), și magia desprinderii nirvanice
de prozaica ambianță, și dezastrul incertitudinii și al
absenței” (p. 92). Anișoara-Violeta Cîra pune în valoare
inteligenta, eleganta și pătrunzătorea analiză a Poetului
Eugen Dorcescu.
Autoarea studiului întreprinde o analiză comparativă
123
între Punctul interior și Apa, relevând, totodată, relația

autor-personaj, raportul obiectivitate-subiectivitate,
condiția ființei în lumea actuală: „Dacă romanul
Punctul interior se axează pe obiectivitate, beneficiind
de un narator exterior acțiunii, în Apa primează
subiectivitatea, narațiunea fiind realizată, preponderent,
la persoana I, singular, de către protagonistă. Mai
mult, se poate pune aici chiar semnul egalității între
naratoare, personaj principal și… autoare. De aceea,
premisa cea mai plauzibilă este aceea că, în cursul
scrierii Apei, Mirela-Ioana Borchin își căuta secretul
propriei ființe, simțindu-se presată de timp, maxima-i
îngrijorare, declarată, fiind aceea că «… timpul vine ca
un glonț spre inima sa»” (p. 92-93). Anișoara-Violeta se
detașează emoțional de fluxul și emoția poveștilor (căci,
la rându-i, și ea este un personaj), pentru a pătrunde
în esența cărții, unde „mesajul depășește problematica
luptei cu timpul și chiar cu finalitatea cunoașterii de
sine” (p. 93).
Apa surprinde prin inovație (autodialogul ca
modalitate de cunoaștere și autocunoaștere) și
„fragmentarea discursului narativ până la aparenta
rupere a firului epic” (p. 93). Asupra inovației în
literatură prin autodialog, Anișoara-Violeta Cira
consemnează din Prefață: „«Demolarea artistică a prozei
(în înțelesul tradițional, consacrat, de manual), fiindcă
și o atare componentă există în demersul scriitoarei,
o realizează autodialogul – insolită inovație (care nu
se confundă cu monologul interior, întrucât activează
124
două voci distincte, două persoane separate: ea și el),

originală formă de introspecție, de rememorare și de
analiză vie, dinamică, a existentului, specie literară, care,
aparținându-i, după cunoștința mea, și terminologic,
și în fapt, îi poate asigura, ea singură, Mirelei-Ioana
Borchin un loc în literatură»” (Eugen Dorcescu, p. 95).
Anișoara-Violeta Cîra relevă, indirect, apelând la
cronica lui Constantin Stancu (Timpul ca un glonț), forța
și consistența simbolului acvatic: „Mirela-Ioana Borchin
nu o spune, dar înțelegi că simbolul transmite totul:
Apa este elementul vital, dă viață. Apa este în căutarea
vasului care să-i dea forma perfectă, să o desăvârșească.
Lucrurile se liniștesc în brațele bărbatului. Femeia ia
forma pusă la dispoziție de Creator prin bărbatul ei!”
(p. 94). Tot în sfera simbolisticii, autoarea remarcă
și caracterul totalizator și universal al compoziției
Apei – 12 dialoguri, deci de 3 ori cifra 4: „Volumul
include douăsprezece autodialoguri. Numărul 12 are o
simbolistică structurală foarte puternică. Este de 3 ori
4, adică de 3 ori numărul organizării spațio-temporale
– patru puncte cardinale, dar și patru faze ale lunii etc.
De exemplu, sunt douăsprezece luni într-un an, câte
seminții în poporul lui Israel, câți apostoli ai lui Iisus,
adică ai limbii unice a iubirii” (p. 95).
Personajele din Apa „nu sunt doar o creație pe o
foaie de hârtie, ele au existat și există. Chiar și când
iubirea este pătimașă, erosul își face lăcaș în sufletul
însetat, ca un deșert, și nimic nu o mai poate zăgăzui”
(p. 102). Personajul masculin, nenumit, se distinge
125
cel mai pregnant între toate personajele: „El este unic

și secret. De aceea, nu i se dezvăluie numele. Îi este
când aproape, când departe, pendulând între real și
imaginar” (p. 104).
În cronica intitulată Peste fiecare piatră, trupul
meu de apă, Valentina Becart abordează statutul
protagoniștilor: „Personajele nu devin «sclave» ale
miturilor, nu ajung în pragul disperării iremediabile,
atunci când cruda realitate le curtează, le arată
toate fețele posibile: de la iubire la ură, de la viața ca
«permanență»… până la boală și moarte” (p. 105).
Dintr-un alt punct de vedere este privită relația autor-
personaj, pe care autoarea studiului o ilustrează preluând
un fragment din cronica scriitorului timișorean Ion
Jurca Rovina, Interior existențial și recurs la realitate,
care considera persoana I nu doar „vocea auctorială, ci
și personajul central. Un personaj feminin, așezat, în
dedublarea lui, sub spectrul unui discurs multiplu despre
iubire, între real și imaginar” (p. 108).
Apa este, prin urmare, o carte de personaj, personaj
care, povestind, se autodefinește.
Analiza simbolică a operei Mirelei-Ioana Dorcescu
se încheie cu „Altarul suferinței și Îndurării”, pe un
piedestal, acolo unde este așezată Celesta. Iată opinia,
rezumativă, a unora doar dintre literații care au valorizat
la superlativ acest roman într-adevăr extraordinar,
important nu doar în plan uman și estetic, ci și în
perspectiva istoriei literare: „Celesta este cel mai frumos
roman de dragoste al acestui început de mileniu
126
(Monica M. Condan, Trilogia optimistă, în volumul

omagial Eugen Dorcescu în „Timișoara”, Timișoara,
Editura Mirton, 2021, p. 347); „Celesta este cel mai
complex roman de dragoste” (Eugen Dorcescu), iar
acest fapt este lesne de observat prin implicațiile inter-,
intra- și metatextuale pe care le manifestă romanul.
În demersul său analitic, cu insistență pe natura
simbolică a enunțării, Anișoara-Violeta Cîra propune
o nouă grilă de interpretare și de aprofundare a esenței
romanești. Ea consideră că nucleul romanului este
cuprins într-un scurt, esențializat, poem existențialist:
„«În loc să trag/Ușa/ În urma mea,/Am tras o linie/În
aer…»” (p.109). Anișoara-Violeta vede în acest text
o „despărțire de trecut”, dar și o „așteptare”: „Aceste
versuri mărturisesc, pe de o parte, o despărțire de trecut,
pe de altă parte, o așteptare, reprezentând condiția
inițială a protagonistei romanului Celesta. Visul său de
libertate este dragostea” (p. 109).
Anișoara-Violeta Cîra observă maleabilitatea
protagonistei, mereu în schimbare, în reinventare. De
la roman la roman, firul epic pare a se continua, iar
personajul central se metamorfozează. Asistăm, astfel,
la un proces de înălțare spirituală: „Romanul Punctul
interior (2010) se termină cu propoziția «Pe mine mă
caut». Ce înseamnă, în acel context, «pe mine»? Un secret
al propriei ființie? Eroina Apei (carte publicată în 2016)
se teme că nu va avea timp destul pentru a-l găsi, fiindcă
Apa se încheie cu enunțul: «Doar timpul vine ca un glonț
spre inima mea». Ambele sunt finaluri tulburătoare…,
127
anticipând starea de spirit cu care debutează Celesta

(Editura Mirton, Timișoara, 2018)” (p. 110).
Condiția feminină este un laitmotiv în omnia opera,
după cum constată Anișoara-Violeta Cîra: „În Celesta,
eroina nu se mai caută pe o cale incertă, precum
protagonistele prozelor anterioare. De data aceasta,
căutarea de sine nu se mai desfășoară în solitudine, în
absența iubitului, ci în relație cu acesta, fiind asistată, în
permanență, de el. Văzându-l pe Teodoru, privindu-se în
ochii lui ca într-o oglindă, Arina Sălceanu își dă seama
că el este cel pe care îl proiectase, în imaginație, pentru
Corina, alter-ego-ul ei din Punctul interior…” (p. 110).
Mirela-Ioana Dorcescu inserează, intertextual,
numeroase simboluri pe care Anișoara-Violeta Cîra,
ca un alumn pasionat de semiotică, le (re)descoperă,
depistându-le o plurivalență universală: „În labirintul
textual, se reliefează și se asociază numeroase simboluri,
asupra cărora vom reveni: Casa scărilor, Poarta, Liftul,
Cabinetul, Ziua de luni, Ochii plini de lacrimi, EA,
Scripturile, Mesagerul…” (p. 111).
În sfera simbolurilor labirintice, Anișoara-Violeta
Cîra identifică în „Etajul al IV-lea” o semnificație
aparte, ce are la bază numărul patru, simbol numeric
al siguranței și certitudinii, dar și un drum ascensional,
separat de simbolul „Porții”: „Teodoru nu lasă cartea,
așa cum s-au înțeles, la Poartă. El trece de Poartă și urcă
la Arina. Poarta desparte lumea de afară de lumea de
dinăuntru, trecutul, de prezent, convenția, de intimitate.
Etajul al IV-lea are, de asemenea, o semnificație aparte:
128
marchează treapta înaltă de pe care pornesc cei doi într-

un drum ascensional” (p. 111). Totodată, „Patru e și
simbolul răscrucii de drumuri, la care se aflau cele două
personaje, puse să aleagă încotro o iau, împreună sau
separat” (p. 111-112). Însuși titlul romanului, Celesta,
este polisemic și a stârnit numeroase ipoteze, însă
Anișoara-Violeta Cîra se îl interpretează astfel: „Titlul
romanului însuși admite o interpretare simbolică.
Mulți ar crede că Celesta este EA, fosta soție a Poetului,
încredințată de el Domnului, după ce a părăsit lumea
aceasta. Dar simbolistica «celestului» lasă gândul să
zboare liber spre locul tuturor promisiunilor pentru
suflet. Celestă ar putea fi dragostea. Simbolul dragostei
s-ar putea înnobila prin altitudinea și amploarea
celestă” (p. 112).
Străbătând și (re)descoperind labirinturile Celestei,
Anișoara-Violeta Cîra se dedică iarăși simbolurilor.
Abordarea în sine este importantă și covârșitoare,
pentru că, dincolo de inteligentele și abilele trimiteri
intertextuale, de lecturile paralele și divergența
interpretărilor, autoarea observă „ceea ce n-au văzut
alții”… Printre cele mai impresionante abordări
simbolice, enumerăm: ochii plini de lacrimi – imaginea
vizuală a durerii de doliu, dar și a altor suferințe: „«M-
au impresionat ochii lui. Așa, încărcați de lacrimi, cum
erau. Obișnuiam să le spun studenților mei că există
oameni în ochii cărora se văd cărțile citite… Ochii
lui erau inepuizabili»” (p. 120). Abordând lacrima ca
129
simbol universal, Anișoara-Violeta vede, în aceste

rânduri, „lacrimile fierbinți ale durerii și disperării”
(p. 121), „o conjuncție a focului și a apei” (p. 121),
formând o alchimie simbolică a lacrimii „izvorâtă
din focul inimii, devenind stihie acvativă eliberatoare
și purificatoare” (p. 121). Aprofundând simbolistica
lacrimii, autoarea propune lectura poemului blagian
Lacrima și raza, unde apa și focul inimii dau naștere
lacrimilor: „«Eu sunt un strop de suflet/Și sunt/Ca
picurii izvoarelor fierbinți/Vin totdeauna din adâncuri
– mari»” (p. 121). În Celesta, sursa tuturor „lacrimilor
fierbinți” este întotdeauna EA: „Ochii lui Teodoru
poartă lacrimile pierderii ireparabile” (p. 122).
Un alt simbol important în roman este inelul
(verigheta). Ca simbol universal, verighetele trimit la
iubire și fidelitate: „Inelul simbolizează fidelitatea unei
legături amoroase, legământul asumării unui destin
comun. Câtă vreme purta verighetele și inelele din
căsnicia anterioară, Teodoru indica lumii dragostea și
credința sa nestrămutată pentru EA” (p. 124). În acest
sens, psyche-ul Arinei este tulburat de acest legământ pe
care îl are Teodoru cu trecutul, netrăind, deci, în prezent
alături de ea: „«Nu înțelegeam ce angajamente îl făceau
să nu se poată despărți de EA, nici după moarte. Purta
și verigheta ei, pe lângă a sa, și inelele lor de la nunta de
argint. Mă intriga faptul că o simțeam în permanență
prezentă între noi. Cu o stranie concretețe. El o aducea,
o implanta acolo»” (p.124-125).
130
Celesta este un roman plurivalent, intertextual și

intim. Numai cititorii avizați și familiarizați cu literatura
Mirelei-Ioana Dorcescu pot citi printre rânduri, pot
desluși, în cea mai pură formă, sensurile latente . Datorită
plurivalenței sale, Celesta suscită multiple interpretări.
Iată expresivitatea concluziilor Anișoarei-Violeta Cîra:
„Mirela-Ioana Dorcescu a demonstrat în Celesta că,
deși biografia sa nu este tabu, de la aparenta expresie
a intimității, ca o nouă Ariadna, își poate conduce
cititorii într-un labirint al simbolurilor, cu nenumărate
ieșiri spre puncte de întâlnire cu cei care au avut prilejul
unei iubiri binecuvântate de Dumnezeu” (p. 137).
Demersul palimpsest și simbolic al Anișoarei-Violeta
Cîra, în interpretarea, aprofundarea și analiza eseisticii
și prozei Mirelei-Ioana Dorcescu, se întemeiază pe
lecturi serioase, atât ale operei, cât și ale comentariilor
consacrate acesteia. Pe de o parte, Anișoara-Violeta Cîra
este interpretă directă, iar, pe de alta, indirectă a textelor
Magistrei sale. Această construcție hermeneutică,
apropiată de model, este o primă încercare reușită de-a
pătrunde în esența operelor variate, complexe, vii ale
Mirelei-Ioana Dorcescu.
Anișoara-Violeta Cîra este la început de drum. Ea
debutează curajos, ca primă interpretă a Mirelei-Ioana
Dorcescu, căreia îi dedică un volum amplu, dens în idei
și minuțios elaborat, ce va conta mereu ca „fundație” în
exegeza operei, tot mai extinse, a scriitoarei timișorene.
Fără doar și poate, un viitor cercetător autentic al
131
acelorași eseuri sau romane va fi obligat să ia în seamă

Realismul simbolic.
Anișoara-Violeta Cîra nu se oprește aici. Interesată
de critica aplicată, își pregătește o nouă carte, pe care
sunt nerăbdător să o citesc.
____________
[1] Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie,
Selecție, schiță biobibliografică, notă asupra ediției și eseu
hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Timișoara, Editura
Eurostampa, 2015, p. 459.
132
CARTEA CARE CONSACRĂ
Anișoara-Violeta Cîra debuta matur, în octombrie

2018, cu Realismul simbolic: eseistica și proza Mirelei-
Ioana Dorcescu (Timișoara, Editura Mirton). La finele
cronicii dedicate debutului, concluzionam astfel:
„Anișoara-Violeta Cîra este la început de drum. Ea
debutează curajos, ca primă interpretă a Mirelei-Ioana
Dorcescu, căreia îi dedică un volum amplu, dens în idei
și minuțios elaborat, ce va conta mereu ca «fundație» în
exegeza operei, tot mai extinse, a scriitoarei timișorene.
Fără doar și poate, un viitor cercetător autentic al
acelorași eseuri sau romane va fi obligat să ia în seamă
Realismul simbolic” (cf. și Marian-Cătălin Ciobanu, Un
debut matur, „Armonii culturale”, 5 octombrie 2020).
Iată-ne, așadar, în fața celei de-a doua cărți, Drumul
spre sens. Eseuri hermeneutice, Timișoara, Editura
Mirton, 2020, care analizează importante lucrări ale
unor scriitori consacrați, deopotrivă români și spanioli:
Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani, Elegías Rumanas,
Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), Adam.
Pagini de jurnal (2000-2010), Agonia Caniculei; Mirela-
Ioana Dorcescu, Hermeneia; Șerban Foarță, Hoinar
prin vremuri de demult și amintiri; Andrés Sánchez
Robayna, Marea cea mare (traducere: Mirela-Ioana
Dorcescu); Petru Vasile Tomoiagă, Icoane; Nicolae
133
Turtureanu, Freamătul dragostei. Dragostea versurilor

dintâi și din urmă.
Despre Eugen Dorcescu s-a scris mult. I s-au atașat
multe etichete: poet metafizic, mistic, religios, modern,
european. Poezia dorcesciană nu se limitează la acestea,
ci impune, cu al său lirism abisal, vaste abordări de
perspectivă. Anișoara-Violeta Cîra reușește să ofere
o nouă grilă de interpretare a lirismului dorcescian,
împletind, în culori inedite, mărturisirile afective cu
critica literară. Autoarea interpretează principalele
arhetipuri elegiace din Elegiile de la Carani: Lupul,
Cavalerul, Păstrăvul, Doamna, Trubadurul. Tot în
registrul simbolurilor și al arhetipurilor se integrează
și Iubita, care, „parcă venită dintr-o altă lume”, reînvie
flacăra lirică: „Privind peste frumusețea naturii
reînviate, contemplând noile culori ale vieții, eul liric
primește cu bucurie intrarea femeii în acest peisaj.
Iubita vine parcă dintr-o altă lume, plutind ca o rusalcă
(5)” (p. 9). Rusalca pecetluiește acea nouă uniune
indestructibilă.
Evocând receptarea antologiei Elegías Rumanas (și,
în general, receptarea poeziei lui Eugen Dorcescu în
mediul literar hispanic), Anișoara-Violeta Cîra reține
numele câtorva scriitori cunoscuți și apreciați, precum:
Coriolano González Montañez, Rosa Lentini, Luis
León Barreto, Jaime Siles, M. Cinta Montagut, citând
opinia definitorie a lui Andrés Sánchez Robayna, poet
important, profesor universitar și strălucit eseist, care,
comentând poezia lui Eugen Dorcescu, aduce în discuție
134
„ideea sublimului” și „dialectica dintre existență și

esență”: „În ce-l privește pe Eugen Dorcescu, m-am
referit, cu un alt prilej, în formularea lui Mario Luzi,
la «dialectica dintre existență și esență», care, ca și la
alți poeți semnificativi ai vremii sale, marchează o operă
străbătută mereu de proiectul transcendenței, un proiect
unde nu este dificil a identifica urme foarte adânci ale
literaturii spirituale a Occidentului. Și aceasta este,
aș spune, nota centrală a unei poezii care, întemeiate
pe această tradiție — am putea-o numi «tradiția
sublimului?» — nu încetează să scruteze o dată și încă
o dată profunzimile existenței, mărturia ei cea mai pură.
Aceasta este, în rezumat, mărturia pe care ne-o oferă
astăzi un poet cu o voce inconfundabilă” (p. 13).
Anul 2020 a fost, prin excelență, anul Eugen
Dorcescu. Poetul timișorean a publicat, două volume
dintr-un amplu Jurnal (1990 – 2013), apariții inedite,
îngrijite de Mirela-Ioana Dorcescu, Îngerul Adâncului.
Pagini de jurnal (1991 – 1998) și Adam. Pagini de jurnal
(2000 – 2010), ambele intens comentate, în țară și în
străinătate, cu deosebire în pagina culturală a ziarului
„Timișoara” (sub purtarea de grijă a Redactorului-șef,
scriitorul și jurnalistul Petru Vasile Tomoiagă). De
asemenea, Îngerul Adâncului și Adam au primit Premiul
special al Juriului Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Timișoara, pentru memorialistică, pe anul 2020.
Tema Îngerului Adâncului, la o primă lectură,
pare a fi societatea postdecembristă, dominată de
acea démence universelle flaubertiană (citată, în
135
repetate rânduri, de-a lungul Jurnalului). Autoarea

prezentei cărți vede în Jurnal și un zbucium al ființei
între lumesc și duhovnicesc: „Îngerul Adâncului este
o lucrare vie despre distincția dintre ființa lumească
și cea duhovnicească, o veritabilă profeție, la propriu
și la figurat, despre iluzoriul înfăptuirilor omenești și
veșnicia celor Dumnezeiești, despre moarte, nimicire
și zădărnicie, dar și despre nădejde, într-o lume
aflată sub semnul «demenței universale». Ea poate
fi privită, deopotrivă, ca document istoric răscolitor,
ca fișă psihologică extrem de complexă, ca o carte de
înțelepciune și de învățătură, dar și ca text literar de
mare valoare” (p. 20-21).
Cel de-al doilea volum, Adam, evocă eterna luptă
dintre „carne și duh”. Pe fondul acestei arhiteme,
Anișoara-Violeta Cîra detectează o cetate a Scribului,
pe care și-a construit-o Eugen Dorcescu și unde Poetul
se va mișca liber: „Întâmplător sau nu, cu doar doi ani în
urmă, Livius Petru Bercea consemna faptul că «Eugen
Dorcescu e un cerebral conștient care își construiește
o cetate în care se va mișca apoi lejer, dar calculat,
ordonat» (Poezie și Poeți. Opțiuni critice, Timișoara,
Waldpress, 2018, p. 111). Aceasta nu mai este «cetatea
păduroasă», lăsată în urmă, pe meleagurile natale
(v. Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, p. 105). Este
CETATEA SCRIBULUI, unică și salutară” (p. 21).
Atentă la strategiile discursive ale mesajului
dorcescian, autoarea impune o nouă grilă de lectură:
tehnicile narative. Realismul trăirilor, frământările
136
eului, împletindu-se cu (auto)analiza psihologică

tăioasă, cristalizează „condiția omului de geniu”:
„Tehnicile narative susțin configurarea temelor realiste
ale Jurnalului. Înlănțuirea cronologică a secvențelor
discursive, specifică speciei, descrierea tip tablou, cât
și tip portret pledează pentru veridicitate (mímesis).
Detalii semnificative ale realului se regăsesc în
modalitățile de caracterizare directă, caracterizare
îmbogățită, în mod curent, de observația psihologică.
Frământările eului, introspecțiile, relevarea conflictului
interior servesc realizării unei psihologii complexe,
care se raliază la psihologia «omului de geniu»” (p. 23).
Adam face posibilă și o lectură simbolică, potrivit
căreia temele și motivele configurează subconștientul
poetic. Anișoara-Violeta a reușit să identifice o seamă
dintre simbolurile ce constituie nucleul afectiv al
operei: Tatăl, Satul, Casa, Familia, Fratele, Societatea
postrevoluționară, Scriitorimea, Călătoria, Tenerife,
Mama, Oli, Adam.
Iată un eșantion elocvent: „Tatăl este o prezență
copleșitoare în subconștientul afectiv al Poetului,
îndeosebi după moarte. De pildă, la Nürnberg, în
iarna lui 2005, la o masă amicală, unde vedetă a fost
un vin vechi de Bordeaux, acesta i-a amintit de vinul
bătrânului: «În nemăsurata lui modestie, în sobra lui
noblețe de ins subcarpatic, tata e tot mai prezent în
memoria și în demnitatea mea» (p. 174)” (p. 28).
137
Mama – personaj memorabil – este, în viziunea

autoarei, măiestru portretizată: „Sincer, atent la toate
detaliile, dornic să își cunoască mama, Eugen Dorcescu
reușește să-i redea personalitatea, farmecul, dar și
acel ceva supărător și neînțeles, ce sugerează misterul
acestei «forțe telurice», cum o definește Oli. Îndrăznesc
să afirm că acesta este cel mai complex portret al
mamei din literatura română” (p. 36). Tot mama, în
această profundă analiză, este arhetipul de alma mater:
„După operația pe inimă a lui Oli, mama Poetului simte
suferința lui și durerea soției acestuia. Ca alma mater,
protejează, asigură climatul necesar vindecării, crește
în ochii copiilor săi maturi” (p. 44).
Jurnalul se încheie, semiotic, cu secțiunea a treia,
intitulată chiar ADAM, un Adam „mântuit și întors în
grădina Paradisului”: „Secțiunea a treia, ADAM, închide
seria Jurnalelor dorcesciene, exprimând conștiința
condiției telurice a omului. Și adevărul relației unice,
atotcuprinzătoare, cu Dumnezeu. Nu este vorba despre
Adam cel vechi. Ci despre un Adam mântuit și întors
în grădina Paradisului (Tenerife). Aici se întregesc și
se sintetizează concluziile întregului volum, anticipate
în poemul plasat pe pagina de gardă: «În lume, deci,
suntém doar eu și El» (ADAM)” (p. 46-47). Într-un
ton categoric, univoc, Poetul reconstituie „cuplul
primordial din Paradis”, care, în final, se cristaliează
într-o triadă spirituală, însumând mântuirea hristică și
uniunea cu El Shaddai: „Poetul, împreună cu soția sa,
reconstituie cuplul primordial, din Paradis. Aspirând
138
spre mântuirea hristică și spre Dumnezeu, Poetul

proiectează o triadă metafizică — Adam, femeia sa și
Dumnezeu: «Am rămas doar cu femeia mea. Ca Adam.
De fapt, nici nu era cu putință altfel. Eu, femeia mea și
Dumnezeu» (p. 437)” (p. 47).
Mesajul Jurnalului are, pentru Anișoara-Violeta
Cîra, un caracter bivalent – pe de o parte este dramatic,
sfâșietor, dar și viril, augumentat de vitalitate și
tărie duhovnicească, pe de alta: „Jurnalul lui Eugen
Dorcescu are un realism dramatic și absoarbe însăși
ființa Poetului. Impactul puternic, devastator, asupra
cititorului este o consecință a vitalității textelor ce îl
compun” (p. 49).
*
Animată de suflul hermeneutic al dascălului,
autoarea pășește pe urmele Mirelei-Ioana Dorcescu,
urmărind (arhi)teme și simboluri. În căutarea unei
retorici, Anișoara-Violeta remarcă diversitatea,
complexitatea și aplicabilitatea Hermeneiei: „Dincolo
de aspectele biografice, discret sau direct relevate,
Hermeneia are ținută științifică, trecând de la teoria
literară la analizele profesioniste și ingenioase ale unor
texte, de mare calitate artistică, din creația poeților
contemporani Eugen Dorcescu și Șerban Foarță” (p.
58). Hermeneia ilustrează „fericita conlucrare dintre
inteligență, știință de carte și sensibilitate. Oglindind
un puternic talent creator și interpretativ” (p. 61).
139
*
Însuflețită de spiritul Hermeneiei, Anișoara-Violeta
Cîra, precum albina ambroziană („Bunul creștin este
precum albina care, după ce a gustat din polenul și
mierea lumii, nu rămâne cu ele, ci se întoarce la fagurele
cel dintâi” – V. Sanctus Ambrosius, Comentarii la
Psalmi), „culege mierea” și din opera lui Șerban Foarță.
Hoinar prin vremuri de demult și amintiri îmbină, cu
rafinament și implicare afectivă, mărturisiri biografice
emoționante. Poetul timișorean Șerban Foarță schițează
un convingător portret literar al scriitorului de talent și
de distinsă cultură Mircea Brăilița, trecut la cele veșnice.
Autoarea pune în evidență unitatea de idee cu
cea de expresie a universului liric al Poetului Mircea
Brăilița: „Este frapantă unitatea de idee și de expresie
a poeziilor lui Mircea Brăilița, care se axează, cu
fidelitate, pe acest legământ al autorului cu propria
conștiință artistică” (p. 63).
Portretul artistului-poet se desăvârșește prin unirea
sa cu poezia, într-o impresionantă nuntă-moarte:
„Repetiția din debutul poeziei subliniază angajarea
pe viață a poetului în combustia existențial-lirică.
Unica lui hrană este poezia unei trăiri fervente. Arta
de cel mai înalt nivel presupune sacrificiu. Poetul
anticipează faptul că va fi devorat de poezie ca de foc.
Cu toate acestea, nu își concepe altfel destinul artistic
și îl acceptă cu frenezie, subordonându-și conștiința
artistică impulsului creator” (p. 63).
140
*
„Cu lampa latinității la tâmplă”, cum obișnuia să
spună, adesea, magistrul G. I. Tohăneanu, Anișoara-
Violeta Cîra își poartă, apoi, cititorul în mediul
hispanic, în mistica liricii lui Andrés Sánchez Robayna,
poet european, profesor universitar și personalitate de
înaltă cultură.
Studiul autoarei însumează o abordare structurală
trivalentă: limbajul poetic, mesajul liric și simbolurile
culturale. La primul palier, se pune în evidență, cu
deosebire, logica sui-generis a limbajului poetic din
Marea cea mare/Por el gran mar, volum de poezie
bilingv, spaniolă-română, apărut la Editura Mirton,
Timișoara, în 2018, în traducerea și îngrijirea Mirelei-
Ioana Dorcescu, și premiat, în 2020, de Uniunea
Scriitorilor din România, Filiala Timișoara: „Verbele se
află la timpul prezent, cu valoare repetitivă, sugerând
că «întoarcerea nu în prezent, ci în prezență» este un
fenomen ce se manifestă periodic – «mă apropii»,
«cade», «captează», «rătăcesc», «mă poartă», «mă
întorc» (2)” (p. 73).
În cea de-a doua etapă analitică, cea a mesajului
liric, Anișoara-Violeta Cîra stabilește opozițiile lumină-
întuneric și feminin-masculin, altfel spus – principiul
pasiv vs. principiul activ, definitoriu pentru lirismul
de profunzime: „Discursul dens și polisemantic este
susținut de puternice entități și dihotomii simbolice.
Spre exemplu, perechea antonimică lumină —
141
întuneric este reprezentată de noapte – obscur – orb, pe

de o parte; și: a lumina, claritate, pe de altă parte. Adică:
toată lumina, ca semn al masculinității, tot întunericul,
complementar, ca marcă a feminității. Lumina este
principiul generator al lumii, reprezintă unicitatea și nu
dualitatea, care înseamnă scindare, opoziție, înainte de a
semnifica complementaritate și interdependență” (p. 69).
În ce privește simbolurile culturale, Anișoara-
Violeta Cîra descifrează în „dangătul clopotelor” un
înțeles, precumpănitor, sinistru („dangătul clopotelor,
devenit laitmotiv, întregește tabloul sinistru, macabru.
Nu întâmplător, el răsună în dimineața gri, epitet ce
amintește de pesimismul bacovian” – p. 77), care se
apropie și de atmosfera eminesciană din Mortua est:
„Făclie de veghe pe umezi morminte,/ Un sunet de
clopot în orele sfinte,/ Un vis ce își moaie aripa-n amar,/
Astfel ai trecut de al lumii hotar”. Totuși, cercetătoarea
nu ignoră polisemia termenilor comentați, vastitatea
referinței lor – spre exemplu, luminozitatea gravă a
visului și a memoriei.
Analiza Anișoarei-Violeta Cîra îmbină critica
tematică, critica stilistică și psihocritica, în încercarea
de a construi un metalimbaj adecvat obiectului de
studiu.
*
Pe aceeași platformă metodologică se situează și
receptarea critică a poeziei lui Petru Vasile Tomoiagă:
„Într-o limbă literară firească și cumpătată, poetul
142
vorbește, cu eleganță și finețe, despre iubire și credință,

făcând o distincție clară între Eros și Agape – iubirea
telurică vs. Iubirea de Dumnezeu” (p. 94).
În subsidiar, analiza propune identificarea ideilor
poetice care coagulează mesajul liric: „ideile poetice
sunt vehiculate prin simboluri: icoana – fereastră, aripa,
sângele, clipa, ploaia, mormântul, crucea, clopotnița,
cuiul înroșit etc.; sau prin diadele lumină – întuneric,
noapte – zi, cer –pământ (lut)” (p. 94).
Însuflețită de mentalitatea latină, Anișoara-
Violeta Cîra raportează problematica modernă (și
postmodernă) a timpului la marile modele cvasi-
atemporale: „Răgazul e scurt. Finalul e aproape. Ne vine
în minte celebra metaforă a lui Horatius, din poemul
alcaic Ad Postumum: «Eheu, Postume, Postume,/
Labuntur anni» («Vai, Postumus, Postumus,/ Fug
anii trecători»)” (p. 95). Pornind de la acest celebru
enunț, specific, cu precădere, epicureicilor, autoarea
surprinde eul liric al poetului răvășit de timp: „Motivul
timpului este adus admirabil în arhitectura textului.
Ființa muritoare a poetului este bulversată de semnele
trecerii timpului, acut percepute: în liniștea deplină a
meditației, nu se aude decât bătaia ceasului” (p. 95).
*
Anișoara-Violeta Cîra își încheie demersul cu
investigarea volumului de versuri Freamătul dragostei.
Dragostea versurilor dintâi și din urmă, al lui Nicolae
Turtureanu, cunoscut și apreciat poet, eseist, prozator.
143
Inteligent și melancolic, mare maestru în folosirea

resurselor semantice și sonore ale cuvintelor limbii
române, Nicolae Turtureanu își reafirmă, în textele
abordate, dificila condiție de poeta ludicus. „Jocul
său” este grav, profund, adesea dureros, disimulând,
în fapt, evidențiind, nu o dată, singurătate și suferință:
„... eul liric își derulează sub privirile noastre existența
fantezistă, de la imaginea insului pueril, îndrăgostit
fără să știe: «…parcă sînt un copil/jucîndu-se cu o
copilandră…» (Portretul altei necunoscute), la postura
de diplomat al unei anume școli de pantomimă: «Sunt
diplomat al şcolii de şah şi pantomimă./Eu îţi vorbesc în
dacă, tu numai în etruscă» (Cuvinte încrucişate, II). Între
cele două limite, asistăm la un joc al vieții și al morții, al
solidarității și al solitudinii… în dragoste” (p. 109).
Anișoara-Violeta Cîra remarcă, în toate împrejurările,
intertextualitatea poemelor. Astfel, Portretul unei
necunoscute pare a dialoga cu arhicunoscutul portret
cu același nume al pictorului Ivan Kramskoi. Analiza
artistico-lirică împletește execuțiile fine ale portretului
cu articulațiile expresive ale poemului: „Titlul este fără
echivoc, emblematic pentru tematica poeziilor. Volumul
se deschide cu poemul Portretul unei necunoscute.
Surprinzătoare și senzuală, această necunoscută ne
trimite cu gândul la celebrul Portret al unei necunoscute,
aparținând pictorului Ivan Kramskoi. Acesta reprezintă
unul dintre cele mai cunoscute portrete realizate de
artist. Pictura înfățișează femeia în toată delicatețea ei,
«necunoscuta» fiind numită de mulți «Mona Lisa rusă».
144
Măiestria artistică a lui Kramskoi se remarcă nu doar

în execuție, ci şi în misterul care învăluie personajul
reprezentat. Deschiderile spre intertextualitate sunt
frecvente, poeziile lui Nicolae Turtureanu trimit cu
aparentă nonșalanță spre alte opere. Iar acesta este unul
dintre indiciile modernității liricii sale” (p. 104-105).
Absorbind universalitatea de expresie vergiliană,
Anișoara-Violeta Cîra remarcă, în lirismul lui Nicolae
Turtureanu, ceva din substanța scandării antice:
«Lacrimae sunt rerum et mentem mortalia tangunt»
(Aeneis, I, 462). Lacrimi pare a purta și Nicolae
Turtureanu în miezul poeziei sale, lacrimi mascate, însă,
de joc, depășite cu (auto)ironie: „O poezie de profundă
tristețe, ascunsă sub masca unui joc miraculos, prin
intermediul căruia poetul menține o legătură strânsă
între el și cititor, pe care, din dragoste, nu vrea nicidecum
să-l întristeze. Versul clar, melodios, înmagazinează
tristeți de neuitat, depășite, doar aparent, de ironie
sau de autoironie: «…Dar într-o zi ziarele vor scrie:/
Ieri a murit poetul Turtureanu./A scris doar 7 cărți de
poezie…/şi una anunțată – pe la anu’…/Îi vom păstra
o vie amintire…» (Cronică veche). Acesta e viitorul
inevitabil. Trist” (p. 111).
*
Prin Realismul simbolic: eseistica și proza Mirelei-
Ioana Dorcescu, Anișoara-Violeta Cîra își proba vocația
de ucenic, de alumn. Acum, prin prezenta lucrare,
suplă, temeinică, autoarea își consolidează zborul
145
propriu. Din fericire, nu a uitat marile învățături și locul

de obârșie, pregătită fiind să „guste” din mierea lumii,
animată, în adânc, de suflul hermeneutic al dascălului.
De fapt, pe temelia învățăturii și a respectului față de
lecția unui model generos se clădesc mai toate cărțile
care consacră.
Drumul spre sens. Eseuri hermeneutice reprezintă,
până la urmă, drumul ascensional al autoarei, un drum
călăuzit de „sens și țel”.
146
2. MIRELA-IOANA DORCESCU
CELESTA
„Pe noi prietenia nu ne mai încăpu…

Prea mult crescu și grabnic năvalnica simțire.
Atunci ne strămutarăm pornirile-n iubire
Și-o dragoste înaltă și-adâncă începu (…)”
(Vasile Voiculescu, Sonet CLXVII).
Celesta (O poveste de dragoste), romanul Doamnei

Mirela-Ioana Dorcescu, apărut la Editura Mirton,
Timişoara, 2018, ilustrează puterea dragostei: Amor
semper vincit omnia!
În incipitul romanului – care se situează, cronologic,
la finalul poveștii –, autoarea își deleagă un narator-
personaj, pe Arina Sălceanu, căreia îi încredințează
creația unei lumi dramatice, de o formidabilă
frumusețe. La finalul unui curs, „într-o iarna posacă”,
Arina este întrebată, pe neașteptate, de către o studentă:
„Doamna profesoară, cum vorbiți dumneavoastră cu
soțul...?” (Celesta, p. 7). Răspunsul constituie întreaga
materie romanescă: „Am început să-i povestesc, cu o
însuflețire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce,
poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată
nu e prea târziu...” (Ibidem).
147
Titlul Celesta este misterios. Etimologic, termenul

provine din lat. caelestis, -e „ceresc, care vine din cer; care
locuiește în cer; divin; împrumutat ca neologism din fr.
céleste”. El îi ridică cititorului numeroase întrebări: de ce,
oare, Celesta?; cine este Celesta?, ce este Celesta? etc.
Primul capitol reia sfârșitul Punctului interior
(romanul de debut al Mirelei-Ioana Dorcescu, Editura
Excelsior Art, Timișoara, 2010) și evocă împlinirea
căutării de sine. De la verbum, se trece la actus.
Cristalizarea dorinței de căutare și de găsire a sinelui
echivalează, pentru Teodoru, bărbatul îndoliat care
se ivește, brusc, dinaintea Arinei, cu o călătorie în
subconștient, întreprinsă pentru a o găsi acolo pe EA,
căreia începe să i se suprapună Arina. El întruchipează
personajul imaginat de Arina în Punctul interior – cel
care rostește replica finală: „Pe mine mă caut”. „Mi se
părea că așa trebuia să arate omul care se căuta pe sine”
(Ibidem, p. 10).
Prima întâlnire a Arinei cu Teodoru are loc în spațiul
Universității de Vest. Teodoru transpune imaginea EI
(a Olimpiei-Octavia) în Arina: „ – Ai tresărit atunci.
Cum a tresărit și EA, când m-a văzut prima oară. În
același loc, adică tot pe un culoar al Universității: Nu
e miraculos?” (Ibidem). În replică, Arina revede în
persoana lui Teodoru personajul închipuit de ea în
Punctul interior. Se pare că protagonista și-a scris atunci
propriul „scenariu de viață”, pe care acum îl trăiește,
atât de intens, alături de Teodoru.
148
Întâlnirea de la etajul al IV-lea, din UVT, poartă o

semnificație univocă, în care se pot observa semnele
Providenței. Patru este un număr totalizator, aducător
de binecuvântări și presupune siguranță, stabilitate,
duritate, forță și uniune favorabilă; cifra patru este
prezentă în toată Creația. „Este numărul simbolic al
pământului, al condiției de ființă terestră a omului, al
unei stabilități nonevolutive, dar și al unei organizări,
opusă haosului și dinamismului scurgerii neîncetate a
energiilor. După cum spunea Platon, «dacă cifra trei ține
de idee, patru este numărul ce exprimă materializarea
ei»” (Ivan Eseev, Enciclopedia simbolurilor religioase și
arhetipurilor culturale, p. 448). Așadar, „coincidența
nu poate fi lipsită de semnificație” (p. 11).
Illo tempore, poate că Teodoru simțea un imbold să îi
înmâneze personal Arinei cartea (Nirvana), scrisă chiar
după moartea EI. Pentru că simte și conștientizează,
pe plan cosmic, prezența Arinei. Protagoniștii suferă
separat, dar durerea, ca și pustietatea sufletească îi
apropie: „ – Noi eram puternic atrași unul de celălalt
și, blocați de conștiința lucidă, în loc să ne aruncăm
unul în brațele altuia, ne consumam îmbrățișările prin
substitutul conversației” (p. 25).
Desigur, această amânare este cauzată tot de
Providență: Arina cu Teodoru nu s-au putut „intersecta”,
pentru că toată existența și ființa lui Teodoru erau
„cuprinse” de conștiința și suflarea EI. Iubirea unică
și pură, absolută, a lui Teodoru pentru EA, depășește
149
limitele înțelegerii Arinei: „Purta și verigheta ei,

pe lângă a sa, și inelele lor de la nunta de argint. Mă
intriga faptul că o simțeam în permanență între noi.
Cu o stranie concretețe. El o aducea, o implanta acolo.
Oriunde ne-am fi aflat, îmi vorbea fără nicio reținere
despre EA. Nu era zi în care să nu i-o aduc aminte, prin
preferințele mele, prin vulnerabilități, prin temeri...”
(Ibidem, p. 28). Într-o primă instanță, Arina este chiar
indignată: cum poate ea fi comparată, pusă în umbră
sau considerată o copie a EI?! Treptat, însă, ajunge să
cunoască și să admită forța „prezenței Absentei” și
relația dintre personajele romanului instituie o triadă:
Teodoru-EA-Arina.
Pe parcurs, Arina devine un personaj din ce în ce mai
complex. La început, e doar un liant, o punte (in)vizibilă
între Teodoru și EA: Arina i-o aduce pe EA. Apoi,
Teodoru o consideră „un trimis” de-al EI. Treptat, își
deschide sufletul pentru Arina, făcându-i loc alături de
EA. Teodoru este „trubadurul rănit și ostenit”, Arina este
amfora care urmează să fie umplută cu apa purificatoare
(EA), care vindecă rănile trubadurului. Din această etapă
triadică, provin versurile din motto-ul cărții:
Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,

O-mbrățișai. Și ea te-mbrățișa.
(Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani,
Triada, p. 16).
150
Capitolul al II-lea debutează cu un poem intitulat

Linia în aer, care marchează destinația finală – „capătul
de drum”, unde se ajunge după o călătorie, în care
eul liric este „fără bagaj”, „fără niciun trecut”, pregătit
pentru o cale mistică. Trasarea „liniei în aer” semnifică
începutul călătoriei inițiatice, cel al conștientizării iubirii
ca soluție pentru a avansa pe această cale. Primul pas
concret este cel al plimbării de pe malul râului, alături
de Poet. Această plimbare, „plină de țel și sens”, se face
pe muchia dintre real și ireal. Teodoru și-o însușește
pe Arina cu trupul și cu sufletul: „ – Dă-mi mâna!... Să
mă sprijin, trupește și sufletește, pe tine” (Celesta, p.34).
Ea îi răspunde cu blândețe, intrând lin în intimitatea
și sensibilitatea Poetului. Apartamentul lui, încărcat
de amintiri, sentimente și de „prezența EI”, este spațiul
liric și existențial al protagonistului. Arina realizează în
acest spațiu tăria ființei lui Teodoru: forța vitală de-a
iubi: „ – După atâta suferință, ai mai avut puterea de a-ți
dori dragoste!, mă miram eu cu voce tare, sărutându-i
degetele, după o lungă îmbrățișare. Aceasta e... partea
verde din tine!/ – Tu ai intuit foarte exact această pornire
a ființei mele... Cred că era singurul impuls vital.../ –
Acolo ai fost lovit. Acolo era rana ta cea mai adâncă.
De acolo trebuia să începi să te vindeci.../ – Cu tine am
reînceput. E o nouă viață...” (Ibidem, p. 36).
Relația lor se clarifică treptat. Dansul, îmbrățișările,
atențiile mici, tandre, toate acestea definitivează un
nou cuplu: Teodoru și Arina, într-o zi decisivă pentru
destinul lor.
151
Cererea în căsătorie, care pare atât de bruscă, este

generată de recunoașterea EI, a Doamnei Sale, în Arina:
„ – Din atâtea femei din urbea asta, cum de m-ai ales
pe mine?!... / – Tu ai venit spre mine pe cărarea aceea
îngustă dintre viață și moarte. M-ai chemat la tine... Ai
avut curajul și curiozitatea să mă cunoști. Și să mergi
alături de mine. Alta ar fi fugit mâncând pământul! Cum
să nu te aleg? Nici nu e vorba de a alege.../ – Cum era să
mă fi dat la o parte?!... Ochii tăi îmi vorbeau despre ceea
ce o viață întreagă îmi dorisem să aud!... Dar cum o să
te căsătorești cu mine?!... Distrugi un mit!/ – Ce mit?/
– Mitul lui Tristan, cel al iubirii eterne a Cavalerului
pentru Doamna lui.../ – Nu l-aș distruge, fiindcă tu te-
ai implicat în acest mit. Faci parte din el...!” (p. 42-43).
Arina este aleasa, pentru că a înaintat pe un drum pe
care nimeni nu l-a putut parcurge: drumul către abis –
„Îți trebuie curaj să stai lângă un abis!”
Căsătoria lor are loc „pe ascuns”, pentru că este pe
cât de romantică, pe atât de realistă. Mai mult decât o
căsătorie, Arina dobândește, în anul fatidic, „ceea ce
merita de mult”: un homo virilis, un pater, un magister.
Teodoru este protector, ferm, tandru, sensibil. Arina
percepe psyche-ul lui Teodoru, iar iubirea pentru el este
candidă:
„ – Voiam să nu mor fără că cunosc o dragoste
adevărată. Nu ai văzut cum am încheiat Punctul
interior?! – Ba da. Deci, ceea ce ți se întâmplă acum ar
putea fi un semn de continuitate profundă... Revii, după
un ocol, la tine însăți./ – La urma urmei, de ce n-ar
152
fi eul meu compatibil cu al tău?/ – Sunt compatibile,

desigur! Din prima clipă s-a ivit între noi posibilitatea
unei comunicări nesfârșite.../ – Oriunde și oricum
m-ai fi cerut în căsătorie, ți-aș fi dat același răspuns.
Sunt convinsă că nu putem trăi unul fără altul./ – Nu,
nu putem. Dragostea noastră nu a început în urmă cu
un an-doi. Ci, mult mai de mult.../ – Te cred. E atât de
plăcută certitudinea asta!.../ – Știm ce vrem, încotro
mergem.../ – Știam că sunt preferata ta, dar voiam
exclusivitate./ – Ai exclusivitate. De la primul la ultimul
loc în inima mea. Acum e supraconfirmată./ – Trebuia
pecetluit un act sufletesc, intelectual, existențial./ –
... Pregătit de dinainte de prima întâlnire...? Parcă ne
împingea ceva să facem lucruri pe care nu le prevedeam,
dar de care ne bucurăm întotdeauna./ – Și care ni se
arătau, a posteriori, ca perfect logice, bine rânduite. De
fapt, cererea în căsătorie a fost urmarea conștientizării,
a revelării unei realități latente./ – S-a pus punctul pe i!
Aquí ponemos punto! De aici, începe totul! A partir de
hoy...” (p. 51-52).
Arina vede în Teodoru singura și marea ei iubire.
În schimb, Teodoru vede în Arina a doua lui soție, ceea
ce perturbă anima Arinei: „«Nicidecum. Cea mai mare
iubire a vieții tale voiam să fiu – care femeie nu și-ar fi
dorit asta –, dar ție nu ți-a trecut prin gând că aș putea
să însemn vreodată pentru tine mai mult decât EA»”
(p. 55).
Desigur, ambianța relației și modul natural, sincer,
cu care comunică Arina și Teodoru nu sunt fortuite.
153
Relația lor se desfășoară pe două planuri distincte: al

psihologiei și al destinului (ceea ce anticii numeau
fatum). Mai întâi, așadar, ea probează distincția
animus - anima. Astfel, animus, Teodoru, caută anima,
pe Arina, contaminat fiind de inocența, candoarea,
sensibilitatea și natura feminină, maternă a animei.
Teodoru caută anima, pentru că a pierdut-o, atunci
când EA „l-a părăsit”. În schimb, Arina, anima, caută
și găsește în Teodoru acel pater virilis, însemnând
refugiu, siguranță, stabilitate. Anima descoperă în
animus arhetipul Cavalerului fidel, care o așteaptă pe
Doamna Lui. Prin urmare, animus și anima nu se văd
pentru prima oară, ci se revăd, se reîntâlnesc după o
lungă separare trup-spirit de ceea ce constituise însăși
esența comuniunii lor: amor aeternus.
Cea de-a doua perspectivă, din care poate fi privită
„compatibilitatea” Arinei cu Teodoru, este cea de fatum.
Dacă Teodoru nu ar fi pierdut-o pe EA, nu ar fi căutat-o;
iar Arina, dacă nu și-ar fi idealizat proiecția „modelului
existențial” și ar fi găsit în mediul său acel vir perfectus,
nu s-ar mai fi întâlnit, mai întâi în subconștient și apoi
în realitate, între pământ și cer, cu Teodoru. Liniile
destinelor acestora nu s-ar fi intersectat. Așadar,
sorții au făcut ca drumurile celor doi să devieze de la
„parcursul” lor, și liniile s-au ciocnit. Și ce mai ciocnire!
Pentru a depăși momentele grele și conflictuale,
Teodoru face un legământ cu Arina în fața lui Dumnezeu.
Pentru deliciul și sacralitatea evocării acestuia, voi reda,
integral, textul: „A tăcut o vreme. Am auzit foșnet de
154
pagini întoarse. Căuta ceva într-o carte? Pentru mine,

era un necesar răgaz să mi se limpezească ochii. Să trag
adânc în piept aer de primăvară. Împrospătat de ploaie,
cum era./ – Facem acum, amândoi, un legământ? În fața
lui Dumnezeu... Ai Biblia la tine?/ – Da./ – Tocmai am
deschis-o la capitolul 13, cel despre dragoste, din prima
scrisoare a Apostolului Pavel către Corinteni: Poți ajunge
și tu acolo? Spune după mine: Nos amoremos. Hasta la
muerte./ – Am repetat. Cu încredere. Cu seriozitate.
M-am ridicat de pe bancă. Stăteam, alături de ea, în
picioare, cu Biblia în mână. Așteptam ca Teodoru să-
mi spună ce am de făcut. Un legământ într-un parc.
Profan. Și totuși, nu. Juram pe Biblie.../ – Nu suntem
nici măcar în fața Lui, am bâiguit.../ – Oriunde ne-am
afla, suntem în fața Lui!/ – Ești primul bărbat cu care fac
legământ./ – Citește Epistola 1 a Apostolului Pavel către
Corinteni, capitolul 13. Doar capitolul./ Citeam, cu voce
tare, în același timp. El era parcă și mai însuflețit decât
mine, rostea accentuat, răspicat, în crescendo, cuvintele
Apostolului despre dragoste. Cu entuziasm, cu încredere
în forța acelui text de a ne uni pe veci./ – Am anulat tot ce
ne tulbura. De-acum suntem liberi!” (Celesta, p. 70-71).
Acest jurământ sacralizează iubirea celor doi.
Teodoru, prin erudiția și credința sa nestrămutată
în Dumnezeu, este pentru Arina mesagerul care o
salvează din singurătate și melancolie. Este remarcabilă
pilda, de-a dreptul stoică, a lui Teodoru cu privire la
„disperare” și „deznădejde”: „– Nu e normal ca, de cei
adormiți, să ne lege un fel de disperare continuă și o
155
durere fără leac. Noi avem o nădejde... Deznădejdea

e un mare păcat. Fiindcă arată puținătatea credinței”
(Ibidem, p. 89).
Cunoașterea Scripturilor și trăirea după Cuvântul
lui Dumnezeu constituie, pentru Arina și Teodoru, un
modus vivendi: „Lecturile biblice deveniseră o obligație
morală, după acest șir de evenimente. Teodoru aprecia
noul meu interes pentru Biblie, considerând că, dacă nu
cunoști Sfintele Scripturi, nu ai cum să pricepi ceva din
viață” (p. 103-104).
La Carani, satul ei natal, Teodoru realizează că el s-a
întâlnit, abisal, cu Arina, în copilăriile lor cvasi-identice:
„ – A fost bine că am ajuns la Carani, nu-i așa?/ –
Decisiv! Am realizat că ne-am întâlnit, în subconștient,
prima oară... Atunci, demult, când ne creșteau aceiași
oameni... în aceeași căsuță de la țară” (p. 108).
Visul protagonistei (în care se plimbă cu Teodoru pe
un drum acoperit de iarbă, ignorând, de partea cealaltă,
șoseaua betonată) conotează cu un demers spiritual,
natural, vindecător pe drumul vieții.
La scurt timp după cererea în căsătorie și
„legalizarea” acesteia, Arina cade din al nouălea cer:
are cancer de piele. Teodoru îi stă alături, o liniștește,
îi dă speranță, credință, putere. Asistă la operația ei,
ținând-o de mână și rugându-se pentru tămăduire. O
scenă-tablou emoționantă: doctorii au grijă de trupul
său, Teodoru de suflet.
Sala de cenaclu, locul consacrat de întâlnire al
scriitorimii, unde Teodoru îi dăruiește Arinei un colier
din sticlă de Murano, nu este deloc întâmplător ales:
156
marchează intrarea Arinei în lumea creatorilor de

literatură. Colierul acela îi aparținuse EI: „M-a atras
cu delicatețe deoparte și mi-a pus la gât un colier din
sticlă de Murano. Fusese al EI! I-l adusese demult, din
Italia, unde participase la un festival de literatură. L-am
primit cu încântare. Am înțeles de ce mi-l dăruise în
acel loc și nu acasă: pentru a marca, simbolic, intrarea
mea în lumea scriitorilor, acolo unde fusese numai cu
EA. «Vreau să intrăm împreună în marea literatură!»,
mi-a spus odată, pe când nici nu puteam înțelege la
ce se referea. Acum, m-am convins că tot ce se spune
se adeverește, fiindcă se degajă dintr-un raționament
corect: dacă voi lua locul EI și printre scriitori înseamnă
că asta se va întâmpla în marea literatură, nu la periferia
domeniului. Cum acceptasem să-l însoțesc pe Teodoru
pe toate cărările vieții lui, prezența mea la Filiala locală
a Uniunii Scriitorilor era cât se poate de firească” (p.
130-131). „Intrarea împreună în marea literatură”, așa
cum reiese din fragmentul citat, se referă atât la prima
apariție oficială a Poetului Teodoru cu Arina ca soție,
cât și la șansa celor doi de a se integra, prin creațiile lor,
în elita literelor românești.
Din discuțiile lui Teodoru cu Arina, se instituie între
cei doi și o relație Maestru-discipol. Impresionată de
cunoștințele lui Teodoru de teologie și filosofie, Arina îi
dă ascultare cu maximă încredere. Dumnezeu o salvează
de la rătăcire pe Arina, prin Teodoru. Nu oricine poate
să înțeleagă cu adevărat mesajul profund al Scripturilor.
Doar prin chemare și suferință le poți pricepe și simți.
Arina și Teodoru au simțit această chemare, au dovedit
157
o capacitate ieșită din comun de a suferi. Și astfel, toate

zilele lor încep cu Dumnezeu: nihil sine Deo.
Ultimul capitol, intitulat, tulburător, Urna EI
debutează cu un vis puternic, cu un episod abisal. Visul
semnifică „refuzul” Arinei de a accepta ca Teodoru să
fie „îngropat de viu” lângă EA. Arina refuză să îl știe
pe Teodoru în continuare „legat prin suferință” de EA.
De altfel, „fuga din cimitir în strada plină cu mașini”
arată riscurile acestui refuz pe care Arina și le asumă.
În existența lor era nevoie de o delimitare clară a celor
morți de cei vii. Pe de altă parte, deși par rivale, EA
și Arina au foarte multe lucruri în comun: au aceleași
studii filologice, și-au făcut doctoratul cu același
profesor și iubesc același bărbat, pe Teodoru.
După înmormântarea Urnei, TRIADA devine
DIADĂ.
Sfârșitul cărții zugrăvește un moment de tihnă
hibernală, în familie, într-o încăpere unde fericirea și
iubirea plutesc în aer. La final, Teodoru îi face Arinei o
memorabilă declarație de dragoste, printr-o întrebare
retorică: „ – Tu crezi că m-aș fi căsătorit cu tine, dacă
n-ai fi, pentru mine, prima ființă după Dumnezeu?”
(Celesta, p. 205).
Mirela-Ioana Dorcescu relevă, în Celesta, fizica și
metafizica iubirii mature, sacrificiile, lupta pe care le
pretinde dragostea hasta la muerte.
158
HERMENEIA
Prozator, eseist, hermeneut, semiotician și

traducător, Mirela-Ioana Dorcescu revine, ca de fiecare
dată, să ne delecteze cu o mărturisire, aș punea spune,
lingvistică, literară și... personală: Hermeneia.
Hermeneia „a luat naștere” la Editura Mirton, din
Timișoara, la începutul lui 2019, având o prefață de
Ildikó Gábos-Foarță, soția Poetului Șerban Foarță.
Pe coperta a IV-a este încrustat un poem dorcescian,
intitulat Scribul, foarte potrivit pentru Hermeneia.
Ildikó Gábos-Foarță împletește, în inteligenta și
inspirata ei prefață, firul emotivității cu cel al misticului.
În ton cu Isaac Asimov, pe care îl citează („lipsa unor
coincidențe neobișnuite este mult mai neobișnuită
decât orice fel de coincidență”), Ildikó Gábos-Foarță
afirmă că, indiferent pe unde ne poartă destinul, nimic
nu este întâmplător. Ca psiholog, ea înțelege motivația
adâncă a scrierii Hermeneiei: „născută dintr-un impuls
nobil și «îndrăgostit», fiind gândită ca o surpriză cu
ocazia aniversării a celor 77 de ani ai soțului ei, Eugen
Dorcescu, Poetul pentru care «nimic nu este aicea. Totu-i
peste...»”. În aceeași prefață, ni se prezintă semnificațiile
simbolice ale cifrei 7: „cifra 7 este un număr prim,
misterios și magic. Este considerată cifra spiritului și a
creației, simbolul înțelepciunii, al virtuții, al interesului
pentru religie și filosofie, al căutării adevărului absolut,
fiind asociată cu cele mai multe simboluri. Numai în
159
Biblie, ea apare de 753 de ori: Dumnezeu a făcut lumea

în șapte zile; Adam a fost conceput în cea de-a șaptea
zi din cea... de-a șaptea lună de la facere lumii; Iisus i-a
spus lui Petru că trebuie să-și ierte fratele «nu până la
șapte ori, ci până la șaptezeci și șapte de ori»; Apocalipsa
va fi anunțată cu șapte trâmbițe; și, nu în ultimul rând,
cifra șapte reprezintă unirea lui Dumnezeu (Sfânta
Treime) cu lumea creată de El (reprezentată de cifra 4),
adică 3+4 = 7. Iar lista poate continua”.
În viziunea autoarei prefeței, Mirela-Ioana Dorcescu
scrie Hermeneia cu multă iubire, erudiție și, deopotrivă,
cu ingeniozitate artistică. De-a lungul veacurilor, tot
ceea ce s-a născut din impulsul de manifestare a iubirii
s-a dovedit a fi complex și diversificat: de la scrisul
poeziilor, scrisorilor, până la cântece de dragoste sau...
tatuaje. Însă o monografie, o carte sau o antologie de
poezii, comentate hermeneutic, se întâlnesc mai rar... În
concluzie, Hermeneia este o specie rară de declarație de
dragoste, un fel de „tatuaj literar”.
Titlul cărții, Hermeneia, se corelează, evident,
genezic, cu disciplina hermeneuticii. Și corelația este
justificată de fascinanta carieră a autoarei, de pasiunea
ei, științifică și artistică, pentru semne și simboluri
culturale. Titlul cărții ar putea conota și o legătură
hermeneutică dintre iubirea pentru literatură și cea
pentru un mare Poet, Eugen Dorcescu.
Personal, nu cunosc un interpret, un critic literar
sau un cunoscător de poezie dorcesciană mai dedicat,
mai înrădăcinat sau mai expresiv decât Mirela-Ioana
160
Dorcescu. Afirm, fără ezitare, că „Doamna Dorcescu”

este, de fapt, cea mai „autorizată” persoană să vorbească
despre poezia Poetului ei.
Hermeneia este împărțită în trei capitole: Excelența
textului, Haloul textului, Efigii. Primul capitol,
Excelența textului, se împarte, la rându-i, în două mari
subcapitole: Secțiunea de aur în poezie și Exegeză:
Eugen Dorcescu. În primul subcapitol (Secțiunea de aur
în poezie), Mirela-Ioana Dorcescu face o introducere în
ceea ce înseamnă secțiunea de aur, atât în poezie, cât și
în celelalte arte: „Semantica expresiei secțiunii de aur a
fost adaptată la finalitățile punctuale ale cercetărilor și
la specificul diverselor domenii în care s-a folosit, din
Antichitate până în prezent” (p. 16).
Secțiunea de aur este un concept vechi, însă
vechimea nu i-a afectat câtuși de puțin sensul primar:
„secțiunea de aur denumește o proporție ideală,
stabilită de Marele Creator în crearea celor ce sunt” (p.
17). Ocurența acesteia într-o creație poate fi verificată
matematic, fie prin faimosul număr al lui Euclid, fie
prin șirul lui Fibonacci. Autoarea operează, în demersul
său, cu numărul lui Euclid, număr despre care se spune
că atestă „proporția divină”, simbolizată cu grecescul
Phi. Numărul este irațional, aproximabil la valoarea de
1,6 – mai exact: 1,6180339887... Acest număr măsoară
armonia universală.
În plan artistic, secțiunea de aur a fost identificată
mai cu seamă în artele plastice: la Leonardo da Vinci,
Boticelli, Salvador Dali etc., dar și în muzică, la Mozart,
Beethoven, Claude Debussy, Béla Bartók etc.
161
În anul 1978, Eugen Dorcescu, cercetător erudit

și poet consacrat la acea dată, avansează un model de
identificare a secțiunii de aur în poezie. Este primul
din România preocupat de o asemenea temă. Prin
procedura pe care o concepe, subliniază calitatea de
capodopere a unor celebre poezii românești: O, mamă...
(Mihai Eminescu), Peste vârfuri (Mihai Eminescu),
Sonet III (Mihai Eminescu), Izvorul (Lucian Blaga).
Evidențierea prezenței secțiunii de aur în poezie
constituie, în viziunea sa, unul dintre criteriile
„axiologice” necesare în interpretarea operei literare:
„Această determinare cantitativă, ale cărei reguli au
fost enunțate întâia oară de Euclid, ar putea, la urma
urmei, caracteriza organizarea exterioară a unei opere
de artă, ar putea fi considerată una dintre constantele
alcătuirii sale”.
În dezvoltarea instrumentului de cercetare a
secțiunii de aur, Eugen Dorcescu se folosește și de
„substituția ritmică”, adoptând, în acest sens, un
procedeu conceput și pus în practică de G. I. Tohăneanu.
Identificarea secțiunii de aur, în viziunea lui Eugen
Dorcescu, implică raportarea numărului de silabe
neaccentuate (care sunt într-un număr mai mare) la
numărul de silabe accentuate (care sunt într-un număr
mai mic) într-o poezie. Din păcate, această inițiativă nu
s-a bucurat de atenția criticii sau istoriei literare întru
interpretarea capodoperelor lircii românești. „Numai
George Pruteanu, într-o apariție televizată, de după
1990, a apreciat public acest model teoretic și aplicativ,
insistând asupra originalității și importanței sale”.
162
După patruzeci de ani, Mirela-Ioana Dorcescu preia

acest model cvasi-abandonat, subliniază extraordinarul
merit al autorului acestei teorii, și anume „acela de
a fi transformat problema punctuală a sonorităților
distinctive ale acesteia [POEZIEI] într-un fenomen de
filosofie a artei și a existenței”, aplică modelul, într-o
variantă lărgită, pe un corpus alcătuit din poemele
scriitorilor timișoreni Eugen Dorcescu și Șerban
Foarță și demonstrează existența secțiunii de aur în
poeme foarte valoroase, care se supun rigorilor formale
și semantice ale unor capodopere. Astfel, În tăcere
(87/53), Nirvana (85/51), Trubadurul din vis 9 (83/49),
Ioanitul (77/49), Triada (75/45), Elegiile de la Carani 4
(49/31), Ecclesiast (92/56) conturează universalitatea
și abisalitatea poeziei lui Eugen Dorcescu. Autorea
Hermeneiei remarcă faptul că „acestea au o vibrație
aparte, ce se deduce nu doar din conținut, ci și din
cadența atipică a elementelor sonore”.
Mirela-Ioana Dorcescu aplică secțiunea de aur și
la poezia lui Șerban Foarță, care este recunoscut ca
un „reprezentant al manierismului superior” (Nicolae
Manolescu și Ecaterina Mihăilă). Ea prezintă argumente
pentru care poezia lui Șerban Foarță se pretează la o
asemenea investigație: muzicalitatea („Volutele sonore
surprind, sincopele zdruncină matricele ritmice și
inedite repere dirijează melosul poetic” – p. 59);
tulburarea ritmului („ritmul dominant al poemelor
este perturbat de un zvâcnet, în orice parte a versului, și
apoi regăsit și continuat cu aplomb până la următoarea
barieră, căzută, parcă, tot din senin” - p. 59-60);
163
distribuția nonconformistă a accentelor, a pauzelor sau

a incidențelor; predilecția pentru expresia neologică. Cu
aceeași abilitate ca în cazul poeziei lui Eugen Dorcescu,
autoarea demonstrează că secțiunea de aur este prezentă
și în opera poetică a lui Șerban Foarță: Donna con donna,
Spălai ferestre, Nu știu alții cum sunt...
În cel de-al doilea subcapitol, intitlulat Exegeză: Eugen
Dorcescu, Mirela-Ioana Dorcescu își începe discursul
critic într-un mod inedit: comemorează impresionant
imaginea, de odinioară, a soților Dorcescu – imaginea-
simbol a uniunii absolute și perene, dincolo de moarte și
viață, în Nirvana.
„Poemul Nirvanei nu ar avea același impact, dacă, în
tonul elegiac, fiorul tragic nu s-ar împleti cu cel erotic”
(p. 82-83). „L-am citit cu sentimentul că numai durerea
poate fi întreagă. Că numai trăirea durerii ne leagă cu
adevărat” (p. 73).
Poemele Nirvanei trezesc sentimentul că durerea
profundă, suferința sinceră reprezintă un mod de
cunoaștere pentru Poetul Eugen Dorcescu. Mirela-Ioana
Dorcescu analizează poemele funebre ale Nirvanei, atât
din punct de vedere simbolico-mistico-semiotic, cât
și din punct de vedere „emotiv”, cu sufletul scăldat în
profunzimea acestora. În pauzele emoționale, scriitoarea
introduce comentarii memorabile: „Ferice de femeia
luată în eternitate de brațul unui Poet!” (p. 87).
Și Avatar este un poem încărcat de tristețe, pesimism
și negură, scris în aceeași paradigmă nirvanică:
„în acest cadru existențial și cultural, eul liric, care
corespunde unui inițiat în cunoașterea spirituală,
164
găsește nu doar soluții, ci și resurse fizice, intelectuale

și sufletești, pentru a se detașa progresiv de Samsara și
pentru a parcurge, cu neabătută determinare, drumul
spre Nirvana” (p. 87-88). Lupul, ca avatar, intervine într-
un moment de cumpănă al Poetului. El distruge orice
impuritate (gnomul) care atacă integritatea eului liric:
„«cețoasa fiară» sare la beregată, fără întârziere, fără
milă, sfârtecă și ucide pe loc” (p. 91). „Poetul și lupul
se întâlnesc nu doar în ființă, ci și în arhiființă, în arheu
– partea esențială și veșnică a ființei sensibile” (p. 93).
Eugen Dorcescu, în „Etern, într-o eternă noapte-zi”,
declara: „Avatarurile sunt prezente pe tot parcursul
poeziei mele, încă de la debut. Nicio clipă, nici măcar
una, fie zi, fie noapte, nu m-am «distins» și nu mă
«disting de propriul arheu», și de avataruri” (p. 32).
„Avatarurile se sincronizează cu Poetul, ca să îi dea de
știre că există și că îi întregesc ființa: «Totul a început
demult, cu o neliniște continuă, care mă obliga să
privesc în mine însumi, să cobor, tot mai adânc, să fiu
atent la ce-mi spune visul. De fapt, avatarurile voiau ca
eu să iau cunoștință de ele»” (Ibidem, p. 25). „Negura,
râul, fulgerul, luna devin simboluri predilect imbricate
cu cel al lupului, sporind forța mitică și expresivă a
avatarului” (Hermeneia, p. 104).
A treia secțiune, Râul, servește cauzei poeziei lui
Eugen Dorcescu: „spiritualizării, elevării materiei la
natura sa ontologică, generatoare de univers spiritual”
(p. 142). Râul este un alter-ego ce traversează întreaga
operă dorcesciană, contribuind la particularizarea ei. El
simbolizează, în general, timpul și destinul uman. Mirela-
165
Ioana Dorcescu punctează specificitatea relației eului

liric cu Râul: Râul este oglindirea eului liric dorcescian
în ființă; Râul este întotdeauna cu Poetul; Râul este
tămăduitor, purificator și plin de inițiativă; Râul poate
fi insensibil: „A mai trecut o zi. Și-o noapte grea./ Și-am
mai trecut și eu, frumoasa mea./ Înot în Râul timpului,
m-avânt,/ Să te ajung din urmă mai curând./ Înot cât
pot de iute, și mă zbat,/ Dar Râul curge lin, netulburat,/
Curge senin, și crâncen, și barbar./ Vrea să pricep ce-
nseamnă «în zadar»” (Nirvana); Râul, în sine, denumește
o prelungire fluidă a naturii; Râul este viu; este o ființă –
este prelungirea fluidă a ființei Poetului.
A patra secvență, Drumul, ne relevă asocierea dintre
acesta și Râu, ca simbol al destinului. Drumul semnifică
viața și moartea. Mirela-Ioana Dorcescu inițiază o analiză
semiotică extinsă a drumului, punându-l în relație cu
simboluri asociabile: Călătorul, Călătoria, Calea.
Drumul admite și o călătorie concretă, spre o
destinație terestră, pe când calea este exclusiv spirituală,
fiind parcursă „clipă de clipă”, în mod abstract: „drumul
și calea au aceeași țintă spirituală în poezia lui Eugen
Dorcescu, în care Insula Tenerife aniticipează Nirvana.
Altfel spus, în proiectul existențial-estetic, în care se
angajează Poetul, «drumul spre Tenerife» marchează,
simbolic, ultima etapă în calea sa spre Nirvana” (p. 155).
Concluzia clarifică viziunea Poetului asupra drumului:
„«Drumul spre Tenerife» este un arhetip al drumului
spiritual, desfășurat într-un singur sens, în conștiința
ființei lirice” (p. 169).
O componentă aparte a subcapitolului Exegeză:
166
Eugen Dorcescu o constituie Rimele rare. În analiza

rimelor rare din poezia dorcesciană, Mirela-Ioana
Dorcescu se folosește de un corpus reprezentativ, ce
acoperă cinci decenii de creație poetică: două antologii
ne varietur – Biblice și Nirvana. Cea mai frumoasă poezie,
precum și un volum de versuri apărut în 2017, Elegiile de
la Carani. Autoarea stabilește, în Rimele rare, o relație de
cvasi-identificare: „eu/Orfeu”: „În lumea iluzorie, și eu/
Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu...” (Epilog, Biblice). Eugen
Dorcescu excelează în rime rare, aducând în poziție
de rimă: semne substantivale ale Divinității: „presus/
Iisus”; semne pronominale ale Divinității, devenite
simboluri ale acesteia, grație scrierii lor cu majuscule:
„nu-i/ Lui”; „hai-hui/Lui”; „bine/necine/Tine”; „fel/El”;
referințe la personaje biblice: „Ha-adham/ Miriam”;
„zenitul/Ilie Tișbitul”; (situațiile în care este utilizat
„Abaddon”) „Adâncul. Nimicirea. Abaddon”; referințe
la toposuri biblice: „plaiului/Raiului”; „fad/Iad”; „vis/
Paradis”; „eternul/Infernul”; referințe la cataclismele
biblice: „strop/Potop”; „eclipsă/Apocalipsă”; „clipsul/
Apocalipsul”; referințe la geografia sau istoria biblică:
„tron/Sion”; „Șeol/stol”; „Israel/țel/fel/el; Ierusalim/
viețuim/Elohim”; „Tale/ a Plângerii Vale” etc. Astfel, și
rimele rare au amplitudine abisală și metafizică.
În cel de al doilea capitol, intitulat Haloul textului,
Mirela-Ioana Dorcescu descrie, cu emoție, sinceritate
și măiestrie, evenimentele literare la care a participat
afectiv, între anii 2017 și 2019. Aceste mărturisiri sunt
așezate într-un tipar specific jurnalului. Autoarea
datează cele mai importante evenimente din viața ei și
167
a Poetului Eugen Dorcescu: 27 Mai 2017, 10 Octombrie

2017, 27 Octombrie 2017, 27-28 Iulie 2018, 9 Octombrie
2018, 9 Noiembrie 2018, 29 Noiembrie 2018, 19
Decembrie 2018, 31 Decembrie 2018 – 1 Ianuarie 2019,
11 Ianuarie 2019. Sub aceste date calendaristice, sunt
relatate evenimentele importante: primirea oficială
a Mirelei-Ioana Dorcescu în Uniunea Scriitorilor (29
Noiembrie 2018) sau lansarea romanului său Celesta
(9 Octombrie 2018) etc. Se cristalizează astfel un
parcurs spiritual și intelectual, o traiectorie în inima
autoarei, atât ca soție a Poetului Eugen Dorcescu, cât
și ca scriitoare de succes. Ni se deschide larg o poartă
spre intimitatea unui cuplu de intelectuali. Aflăm, de
exemplu, că „soții Dorcescu” lucrează multă vreme la
„scrierile ascunse” ale Mitropolitului Vasile Lazarescu:
„Eugen Dorcescu, prin bunăvoința Părintelui vicar
administrativ Dr. Ionel Popescu, a obținut, pe la sfârșitul
anului 2017, două volume de cuvântări, pastorale
și predici, pe care Vasile Lazarescu le publicase la
Tipografia Dicezană din Caransebeș, pe vremea când
era episcop al Caransebeșului: Pârga darului (1936) și
Praznic luminat (1940). Țineam o carte într-o mână și
una în cealaltă și aproape că le citeam în același timp,
de bucurie că am ajuns în posesia lor, de nerăbdare
sa văd ce conțin, jubilând pe măsură ce descopeream
erudiția Mitropolitului, vibrația sa oratorică, puterea
credinței sale. Eram fericită să-mi confirm intuitiția
că făcea parte din elita retorilor români. Ardeam de
dorința ca aceste cărți vechi să ia formă nouă, să fie
accesibile cititorilor de azi. Voiam ca noi să-l readucem
168
la amvon, să-l facem să vorbească, să-și învețe și să-și

îmbrățișeze iarăși preaiubitul neam, să-l așeze pe calea
cea dreaptă, spre Dumnezeu, așa cum numai el știa să
o facă. Nu fiindcă n-ar exista ierarhi demni și eficienți
în apostolatul lor, ci pentru că el avea ceva aparte, ceva
indefinibil, dar pe care îl simțeam ca pe o mângâiere pe
inima mea” (p. 181).
În 10 Octombrie 2017 aflăm că Mirela-Ioana Borchin
devenise deja „Doamna” Poetului. Prezența soților
Dorcescu la debutul literar al Marianei Pâșlea stârnește
curiozitate și întoarce toate capetele. Acest lucru arată
cât de important este cuplul soților Dorcescu în spațiul
public! Tot de aici aflăm că Eugen Dorcescu a cerut-o
pe Mirela-Ioana în căsătorie la Uzdin, sub veghea statuii
lui Mihai Eminescu. Un moment romantic, vegheat de
„cel ce cântă romantismul, Poetul Național”.
Din 27 Octombrie 2017, ni se descrie atmosfera
din Amfiteatrul G.I. Tohăneanu, dintr-o seară, în care
Universitatea de Vest l-a omagiat pe Eugen Dorcescu în
anul când a împlinit 75 de ani. Studenții sunt fascinați
de puternica personalitate a Poetului timișorean, a
cărui valoare incontestabilă, în contemporaneitate,
o percep din discursul, din recitarea poeziilor sale,
din intervențiile celor implicați, trup și suflet, în
organizarea evenimentului. Poetul este un model
pentru viitoarea generație, pe care o inspiră și căreia
îi insuflă iubire pentru cultură, literatură și adevăr. De
altfel, prezența lui Eugen Dorcescu ca „invitat special”
la cursurile Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu rămâne
și va rămâne cea mai importantă întâlnire a studenților
169
cu un scriitor, ocazia lor incomparabilă de a cunoaște

valori ale culturii și literaturii române.
În 9 Octombrie 2018 pătrundem în atmosfera în care
s-a lansat Celesta, la Biserica din Dacia, Timișoara. Prin
Celesta, ca soție și scriitoare, autoarea ne arată ce înseamnă
să trăiești alături de un mare Poet și cărturar. Înțelegem,
cu această ocazie, că Eugen Dorcescu este și un magistru
spiritual pentru Doamna sa, Mirela-Ioana. „La voi, viața e
literatură și literatura este viață” (Ileana Oancea).
Destinul a adus patru scriitori foarte aproape unii
de alții: Mirela-Ioana Dorcescu cu Eugen Dorcescu
și Ildikó Gábos-Foarță cu Șerban Foarță locuiesc în
același bloc. Doi poeți atât de diferiți, dar legați de atât
de multe lucruri, două scriitoare atât de diferite, dar
atât de devotate soților, ne învață ce înseamnă prietenia
literară, cât de nobilă poate fi ea.
În 11 Ianuarie 2019 Mirela-Ioana Dorcescu, după un
Revelion petrecut împreună cu Poetul Eugen Dorcescu
și „cuplul Foarță”, Revelion în care s-au împletit poezia,
arta și muzica, simte că își trăiește visul: „Nu știu alții
cum sunt, dar eu... trăiesc ca într-un film, pentru care,
de mult, am schițat scenografia, regia, protagoniștii.
Un film în care are loc, în sfârșit, o scenă visată încă
din copilărie. O fi cum spune Pozitivista Ildi? Mă voi
fi concentrat atât de intens asupra visului, încât acesta
a devenit realitatea mea?...” (p. 266). Mirela-Ioana
Dorcescu, cu „legitimația” de scriitor, împreună cu
Eugen Dorcescu și Robert Șerban, lansează, la Scriitori
(Sala de cenaclu a Filialei Uniunii Scriitorilor și a revistei
„Orizont”), o antologie de poezii a lui Șerban Foarță,
170
Mulțimea cu un singur element. Mirela-Ioana Dorcescu

își dovedește, încă o dată, erudiția și comentează,
competent, universul poetic, atât de fascinant, al lui
Șerban Foarță, împreună cu excelentul orator care este
Eugen Dorcescu.
În Haloul textului, soții Dorcescu se prezintă, dacă
putem spune astfel, în esența lor: sunt înconjurați de
scriitori, literatură, cultură și frumos. Haloul textului
este un capitol de literatură despre literatură: numeroase
scene existențial-artistice rulează în acest tablou, încât
cititorii pot cunoaște o parte însemnată din lumea
literelor bănățene.
Ultimul capitol, și poate cel mai impresionant, Efigii,
ne trimite și mai aproape de sufletul Mirelei-Ioana
Dorcescu. Sensibilitatea acestor evocări, în legătură
strânsă cu „scenele de jurnal”, copleșește cititorul.
În Doamna Profesoară, Mirela-Ioana Dorcescu
aduce un omagiu profesorilor care „ne-au părăsit, ca
într-un cutremur filologic, în 2008” (p. 278). Fiind
foarte atașată de Doina Comloșan, cu care a petrecut
sute de ore „pline de-nțelesuri”, autoarea creionează
din amintiri un portret, ce degajă o puternică emoție,
empatie, melancolie, dar și seninătate.
Doina Comloșan este emblema profesorului erudit
– un adevărat cărturar: „Surprindea prin frumusețea și
curăția gândurilor, prin siguranța cu care își articula,
cu tot cu digresiunile ce păreau interminabile,
prelegerile, prin felul cum jubila rostindu-le... În acest
echilibru dintre structura clasică a conținuturilor și
frenezia rostirii sălășluia farmecul lecțiilor de teorie
171
literară. Moderne, frapante prin originalitate, cu o

retorică inconfundabilă. Același contrast între rigoare
și entuziasm caracterizează și exemplarele-i scrieri
academice (Teatru și antiteatru, Despre literatură,
Teorie literară), rămase ca semne ale trecerii sale prin
mediul universitar timișorean, în care și-a desfășurat
întreaga activitate didactică” (p. 278). Dăinuie în inima
autoarei, atât ca profesoară, cât și drept coautoare, față
de care aceasta își manifestă, cuviincios, recunoștința:
„Și acum, la zece ani de la topirea Domniei sale, în
«greul negrei veșnicii», îi spun, cu aceeași cuviință,
«Sărut mâna, Doamna Profesoară!»” (p. 284).
La fel de emoționantă este și efigia Vali. Aceasta este
autoarea primei cronici la romanul de debut al Mirelei-
Ioana Dorcescu, intitulat Punctul interior. Între autoare
și „criticul ei de catifea” se înfiripă o generoasă prietenie.
Dispariția subită a lui Vali stârnește: „Nedumerire.
Ciudă. Lacrimi. Și chinuitoarea întrebare: «De ce?»” (p.
304). „Inima mă doare la propriu, ca un buboi care se
coace” (p. 304). Iese în relief acel pasaj din Hermeneia
care descrie secvența finală din ultima întâlnire pe care
a avut-o Mirela-Ioana Dorcescu cu Vali: „după ce îmi
făcuse de câteva ori semn cu mâna fără ca eu să înțeleg
pentru cât timp ne despărțeam, de fapt...” (p. 304).
HERMENEIA este o carte excelentă, o mărturie, o
speranță, un vis devenit realitate. Un cadou cum nu se
poate mai frumos pentru Poetul iubit, Eugen Dorcescu,
la cea de a 77-a sa aniversare!
172
3. MARIANA PÂȘLEA
PRIMUL ȚIPĂT
Profesoară, prozatoare, poetă, membră a Ligii

Scriitorilor din România, Mariana Pâșlea debuta în
2017 cu un consistent volum de poezie de peste 300 de
pagini, intitulat simbolic Dragoste târzie (Timișoara,
Editura Mirton, 2017). Depășind emoțiile debutului,
Poeta din Bozovici își maturizează universul liric,
publicând pagini inedite de versuri, care ne vorbesc
despre dragoste, familie, copilărie, moarte, bucuria
prezentului – deci viața însăși. Însă, cel mai mult,
Mariana Pâșlea relevă chiar dragostea sa târzie –
Poezia. Primul țipăt (Caracal, Editura Hoffman, 2020)
evocă o astfel de dragoste, nu târzie, totuși, aș adăuga,
ci existențială.
Prefațat de Mirela-Ioana Dorcescu, volumul
amintește de „substanța afectivă a acelor poeme de
debut, pregnanța elementului autobiografic, pendularea
între la joie de vivre și simțul acut al morții” (p. 5).
Poezia Marianei Pâșlea comportă acea fidelitate față de
iubirea familială (storghe), jocul de-a poezia (ludicul)
și (auto)ironia. Completând aceste registre, universul
liric înregistrează și apariția poeziei grave: poeme
existențiale, reflexive, sumbre. Autoarea cercetează
lumea, se depărtează de ea și se întoarce către sine.
173
În subsidiarul poemelor, se poate lesne observa

melancolia, amplificată de ecoul semnelor thanatice:
„Strident răsună azi în poarta noastră/ Bătăi dinspre
apus” (Apus); „ele s-aud mai tare, și la geam” (Ibidem);
„Visez un prea trist lințoliu (o fi un vis premonitoriu?)”
(Mă îmbie); „Chipul mi l-am păstrat,/ e acum chircit,/
semn clar al drumului/ spre asfințit” (Alungă, Doamne!).
Eul liric, nefericit, contemplă cu teamă ivirea morții,
care devine, în subconștientul poetic, o tematică în sine:
„Nu pot alunga din gând,/ C-aș avea la moarte rând”
(M-ascund în nori). Conjugată pe aceleași cordonate,
apare, paradoxal, și teama de viață: „Tămăduiește-
mă, Doamne,/ de teama de viață” (Rugă). Fiind o
tematică în sine, analiza psihologică a thanatofobiei,
a disperării, a nefericirii, iterate de eul liric, scoate în
relief „impermanența ființei umane” (p. 12).
Țipătul, primă reacție a ființei umane la intrarea
în lume, se leagă de durerile facerii, de maternitatea
împlinită, biruitoare. Potrivit temperamentului său
interiorizat, reflexiv, Poeta îl reține din relatările târzii
ale mamei sale și îl înregistrează în memoria-i sceptică,
deloc triumfalistă: „Mi-a spus [mama]:/ cu primul
țipăt,/ urechile ne-ai spart,/ da-mi amintesc și azi/ ce
mult ne-am bucurat!” (Primul țipăt).
De ici, începe a se derula existența, viața, cu toate
ale sale, glisând, inexorabil, spre exit. Organizate în
sens cronologic, al vieții omului, de la naștere până
la senectute. Mai întâi, „copilăria copilului universal”,
ca să preluăm enunțul călinescian, referitor la opera
lui Ion Creangă: „Din cânepă și cârpe,/ Prințese se
174
nășteau/ Și basme fermecate,/ De la noi auzeau.// Iar

feți frumoși și zâne,/ Ce-n vizită veneau,/ Mâncau
magiun pe pâine/ Și cu noi se jucau” (Momente de
respiro). Mariana Pâșlea își structurează discursul liric
existențial pe axa lineară a timpului, desemnând prima
experiență drept formă de cunoaștere – prima zi de
școală, primul examen, prima dragoste, primii ani de
liceu, primul copil etc.: „... În bănci aurii, de lemn/ Și
rostește un îndemn:/ Deschideți, abecedarul!/ El vă
este, astăzi, darul,// Ce vă-nvață să citiți,/ Să scrieți,
isteți să fiți./ Spre basme-aurite porți,/ Vă va deschide
la toți” (La școală); „Dau examen de-absolvire…,/
Primul e din viața mea!/ Plină-s de nedumerire:/
Oare în ce o consta?!” (Examen); „Nici bacovieni, nici
prea răsfățați,/ N-au fost, pentru mine, anii de liceu,/
Tocmai de aceea, vă spun, ca la frați,/ Că, de ei, cu drag,
voi vorbi mereu!” (Anii de liceu); „Printre cele care-n
viață,/ Niciodată nu se uită,/ Prima dragoste rămâne/
Așezată-n cap de listă!// C-am primit primul sărut,/
Într-o seară înstelată,/ Pot să jur că n-am uitat,/ Nici nu
voi uita vreodată” (Prima dragoste); „Într-o zi de iulie
torid,/ Într-un orășel cu oameni faini,/ Întrebați de un
«primar gravid»,/ Am spus «da» și-am spus-o pe mulți
ani!// Două drumuri s-au unit atunci,/ Contopindu-se
în unul lat,/ Iar, după un an, primul dintre prunci,/ Ne-a
legat mai strâns! Nescris contract!” (Am spus „da”!).
Să nu ne înșele aparenta naivitate a stihurilor. Sub
zâmbet, se ascunde, strânsă în sine, disperarea. Sub
rememorarea senină, palpită angoasa.
175
În fața valurilor vieții, Mariana Pâșlea își are

nădejdea și ruga în Dumnezeu, care îi aduce lumină,
odihnă și alinare: „Alungă, Doamne,/ cu puterea Ta,/
abisu-ntunecat,/ ce rob mă vrea,/ slugă a tot ce este…/
ca să fie,/ vasal înveșnicit,/ îndestulând,/ a chipului
trufie…/ Redă-mi, Tu, Doamne,/ miezul de lumină,/
când, bulgăre de tină,/ mă frământai,/ cu gând că voi
avea/ și chipul, și asemănarea/ Ta!” (Alungă, Doamne!).
Eul liric conștientizează trecerea nemiloasă a vremii,
trecere ce își lasă amprenta, deopotrivă, pe suflet și pe
chip. Poeta privește în sine și se privește în oglindă. Această
înstrăinare, această dedublare, această multiplicare
a eului conferă vieții o perspectivă halucinatorie, ce
creează, placată pe bonomia discursului, o apreciabilă
tensiune lirică. Remarcăm, așadar, locul și importanța
oglinzii în acest univers estetic. Privindu-se în oglindă,
Poeta, în singurătatea ei absolută, acceptă (și nu poate
accepta) efemeritatea trupului adamic: „Ea nu știe că
spre mine,/ Eu îndrept un zâmbet silit,/ Că-n ea nu mă
recunosc,/ Nu i-am dat de bănuit.// Dar nu ridurile-
adânci/ Mă deranjează atât,/ Ci, din ochi, lipsa luminii/
Îmi pune un nod în gât” (Constatare!).
La senectute, Poeta Marana Pâșlea își mărturisește,
cu feminitate și virtute, marea dragoste târzie – Poezia:
ars vivendi, ars moriendi, ars amandi: „A rămas esența/
Și-n vers am cuprins-o/ C-un gând am aprins-o/ Și,
astăzi, declar/ (nu la primărie!),/ Că vreau să se știe/
Că m-a încercat,/ La final de viață,/ Dragostea târzie,/
Pentru poezie!” (Poezie, dragoste târzie!).
Pe alocuri, vocea lirică articulează proiecții tip
176
tabloid, de un pitoresc pur: „Toamna, buna pictoriță,/

A-mbrăcat astăzi altiță/ Pictată cu mâna ei,/ Înmuiată-n
funigei…// Pe fond verde, de brocart,/ Talentata a
pictat/ Iederă rosu-carmin,/ Accesoriu clandestin/ Dar
expus ostentantiv,/ De jur împrejur, lasciv,/ S-ascundă
lujeri uscați, De brumă asasinați!” (De toamnă…).
Ființa lirică, aflată la senectute, cu o viață trăită, plină
de „sens și țel” (Eugen Dorcescu), se teme atât de moarte,
cât și, paradoxal, de viață. Eul liric cere Atotputernicului
tămăduire, lumină și uniune în spirit: „Tămăduiește-
mă, Doamne,/ De teama de viață,/ Reașază-mi/ Lumina
speranței,/ Pe față,/ Să pot crede că ești,/ Să pot simți
că sânt,/ Umbra gândului tău,/ Cel dintâi,/ Pe pământ!”
(Rugă). Eul liric „suferă de prea mult suflet”!
Ezitarea (mai mult sau mai puțin mimată) între un
hedonism decent și teama (nevindecată) de moarte
generează, dar și subminează, jovialitatea Poetei:
„Umplusem cu vârf două pahare,/ Pentru ea, cuvinte,
pentru mine, vin./ Și mă-ntreb acuma, cu mirare:/ Din
greșeală, n-om fi făcut schimb?” (Speranță beată!).
Trăind, chipurile, asumată și implicată în prezent,
Poeta Mariana Pâșlea declară că n-ar fi preocupată de
trecut, căci nu se poate întoarce înapoi; nici de ziua
de mâine, căci ce-i scris omului numai Dumnezeu
cunoaște: „Habar n-am… ce o fi mâine,/ Nici nu cred
c-aș vrea să știu…/ Și stelele-ntr-un târziu,/ Adorm.
Treze n-or rămâne,// Să vadă de-n zori de zi/ Vor fi
nori pe cer, sau dacă/ Soarele va luci, parcă./ De dorul
lor, s-ar topi” (Și, în rest, pace!). Dar, spre meritul său
și al poeziei sale, exact ce se ocultează la suprafața
177
discursului se exprimă în subtext: misterul de nepătruns

al existenței noastre în timp și în spațiu. Autoarea, o
foarte bună cunoscătoare a literaturii mari, aplează la
mentalitatea clasică și urmează îndemnul horațian: „Să
nu ghicești din cifre, să afli nu e bine/ Ce hotărât-au
zeii cu mine sau cu tine:/ Mult mai ușor răbda-vom de
zile mai avem,/ Sau ultima-i zăpadă pe care o vedem./
Fii înțeleaptă, -n cupe prefiră-acum licoarea,/ Pe
stânci tireniene a ostenit și marea;/ Speranța e departe,
prezentu-a și trecut,/ Cât stăm de vorbă, timpul fugit-a
nevăzut./ Tu prinde bucuria de azi, pe care o vezi,/ În
viitor e bine prea mult să nu te-ncrezi” (Ad Leuconoen).
Poate că, într-adevăr, un poeta genuinus este, măcar
până la un punct, făuritorul propriului destin: „Între
alb… și negru, viața/ Poate-avea ce nuanță vrei,/ Dacă
n-o să-i lași pe alții/ Să ți-o coloreze ei!// Cu un zâmbet
dezmierdat,/ Înflorit pe chipul tău,/ Poți alunga, hăt
departe,/ Ceața zilei, gândul rău” (Între alb… și negru…).
Sub imperativul acelui vergilian tempus irreparabile
fugit, universul poetic al Marianei Pâșlea este supus
curgerii, zborului, goanei spre necunoscut: „Te poartă
pe-a lui aripă”: „Bidiviu neîmblânzit,/ Timpul, nu stă-n loc
o clipă,/ Ori ești trist, ori fericit,/ Te poartă pe-a lui aripă
(…) Doar o clipă se-odihnește,/ La vremea copilăriei,/
Prea grăbit să te alunge/ Înspre vămile pustiei!” (Timpul).
„Ce bătrân și ce viclean e timpul!” l-am auzit, odată,
murmurând, pe poetul Eugen Dorcescu.
Mariana Pâșlea poate fi încadrată, credem, în
categoria de poeta genuinus, drept mărturie stând
volumele publicate. Primul țipăt scoate în relief
178
jovialitatea, meditația de intenție și factură existențială,

confruntarea senectuții, drama ființei („O apreciabilă
cantitate de ființă” – Eugen Dorcescu). Pe alocuri,
autoarea pare a uita de întrebări și incertitudini
dureroase, se lasă în seama jocului, a elanurilor pitorești,
își amintește cu drag de părinți, de bunici, de copilărie,
se întoarce la ei, însă forța lirică, aici și pretutindeni, este
dată de înfiorare, de reflexivitatea gravă, bine ascunsă,
bine moderată, care îl învăluie treptat pe cititor și i se
fixează, ca o aură crepusculară, în memorie.
179
180
CUPRINS
ORIGINALITATEA
HERMENEUTICII TINERE (Livius Petru Bercea)......7
I. „OPERA TOTALĂ”.....................................................13
POETUL EUGEN DORCESCU.....................................15

JURNALUL SUFERINȚEI, JURNALUL FERICIRII....26
„CE FIINȚĂ (NE)FERICITĂ E OMUL”........................37
O CARTE DE CĂPĂTÂI................................................71
CĂUTAREA TATĂLUI ÎNTRE
TELURIC ȘI CELEST.....................................................88
UN POET, UN PICTOR ȘI
UN STRĂLUCIT PROIECT
ÎN MODERNITATEA ARTEI.......................................99
II. MISCELLANEA......................................................109
1. ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA
UN DEBUT MATUR...................................................111
CARTEA CARE CONSACRĂ.....................................133
2. MIRELA-IOANA DORCESCU
CELESTA.....................................................................147
HERMENEIA..............................................................159
3. MARIANA PÂȘLEA
PRIMUL ȚIPĂT............................................................173
181
Editura Eurostampa
Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26
Tel./fax: 0256-204 816
edituraeurostampa@gmail.com
office@eurostampa.ro
www.eurostampa.ro
Tiparul executat la Eurostampa
182

Marian-Cătălin Ciobanu, Et in Arcadia Ego. Eseuri de Crtică Literară, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marian-Cătălin Ciobanu, Et in Arcadia Ego. Eseuri de Crtică Literară, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ET IN ARCADIA EGO – ESEURI DE CRITICĂ LITERARĂ

Cu o prefață de Livius Petru Bercea

Coperta a IV-a: Marian-Cătălin Ciobanu.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Bercea, Livius Petru (pref.)

Marian-Cătălin Ciobanu și-a adunat, în volumul

cercetare științifică. Trebuie să spun că în primul rând

personalității poetului, înțeleasă ca o sinteză, dar și ca

intense și cu o expresivitate remarcabilă prin simplitatea

LIVIUS PETRU BERCEA

„La critique est pour l’artiste ce qu’est une mouche

POETUL EUGEN DORCESCU*

Era o friguroasă vineri de toamnă, 23 octombrie

Eurostampa, Timişoara, 2015), o masivă antologie ne

Vom sta alături, ușă

renașterii din cenușă. Eram student în anul I la

răspuns, ferm și demn. „Soția mi-a murit în brațe. Nu mă

Borchin. Tematica interviurilor varia, oferind diverse

Adrian Dinu Rachieru, Ana-Maria Radu, George Roca,

suntem în „Școală” – studiem, citim, scriem, discutăm,

Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998),

Dorcescu: Templierul, poezie revelatoare pentru

dezamăgirea și dezgustul pentru prefacerile sociale

de cei cuprinși de binecunoscuta démence universelle

spirituală. Este scârbit de exterior, dar tot mai fericit

Abaddon – emblemă a „nimicirii” și Apocalipsei (ebr.

dezumanizării: „Oamenii-câini lasă loc tot mai mult/

sunt crucificat în durere și angoasă. Mai uit, mă mai

un dat, un fel de tiran lăuntric, ce-mi colorează și-mi

– prin Yah Elohim. Naratorul, ca și Poetul, este sfâșiat

o ființă destinată nu morții, ci mântuirii. „Eu am

„CE FIINȚĂ (NE)FERICITĂ E OMUL!”

„Tata a murit o/singură dată./

(EUGEN DORCESCU, Adam – Pagini de jurnal

„viziunea existențial-artistică a lui Eugen Dorcescu, în

autorului, oscilant; Dana, imprevizibilă etc.), alături

Abba, Pater deschide Jurnalul cu neclintitul

numai interdicții (mascate în perfide libertăți), peste

Adeseori, ni se amintește de lupta acerbă dintre

necruțătoare, care nu menajează pe nimeni. Critica

a cumpărat Editura de Vest cu 360 de milioane. A

Cu o redutabilă forță pătrunzătoare și nemiloasă,

Victimă a inculturii politicienilor și a maselor de

indiferentă urbea timișoreană: „Îmi dau seama că scrierile

de râs. S-au compromis. Pe vremuri, înainte de ’89, ne

Om de cultură desăvârșit, Poet și cercetător în

nu sunt în stare. Ceva esențial, simplu, inteligibil,

Eugen Dorcescu admite acum, cu regret, imposibilitatea

înstrăinării în sânul familiei autorului, din cauze diverse

Aspida îmi doarme în

Cu timpul, se înstrăinează de toate cele lumești,

Autorul Jurnalului schițează, fidel, obiectiv, plastic,

– nu mai vorbesc. Pentru mine nu e nicio îndoială că

Suferința lui Oli, relatată amplu în Îngerul

dispariția/tatălui./E atât de lipsită de sens,/încât,/spre a

fost o închipuire, o proiecție a spaimei, că a trecut doar

credință, dar fără oarbă supunere, fără iluzii, cu o

Presimțirea morții generează o introspecție ce atestă

Cel de-al doilea mare capitol din Adam, intitulat

Autorul Jurnalului schițează și un emoționant, plin

optimist, nici pesimist. Starea mea de spirit este,

spectacolul vieții noastre sociale. Nu-mi place unde

aparține niciunei grupări, nu face politică, este LIBER.

anticipează gândurile, simțămintele, graiul celor ce vor