Etajul 13

Carol Feldman Etajul 13
1. Etajul 13
Şedea aplecată cu braţele alăturate în lungimea lor pe
latura de jos a cercevelei scorojite din lemn mâncat de vreme,
a geamului din camera principală, în căsuţa lor veche. Şedea
pe un scaun de lemn nevopsit, fără spetează, ca cele folosite
în baruri, dar mai scund, scaunul ei preferat şi privea pe
fereastră spre gigantul de 28 de etaje, care se ridicase parcă
de-odată, vizavi de locuinţa lor uitată de vreme; „uitată de
vreme” s-ar zice, că ea nu avea încă „nici” o sută de ani, după
cum văzuse în hârtiile rămase de la mama. Fusese construită
de străbunicul din partea mamei, din familia Amrani, care
venise din Yemen la începutul secolului trecut. Şedea aşa, cu
fruntea lipită de geamul lipsit de luciu al ferestrei şi privea,
aproape fără să-şi dea seama de când, spre îngrămădirea
aceea de etaje a noului bloc, cu balcoane deschise, în care nu
vedeai ţipenie de om. Privea spre ferestrele – uşi mari, ale
saloanelor imense – îşi închipuia ea – fortificate parcă
împotriva soarelui şi a privirilor, cu sticla lor mată, împâclită,
având culoarea petrolului ... Şedea aşa, de mult... şi gândurile-i
răzleţeau molcome în multe direcţii, adesea neclare,
adunându-se, totuşi, în jurul noii clădiri, născută acum în faţa
căsuţei lor „istorice”... Parcă se priveau reciproc, de la o
distanţă, să zicem – 50 – 60 de metri... Cea nouă, mare, de
sus, cu fudulia bogăţiei, cea veche, mică, de jos, de jos de tot,
cu ambiţia arţăgoasă a zădărniciei... Căsuţa-cocioabă grăind
parcă cu glasul abia auzit: „Na! În ciuda tuturor, eu mai sunt
aici! Mai trăiesc şi n-am de gând să-mi mut reşedinţa sau să
las să fiu năruită”...
Într-un loc central al Tel-Aviv-ului, căutat de
antreprenorii construcţiilor scumpe, ai locuinţelor care se vând
3

cu milioane de dolari, atât de solicitate de cumpărătorii

autohtoni sau din străinătate, uimitor de ieşită din comun, cu
puteri de neînţeles, ca o insulă singuratică rămasă unica dintr-
un arhipelag înghiţit de furia dezlănţuită a oceanului, stătea
căsuţa făcută cu aproape o sută de ani în urmă; nu fusese
făcută cu macaralele care zidesc azi betonul în zeci de etaje, ci
cu mâinile aspre, crăpate, bătătorite, arse de soare, ale unor
oameni simpli veniţi în Ereţ Israel din sudul îndepărtat al
Peninsulei Arabe; stătea nemişcată, căci nici un fel de
propuneri, care de care mai atrăgătoare, nu putură îndupleca
pe unica ei locatară, ea, întărită şi de sfaturile unei rude
îndepărtate, de a părăsi casa părintească; casa asta, de
culoarea nisipului, cu grădiniţa pe care ea încerca, cu greu, s-o
mai îngrijească... Totul era acoperit cu un strat greu de praf
înăbuşitor, praful ucigător produs de nemiloasele – uriaşe
construcţii din jur, construcţii care se înmulţesc ca gigantice
ciuperci otrăvitoare, sufocând totul... Sufocând florile, arbuștii
și pomii din grădinița lor care trăgea să moară... Vag își mai
amintea ea de miresmele lor, pe care le savura odată... Mama-
i povestise și despre vremuri când se ședea pe iarbă, acolo, în
serile senine, ascultând glasul mării care nu-i departe,
savurând aroma ceaiului cu nana, sau amestecând frunze de
gât... 1
... Ședea pe scaunul ei în fața ferestrei și privea afară,
așa cum o făcea de multe ori de când „revoluția dinozaurilor
din beton” – cum numea ea ceea ce se petrecea în jurul ei - îi
dispersă relativa liniște a vieții singuratice; simțindu-se total
lipsită de puterea de a hotărî ce trebuie să facă și crezând
orbește în singura rudă din Kerem – căci pe altcineva nu avea

1Plantă de origine yemenită, folosită ca „fortifiant”; după unii, are efecte
narcotice.
4

– că el se pricepea în afaceri... Simțea câteodată o strangulare

aproape fizică a existenței ei, ca și cum o mână a unui monstru
i-ar fi apucat cu o putere nestăpânită beregata și i-o strânge cu
intenția clară a uciderii... I se tăia respirația... Se sufoca... Își
desprinse fruntea de geamul aburit pe dinăuntru de respirația
ei și încețoșat de praf, pe dinafară, și-și lăsă bărbia în căușul
palmelor pe care le suprapuse pe marginea de lemn putrezit a
ferestrei.
Undeva pe la mijlocul blocului nou, se vedea o lumină
roșie agățată parcă de tavan, lumină care trecea totuși prin
aparenta perdea opacă a fațadei „dinozaurului”. Lumina
aceasta, pe care o vedea și ziua și noaptea, îi atrăgea în mod
deosebit atenția, făcând-o să se gândească difuz la o mulțime
de lucruri, mai ales când, într-o zi din șirul zilelor când se afla
necronometrat la „postul ei de observație”, numără la ce etaj
vedea roșul acela enigmatic. 13. Era la etajul 13...
Ce importanță are? Sau poate că totuși are? Auzise
odată, la universitate, o discuție destul de amorfă între studenți
despre semnificația acestui număr, 13, despre care s-ar fi scris
tot felul de lucruri, cu explicații și interpretări diverse, cu
tendințe ezoterice uneori, ori cu speculații folclorice, mai mult
de neluat în seamă, decât de o preocupare chiar semidoctă.
Ghematrie, fobie... Unii îl considerau număr norocos, ca de
pildă, evreii, care la vârsta de 13 ani sărbătoresc Bar-Mițva,
când băieții primesc confirmarea religioasă a majoratului. Alții
se fereau de el, atribuindu-i puteri nefaste. Tot felul de „teorii”...
În fond: încă o superstiție.
Dar cum multe din superstițiile cunoscute și răspândite
printre oameni de diferite apartenențe sociale au capacitatea
convingerii și a influenței lor în viața acestora, descoperirea
5

luminii roșii de la etajul 13 o făcu și pe ea, cu un ușor zâmbet

întrebător, să se gândească: „Asta ce-o fi însemnând?”...
Mama ei fusese tare superstițioasă. N-o lăsa niciodată

pe ea, când era mică, să treacă strada dacă vedea vreo pisică
neagră că le taie drumul, preferând, trăgând-o de mână, s-o
întoarcă din drum, făcând un ocol, depărtându-se de locul „cu
ghinion”. Ori, în alte cazuri, s-o prevină ca să nu-și continue
drumul dacă-i iese în cale cineva cu o căldare goală, un coș,
sau vreun vas gol; să nu se întoarcă din drum chiar dacă a
uitat ceva... Și câte și mai câte lucruri pe care mama ei le
considera ca fiind vicleșugurile diavolului și în fața cărora îi
spusese de mai multe ori să facă semnul „hamsa”1, de care
necuratul se teme foc...
Tatăl ei râdea de credințele mamei, considerându-le
apucături înapoiate de femeie. El singur, însă, cumpără – de
diferite mărimi – camee care poartă numele de „hamsa”, pe
care le atârnă în câteva locuri din casă. Ca să aducă noroc...
Mama, venind dintr-o familie de credincioși, până ce
tata o părăsise – o lăsase, cum spunea ea, „în voia sorții cu un
suflet nevinovat”... – credea mult în Dumnezeu. După ce soțul
ei plecă, nu se supără pe Cel de Sus, dar nu mai credea în El
ca altădată... Păzea doar cu smerenie aprinderea lumânărilor
de Shabat, în sfeșnicile de argint rămase încă de la străbunici.
Și-acum, fiica ei continua această tradiție.

1 Cinci degete ale mâinii - semnul care alungă răul (amuletă).
6

Când tata plecase, ea era în clasa a doua. Și după

plecarea lui, mama lăsă „hamseˮ-le atârnate pe locul lor. Ca să
aducă noroc...
După moartea mamei, ea luă jos de pe pereți,
„hamse”-le atârnate de tatăl ei, lăsând doar pe cea care era
atârnată lângă ușa de la intrare. Pe celelalte le puse împreună
cu o serie de alte fleacuri și jucării din copilărie care se mai
învârteau prin casă, într-o cutie mare de carton pe care-o duse
sus, în podul casei. „Hamsa!ˮ, „Mare noroc le-a adusˮ -
gândea ea acum înciudată.
Tata a plecat în Australia și nimeni nu a mai auzit de
el. „Așa a vrut, omul ăsta! N-am putut să-l oprescˮ, o auzea pe
mama ei spunând ori de câte ori vorbea cu cineva despre
bărbatul care o părăsise pentru că nu mai putea să-i nască
copii. Și de ce-și părăsise fiica, pe ea? De ce-și părăsise unicul
copil, dacă mai voia și alții? Nu l-a înțeles pe tatăl ei atunci,
când era mică; nu l-a înțeles, de fapt, niciodată. Pe undeva –
s-o ierte Dumnezeu – crede că-l ura pe omul acesta. Îi
devenise străin. Dovedise că e un om fără suflet. Până azi e
convinsă că mama, care a murit de cancer, a murit din cauza
lui...
Cum a putut un om să-și părăsească nevasta, copilul,
casa, și să dispară? S-o lase pe femeia aia plăpândă cu un
copil, singură... Gândurile și întrebările acestea o urmăresc
aproape zi de zi, toată viața... Doi ani, aproape, de când s-a
stins mama și ea a rămas singură... singură... Încearcă cu greu
să-și termine facultatea, lucru pe care mama ei l-a dorit atât de
mult și pentru care a trudit până în ultima clipă. Mai are un an.
Muncește, ca să-și poate asigura terminarea studiilor. Se
ocupă de traduceri și face acasă păpuși de cârpă pentru ruda
din Kerem, care e negustor en-gros de artizanat. E o rudă
7

depărtată, un văr de-al doilea al mamei, dar el o ajută și cu

îndrumări. Mai ales cu sfaturi pentru viitorul casei. În afară de
el, nu are pe nimeni. E văduv, trăiește cu o rusoaică și copiii
sunt de mai mulți ani în America. Ea nu a avut niciodată
prieteni nici în școală, nici în armată. Nu are nici acum, la
facultate. Nici rude, nici prieteni apropiați... Poate-i vina ei. Nu
e prea prietenoasă. Moștenise firea mamei. Și mama fusese
singurul copil la părinți. Nici bunica nu mai putu face copii; dar
bunicul nu o părăsise... Mama, de când tata plecă, nu o lăsase
să se apropie prea mult de cineva. Se temea. Nici nu prea lăsa
pe cineva să se împrietenească cu ea. Avea o teamă
combinată poate cu un anumit egoism sau simț de... s-o ierte
Dumnezeu - proprietate...
Ei nu-i e teamă. Încuie chiar bine casa, dar asta ca să
nu intre hoții, nu că i-ar fi teamă să nu i se întâmple ei ceva.
Hoții! Averea pe care o pot găsi aici! Și totuși, gratii la geamuri
pusese doar în spate. În față, pe unde mai vede „lumeaˮ, n-a
vrut. Să nu se simtă ca într-o închisoare. Era destul de închisă
în sine. Simțea că nu o intreresează să împărtășească ceva cu
cineva. Singurătatea la care viața – se pare – o condamnase,
o îndârji. O și izolă. Iar acum, ca o completare paradoxală a
acestei izolări (izolarea nu-ți asigură liniștea!) - năvala
construcțiilor ăstora tumultoase din jurul ei, neliniștea care-i
zdruncinase ca un cutremur lung existența oricum lipsită de o
adevărată tihnă, îi sfredelea creierii și inima. Un simțământ
ciudat care-i producea un fel de paralizie a gândirii; ceva care
încearcă parcă, cu o forță de nestăvilit, s-o scufunde într-o
ceață a clarității și a voinței. Se plictisise, obosise, de viață? Se
simțea ca peștele prins într-o plasă în care zvârcolitul său
ajunge la faza când simte că e de prisos...
8

Între casa ei și noile blocuri, se întindea o potecă

asfaltată care avea, de-o parte și de alta a ei, câțiva copăcei,
tufișuri de leandru și doi palmieri bărboși, unul vizavi de
celălalt, ce-și păstraseră eroic existența, în pofida șantierului
de construcții. Așa cum după terminarea construirii fiecărui
bloc, îngrădirile din jurul terenului de lucru începeau să fie
demontate - amintind într-un fel demontarea unui decor de
teatru după terminarea spectacolului – iar imaginea nouă își
arată înfățișarea, completată fiind adiacent de ceea ce mai
rămăsese din vechiul aspect – de obicei, copacii înalți cu
rădăcinile adânci - cei doi bătrâni palmieri, pe care ea-i
cunoștea de când deschisese ochii, rămăseseră și ei nemișcați
în înțelepciunea tăcerii lor. Ea se bucura constatând acest
lucru acum, fiindu-i dragi acești vecini - prieteni bătuți de
vânturi, care nu se „mutaserăˮ de pe strada aproape total
evacuată, trăindu-și cu stoicism aparenta veșnicie pe același
loc unde au fost împlântați.
Lângă unul din cei doi palmieri, pe drumul potecii care
era de-acum deschisă trecătorilor, nu departe de șoseaua
principală paralelă cu marea, se aciuase de-o vreme un
muzicant de stradă, care cânta la clarinet. Ea-l vedea de la
fereastră și de multe ori chiar, când deschidea geamul și vântul
adia - nefiind prea departe – auzea sunetele instrumentului, pe
care, astfel îl identifică – clarinet; muzicantului ea-i vedea doar
spatele...
„Pubilculˮ era de partea cealaltă; ea se afla doar „în
spatele sceneiˮ, neavând privilegiul de a-l vedea pe interpret
„en faceˮ - gândi ea, după multă vreme fără reticențe. Îi vedea
clarinetistului doar pletele revărsate pe spate. Plete blonde, de
9

muzicant nou venit probabil din țara lui Ceaikovsky. I se părea

chiar că deslușește fragmentar ceva din muzica aceea pe care
ea, yemenită cu slăbiciune pentru muzica clasică, o adoră.
Clarinetistul de lângă palmier cânta din „Lacul lebedelorˮ. Cu
ochii închiși, șezând pe scaunul ei de lângă fereatra deschisă,
savura transpusă în altă lume dulceața muzicii atât de iubite.
Când clarinetistul termină de cântat, vru să aplaude. Dar,
deschizându-și ochii, privirea-i reveni pe blocul devizavi, unde
roșul încețoșat al luminii de la etajul 13, parcă o chema spre
ea... O chemare tainică, enigmatică... Ireală, dar... aproape de
nestăpânit...
... Sări deodată de pe scaunul pe care ședea nici nu
știa de când și – aproape violent – strigă în gând: „Ce vreau eu
de la viața asta?ˮ... Apoi cu glas tare, spre fereastra deschisă:
„Ce vreau eu de la viață?ˮ Nimeni nu-i răspunse. Probabil,
aproape sigur, nimeni nu o auzi...
De afară se auzea acum clar clarinetul muzicantului de
lângă palmier, care-și reluă cântatul. Tot Ceaikovsky.
„Ceaikovsky sună la pian sau la vioară mult mai bineˮ,
gândi ea, ducându-se la bucătărie să-și ia ceva de mâncare.
În bufetul universității aproape că nu era nimeni. Se

vedea că stundenții sunt în vacanță și că doar câțiva mai
veneau din când în când să caute ceva la bibliotecă. Pentru
asta venise și ea, că-i lipseau niște materiale la pregătirea
examenului pe care-l amânase din sesiunea de vară. Nu se
pregătise atunci cum trebuie, așa că nici nu se prezentă,
nefiind adepta încercării norocului la învățătură. Comandă o
cafea expres, să se mai deștepte din buimăceala pe care-o
10

simțea după o noapte nedormită. Avusese o noapte grea,

nereușind să adoarmă nici câteva minute măcar. Vedea din
pat, pe fereastră, toată noaptea, lumina aceea roșie de la
etajul 13 a blocului nou de vizavi, care, cu o putere magică,
misterioasă, o făcea tot timpul să se gândească la o mulțime
de lucruri, care de care mai fantastice și mai înfricoșătoare... Și
la moarte. La moarte, în toate felurile. Se simțea, pentru prima
dată, înfricoșată. Singurătatea o înspăimânta acum ca
niciodată. Nu putea adormi. În zori își făcu repede un duș, își
luă geanta și veni cu autobuzul 25 până la Universitate.
Luă ceșcuța cu cafea și se așeză la o măsuță. La
măsuța de lângă ea, M. Roșcovanul sugea cu un pai suc de
portocale și citea dintr-o carte. Erau colegi, dar nu vorbiseră
între ei de prea multe ori. Îl știa de la cursuri, căci ședea lângă
o colegă de-a ei din liceu, cu care, se pare, era prieten. Așa
auzise, căci ea nu-și întrebase niciodată colega; de altfel, nici
cu ea nu discuta prea mult.
- Hei!
- Hei!
- Ți-am văzut ieri casa.
- Cu ce ocazie?
- Împart dimineața ziarul „Globesˮ. Am acum un bloc
nou. De 28 de etaje. De barosani. Sunt acolo mulți abonați. Mi-
a spus S. că și tu locuiești aproape. Chiar vizavi. Într-o
cocioabă, și că nu vrei să te muți. Am văzut-o de sus. Cred că
de la ultimul etaj. Se vede tare mică de-acolo. Cred că și mai
mică decât e.
- E mică.
- Să te ții la preț. Ai să iei milioane.Stai singură?
- S. nu ți-a spus? Că doar ea știe.
- N-am întrebat-o.
11

- Singură.
- Nu ți-e frică?
- Uneori, da.
- Și n-ai de gând să te muți?
- S-ar putea... Poate, în curând. Am o rudă care se
ocupă...
Când au început cursurile, în curtea Universității,
întâlnindu-l pe M., l-a întrebat:
- Spune-mi te rog: portarul blocului vizavi de mine te
cunoaște bine?
- Mă vede în fiecare dimineață la cinci și jumătate. Îi
dau un ziar cadou. Suntem prieteni – ce să-ți zic! El îmi
deschide ușa din „lobbyˮ. Am codul meu. De ce întrebi?
- N-aș putea să intru și eu acolo, cu tine?
- Cu mine? Pentru ce?
- Vreau să... M-am gândit să fotografiez de sus casa
mea... Poate chiar de la etajul... de unde ai văzut-o și tu... Cred
c-ar fi ceva interesant. Mă gândesc la o lucrare...
- O poză de sus? Da, s-ar putea să fie într-adevăr
ceva interesant... Dar pentru asta ar trebui să poți intra într-o
casă... De la balcon...
- Așa m-am gândit și eu.
- La ora când eu intru, dorm toți.
- Se-nțelege. Dar dacă ai vorbi cu proprietarul... Să mă
lase să intru mai târziu. Dă-mi numele unui abonat. N-ai
încredere în mine? Nu mă duc să omor sau să jefuiesc pe
nimeni.
- Sper. Poate că vrei să te arunci de-acolo?
- Ce-ți veni?
12

- Știu eu?... Nu știu cum s-o fac. Am să mă gândesc.

De la ce etaj zici că vrei să faci poza? Sau poate că încă nu te-
ai gândit?
- Ba da. De la etajul 13.
- Aha, te atrage numărul?
- N-aș zice...
- Am acolo doi abonați. Dacă nu mă înșel, unul are
chiar balconul spre casa ta...
- Perfect!
După câteva zile, M. îi spuse că reuși să-i aranjeze
„proiectulˮ.
- Poți să te duci și să-i arăți prin geam portarului, cu
două degete, semnul V, așa... vezi... Așa m-am înțeles cu el.
Te va lăsa să intri. Îţi va cere să-i lași buletinul de identitate. N-
ai nici o problemă cu asta, nu?
- Ce problemă să am? E-n regulă.
- Când vrei să te duci?
- Știu eu? Poate vinerea asta, că sunt liberă.
- O.K. Vineri cred că vei găsi pe cineva de care ai
nevoie. Să nu te duci prea târziu că e Erev Shabat. I-am zis
portarului că lucrezi la ziarul pe care eu îl împart. Să ții aparatul
de fotografiat la vedere, mă-nțelegi. Asta să vinzi și celor care
te vor lăsa să intri la ei în casă. E vorba de familia W., de la
etajul 13, apartamentul 78. Asta-i! Sper să n-ai probleme. Dacă
da - „I’m sorry!ˮ1 Eu am făcut ce-am putut. „Good luck!ˮ2

1 Regret (engl.)
2 Succes (engl.)
13

Nu-i venea să creadă când se uita în calendar: vinerea

pe care vroia să și-o însemneze pentru acțiunea ei, peste patru
zile, era pe data de 13. Vineri 13! O urmărea oare acest 13
enigmatic peste tot? Auzise o sumedenie de lucruri despre
acest atât de discutat și controversat număr. Unii credeau și
susțineau că ar fi simbolul nenorocului, alții, viceversa. Toți cei
care, într-un fel sau altul, îi atribuiau „puteriˮ ce exercită niște
influențe asupra oamenilor, ori încercau să-l evite, ori îl căutau
cu tot dinadinsul. Ea, de pildă, simțea de la un timp – crede de
când a aflat că lumina aceea roșie e de la etajul 13 – cum o
urmărea, parcă zi și noapte; imagine monocromatică,
fantomatică, pe care o avea în ochi chiar și atunci când nu o
vedea uitându-se la ea direct... Acum, ziua la care se gândea
să se ducă acolo, sus, la etajul 13, era tocmai vineri 13. Iar 13!
Să fie doar o coincidență? Auzise spunându-se că vineri 13
este o zi tare periculoasă. Alții spuneau că marți 13 e ziua
periculoasă. Dar de ce trebuie să-i fie ei frică? În fond... de ce
a hotărât să facă toată „acțiuneaˮ asta?... Și ce dacă blocul
acesta, cu etajul ăla blestemat – 13, cu lumina aia misterioasă,
au devenit pentru ea o obsesie, o idee fixă? Ce, e chiar atât de
lipsită de voință, ca să nu-și poată scoate din cap
anormalitatea asta pripășită în gândirea ei? E clar că-i vorba
de o tulburare pricinuită de vacarmul construcțiilor blestemate
din jurul ei, care i-a curmat liniștea singurătății. Și cuvântul ăsta
care-i vine mereu în cap: „blestematˮ, „blestemˮ,
„blestemateˮ... iar și iar și iar... O fi, poate, urmărită de vreun
blestem providențial? S-o ferească Dumne... O fi poate...
numărul ăsta?... 13. O urmărește, iar și iar... Se strânge ca o
chingă, în jurul ei, numărul ăla blestemat! Iar blestemat! Se
ascunde oare în toată această obsesie ceva fatal? Pentru ea?
Poate... moartea? Poate că ea trebuie să... Inima începu să-i
14

bată tare. De ce trebuie ea de-acum să?... De ce? I se păru

întrebarea aceasta a fi cea mai absurdă - „de ce?ˮ Orice om,
când îi vine momentul să... Ce rost mai are să pui întrebări
dacă așa ți-e scris? Nici „cândˮ...?, Nici „cumˮ...?, n-are
importanță să mai întrebi. Poate că trebuie să te omori – dacă
ți-e scris așa... Cine poate ști ce-i e scris? Ea... Să se... Poate
că ea trebuie... să sară de sus... de la lumina, adică de la
etajul... „Oh, mamă!ˮ scoase un strigăt din rărunchi și izbucni
într-un plâns sfâșietor. Își acoperi cu palmele fața
congestionată, fugi din fața calendarului de pe perete și se
aruncă pe patul răvășit...
... Iar avea sentimentul acela ciudat că timpul nu trece,

a încremenit, nesimțindu-i trecerea pe care de obicei i-o simți...
Vedea ceea ce-i cuprindea privirea într-o totală nemișcare și în
dimensiuni curioase, ireale - ori mai mari, ori mai mici decât
cele cunoscute din viață...
Încă o ciudățenie! De pildă, iată, căsuța lor pe care-o
vedea de sus, de pe balconul deschis al etajului 13 unde ea se
afla acum, care, oricum de la distanța aceasta trebuia să fie
văzută micșorată, era văzută de ea atât de mică, cum e o
căsuță de lemn din jocul „Monopolyˮ - câțiva centimetri... Cutia
cu jocul „Monopolyˮ aparținuse odată tatălui-dezertor și ea o
pusese în pod, la un loc cu „hamseleˮ lui părăsite... Aproape
crezând că ceea ce vedea este aievea, se întreba cu un
absurd-vag: „Cum poate exista o căsuță așa de mică?... Și pe
așa ceva se pot lua milioane? Ce-i, un uriaș briliant al vreunui
arab? Lumea a înnebunit!... Toată lumea-i nebună! Ce caut eu,
unde sunt eu, Doamne, în lumea asta?... Unde?...ˮ E clar că
15

nu numai privirea i se dereglă în aceste momente când,

sprijinindu-se de balustrada balconului pe care-o simțea și o
vedea – atât cât putea s-o vadă – ca pe un zid, ci și gândurile
începură s-o ia razna, într-o goană nebună, de nestăpânit,
creându-i succesiuni de imagini cu viteza de zbor a săgeții.
Simți înțepături trecându-i prin cap de la o tâmplă la alta și se
lăsă, sfârșită, cu mâinile pe balustradă, cu capul în jos...
Aparatul de fotografiat cu zoom-ul deschis, atârnat de șnurul
negru petrecut după ceafa ei, se bălăbănea în gol la o înălțime
de câteva zeci de metri de la pavajul intrării în bloc, pe care ea,
cu ochii pe jumătate închiși, o vedea ca un hău nesfârșit. Prin
ceața aceasta a neclarului se gândi să elibereze aparatul care-
i atârna, simțindu-l ca o ancoră grea prinsă de gât, sufocând-
o... Și să sară și ea după el... Oricum, se simțea parcă trasă în
jos, alunecând peste balustrada balconului de la etajul 13...
13... 13... Numărul începu să se succeadă cu o repeziciune ca
a unei pelicule cinematografice ieșită de pe axul cutiei de
protecție. Poate că așa trebuie să fie... Blestem? Dar poate...,
totuși... pentru ea acest număr... să nu fie... fatidic... Poate
pentru ea e un număr norocos... Să se arunce și să nu moară?
Cum... cum poate ști? Să-ncerce, totuși... Să-n... Cineva o
bătu ușor pe spate, trăgând-o în același timp de lângă
balustradă. Un înger?!... Un șoc deșteptător o făcu să se
întoarcă și să-și deschidă ochii. Privirea i se limpezi. În fața ei
stătea băiatul blond care-i deschisese ușa când intră în
apartamentul 78.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă acesta.
- O!... Nimic. Era să... era să-mi cadă aparatul de
fotografiat.
- Am crezut că... În regulă! Ai fotografiat ce-ai vrut să
fotografiezi? Trebuie să cobor acum să cumpăr ceva de la
16

super și nu vreau s-o las pe bunica – scuză-mă – totuși cu un

om străin. Încă puțin și se întorc părinții de la mare. De altfel,
mi-ai spus că vrei să faci doar câteva poze și a trecut deja
peste jumătate de oră...
- Jumătate de... O! Nici nu mi-am dat seama. Scuză-
mă! Îți mulțumesc! Am făcut câteva poze. Dacă am deranjat, te
rog din nou să mă scuzi!...
- Nu face nimic! Zici că în casa aia de jos, pe care-ai
fotografiat-o, mai locuiește cineva? Nu m-am uitat niciodată...
- Da, mai locuiește. Deocamdată... Cred că se vor
muta în curând. Așa am auzit...
- Succes!
- Mulțumesc! Adică... la ce?
- La reportajul pentru care-ai făcut pozele. Va apare în
„Globesˮ?
- Se-nțelege, lucrez doar pentru ei. Dar... știu eu?
Poate-l voi publica în altă parte...
Aerul de afară era plăcut, înviorat de un vântuleț
primăvăratic care se simțea dinspre mare. Cei doi palmieri
bătrâni îți lăsau zburlite de vânt crestele verzi-țepoase, păzind
parcă – în același timp – liniștea frunzelor lungi adormite
pentru totdeauna în veștejirea lor de-a lungul tulpinei. „Ca
bărbița lui Don Quichotteˮ, gândi ea, privindu-i după ce coborî
de la etajul 13, mergând cu pas încet spre șosea. Nu departe
se vedea albastrul liniștit al mării...
Auzi sunetele clarinetului cunoscut și mergând încă
puțin îl văzu pe muzicantul cu pletele blonde care cânta lângă
unul din bătrânii palmieri. Îl văzu acum din față. Nu putu să nu
constate cu plăcere că era un băiat frumos; prototipul slavului
– blond cu ochii albaștrii și cu nasul „obraznicˮ ridicat, parcă
adulmecând ca un câine de rasă mirosul... Cânta Ceaikovsky.
17

Ea se opri în fața lui. El se opri din cântat. Ea-i aruncă în cutia

de pe jos o monedă de cinci șekeli.
- Numai Ceaikovsky știi? Întrebă ea oarecum
provocator.
- Ceaikovsky e cel mai frumos, răspunse el liniștit cu
un puternic accent rusesc.
- Cum te cheamă?
- Victor. Și pe tine?
- Tikva.1
- „Tikvaˮ, repetă Victor și, zâmbind, își băgă între buze
muștiucul clarinetului și începu să cânte „Hatikvaˮ!2
Tikva râse, continuându-și drumul spre șosea. Și
începu spontan, pe muzica ce se auzea din clarinetul lui Victor,
să cânte: „Od, lo av-da tikva-teei-nuˮ...3
Ziua plăcută de primăvară își împărțea cu dărnicie
farmecele...

1 Speranța (ebr.)
2 Imnul național al Israelului - „Speranța”.
3 „Încă nu s-a pierdut speranța noastră” - vers din imnul Israelului.
18

3. Florile ieftine de pe starda

Bograșovului
Trec în ultimul timp deseori pe starda Bograșov din Tel
Aviv; e una din străzile centrale ale orașului născut în urmă cu
o sută de ani. Strada însă e mai tânără, ea fiind construită de-
abia prin anii douăzeci ai secolului trecut.
Bograșov e numele unia din pionerii construcției
sioniste, amintindu-ne de micul Tel Aviv. Strada care-i poartă
numele se încrucișează cu câteva străzi mai lungi, avându-și
începutul în apropierea mării, ca și cum ar ieși din ea, și se
întinde liniar, cu două urcușuri line pe parcurs, până la
întâlnirea cu aglomeratul King George, ca apoi să nu-și mai
continue urcușul, pe care-l lasă în seama bulevardului scurt
Ben Țion, ca o continuare. Bograșov e o stradă comercială, cu
istorie, în care, dacă răsfoim un pic filele ei, găsim refugiul
celor care au fost siliți de arabi să părăsească Jaffo,
bombardamentele avioanelor italiene din cel de al doilea război
mondial ș.a. La începutul străzii, casa cu numărul 5 e casa
unde a locuit poeta Rahel, clădire care se mai menține, la
umbra câtorva palmieri bătrâni. În general, se poate spune că
strada mai poartă semnele vremii trecute nu chiar tare de mult;
clădirile anilor 30 – 40, cuburile acelea albe, care aci nu
depășesc patru etaje, peste care s-au suprapus și se
suprapun, în diferite forme, cu sau fără gust, schimbările
contemporane. Vizibilele schimbări și de fațadă și de interior,
care ascund parțial înfățișarea clădirilor zidite în primii ani de
după război. Căci nu au prea fost, aici, pe Bograșov, multe
dărâmate; construcții noi, de la temelie, nu prea sunt.
19

Tot felul de înnoiri de decor abundă pe stradă, prăvălii

de îmbrăcăminte, de încălțăminte, cafenele, restaurante mici,
bistrouri și tot felul de prăvălioare cu o varietate nesfârșită de
nimicuri. Fațadele acestora dau străzii aspectul destul de
atrăgător, totuși, de bâlci nu deranjant. Dacă ridici capul,
pentru completarea imaginii, sus, la etaje, unde-s
apartamentele de locuit, mult mai puțin boite ca prăvăliile de la
parter, te întorci la lipsa de inspirație arhitectonică a vremurilor
care n-au apus încă. Clădirile acestea lipsite de frumos, în care
doar utilul își exprimă necesitatea existenței lor! Cu terasele
închise de jaluzele din plastic atât de cunoscute la noi, pe ici-
pe colo înlocuite cu geamuri mari, mate, în culori închise. Sau,
mai aproape de azi, cu plăci sclipitoare, netransparente.
Bograșovul, cu trotuarele nu prea aglomerate, dar cu o
circulație de mașini destul de susținută în ambele direcții ale
străzii, dispare aproape nesimțit în aglomerația permanentă
care începe la capătul opus mării, în imediata vecinătate a
ticsitului Centru Dizengoff.
Cam de pe aici, de câteva ori pe săptămână, în ultimul
an, merg pe jos câțiva zeci de metri pe urcușul străzii
Bograșov, până la intersecția cu Pinsker. Pe această porțiune
de drum, pe trotuarul din partea stângă a străzii, în direcția
mării, întâlnesc aproape de fiecare dată când mă aflu acolo o
bătrânică, care poartă pe cap o pălărie veche de paie, cu
boruri mari, legată pe sub bărbie cu o panglică albastră,
îmbrăcată în haine negre, greu de definit cu amănunte,
împingând un cărucior vechi, de copil. Un cărucior pe patru
roate, de tip landou, fără partea de sus, a cărui vechime cred
c-ar trebui s-o apreciez după vechimea străzii. În cărucior, în
cutii mari de tablă sau de plastic, flori; flori vechi, de toate
culorile. Ofilite chiar... Bătrânica împinge încet căruciorul și cu
20

glas răgușit strigă, auzită fiind când te afli aproape de ea:

„Flori! Cumpărați flori! Ieftin! Flori...ˮ
Vechea, neschimbata mea curiozitate de a cunoaște
oameni, m-a făcut să mă apropii într-o zi de bătrâna cu flori. M-
am uitat în căruciorul de copii, și-atunci m-am convins fără
echivoc: Florile erau vechi, vechi. Roșul unora din ele devenise
bordo în putrezire. M-am uitat acum mai bine și la bătrâna
vânzătoare de ... „floriˮ. Figura ei îmi amintea pe cea a bunicii
mamei mele, pe care o țin minte din copilărie... Ofilită ca și
florile ei din cărucior... Fără o culoare vie în obrajii galbeni-
cenușii.
- Vreți flori? Ieftin! Cinci șekeli pachetu’!
- De unde le iei bunicuțo?
- Cum de unde? Păi... Mă duc în șuk...1 Am eu acolo
un negustor care mi le dă de... Adică... Da’... ce tot întrebi
lucruri de-astea, ha? Vrei, cumpără; nu vrei, nu cumpăra. Și
nu-mi bate capu’ de pomană.
- Nu, nu... Iartă-mă! N-am vrut să te supăr...
- Atunci?!
- Atunci... Mata ai dreptate. Nu trebuia să te întreb.
- Păi nu-i așa? Ce ai să mă întrebi? La prețu’ ăsta, mă
mai și întrebi?...
- Cât costă?
- O legătură?
- Da.
- Cinci șekeli. Două, opt.
- Două.
Am scos o bancnotă și i-am dat-o.

1 Piață (ebr.)
21

- Ce-i asta?! De unde să-ți dau restu’? N-ai bani

mărunți?
- Lasă... E-n regulă!
- Ce „lasăˮ, ce „regulăˮ? Eu n-am nevoie de pomană!
Să-ți dau întâi marfa și-apoi schimb eu hârtia la prăvălia asta...
Se apucă să scoată din cărucior flori pentru mine, ținând între
buze bancnota mea.
- Bunicuțo, lasă florile! N-am ce face cu ele... Adică...
Până ajung eu acasă... Să fii sănătoasă! Șalom!
Și am plecat. M-am oprit nu departe, privind înapoi.
Bătrânica mea stătea pe același loc, cu buchetul de flori în
mână, uitându-se vag după mine. Eram sigur că nu mă vede.
S-a așezat apoi pe banca de lângă ea, în fața unei prăvălii de
lenjerie. Și-a tras căruciorul lângă ea și a pus în el florile pe
care le scosese pentru mine. După aceea și-a scos bancnota
parcă uitată între buze, s-a uitat la ea o clipă și apoi a băgat-o
în sân, rămânând nemișcată pe banca de lemn...
Tocmai venise și prietenul meu, cu care trebuia să mă
întâlnesc. I-am povestit întâmplarea cu bătrâna vânzătoare de
„floriˮ, arătându-i-o, apoi, uitându-mă ca ea să nu ne vadă, l-
am rugat să se ducă și el să „cumpereˮ de la ea „floriˮ, așa
cum o făcusem eu mai înainte... O curiozitate copilărească,
nevinovată, m-a făcut să inițiez acest joc... Râzând, prietenul
meu consimți.
- Ce-ți poate trece ție prin cap! Eu, însă, am să iau de
la ea florile pe care le „cumpărˮ... Totuși, nu vreau ca ea să...
- Bine, bine... Hai, du-te! Întreab-o însă, după ce-i
plătești, de unde le are și de ce le vinde așa de ieftin...
Când s-a întors prietenul meu, era fără flori și m-a
privit cu reproș.
22

- Nu știu ce-ți veni! Ai zăpăcit o sărmană femeie care-

și scoate acolo un ban de-un covrig, știu eu! Ce-ai vrut cu
asta?
- Nimic, zău! Am vrut sincer s-o ajutăm, căci...
- Bine, am ajutat-o. De la mine nu numai că n-a vrut să
ia bani, dar nici n-a vrut să-mi vândă flori...
- De ce?
- Nu-s de vânzare, mi-a zis. Toate florile astea sunt de
acum vândute. I-am băgat bancnota în buzunar și am plecat...
Lasă femeia asta în pace. Ce-i cu tine?...
De atunci, de fiecare dată când trec pe Bograșov și o
întâlnesc pe bătrânica mea cu florile ei, cumpăr de la ea două
buchete, îi plătesc exact cât cere și iau florile așa cum sunt.
„Mulțumesc!ˮ o aud spunându-mi în timp ce mă depărtez. Și
continuă: „Flori! Cumpărați flori! Ieftin! Flori...ˮ
23

4. Atenție, curcubeu!
Am văzut săptămâna trecută cel mai frumos curcubeu
pe care l-am văzut vreodată. După o ploaie cu o putere pe
care numai o rupere de nori, cum se spune, i-o poate da apei
care vine de sus, ca o cascadă, răpăind cu zgomot pe
acoperișul și pe geamurile autobuzului în care mă aflam,
dezlănțuire a naturii, surprinzătoare, dar de scurtă durată –
câteva minute; după care cerul se lumină încet, împrăștiindu-și
cenușiul norilor și dezvălunind, imens, în culori vii, uimitor de
vii și clare, arcul minunat al curcubeului. Un curcubeu de o
întindere și o pregnanță rar văzute, într-o bogăție de culori, ca
o eșarfă pictată de Cel de Sus și desfășurată pe cer, unind prin
cele două capete ale ei nordul și sudul și despărțind în același
timp, cu o clară distincție, în două, bolta pe care-i proiectat –
deasupra cenușiu, neliniștit, dedesubt, bleu limpede, azuriu, cu
liniștea renașterii...
Priveam prin geamul aburit și segmentat – trecător de
stropii încă lipiți în alunecare pe el, admirând dispersia luminii
solare din înălțimi, în întâlnirea cu apa ploii, fascinat de
fenomenul apariției simfoniei acesteia vizuale de culori, când
deodată, prin microfon, se auzi în tot autobuzul glasul
șoferului, cu accent rusesc:
„Sunt copii în autobuz?ˮ
M-am uitat la șoferul roșcovan de la volan, pe care-l
vedeam bine de unde ședeam, surprins fiind de întrebarea lui.
Ce s-o fi întâmplat?
„Dacă sunt copii în autobuz, continuă șoferul, să se
uite afară să vadă pe cer, a ieșit curcubeul. Un curcubeu –
ceva, ceva! Tare frumos! Uitați-vă!ˮ
24

Am zâmbit mulțumit de „comunicatulˮ șoferului,

considerând și acest lucru ca ieșit din comun, deși n-am văzut
nici un copil să se apropie de el ca să privească prin geamul
lat de sub parbrizul autobuzului, cinerama curcubeului. Așa că
mi-am reluat plăcerea de a mă uita spre cer prin geamul de
lângă mine. Afară se lumina, încet-încet și știam că peste puțin
nu voi mai vedea frumusețea aceasta de curcubeu, a cărui
stingere se apropia.
„Sunt copii în autobuz?ˮ se auzi din nou prin difuzor
glasul insistent al șoferului. „Uitați-vă afară, ce curcubeu
frumos! Uitați-vă, două curcubee. Unul lângă celălalt!ˮ...
Am zâmbit uitându-mă din nou prin geam. Da, erau
„douăˮ. Cel de „al doilea curcubeuˮ, mai pal, era reflectarea
celui pe care-l văzusem mai înainte. Într-adevăr, un fenomen
frumos.
Și atunci, un bătrânel cu barbă, religios, venind
dinspre partea din spate a autobuzului, se apropie de șofer.
Ședeam în rândul trei sau patru, așa că am putut auzi ce i-a
spus, deși bătrânul vorbea cu glas atenuat.
„Domnule șofer! E frumos că vrei să se uite copii pe
cer, să vadă curcubeul. Dar... S-a speriat lumea când ai
întrebat dacă sunt copii în autobuz. S-a făcut puțină panică,
crezându-se că s-a întâmplat ceva. Știi doar... Trăim într-o țară
cu probleme... Materiale explozibile... Teroriști... Fii mai atent!
Poate-i linișteștiˮ...
Șoferul roșcovan s-a uitat cu înțelegere la bătrânel, i-a
zâmbit și i-a zis: „În regulă!ˮ Apoi a luat din nou microfonul:
„Totul e în regulă! Nu vă speriați! Nu s-a întâmplat
nimic. Am vrut doar să vadă copiii curcubeul. Uitați-vă toți dacă
vreți! Ce curcubeu frumos!ˮ
25

Au fost unii care au râs. Unii au încercat chiar să

aplaude, cum se aplaudă în avion, când se aterizează frumos.
Apoi curcubeul se „șterseˮ de pe cerul total limpede.
În Iaffo, lângă „Alhambraˮ, coborând din autobuz, am
ajutat o femeie în vârstă să coboare scara autobuzului, căci
mergea cu un baston și îi era cam incomod.
„Mulțumescˮ, mi-a spus femeia, atingând cu bastonul
și cu picioarele pavajul trotuarului.
„Sunteți amabil!ˮ, continuă ea. „Ei, ce părere aveți de
moșul ăla care i-a făcut observație șoferului? Încă un
„huhemˮ1! Se găsește un om așa de drăguț ca șoferul ăsta,
care vrea să le facă o plăcere copiilor, și pe el îl deranjează.
Ați văzut ce frumusețe de curcubeu?ˮ
„Da, tare frumos!ˮ
„Dacă eu, care nu mai sunt tinerică, vă spun că de
când sunt, așa un curcubeu nu am mai văzut. Ca o pictură! Ce
l-a deranjat pe moșul ăla?ˮ
„Ei, a avut și el dreptate, că...ˮ
„Că, ce? Nu mai avem voie să ne bucurăm de nimic?
Nici copiii? Poate că șoferul trebuia să strige „Atenție,
curcubeu!ˮ Și să oprească autobuzul și să împartă măști de
gaze?ˮ
„Ei, nu... nici chiar așaˮ, am zis eu zâmbind.
„Sigur că nu. Că altfel... Mata știi unde e aici „Bituah
Leumiˮ?2 Am mai fost acolo odată, dar am uitat.ˮ
„Da, uitați-vă – aici, la dreapta.ˮ
„Ah, da! Mulțumesc. Șalom.ˮ

1 „Deștept” (ebr.)
2 Asigurările de Stat
26

5. Bunica n-a vrut vodcă

Nu știu exact cum, dar după cutremurul din ’40, când
casa unde mă născusem, casa bunicilor din partea mamei,
devenise de nelocuit, datorită crăpăturilor adânci din pereți, ne-
am mutat cu chirie în una din cele mai arătoase case din oraș,
proprietatea cofetarului grec Chiriachide. Mi se pare că
această casă, care avea o curte mare, cu grădină cu mulți
pomi fructiferi, ca o livadă, aparținea testamentar fiicei
înstăritului cofetar, care atunci când s-a măritat cu avocatul
Topoleanu, a hotărât – spre norocul nostru – să locuiască într-
o casă mai spre centru și mai aproape de părinți; tot
proprietatea tatălui, căruia, după cum se vede, locuințe nu-i
lipseau...
Casa aceea mare, închiriată de bunicul meu și pe care
o împărțise cu noi, o socotesc că a fost casa copilăriei mele,
chiar și a unei părți a adolescenței mele. Acolo am trăit de la
vârsta de trei ani, până aproape la terminarea liceului; timp în
care, cu mare greutate, după ani de impusă pasivitate, bunicul
meu reuși să refacă clădirea părăsită de pe strada Traian, pe
care o consider casa părintească. Acolo ne-am întors după 13
– 14 ani.
Toți acești ani i-am petrecut în casa lui Chiriachide,
unde intrasem când eram copil mic, așa că nu rețin numele
străzii unde se afla această frumoasă clădire, decât pe cel
care-l avea după război, adică I.C. Frimu.
Am petrecut în această casă arătoasă, construită
modern (atunci!), în stil românesc, din cărămidă pe alocuri
special netencuită, clădire împărțită în două părți, având
intrarea principală între ele, cu trepte, cu un balcon deschis în
ambele părți și acoperit a la foișor susținut de coloane nu
27

înalte, am petrecut așadar aici anii frumoși ai copilăriei mele;

frumoși, în pofida marilor greutăți ale războiului pe care-l
trecusem; copilăria-și păstrase, la modul fericit, o imunitate
naturală față de răul care-o împrejmuise.
Când războiul cel mare din timpul copilăriei mele se
termină, cel puțin pentru noi, nemții dispăruseră din orașul
nostru, locul lor fiind luat - în alt fel, după cum se știe și într-un
număr mult mai mare – de către miliatri sovietici; dincolo de
bucuria firească a evreilor, noi am simțit-o și în alt fel... Chiar
aproape de tot de noi; două camere mari din casa în care
locuiam de vreo cinci ani, au fost rechiziționate pentru ofițerii
sovietici. Ofițeri de diferite grade: colonei, maiori. Împreună cu
aghiotanții lor: șoferi, bucătari și câte o „vaiennaia jenșcinaˮ
(nevastă de război), numărul acestora fiind diferit, în funcție de
gradul și atribuțiile celui încartiruit. În afara nevestei cu care
gradatul își împărțea patul, ceilalți subordonați aflați lângă el
dormeau în antreul casei noastre, sau vara chiar pe balconul-
foișor de la intrare. Camerele rechiziționate erau cele două
mari, din locuința bunicilor, în partea din față a casei, ei
petrecându-și mai tot timpul și chiar dormind în bucătăria cu
anexele ei, care era lipită de a noastră, în partea din spatele
casei. În față aveau un dormitor mare, o sufragerie și un salon,
mobilate cu mobilă de comandă tare frumoasă, toată în același
stil, pe care bunicii o păstrau ca pe niște exponate de muzeu,
ca într-o casă monarhică. Și ei preferau să doarmă în
bucătărie...
Admiram întotdeauna camerele aproape nelocuite, din
față, în care curățenia avea un miros specific al ei, tare plăcut,
dăruit de izul parfumurilor și plantelor frumos mirositoare care
se găseau orânduite la vedere sau, cu intenție „dositeˮ de
Baba-Ita – așa-i spuneam noi bunicii – în colțuri știute numai
28

de ea, arhitecta și păzitoarea acestui „sanctuarˮ al iubiților mei

bătrâni ai copilăriei mele, pe care nici ei nu-l „călcauˮ prea
des... Ca să nu mai vorbesc de vizita altora...
Această atmosferă de... „Louvreˮ, fusese cu strictețe
păzită numai până la venirea rușilor. Atunci sufrageria și
salonul trecură în stăpânirea lor. Dormitorul, care avea ușă
comună cu salonul ocupat, rămăsese – sub cheie – în posesia
(nefolosită) a bunicilor. Poate pentru că în salon(!) se afla și un
pat mare de metal, tot tare frumos și... conservat, care se
dovedi a le fi suficient ofițerilor ruși, chiar când era folosit de
două persoane...
Bunicii nu dormeau nici acum (sau poate mai ales
„acumˮ) în dormitorul lor din partea din față a casei, preferând
să doarmă în bucătărie, departe de... „ocupanțiˮ. Când mama
o întrebă într-o zi pe bunica de ce nu se duc acolo măcar vara
– iarna motivau dormitul în bucătărie din cauza economiei de
încălzire – bunica-i răspunse că numai asta le mai lipsea acu’,
să doarmă în Rusia...
Povestea de care-mi amintesc începe cu soarta
nefericită a sticluțelor de colonie din salonul bunicilor. Pe
frumosul bufet de-acolo, acoperit cu o seamă de macrameuri
scrobite și cu bibelouri de tot felul, se aflau, de când
cunoșteam „inventarulˮ acestui ceremonios – fără ceremonii
salon al neuitaților mei bunici, și două sticluțe măricele, de
cristal, pline cu apă de colonie; odicolonurile bunicii, a căror
mirosuri fermecate le puteai doar ghici, căci nimeni nu
îndrăznea să se atingă de aceste rarități, darmite să le
deșurubeze dopurile crescute parcă din ele, ca să le miroasă
conținutul... Măcar să le miroasă, căci de folosit... mai va...
„Istoriaˮ învăluia cu un văl misterios aceste două sticluțe de
cristal, cu o impunătoare sobrietate; „istoriaˮ originii lor –
29

probabil că bunicul i le făcuse cadou, odată, de mult, bunicii –

precum și „istoriaˮ vremii de când ele existau acolo, în salon,
cu... „status de tabuˮ... Mișcate doar, cu deosebită atenție,
atunci când praful – care nu prea apuca să-și arate existența în
casa bunicii, dar era presupus – era șters. Lucitoare,
sclipitoare, adorate și neîntinate, sticluțele de neprețuit ale
bunicii.
Dar așa cum nu există nimic veșnic, chiar când nu
vrem să ne gândim la acest lucru, veni și vremea tragicului
sfârșit al celor două rarități atât de păstrate din salonul
bunicilor.
După cum unele neamuri au obiceiul să mănânce tot
ce se mișcă, rușii obișnuiesc să bea tot ce-i lichid și are tărie...
Câtă tărie or fi avut odicolonurile bunicii, n-am de unde să știu,
dar că aspectul lor „băubilˮ, gândind că-s făcute cu spirt și-s
aromate, probabil că l-au atras irezistibil pe maiorul rus care
locuia atunci în salonul-muzeu, și le-a făcut să curgă rapid pe
gâtlejul însetat de alcool, a fost un fapt consumat...
Așa-s profanate lucrurile sfinte! Fără nici un fel de
considerație pentru cei care suferă din cauza acestui
vandalism!
Zău că nu încerc să minimalizez durerea pe care-a
simțit-o atunci săraca bunica mea, descoperind „sacrilegiulˮ...
A plâns aproape o zi întreagă... De-abia a reușit, cu chiu cu
vai, bunicul, s-o facă să-și oprească lacrimile fierbinți.
„Ei, gata! – i-a zis. Ce poți face dacă ai de-a face cu
animale?ˮ
„Animalele n-ar fi băut odicolonieˮ..., constată încă
neliniștită bunica.
Maiorul rus cu pricina i-o fi băut bunicii apa de colonie,
probabil atunci când nu primea, după cum văzusem mai apoi
30

că i se aduce cu alimentele de la regiment, vodcă. Sticle de

vodcă însoțeau salamurile și cutiile de conserve pe care
ordonanța lui – Kucer îi zicea – i le aducea în cutii de carton, la
fiecare câteva zile. Și eu l-am văzut nu o dată pe maiorul ăla,
căruia-i purtam pică de când cu parfumurile bunicii, bând
vodcă dintr-o stacană de tablă, care mi se părea că-i mare cât
un butoi. O dădea peste cap cu un șluc fără să respire, până o
golea și-apoi, roșu ca un rac, mirosea îndelung o bucată de
pâine neagră, cazonă, după care mușca zgomotos dintr-un
castravete murat și plescăind scotea un „aaahˮ prelungit.... „Să
te îneci!ˮ, mă gândeam și mă făceam că nu-l văd, ca să nu mă
întrebe ce fac.
Într-o zi, nu știu dacă vrând s-o îmbuneze pe bunica
supărată, căci nu auzisem pe nimeni să fi spus că cineva ar fi
vorbit cu maiorul în legătură cu paguba ce i-o pricinuise, l-am
văzut în curte pe acesta, cu stacana lui plină de vodcă în mână
ducându-se spre ea și zicându-i:
„Babușka, văpite nimnoșka vodka. Haroșaia, cistaia
vodkaˮ1
Bunica i-a răspuns încruntată, pe limba lui, c-o rupea
nițel pe rusește:
„Ne haciu! Babușka vodka ne piot! Babușka odikolon
toje ne piot!ˮ2
Și fără să-i spună nici măcar „spasibaˮ3 i-a întors
maiorului spatele și a plecat. Maiorul a râs.
M-am simțit mândru atunci de felul cum Baba-Ita l-a
pus la punct pe maiorul ăla.

1 „Bunicuțo, bea puțină vodcă. E bună, e curată vodca” (rusește).
2 „Nu vreau! Bunicuța nu bea vodcă! Bunicuța nu bea nici odicolonie”
(rusește).
3 „Mulțumesc” (rusește).
31

Seara am auzit-o pe bunica povestindu-i bunicului

întâmplarea. A râs și el, firește altfel decât maiorul și i-a zis
bunicii:
„Bine i-ai făcut și bine i-ai zis!ˮ
„Păi nu?ˮ făcu bunica zâmbind satisfăcută. Se
răzbunase!
Bunicu-și continuă râsul, oprindu-se când m-am
apropiat și l-am întrebat:
„Zeida, de ce râzi?ˮ
Și mi-a răspuns:
„Bunica ta e o eroină! N-a vrut să bea vodcă de la
rușiˮ...
Apoi râse mai departe, cu mare poftă.
32

6. „Dugheanaˮ lui Zeida1

... Așa s-a născut o poveste... Fără Ileana
Cosânzeana și Făt Frumos sau pitici, zâne ori căpcăuni. O
poveste, sau bine spus, o povestire din viața mea. O povestire
pe care am alcătuit-o din neștearsa, îndepărtata amintire a
copilăriei mele. Din nou copilăria! Da, căci continui s-o văd,
visând cu ochii deschiși... O văd, retrăind astfel, cu plăcere,
întâmplări ale anilor care mi-au dăruit pentru totdeauna, fără
prihană, lumina de început a drumului labirintic ce se numește
– viața. Izvor nesecat, cu a cărui apă îmi mai dezmierd din
când în când sufletul, ca și cum mi-aș răcori obrajii încinși de
urcușuri, luând cu palmele lichidul dătător de viață și-i
stropesc, lăsând, cu plăcere, picăturile cristaline să se
prelingă, încet, încet, fără grabă... Parcă rugându-mă să nu se
termine...
Farmecul copilăriei! Nu pot și nici nu vreau să mă
eliberez de acest farmec!
Și dacă mă uit din nou acolo, și cu ochii și cu inima și
cu gândul, îl văd atât de des pe Zeida – bunicul meu. Bunicul
adorat, care-și păstrează în țesătura asta minunată a
farmecului copilăriei, locul lui. Locul lui, pentru mine.
Când eram de-acum elev de liceu și ieșeam de la
școală, în drum spre casă, aproape zilnic treceam pe la
prăvălioara lui Zeida. Ea se afla la intersecția de început a
străzilor Victoriei și Babadag. „Dugheanaˮ lui Zeida – cum o
numeau ai noștri, familia – era o cămăruță de vreo patru metri
pătrați, cu o ușă de intrare și cu un singur geam, care se găsea
la dreapta ușii; sub acest geam se afla masa joasă de lucru a

1 Bunic (idiș)
33

bunicului, peste care atârna un bec cu abajur-farfurie din tablă

vopsită în verde. Doar la apusul soarelui aprindea bunicul
becul de peste masa lui de lucru, folosind mai toată ziua
lumina zilei care pătrundea prin geamul din fața sa.
De pe scăunelul scund, cu picioare de lemn gros, cu
fund de sfoară împletită, și cu o pernuță uitată de vreme, pe
care ședea bunicul la masa lui de lucru, joasă și ea și
întotdeauna plină cu o mulțime de scule și obiecte a căror loc
sau „ordineˮ numai el le știa, de pe acest loc, Zeida vedea și
strada; de pe stradă putea fi și el văzut, aplecat peste pantoful
din mână sau de pe genunchii pe care punea scândurica de
lucru, calapodul și ... nu mai știu exact ce..., cu ciocanul în
cealaltă mână, și cu – printre altele – bucata de talpă pe care o
potrivea locului unde trebuia să fie lipită, cusută, țintuită... Mi
se pare că avea, lipite de buzele lui, destul de des, cuișoare de
lemn sau de metal, pregătite să fie bătute la locul și timpul
potrivit...
Aceasta era și așa o țin minte, neștearsă, imaginea
bunului-harnicului meu bunic trudind, o viață întreagă, până
aproape de ultima clipă a vieții sale, la masa lui de lucru.
Și... Mâinile bunicului! Degetele lui! Groase și negre și
pline de tăieturi, de crăpături... Degete veșnic înnegrite. Parcă
rămâneau așa și după ce Zeida le spăla acasă cu săpun și le
freca, zilnic, cu o periuță de dinți... Degete pe care el obișnuia
să le arate, la o conversație, răsfirându-le expozițional și
spunând, fără ascunsă mândrie: „Cu astea 10 degete mi-am
făcut viața!ˮ
Viața aceea, simplă, cinstită, plină de hărnicie a
bunicului, a fost pentru mine o pildă. Cunoscând-o destul de
bine, de aproape – pot spune – am trăit și sentimentul
compasiunii, știind că ea nu i-a adus prea multe bucurii...
34

Da, am simțit pentru bunicul meu o dragoste

deosebită, dragoste de copil față de părintele lui mai bătrân.
Căci, normal, eu l-am cunoscut mai bine pe Zeida, când avea
deja mustața albă și părul tuns scurt, tot alb. Cu ochelarii cu
rame groase, negre, pe nasul lui lat. Așa-l țin minte de-o viață.
Așa mi-e drag să-l văd mereu când îmi amintesc de el.
Neschimbat.
Când intram în prăvălioara lui Zeida, venind de la
școală, cu servieta în mână, el își ridica privirea spre mine și-
mi spunea: „Ia-ți un scaun și șezi lângă Zeidaˮ. Îl ascultam și
mă așezam lângă el, privind cum ținea uneori cu mâna, strâns
în palmă, mânerul sulei cu acul arcuit, pe care-l înfigea în talpa
sau pielea pantofului, apoi, trăgea cu putere în sus sfoara și o
întindea cu o asemenea dexteritate, de parcă ar fi fost un
contrabasist care-și ridică arcușul de pe coardele deja atinse
ale instrumentului, lăsând sunetul lor să vibreze... Parcă
auzeam un „zzzmmmˮ al sfoarei, ca un sunet muzical...
- Pentru cine-s ghetele?
- Pentru cine? Pentru prietenul meu de la Niculițel.
Cine-și mai face azi ghete de comandă? El e obișnuit cu
ghetele mele de atâția ani. Le mai fac și copiilor lui. Îmi
plătește cu lemne pentru iarnă, știi doar... Mie asta îmi place
să fac mai mult, decât cârpăceala șcrabelor. Am avut doar
odată prăvălie de lux.
Și-apoi mă întreba, tot în continuare, ca și când ar mai
vorbi despre ghete:
- Ai adus azi vreo notă bună?
- Da. 5 la extemporalul de fizică.1

1 Nota 5 era nota cea mai mare în anii ’50.
35

- Bravo! Ei, să mai fie și la altele decât la compunere,

că ți-a spus doar maică-ta că scriitorii mor de foame...
Îl bucurau mult pe bunicul notele mele bune.
***
După vreun an de când terminasem liceul, deodată,

Zeida ne-a părăsit pentru totdeauna. Apucase încă, cu puțin
timp înainte, să despice și să stivuiască în magazia din curtea
casei unde locuiam și noi, lemnele pe care i le adusese
prietenul din Niculițel, pentru ghetele făcute întregii familii.
Doar cu vreo câteva zile mai înainte îl văzusem pe Zeida, cu
mânicile suflecate, cu toporul, barosul și pana de fier,
despicând butucii noduroși. Icnind, dar dovedind forță și voință
de om tânăr.
Așa a fost bunicul meu din partea mamei, a cărui
moarte m-a durut mult. Despre el am spus și o spun: „A trăit și
a murit în picioare! Așa cum trăiesc și mor copacii!ˮ
***
... Vă puteți închipui acum momentul când, după mulți

ani de la plecarea mea din România, stăteam pe stradă în fața
„dugheneiˮ bunicului, unde el lucrase atâta vreme și mă uitam
stăpânit de gânduri... Mai bine spus, mă uitam la ceea ce
fusese odată atelierul lui Zeida... Geamul și ușa erau acoperite
cu scânduri bătute în cuie. Pe o scurtătură de placaj era scris
cu negru: „De vânzareˮ. „De vânzareˮ!, am repetat în gând,
parcă încercând să înțeleg mai bine sensul celor scrise... „Cine
vinde?ˮ Și prin ceața acestor gânduri tâmpe, unită cu ceața
ochilor înlăcrimați, parcă simțul mirosului mă făcu să adulmec
36

ca... Da, ca atunci..., de mult..., mirosul acela specific al

atelierului bunicului... Avea prăvălioara aceasta mirosul ei. Îl țin
minte. Așa cum țineam minte odată mirosul casei străbunicii,
baba Sura, miros de busuioc. Acum, în fața prăvăliei bunicului,
părăsită de demult, simțeam mirosul cămăruții aceleea. Îl
simțeam cu adevărat! Totdeauna îmi plăcea să-l simt când
veneam să-l văd pe Zeida. Când ședeam lângă el urmărindu-i
mâinile care făureau pantofi, ghete, sandale... Sau reparau, ca
un vrăjitor care învie morții, încălțămintea ruptă, roasă,
zdrelită... Mirosul acela de pap, lac, spirt de naturat, amestecat
cu mirosul de cauciuc, de talpă pentru pingele, sau de piele
tăbăcită... Și încă altele, care se combinau în amalgamul
olfactiv nu în întregime definit, care-mi ațâța izul acela iute-
plăcut de atelier de cizmărie. Iz plăcut mie, cu care eram mai
mult decât obișnuit, căci el era mirosul „de la Zeidaˮ. Parcă-l
simt aievea și acum, uitându-mă la prăvălioara asta, bătută cu
lemn... „De vânzareˮ. „O cumpăr!ˮ - mi-a fost primul gând.
Oricât de naivă ar fi această instinctivă gândire, să nu
vă mirați, dar m-am interesat cine e cel care vinde clădirea
veche, dărăpănată, în care se afla și fosta prăvălioară a
bunicului. Și l-am găsit. Am aflat de la el că vinde toată
clădirea, nefragmentată... Ei, atunci am renunțat.
... Și iată, din nou după ani, mă aflu din nou pe locul
unde fusese odată... Oooo!
Acesta să fie locul?! Da, fără îndoială! Iată, aici era
începutul străzilor Victoriei și Babadag... Aici, la mijloc, la
intersecție, era biblioteca „Maxim Gorkiˮ...Iar aici fusese
prăvălia bunicului. Și acum... Doamne, cum și-a schimbat locul
acesta înfățișarea! Un bloc! Prăvălii!... Du-te și găsește, du-te
și ghicește unde o fi fost odată, când trăia Zeida, când eu eram
copil – apoi adolescent, locul acela care-mi fusese atât de
37

drag... Cu miros de pap, de lac, de spirt de naturat, amestecat

cu mirosul de cauciuc, de talpă, de piele tăbăcită...
Am început să plâng. În mijlocul străzii, un om în toată
firea, un om bătrân, stă cu ochii pironiți pe niște ziduri pe care
nici nu le cunoaște și plânge! Lacrimi îi curg pe obraz!
Lacrimi... Șiroaie...
Multă vreme după acea zi, când n-am mai regăsit
prăvălia bunicului, mă urmărea obsesiv întrebarea: „De ce n-
am cumpărat-o atunci?...ˮ
Și-acum, răscolind prin torba parcă fără fund a vieții,

iată, am regăsit în amintire, acea întrebare naivă (?); și-am
întregit-o: „Pentru ce s-o fi cumpărat?ˮ...
Am lăsat această întrebare deschisă...
Dar, am scris... Așa s-a născut această poveste, fără
Ileana Cosânzeana și fără... Sau mai bine spus, această
nouă/veche povestire din viața mea... Din „veșnicaˮ mea
copilărie... Cu farmecul ei de care – v-am spus – nu pot, sau
nu vreau să mă despart...
38

8. Usturoiul lui Nicu

Nicu a fost unul din colegii mei de școală primară, de
care eram legat prin anii copilăriei noastre de după război.
Locuiam nu departe unul de celălalt, în apropiera mahalalei
lipovenești din partea nordică a orașului, pe unde treceam
aproape zilnic în vacanțe, în drum spre lacul Ciuperca sau la
Tabără. Legătura noastră de prietenie a continuat și după
terminarea școlii elementare, când – nu rețin exact din ce
cauză – nu am mai fost împreună cu Nicu în aceeași clasă.
Nicu mai avea un frate mai mic decât el, cred că-l
chema Titi, pe care nu-l prea luam în seamă, că se smiorcăia
tot timpul și-i curgeau mucii din nas fără să-i pese. Ca și fratele
lui mai mare, Titi avea nasul lung. Era un semn vizibil al
familiei lui, căci și părinții aveau nasuri acviline, lucru pe care-l
sesizasem și, vedeți, îl țin minte pînă acum… Căci de la
început m-a preocupat acest lucru… Mă întrebam de ce evreii
au nasuri lungi. Nicu și ai lui erau greci. Deci– mă gândeam –
și evreii și grecii au nasul lung. Asta mă mai liniștea…
Familia lui era o familie de oameni simpli, comunicativi
și muncitori, de care mă simțeam legat ca și de Nicu, cu
respect și afecțiune sinceră. Știam că și părinții lui mă
simpatizează, că vorbeau cu mine frumos, cu căldură și cu
zâmbetul pe buze. Mama lui era casnică și tot timpul când
veneam la ei o găseam trebăluind, cu șorțul legat în jurul
coapselor și cu baticul triunghiular nelipsit de pe creștet…
Parcă o văd! Trebăluia, în casă, în curte, de parcă avea de
îngrijit o familie de nu știu câți copii și nu doar, cu totul, doi…
Tatăl lui Nicu lucra la un siloz de cereale în apropierea portului.
Era un bărbat voinic, negricios, ars de soare, cu o mustață pe
sub care se vedea totdeauna un zâmbet. Căci era tare bonom.
39

Mă mângâia adesea pe cap când trecea pe lângă mine și mă

întreba, parcă vrând să afle ceva, despre „cineva”. „Ce faci,
Carolică”?
Curtea lor o țin minte, căci avea o formă deosebită de
toate celelalte curți de pe strada Victoriei, unde se afla. Gardul
de zăbrele nu înale, înfipte pe un parapet de piatră, era la
nivelul trotuarului străzii, iar după ce intrai pe poartă te aflai la
înălțimea unui dâmb care se desfășura în toată lățimea curții,
îngrădit de cele două garduri, de-o parte și de alta, ale
vecinilor; de pe dâmbulețul acesta, coborai cu ajutorul câtorva
trepte înguste, întărite de scânduri, în curtea propriu-zisă a
casei, care era construită la nivelul de jos. Și dâmbulețul și
curtea de jos erau acoperite de pământ galben-arămiu, fără
urmă de iarbă sau copaci, după cum era și pământul curții din
față, fără nimic pe el sau în el. În spatele casei, cu două
camere și o bucătărie – în care intrai direct – era o grădiniță de
zarzavat, în care nu intram niciodată, căci lângă gărduțul ei,
aproape de o portiță fără clanță, era legat un câine, de care-mi
era teamă.
Jocurile noastre din anii aceia erau jocurile copilăriei, a
copiilor săraci, care nu aveau jucării cumpărate de părinți în
prăvăliile din centru; ne mulțumeam cu bile colorate sau de
metal, cu țurca, cu praștia, mingi mici, zmee și tot felul de alte
lucruri inventate de noi… Dar ce ne atrăgea cel mai mult, mai
ales în zilele de vară, în vacanță – era mersul, pe șest uneori,
ca să nu ne lovim de împotrivirea părinților, – la scăldat, în
lacul Ciuperca. Acolo ni se mai îngăduia, căci erau mule locuri
în care apa nu era prea adâncă, nu ca la Dunăre, unde în
fiecare an se înecau câțiva copii. Pe mine părinții mă
preveniseră de acest pericol și mă speriaseră într-atât, încât
40

nici să mă las învățat să înot nu avusesem curaj. La acest

capitol am rămas copil ascultător toată viața…
Că eram obiectul bășcăliei colegilor mei atunci când
ne duceam cu toții la Ciuperca, nu mai vorbesc. Bășcălia lor
era și nu era usturătoare, căci eu le ofeream o recompensă
pentru lipsa mea dintre cei care se bălăceau zgomotos în apa
verzuie, plină de mormoloci și plante acvatice – rămâneam pe
mal și le păzeam hainele.
… Și uite așa mi-am amintit deunăzi despre o
întâmplare nostimă petrecută în urmă cu… greu de crezut,
peste șaizeci de ani, acolo, atât de departe, pe malul
Ciupercii… Parcă văd (și ce nu văd îmi imaginez) cum ne-am
dus vreo șase-opt puradei, în vara aceea, la scăldătoare… Ce,
numai Creangă a putut scrie despre așa ceva?... Toți în fugă
spre lac, săreau din pantaloni și chiuind își aruncau cămășile,
sărind în apa care-i înviora și mai mult, dându-se cu capul la
fund și lăsând să li se vadă picioarele „forfecând” deasupra
apei și câte și mai câte giumbușlucuri pe care cei care vin să
se scalde le știu sau le inventează pe loc… Eu, ca de obicei,
strâng straiele aruncate alandala, le împerechez după
memorie ce cui aparține și mă așez pe o piatră mai mare
chiuind și eu, ca și când aș fi cu ei, în apă… „Iuhu-hu”!...
Vă povestesc, că mi-am amintit acum de Nicu și de
întâmplarea aceea de la scăldătoare. Cu el, cam de la
plecarea mea din Tulcea, nu-mi amintesc să mă mai fi văzut.
Și de câte ori veneam în oraș, ani și ani, am aflat de la câțiva
colegi care-i spuneau că mă aflu acolo, că Nicu n-a ținut prea
mult să se vadă cu mine. Sincer, nu știu de ce. Cam în urmă
cu vreo trei-patru ani, am aflat că s-a prăpădit. Dumnezeu să-l
ierte!
41

În vara aceea, în ziua întâmplării pe care vreau să v-o

povestesc, înainte de a intra în apă, Nicu mi-a dat să-i țin ceva
pe care-l luase jos de pe gât. Un fel de medalion pe care mulți
copii, nu toți, în anii aceia îl purtau pe gât, agățat de un șnur
sau șiret. E vorba de un fel de săculeț pe care mamele noastre
îl confecționau din pânză, ca un pătrat sau dreptunghi, în care
unele puneau o bucățică de lemn cu camfor, iar altele, cele
mai multe, un cățel de usturoi. Erau anii când aceste leacuri
erau un „mijloc de profilaxie” pentru apărarea copiilor de
anumite boli. Care era atunci, în vara aceea, boala sau
epidemia răspândită, nu vă pot spune, dar aceste metode
profilactice nu ne deranjau pe noi copiii, mai ales că atunci, cu
zeci de ani în urmă, copiii erau mai ascultători decât cei de
azi…
- Pune-o în buzunărașul de la cămașa aia, cu
pătrățele, mi-a spus atunci Nicu, dându-mi „medalionul”, ca să
nu se ude.
L-am pus peste cămașă, negăsind buzunărașul de
care-mi spusese Nicu.
În timpul zbenguielii lor în apă, un alt coleg,
împroșcând apa de pe el ca un câine care-și scutură blana,
ieși din lac și începu să urle:
- Mi-e foame! Mor de foame!
Nu știu cum, în grămada de lucruri adunate pe care eu
le supravegheam, și-a găsit torbița din pânză aspră și și-a scos
un sandviș împachetat în hârtie de ziar.
- Vrei și tu?, m-a întrebat despachetându-și cele două
felii de pâine neagră cu ceva alb înăuntru.
- Ce ai?
- Pâine cu slănină.
- E bună, mă.
42

- Știu.
Dovedind chiar că era tare flămând, băiatul a mușcat
vârtos din sandvișul cu slănină.
- Mmmm! E bună, măi! Dacă aveam și un cățel de
usturoi, era și mai și…
Și-atunci, mestecând cu ambele fălci, cel cu sandvișul
își opri privirea pe hainele lui Nicu. Văzu pe cămașa lui
pătrățele de pânză cu șiret negru.
- Al cui e „medalionul”?
- Al lui Nicu.
- Ce-o fi având înăuntru? Că dacă are usturoi, sunt
salvat…
- Să nu…
- Taci. Tu să nu…
Pe scurt, nu știu cum, nu știu când, ăla a scos un
briceag, a tăiat tivul de la pânza pătrățelului – nu înainte de a-l
mirosi – și a scos de-acolo un cățel pricăjit de usturoi.
- Ei, nu-i cine știe ce, dar merge…
- Să nu…
- Taci. Tu să nu…
Și l-a aruncat în gură mestecându-l zgomotos cu
fălcile, îndesând încă o îmbucătură din sanvișul cu slănină.
-Ți-am spus că… că slănina merge usturoi…
Mmmm…
- Da’...
- Nici un da. N-ai văzut, n-ai auzit…
Ce să vă spun? Am fost laș. Nu i-am povestit nimic lui
Nicu. Mai mult chiar, simțindu-mă pe undeva cu musca pe
căciulă, am căutat mai bine și am găsit buzunarul de la
cămașa lui. Am luat pătrățelul de pânză golit, cu șnurul negru
43

și l-am băgat în cămașa cu pătrățele a lui Nicu. Niciodată nu

mi-a spus Nicu nimic despre asta. Nu m-a întrebat nimic.
Da’ dacă mă gândesc bine, acum… Poate de asta să
nu fi vrut el, în toți anii când veneam la Tulcea, să se vadă cu
mine? O fi fost supărat că nu i-am păzit cum trebuie usturoiul?
Cum pot să știu…
Ceea ce știu este că am fost prieteni în copilărie și că
acum îmi pare rău că el nu mai e…
44

10. Grădina tinereții noastre

Lui Betty
Cișmigul a rămas pentru mine unul din locurile

îndrăgite ale Bucureștiului. Frumusețea acestei grădini, atât de
primitoare, din inima capitalei României, este principala calitate
care de multe generații i-a dat puterea vie de atracție a atâtor
vizitatori – milioane, cred – care trecând pe lângă acest
încântător spațiu, s-au simțit atrași de a intra, de a se plimba,
de a se recrea în cadrul lui feeric. Loc binecuvântat de Cel de
Sus prin generozitatea naturii și priceperea omului.
... Și mai ales, dacă te leagă de el și amintiri (la modul
firesc, fără exagerări nostalgice), din vremuri, hai să zicem,
încă nu apuse, ci doar trecute de... oho! – zeci de ani... Adică,
de pe la mijlocul secolului trecut, care era în mileniul trecut.
Totul – trecut... Ca și tinerețea noastră, normal, trecută.... Cu
amintiri frumoase legate și de acest loc, de această grădină cu
farmecul ei parcă veșnic... Grădina tinereții noastre; amândouă
cu frumusețile lor; care se întâlneau, se întregeau fericit, atunci
când iubirea ne făcea, întru început de drum, să ne simțim
fericiți. Frumusețea tinereții noastre e azi amintire...
Frumusețea grădinii tinereții noastre, reînnoită an de an prin
renașterea perpetuă a naturii, creează iluzia că nu se sfârșește
niciodată...
... Era în septembrie anul trecut. Intram cu pași înceți
pe poarta larg deschisă, de pe bulevardul Ragina Elisabeta,
vizavi de Prefectură... Pe aici – după cât îmi amintesc – intram
mai întotdeauna, trăind sentimentul – poate, într-adevăr, așa e
– că aceasta-i intrarea principală. Depinde din ce parte vii. De
peste tot, însă, ești primit cu brațele deschise ale aleelor...
45

Să caut acum locul – locurile exacte unde ședeam

odată pe-o bancă, pe-o piatră, pe iarbă (o, uitasem! Pe iarbă
nu era permis!), mi se părea, după atâția ani, după atâta noian
de vreme – cum se spune – o copilărie; și la vârsta mea, cu
toate că – tot după cum se spune – ne apropiem din nou de
copilărie, în realitate (hai să fim serioși!) – e o misiune
imposibilă, cu care nu prea voaim să mă măsor... Mai ales că
și cealaltă jumătate a mea, făptașă la participare egală mai
totdeauna în cele trăite de-o viață, împreună, nu era acum
lângă mine. Rămăsese acasă, în Israel, din motive prozaice de
... „să fim sănătoși!ˮ... Dar de atunci, de atunci, din anii tinereții
noastre, când ne-am cunoscut și apoi, slavă Domnului, până
azi, așa cum a spus-o (repet, că-mi face plăcere!), am fost și
suntem împreună. Uneori, cu intermitențe scurte de timp, când,
ca și acum, geografic/fizic, n-am fost împreună. Accentuez –
doar fizic, căci sufeletește... Oho, iar mă las „pătatˮ de...
„șmalțˮ1...
Da, atunci, în anii tinereții noastre, începând cu
începutul frumos al lungului, uneori întortochiatului nostru
drum..., veneam nu o dată, împreună, aici... În grădina pe
care-o simțeam ca fiind o parte din noi... Și când, pe mâinile
noastre luceau de-acum inelele unirii, tot mai veneam aici.
Simțeam că în locul acesta, câteodată la lumina lunii văzută
printre frasinii pletoși, sau prin mai știu eu ce alți arbori, ori,
ziua, la umbra lor, în preajma lacului și uneori – poetic – lângă
Izvorul lui Eminescu, simțeam în continuare că aici, oricând, e
cel mai plăcut să-ți îmbini șoaptele iubirii cu șușuitul frunzelor
sau șopotul apei... Aici, în grădina fermecată a Cișmigiului.

1 șmalț - calificativ argou („slangˮ) pentru sentimentalism melodramatic.
46

Mi-am așezat, acum, septuagenarul – adică, pe sine –

pe un scaun din șirul de scaune alăturate și unite (parcă
sudate de timp!) din Cișmigiu, pufăind a ușurare și privind cu
interesul vizitatorului la ceea ce se petrece în jurul meu...
Animat, Cișmigiul, ca întotdeauna, mai ales la orele acestea,
când soarele începe să dea semne de oboseală... Și mai ales
când copacii încep, discret deocamdată, să-și schimbe culorile
straielor și să-și arunce – zburându-le prin aer de timpuriu –
frunzele ruginite ca petecele descusute dintr-un costum care
nu demult avea culoarea verde... Început de septembrie, plăcut
și relaxant, cu miresmele vântului plimbăreț...
O fetiță blondă, de vreo patru anișori, zburdă
depărtându-se de bunicuța ei, care ședea vizavi de mine,
fugind după niște porumbei ce culegeau cu cioculețele lor
fărâmituri de pe asfalt. E convinsă fetița, în goana ei cu
mânuțele întinse după gingașele făpturi zburătoare, că uite...
uite..., a și prins vreunu’, doi... Dar porumbeii agili, au zbughit-o
în stol, iar ea, fetița, a rămas cu mânuțele întinse, goale... Iată
însă un porumbel din tot stolul, unul singur, parcă vrând să
arate că lui nu-i e teamă de nimic, sau... doar așa..., rămâne
jos, privește cu căpșorul înclinat pe-o parte fetița din fața lui și-
apoi, cu pași hotărâți începe să meargă spre ea...
Fetița, surprinsă probabil de o asemenea „întorsăturăˮ,
face câţiva pași de-a-ndăratelea, apoi, speriată-speriată, fuge
spre bunicuța ei strigând pentru a fi salvată. „Bunicuță!
Bunicuță!ˮ
A râs bunica, îmbrățișându-și protector nepoțica; am
râs și eu, zău, era tare amuzant...
... Și de-odată, așa ca-n povești, am simțit parcă
apropierea unei „zâneˮ... Am închis ochii fermecat de acest
sentiment de... auto-hipnoză (există așa ceva?)... Nu
47

contează! Era plăcut!... Pe sub pleoapele coborâte am văzut-o

pe ea... Acolo, pe locul unde fetița fugise după porumbei... Și
ea fusese blondă, cu părul despletit, pe umeri, pe spate... Cu
obrajii bucălați, natural îmbujorați... Și eu – da, iată, mă văd și
pe mine – slab, fără să fac dietă, cu părul castaniu răvășit,
până peste fruntea lată... Frumoși eram, zău! Și eu și ea.
Purtam amândoi firesc frumusețea tinereții...
Am stat așa, cu ochii închiși, câteva minute, căci
aveam plăcere, escaladând treaz visul trecutului legat de acest
loc de vis... Izolându-mă, ireal de tot ce-i în jurul meu... Sau
parcă „inhalândˮ cu toată ființa, cu toate simțurile mele „aburiiˮ
imaginari ai trecutului... Care-mi cuprindeau gândirea... Care-
mi cuprindeau simțirea... Cu plăcere!
Am deschis ochii, simțind conștient că trebuie s-o fac,
ca să nu adorm... Și-am privit: se produsese totuși o
schimbare... „Zânaˮ cu bețișorul ei fermecat fusese – se pare –
fusese aici... Nu a fost doar o imaginație căutată în trecut... Ha!
Iată – pe scaunele din rândul de vizavi, acolo unde șezuseră
bunicuța, cu nepoțica ei, și pe încă două scaune, șed guralivi și
cu voie bună, patru „flăcăiˮ din generația mea. Nu poți, chiar
dacă ai vrea, să nu auzi discuția lor, căci ei o fac voit publică...
Vorbesc cu glasul tare și râd cu o poftă în care se simte ghesul
păhărelului... Să le fie de bine! Ce-mi pasă mie? Dar de auzit,
îi aud și mă amuz, deschis, de snoavele lor. De ce nu? Azi în
România e doar democrație...
- Hai noroc, Vasilică, și-ți doresc ca acu’ să te
îngroape pe tine a doua ta nevastă, ca să nu trebuie să te mai
însori încă odată! Să te scutești de cheltuieli. Ha, ha, ha.
- Păi da, ce crezi că m-a costat puțin? Nuntă-nuntă.
Așa i-o venit ei: nuntă și basta!
48

- De ce nu, mă? A mea nu s-a ambiționat s-o facem și

noi acu’ cu tămbălău? Nunta noastră de aur.
- Ei, asta-i mai dificil!
- De ce?
- Cum, de ce? De două ori cu aceeași mireasă? Să
repeți greșeala și să te mai și veselești? După 50 de ani?!
- Ha, ha, ha.
Am râs și eu. Și eu, mulțumesc lui Dumnezeu, am
făcut-o. Nunta de aur. Ei, nu cu „tămbălăuˮ! Cu copiii, cu
nepoții. Și cu ea, firește...
Grupul de vizavi, „cvartetulˮ, își continuă „showˮ-ul.
Unul împarte cu vârful briceagului bucățele de cârnat pe care-l
taie într-o farfurie de plastic, în timp ce altul toarnă în păhărele,
dintr-un termos, ceva care numai ceai sau cafea nu e, căci toți
înainte de beau, zic „norocˮ iar apoi - „fuuu! Arde până-n buric,
mă!...ˮ
- E de la țară. Curată, nebotezată.
- Se simte, mă!
- Se simte? Să te văd cum ai să te simți tu după
aceea?...
- De la unu’?
- Mai ia unu’. Hai, noroc! Finu-miu o face în casă.
- Când ne-o fi rău, să ne fie ca acu’! Noroc!
- Voi îl mai țineți minte pe Munteanu de la primărie?
Lucra la măsurători.
- Care Munteanu, mă? Că-s mulți muntenii aștia - și la
munte și la șes... Ioan?
- Nu, mă, Grigore. Stă aproape de Piața Unirii. Era și
el odată în gașca noastră. De mult nu mai e...
- A murit?
49

- Ce-ți veni, mă? Am spus că nu mai e demult în gașca

noastră. Nu-l mai văzusem demult. L-am văzut alaltăieri.
- Ia mai taie o bucățică de cârnat, mă, că trage la
țuică...
- Văd că Munteanu ăsta-ți face poftă de mâncare. Ha,
ha. Na! Să fii sănătos!
Ei, și ce-i cu nea Grigore ăsta, cu care te-ai văzut? Ce-
ai de povestit de el?
- Munteanu ăsta – a fost și a rămas un om de duh. Ne-
am amintit acu’, cum odată, când mergeam la bodegă... Erau
acolo, pe cheiul Dâmboviței...
- Da, da. Și ce-i cu el?
- El era tare galant, omu’ ăsta. Întotdeauna, zău. Avea
un obicei așa... de „grandaˮ..., știți – mână largă. Totdeauna
când plătea chelnerului, spunea cu glas tare..., așa... ca o
declarație parlamentară: „Păstrează restul!ˮ Cu glas tare și cu
un gest, așa... cu mâna peste cap... Ca s-audă și să vadă toți.
„Păstrează restul!ˮ Parcă arunca un milion... Ha, ha, ha.
Parcă-l văd...
- Păi zici că l-ai văzut...
- Nu, mă, vreau să spun parcă-l văd atunci, cu ani în
urmă...
- Și acum care-i povestea?
- Acu’... I-am adus aminte asta, și am mai vorbit așa...
de una, de alta... De bătrânețe...
- La ordinea zilei.
- Omu’ n-o duce rău, zice. Da’ tot cu... aici te doare,
aici așa, aici pe dincolo... Nu mai e ce-a fost...
- Ei, și care-i noutatea?
50

- La plecare, când ne-am strâns mâinile și am

constatat amândoi filozofic: „Principalul e să fim sănătoși!ˮ, ce
crezi că-mi spune Munteanu? „Băiete, păstrează restul!ˮ Ha?
- Au râs cu toții. Am râs și eu. „Cvartetulˮ s-a uitat la
mine și s-a oprit din râs. După o clipă, cel cu termosul m-a
întrebat:
- Vreți un păhărel?
- Nu. Mulțumesc!
M-am ridicat și am pornit-o încet spre ieșire. Simțind
că mă conduc cu privirile, am întors capul spre ei și i-am
salutat cu mâna, zicându-le:
-Păstrați restul!
-Bravo, bravo, a spus, aplaudându-mă „cvartetulˮ.
- Și matale, mi-a strigat cel cu țuica, ridicând termosul
în sus.
- ...și matale, completă cel cu cârnatul. Să păstrăm
restul, că mai avem nevoie de el...
... Cișmigiul... Grădina tinereții noastre... Frumoasă
grădină! Cu schimbările vieții...
51

12. Bătrâna cu fustă mini

din Tel Aviv
V-ați întrebat vreodată – dacă ați simțit acest lucru –

cum, la modul neașteptat, apar uneori în memoria noastră
imagini ale trecutului, chiar îndepărtat, cu o uimitoare
concretețe, fără nici o prealabilă pregătire sau aluzie? Eu m-
am întrebat, nu numai odată, dar, fiind leneș și neconsecvent
în această – să-i zicem – căutare, nu am găsit încă răspunsul
„științificˮ...
Asta nu înseamnă că nu continui să mă mir de acest
fenomen; după trecerea anilor, unele imagini persistă pe
ecranul memoriei; unele, chiar vii – există, reapar perceptibile
acum, aidoma celor care au fost odată...! Sau poate, uneori, cu
anumite schimbări...
În urmă cu câteva săptămâni, aflându-mă în autobuz,
pe Allenby, deodată, circulația s-a oprit la modul inexplicabil,
până ce, oamenii dinăuntru au început să se uite pe geam
afară și într-un vacarm general al glasurilor agitate și al
claxonării mașinilor oprite, a fost descoperită cauza „pkakˮ-
ului1: o femeie bătrână, cu multe pachete, într-o evidentă totală
nepăsare, merge pe mijlocul străzii printre mașini, motociclete,
biciclete și autobuze, fără a se grăbi să ajungă măcar pe
trotuar... Uitându-mă și eu pe geam – de necrezut! – am
recunoscut în femeia din centrul evenimentului, pe acea
femeie sărmană pe care-o știam din urmă cu zeci de ani și de-
a cărei existență uitasem cu totul... Iată o incredibilă încarnare

1 „Dop” de circulație (ebr.)
52

a ceva ce memoria a păstrat la modul cu totul și cu totul

independent de gândirea mea... O văd... ca atunci..., ca în
urmă cu zeci de ani...
... În primii ani ai venirii noastre în Israel, mai mult
decât cei care le-au urmat, prezența mea în centrul Tel
Avivului, cerută de ocupațiile mele, cu locurile de întâlniri, de
târguieli etc., era mult concentrată pe strada cu viața cea mai
tumultoasă de atunci, strada lungă care începea de la scuarul
Kikar Hamoșavot, până la malul mării, în vecinătatea vechii
Opere, având pe desfășurarea întinderii ei două puncte
cardinale de înaltă frecventare - Șuk Hacarmel și Kolnoa
(Cinematograful) Mograbi; da, e vorba de strada Allenby,
artera principală a Tel Avivului, zgomotoasă și aglomerată în
anii ’60 - ’80, care, cu timpul și-a pierdut mult din legendara ei
vitalitate, datorită mutării centrului de gravitație al orașului în
alte locuri...
Dar, și atunci, în urmă cu peste patru decenii, ca și
acum, pe mijlocul acestei străzi, oprind sau nu circulația
vehiculelor, trecea nepăsătoare aceeași femeie; cu un batic
negru, mic, pe cap, cu pachete de tot felul – în care Dumnezeu
știe ce ducea -, cu o bluza deschisă parcă provocativ pe piept,
sau din lipsă de nasturi, și cu o fustă neagră, mini, mini...,
lăsând să i se vadă pulpele dezvoltate..., cu picioarele încălțate
în sandale sumare... Aceeași femeie! Însoțită în trecerea ei
nepăsătoare, de comentariile sau indiferența pietonilor de pe
strada Allenby...
De necrezut! Socot că de o mulțime de ani nu-mi mai
apăruse în diversele derulări ale trecutului, figura acestei atât
de nefericite femei. Știam, căci mi se povestise atunci când o
văzusem pentru prima oară, că e o femeie singură – n-are pe
nimeni, e bătută de soartă și c-ar avea mintea rătăcită... Erau
53

și unii care știau a povesti chiar că ea a fost cândva prostituată

și că-și terminase „carieraˮ la modul acesta cumplit, ca o crudă
expresie a înăspririi soartei ei nemiloase. Sunt convins că
nimeni nu știa exact cine e această femeie – de unde e, ce e,
ce a fost. Căci nimeni, cred, nu s-o fi apropiat de ea să o
întrebe aceste lucruri. Sau poate că da?... Și atunci – dacă da
– de ce o lăsa El să trăiască (să-mi ierte Dumnezeu cuvântul!)
așa?! O văzusem destul de multe ori în anii aceia, pe Allenby.
Mi-e oarecum greu s-o descriu, căci niciodată n-am
privit-o mai de aproape; o zăream din autobuz, mergând nu
chiar ca la plimbare... Avea un corp care arăta oarecare
robustețe, purtând, în general, semnalmentele omului căruia
parcă nu-i păsa că e așa cum e... Preocupată, se pare, doar
de „traseulˮ ei... Părul negru, nu lung, acoperit de veșnicul mic
batic-voal, înnodat pe ceafă. Murdară, cu – câteodată – pete
negre de murdărie, pe față, pe mâini, pe picioare... Și cu fusta
mini, mini, care-ți atrăgea efectiv privirea... Să tot fi avut atunci
până pe la 40 de ani... Nu cred să mă fi întrebat vreodată în
toți anii de când nu o mai văzusem, ce s-o fi întâmplat cu ființa
aceasta. A existat, firește, făcându-și probabil „promenadeleˮ
pe Allenby, sau pe alte străzi ale Tel Avivului, dar eu nu o mai
văzusem. O, asta nu i-a schimbat cu nimic soarta! Din păcate,
nu!
Iat-o acum, pe Allenby, printre mașini, mergând pe
același drum fără să-i pese de cineva, parcă în aceleași
vestminte... Mai ales, fusta aceea mini, mini... Aceeași?! După
40 de ani?! Și cea care o poartă..., e și nu e aceeași... E
neschimbată în constanta ei nenorocire... Dar e deacum o
femeie bătrână, bătrână... Cu părul rărit, alb, alb... peste care
parcă atârnă micul batic negru... Cu picioarele, cu pulpele
uscate și cred că, mai murdare ca în urmă cu ani, căci mi-e
54

greu să cred că cunosc gustul apei... Îmi amintesc că odată un

homeless mi-a spus că nu-și spală picioarele desculțe, ca de
departe să se creadă că e încălțat în pantofi negri...
... Și privesc din nou prin geamul autobuzului spre
femeia aceasta, bătrânica aceasta pe care o știu – nu o știu de
atâta vreme... E ea, aceeași, cu mini fusta... Pe obișnuitul ei
drum al rătăcirii printre mașini, mergând fără să-i pese de
nimeni și fără ca nimănui să-i pese de ea...
Doamne, de ce curmi vieți de oameni tineri și fericiți și
le prelungești într-atât viața chinuită a unor nefericiți? De ce nu
le curmi suferința? (Iartă-mi din nou întrebările, Doamne!)
Memoria mi-a fost, iată, surprinzător resuscitată de
această vie imagine a trecutului... Ea există încă...
55

15. Șapca mea gri cu picățele

Hainele sunt o parte absolut necesară existenței
omului, de când acesta a simțit nevoia să-și acopere
goliciunea. De la această fază de început, din urmă cu... oho!
O mulțime de ani... – câți, nu vă pot spune, pentru simplul
motiv că nu știu – omul a amplificat și înfrumusețat necesitatea
vestimentară a existenței sale, ajungând la o imensitate
nesfârșită de forme ale straielor care-i îmbracă trupul. Și iar nu
știu, dacă e cineva care ne poate spune numărul exact al
acestor forme... Cred că nimeni, niciodată nu s-a ocupat de o
asemnea imposibilă statistică... Așadar, multe, nenumărate
veșminte, făcute pentru simplă necesitate, sau pentru modă,
sau pentru lux.
În ce categorie să-mi găsesc apartenența? Apreciez
că, dintotdeauna eu nu am depășit cu mult faza strictei
necesități, combinând fără ambiții și cu un minimum de bun-
gust. După ce părinții au încetat s-o facă pentru mine, am
devenit independent și în hotărârile vestimentare, fără a vedea
în „sarcinaˮ alegerii acoperământului protector al corpului meu
o problemă vitală.
Ceea ce mă caracterizează, neconsiderând că sunt
„uniculˮ, este legătura nu numai trupească care simt că se
creează în decursul vremii între mine și o anumită
îmbrăcăminte pe care o port; adică, o agreez mai mult decât
pe altele. Consider că e un lucru absolut firesc. Câteodată,
această preferință depășește chiar și limitele vremii, în pofida
„cerințelorˮ modei. Ei și? Dacă gulerul cămășilor se poartă
acum bont și nu țuguiat ca cel al cămășii mele, pe care o
îmbrac de peste 10 ani și mă simt bine în ea, și e încă în bună
56

stare, să nu o mai îmbrac? Ce mă interesează pe mine moda?

Ce, sunt manechin? Moda!
Sunt atâtea domenii în care am rămas în urmă față de
rtimul modei și – slavă Domnului – trăiesc! Fiecare om trebuie
să-și păstreze ceea ce îi aparține personal și intrinsec, chiar
dacă, după anumite considerente actuale, cele păstrate ar fi
definite de alții ca fiind demodate.
De aici încep adesea și discuţiile cu jumătatea cealaltă
a ființei mele – cu ea, adică, cu nevastă-mea, să-mi fie
sănătoasă – care, în fond e și ea... demodată! Noi ne
aparținem reciproc de peste jumătate de secol; acest fapt nu e
un exemplu „clasicˮ de... demodare? Ea însă, fiind totuși
indiscutabil parte integrantă, cu drepturi și îndatoriri egală ca și
mine în această „cooperativăˮ, mă consideră pe mine, la
capitolul vestimentar, „old-mausemˮ... Fie!
Ce-i rău în asta? Că se adună prea multe haine vechi -
„alte shmatesˮ cum le zice ea – în dulapuri și casa începe să
arate ca un talcioc? Nici asta nu mă deranjează. În pofida
aparențelor, nu consider că acest lucru ar fi ceva desuet... Se
pare că și în scris am o anumită predilecție spre așa ceva...
Un bun amic, critic literar, complimentându-mă, a scos
în evidență această pasiune a mea pentru „vechituriˮ. Lui,
acest lucru i-a plăcut. Consoartei mele, nu. M-am obișnuit și cu
asta. În fond, cred că nevastă-mea are dreptate: sunt un tip
ireparabil de modă veche.
Dar, să nu mă las prins de retorica comentariilor care
pot fi nesfârșite pe această temă și, să încerc a mă concentra
pe un aspect care pentru mine exprimă legătura – hai să-i
zicem – sentimentală, a subsemnatului, cu un anumit obiect
vestimentar, de care mi-e greu să mă despart... Vă jur că nu e
o exagerare – în măsura în care ceva care mie mi se pare că e
57

normal, nu e, în conceptul altora, total anormal... Căci eu

consider, cu tot prozaismul pe care-l incumbă veșmântul lipsit
de viață pe care ni-l achiziționăm, că între el și individul-
proprietar, se poate crea și o legătură de natură sufletească.
„Îmi place – sau iubesc – haina aceasta, jacheta aceasta,
rochia aceastaˮ... nu sunt lucruri pe care nu le auzim; ele
exprimă plăcerea unora de a purta cu preferință anumite haine
din garderoba personală. Și în funcție de aceste simțăminte,
omul e fidel și în timp față de obiectul - „șicˮ...
Departe de a fi chiar nebunește „îndrăgostitˮ de un
anumit obiect vestimentar care-mi aparține, chiar când
glumesc spunând - „e între noi o legătură sentimentalăˮ, nu
exprim ceva total metaforic... Iată, de pildă – oh, până am
ajuns la ea, eu, cu parantezele mele!... – iată, șapca mea gri
cu picățele, ea e „personajulˮ principal a ceea ce vreau să vă
povestesc... Șapca aceasta este produsul... Am căutat pe
partea dinăuntru eticheta fabricii, dar de mulți ani ea nu mai
există... Nu fabrica. Eticheta. Poate și fabrica. Dar ce
importanță are?!...
Șapca mea gri cu picățele își are originea undeva într-
o țară europeană – nu mai țin minte care – de unde am
cumpărat-o în urmă cu – apreciez – zeci de ani, și pe care o
port și azi. Nu zilnic, din când în când, dar o mai port. Cu
plăcere. Iată, așadar, o legătură trainică între un om și
veșmântul ce-i acoperă creștetul. Legătură care nu-i justificată
doar de necesitatea protejării capului de intemperii, dar și –
sau mai ales – datorită plăcerii de a simți căldura prietenească
a materialului lânos, gri cu picățele negre și albastre și cu
cozoroc îngust și care, girată de vreme, a devenit o parte
integrantă a acestui om. Și-i șade bine cu ea! Da, mi s-a și
spus acest lucru de multe ori...
58

Ca atare, am făcut fotografii cu șapca aceasta pe cap,

am apărut cu ea într-un film și de nenumărate ori pe scenă. Pe
scenă, cu o adevărată predilecție atunci când interpretam (și
încă interpretez) un monolog al unui tată; monolog pe care l-
am spus, cred, de zeci de ori... Cu șapca gri cu picățele, pe
cap...
Ei, vă întreb – pot să mă despart de un asemenea
obiect vestimentar care-și trăiește viața însoțindu-mă cu atâta
atașament de atâta vreme? Ca un bun prieten! Fără să spună
nimic! Adică, într-un total consens cerebral cu mine.
Eu am îmbătrânit, și șapca mea a îmbătrânit cu mine.
Eu nu mai arăt cum arătam, și șapca mea nu mai arată nici ea
așa cum era când am pus-o prima oară pe cap și mi s-a spus:
„Îți șade bine!ˮ... Eu cred că și acum îmi șade... nu rău...
Oricum, nu pot, sau nu vreau să mă despart de ea. Și ca să fiu
obiectiv, sau subiectiv – nu-mi pasă! – are șapca asta, în afara
calităților vizuale, cam nasolite de timp..., ceva care mie îmi
este bine cunoscut, ceva în plus; și despre acest „plusˮ vreau
să aflați și dumneavoastră. Pe scurt.
Purtând – așa cum v-am spus – atât de des șapca
mea pe scenă, iar eu fiind machiat și pe frunte cu fon de ten,
partea interioară a cozorocului șepcii a prins culoarea
cărămizie a machiajului. Oricâte încercări s-au făcut de a se
scoate vopseaua intrată în materialul șepcii, cu tot felul de
detergenți și mai știu eu ce, ea a rămas acolo impregnată
parcă pentru totdeauna... Așa a trebuit să fie! Parcă pentru ca
să-mi amintesc, să nu uit, teatrul...
Se pare că pentru acest „cevaˮ primit de la șapca
mea, ea și-a câștigat în plus afecțiunea mea. Da, ea mai abitir
ca mine s-a ambiționat și nu a lăsat să fie șters teatrul din ea!
59

Dați-mi voie să cred că a făcut-o pentru mine! Poveste de

dragoste, nu? Dacă vreți, n-am nimic contra!
... O mai port, zău, cu drag... Cu toate că-i veche, cu
urme de machiaj și cozorocul e puțin șui... Șapca mea gri cu
picățele, cu stagiu... Stagiul... nostru... Comun...
Nu e ea o parte din mine?
60

Etajul 13

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Etajul 13

Încărcat de

Drepturi de autor:

Carol Feldman Etajul 13

cu milioane de dolari, atât de solicitate de cumpărătorii

– că el se pricepea în afaceri... Simțea câteodată o strangulare

luminii roșii de la etajul 13 o făcu și pe ea, cu un ușor zâmbet

Mama ei fusese tare superstițioasă. N-o lăsa niciodată

Când tata plecase, ea era în clasa a doua. Și după

depărtată, un văr de-al doilea al mamei, dar el o ajută și cu

Între casa ei și noile blocuri, se întindea o potecă

muzicant nou venit probabil din țara lui Ceaikovsky. I se părea

În bufetul universității aproape că nu era nimeni. Se

simțea după o noapte nedormită. Avusese o noapte grea,

- Știu eu?... Nu știu cum s-o fac. Am să mă gândesc.

Nu-i venea să creadă când se uita în calendar: vinerea

bată tare. De ce trebuie ea de-acum să?... De ce? I se păru

... Iar avea sentimentul acela ciudat că timpul nu trece,

nu numai privirea i se dereglă în aceste momente când,

super și nu vreau s-o las pe bunica – scuză-mă – totuși cu un

Ea se opri în fața lui. El se opri din cântat. Ea-i aruncă în cutia

3. Florile ieftine de pe starda

Tot felul de înnoiri de decor abundă pe stradă, prăvălii

glas răgușit strigă, auzită fiind când te afli aproape de ea:

- Ce-i asta?! De unde să-ți dau restu’? N-ai bani

- Nu știu ce-ți veni! Ai zăpăcit o sărmană femeie care-

Am zâmbit mulțumit de „comunicatulˮ șoferului,

Au fost unii care au râs. Unii au încercat chiar să

5. Bunica n-a vrut vodcă

înalte, am petrecut așadar aici anii frumoși ai copilăriei mele;

de ea, arhitecta și păzitoarea acestui „sanctuarˮ al iubiților mei

probabil că bunicul i le făcuse cadou, odată, de mult, bunicii –

că i se aduce cu alimentele de la regiment, vodcă. Sticle de

Seara am auzit-o pe bunica povestindu-i bunicului

6. „Dugheanaˮ lui Zeida1

bunicului, peste care atârna un bec cu abajur-farfurie din tablă

Da, am simțit pentru bunicul meu o dragoste

- Bravo! Ei, să mai fie și la altele decât la compunere,

După vreun an de când terminasem liceul, deodată,

... Vă puteți închipui acum momentul când, după mulți

ca... Da, ca atunci..., de mult..., mirosul acela specific al

drag... Cu miros de pap, de lac, de spirt de naturat, amestecat

Și-acum, răscolind prin torba parcă fără fund a vieții,

8. Usturoiul lui Nicu

Mă mângâia adesea pe cap când trecea pe lângă mine și mă

nici să mă las învățat să înot nu avusesem curaj. La acest

În vara aceea, în ziua întâmplării pe care vreau să v-o

și l-am băgat în cămașa cu pătrățele a lui Nicu. Niciodată nu

10. Grădina tinereții noastre

Cișmigul a rămas pentru mine unul din locurile

Să caut acum locul – locurile exacte unde ședeam

Mi-am așezat, acum, septuagenarul – adică, pe sine –

contează! Era plăcut!... Pe sub pleoapele coborâte am văzut-o

- De ce nu, mă? A mea nu s-a ambiționat s-o facem și

- Ce-ți veni, mă? Am spus că nu mai e demult în gașca

- La plecare, când ne-am strâns mâinile și am

12. Bătrâna cu fustă mini

V-ați întrebat vreodată – dacă ați simțit acest lucru –

a ceva ce memoria a păstrat la modul cu totul și cu totul

și unii care știau a povesti chiar că ea a fost cândva prostituată

greu să cred că cunosc gustul apei... Îmi amintesc că odată un

15. Șapca mea gri cu picățele

stare, să nu o mai îmbrac? Ce mă interesează pe mine moda?

normal, nu e, în conceptul altora, total anormal... Căci eu

Ca atare, am făcut fotografii cu șapca aceasta pe cap,

Dați-mi voie să cred că a făcut-o pentru mine! Poveste de

S-ar putea să vă placă și