Poemul Luceafărul,de Mihai Eminescu în interpretarea biblică

O interpretare a poemul filozofic Luceafărul, poate fi,pe lângă cea specific literară, una
de natură religioasă. Poetul, creator al irmoaselor se pare că a avut în vedere, pe lăngă sursele
inspiratoare cunoscute şi puterea nelimitată a fiinţei divine ,Dumnezeu.Acesta apare în poem
sub denumirea de Demiurg cu sensul cel ce merge deasupra, ca urmare are toată puterea
asupra macro şi microcosmicului. Luceafărul ,steaua cea mare rece şi unică,astrul cerului este
numit de Demiurg- când acesta ajunge la cer pentru a-şi cere nemurirea-Hyperion, însemnând
ca şi Demiurgul cel ce merge deasupra. Aici se pare că există identitatea biblică între
Dumnezeu-Duhul Sfânt - Iisus Hristos.Dumnezeu prin Duhul Sfânt L-a zămislit pe pruncul
Iisus în pântecele Mariei.Ca urmare fiecare identitate biblică are puteri nelimitate ele
reprezentând Sfânta Treime.Nu poate exista una fără cealaltă.Iisus, fiul lui Dumnezeu-om şi
divinitate a primit ca parte divină puteri nelimitate.Aceasta este esenţa şi cauza împlinirii a
ceea ce numim -minuni-iar ca om a fost întruparea divină pe pământ.
În poem,Luceafărul se arată fetei de împărat în ipostaza de înger şi de demon invocat
fiind de fată. Cu această parte “umană” steaua amorfă se îndrăgosteşte şi răspunde chemării
fetei prin scufundarea în apă. Primeşte aşadar botezul biblic, născându-se în chip de înger şi
de demon. Iisus a primit botezul lui Ioan care-i deschide calea spre împlinirea poruncilor
divine,renăscut ca om şi divinitate.Cu puteri cereşti Iisus va împlini poruncile cereşti,divine
asupra oamenilor. Luceafărul renăscând în chip uman vrea să determine fata de împărat să-l
urmeze în lumea lui.Această lume însemnând ,fie mediul acvatic, fie infinitul cer. Astfel că
şi-a ales fiinţa pământeană în care a întruchipat iubirea sa şi a dorit să o ridice la rangul de
iubire desăvârşită,ideală, dumnezeiască.Aceasta a fost menirea lui Iisus pe pământ: să
sădească credinţa în sufletele oamenilor,să le arate iubirea lui Dumnezeu faţă de ei. Alegerea
Luceafărului bazată pe cel mai pur sentiment uman: iubirea ,seamănă cu alegerea Mariei de
către Tatăl Ceresc pentru zămislirea fiului său. În acele timpuri-Dumnezeu vorbea desluşit cu
oamenii aleşi prin Duhul Sfânt în chip de nor sau de lumină.Aşa se arată Mariei,dar vorbeşte
şi lui Iosif, tâmplarul, logodnicul Mariei,în cele mai zguduitoare momente de cumpănă ale
acestuia.Dumnezeu îi vorbeşte în vis.Luceafărul îi apare în vis fetei de împărat. Oniricul este
motivul biblic al îndreptării gândului spre Cer. Ascultarea este deplină. Credinţa lui Iosif este
puternică. Teama de Puterea Cerească de asemenea. De aceea Iosif o ia pe Maria.
Credinţa sau dragostea fetei de împărat pentru Luceafăr este un mit. Fata simte primii
fiori de iubire, iar Zburătorul îi apare în chip de stea. Nu este o stea oarecare, ci “Luceafărul
de sus”-steaua iubită de Dumnezeu-cea mai mare şi frumoasă apariţie cerească-prima facere
dumnezeiască.Chemările repetate rostite de fată ,adresate Luceafărului par a fi rugăciuni
către cer pentru împlinirea iubirii care dă rost vieţii pământeşti,umului în special..Este
aspiraţia pământeanului spre Înalt prin rugăciune.Fata are nevoie de ascultarea cerească şi de
răspunsul Tatălui Ceresc.De aceea în literatură se vorbeşte, cunoscînd importanţa botezului
biblic ,de metamorfozele Luceafărului pentru a-i lumina viaţa. Prin iubire îşi va găsi liniştea
sufletului şi va avea un sens în viaţa pământească.Ca urmare va împlini legea rânduită de
Dumnezeu pămăntenilor (naşterea-creşterea-rostul vieţii familia,copiii-moartea). În finalul
poemului aceeaşi pământeancă invocă imaginea Luceafărului pentru a-i lumina norocul. De
fapt fata şi-a împlinit visul de iubire prin alegerea făcută –pământeanul Cătălin-.Odată ajunsă
la vârsta nubilă,simţind fiorii primei îndrăgostiri fata alege pe cel de lăngă ea care i se
potriveşte. Şi-a găsit sufletul-pereche a împlinit legea lui Dumnezeu.Acum doreşte să fie
fericită şi se roagă pentru menţinerea norocului. La chemările fetei Luceafărul răspunde prin
cufundările în apă-botezul-din care iese cu chip uman îngeresc sau cu chip de demon. Aceste
întrupări probabil sunt ipoteze ale unei morţi ipotetice a fiinţei umane dacă ar fi acceptat să-l
urmeze în lumea lui-apă-cer.Se creează imaginea sacrificiului din iubire atât de des apărut în
Biblie. Din iubire pentru Dumnezeu atât în Vechiul Testament-fiul lui Isaac gata de jertfa
supremă-, dar mai ales în Noul Testament-sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos pentru
oameni-iniţiat de Tatăl Său ceresc.Iisus a acceptat moartea datorită dublei sale identităţi:cea
divină şi cea umană.Ca om s-a temut,a cerut prin repetatele rugăciuni către Tatăl îndepărtarea
“paharului”,dar a înţeles misiunea sa divină s-a supus Neînduplecatului Părinte înţelegând că
din iubire pentru oameni se va da chinului morţii.A avut puterea divină de a înţelege şi a
suporta durerile,batjocura umană.Fata de împărat a fost doar om nu şi parte divină de aceea a
renunţat la ceea ce îi oferea luceafărul o moarte trupească din iubirea sa. În mitologie mitul
Zburătorului spune că apariţia acestuia provoacă dureri fizice şi sufleteşti,psihice tinerei
fete.Se poate considera, contopind cele două interpretări -cea biblică şi cea din mitologie- că
fata prin refuzul său, refuză durerea sau moartea.Primeşte repede iubirea celui care se afla de
mult lângă ea, fără însă a fi văzut până acum.Dumnezeu nu a dorit sacrificiul fetei.Poetul
prezintă înfiriparea sentimentului de iubire între Cătălin şi Cătălina într-un ritm alert şi prin
apelul la derivarea numelor unul din celălalt.Spontan cei doi tineri îşi descoperă afinităţile
,calităţile şi poate chiar defectele.Pe acestea din urmă şi le asumă reciproc dintr-o iubire
sinceră,iertătoare ca şi iubirea Cerească.
 Ceea ce are o semnificaţie aparte este dialogul dintre Demiurg şi Luceafărul –Hyperion-.
Hyperin este Iisus Hristos aflat în rugăciunea sa continuă din săptămâna patimilor ,când în
grădina Ghetsemani se ruga cu lacrimi amare Tatălui Ceresc să îndepărteze de la El “paharul”
durerilor morţii.Dumnezeu nu-i spune răspicat nu sau da, ci împlineşte legea divină.Iisus se
supune pentru că a înţeles ca divinitate că moare pentru păcatele oamenilor-iată scopul
geniului de care vorbeşte poetul din punct de vedere filozofic.Eminescu face în acest amplu
poem deosebirea dintre geniu (nemuritori,lumea de sus,lumea spirituală care guvernează
macrocosmicul) care are mereu un scop pe care îl atinge, şi omul de rând (pământeanul ,cel
care populează microcosmicul),dar ale cărui scopuri sunt mărunte, ţin de lumea materială şi se
împlinesc doar prin voinţa Cerească.
Dialogul care constituie partea dramatică a poemului are ca protagonişti pe Tatăl
Ceresc(Demiurgul) şi pe Luceafăr(Hyperion,Iisus Hristos). Hyperion ca şi Iisus încearcă
să-l înduplece pe Dumnezeu (Demiurgul) să-l absolve de nemurire pentru a cunoaşte iubirea
pământească.Iisus se ruga pentru a nu fi dat morţii.Şi într-un caz şi în celălalt este vorba
despre nevoia de a nu părăsi lumea pământească.Prin cele două personaje –cel biblic şi cel
literar fictiv-se face legătura puternică între Cer şi Pământ .Ele comunică neîncetat prin
rugăciunea omului spre Înalt şi răspunsul dat de Dumnezeu acestei rugăciuni. Refuzul
Demiurgului de a-i schimba condiţia din nemuritor-cel ce are puteri depline în muritor-
pământeanul limitat de timp şi spaţiu, privind spre înalt şi cerând ajutorul de sus este tema
dialogului celor doi. Dacă Dumnezeu îşi sacrifică Fiul pentru omenire, Demiurgul îi aduce
argumentul covârşitor lui Hyperion poruncindu-i să privească spre oameni din înalt pentru a
le vedea slăbiciunile (a se înţelege şi păcatele).Pare a fi după moartea şi ridicarea lui Iisus la
cer lângă Tatăl Creator o privire a Sa aruncată spre pământ parcă pentru a-şi răspunde la
întrebarea: Pentru ce m-ai răstignit Dumnezeul Meu? Şi într-un caz şi în celălalt Dumnezeu
hotărăşte să-şi păstreze Fiul Sus lângă El pentru a fi de acolo mai folositor oamenilor.Chiar
dacă poemul încheie periplul Luceafărului (Iisus) pe pământ cu o nuanţă de ironie asupra
lumii,ficţiunea filozofico-literară se aseamănă izbitor cu vieţuirea lui Iisus Hristos printre
oameni,trăind în chip uman, cunoscând slăbiciunile umane,dar şi calităţile acestora.
Separarea totală între cele două lumi făcută de însuşi Luceafărul de sus Ce-ţi pasă ţie chip
de lut/ Dac-oi fi eu sau altul./ Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece,/ dar eu în
lumea mea mă simt nemuritor şi rece demonstrează ,dacă mai era nevoie puterea
cerului,veşnicia şi intransigenţa Sa.Sintagma chip de lut trimite din nou la Biblie. La facerea
lumii când, Dumnezeu după ce a făcut Cerul l-a creat pe om dintr-un pumn de ţărână,
modelându-l după chipul şi asemănarea Sa. Această interpretare a Sfintei Treimi în poemul
Luceafărul ,după părerea mea reprezintă religiozitatea poetului poate ascunsă în filozofia
geniului şi a omului comun.Să nu uităm că Mihai Eminescu a compus o serie de irmuase
ceea ce arată că nu era străin de religie. Pare aproape imposibil ca iubitorul de carte Mihai
Eminescu să nu fi fost curios de conţinutul Cărţilor Sfinte pe care cu siguranţă căminarul
Gheorghe Eminovici le aşezase la loc de cinste în biblioteca sa.