Participarea României în al Doilea Război

Mondial

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, în decursul căreia Regatul României
a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul sub mandat
britanic, dar a cedat importante teritorii aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume
URSS, Ungaria și Bulgaria, odată cu venirea la putere a lui Ion Antonescu, România s-a aliat
oficial cu Puterile Axei în octombrie 1940 și - sub pretextul de a recupera teritoriile amputate
- intră în iunie 1941 în război de partea acestora împotriva URSS, care va duce armata
română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi. La data de 23 august 1944, armata
sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I decide
înlăturarea mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile
Unite. În urma refuzului Conducătorului Statului, Ion Antonescu, de a executa cerința regală
Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților, alături de
care a participat la luptele contra armatelor naziste. Pentru România participarea la cel de-al
Doilea Război Mondial s-a încheiat la semnarea Tratatului de pace de la Paris (1947) ca stat
învins, cu Basarabia, Nordul Bucovinei și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pierdute definitiv dar,
cu recuperarea Transilvaniei.

Inzestrarea Romaniei in razboi

Din studiile întocmite de Marele Stat Major la începutul lui 1934 asupra stării materialului
rezulta următoare situație privind echiparea armatei: existentul la în arme individuale
acoperea necesarul pentru 31 de divizii; în puști-mitralieră (13.240) - pentru 20 de divizii; în
mitraliere (13.587) - 37 de divizii; în tunuri de câmp (calibre 75 și 76,2 mm) - 22 divizii; în
obuziere (4 baterii a câte 4 piese pentru o divizie) - 10 divizii. Cu piesele de artilerie grea
aflate în serviciu se puteau constitui două divizioane de obuziere calibru 150 mm și alte
patru divizioane de tunuri cu țeavă lungă, calibru 120 mm.
Într-o situație dificilă se afla aviația militară, care la începutul anului 1934, dispunea de 9
avioane de recunoaștere, 101 de observație, 20 de legătură, 35 de vânătoare și 39 de
bombardament[5].
În anul 1939, înzestrarea armatei române se prezenta astfel: carabinele noi calibru 7,92 mm
(300.000 bucăți) acopereau doar 30% din necesar, iar mitralierele (3.500 bucăți) satisfăceau
70% din nevoile de dotare. În privința situației la materialul de artilerie, la obuziere, față de
nevoi, stabilite la 630 de piese, numai 248 de piese, calibrul 100 mm, erau noi; la artileria
grea de corp de armată, preconizată a fi înzestrată cu obuziere Skoda de 150 mm și tunuri
cu țeva lungă 105 mm, față de un necesar fixat la 222 obuziere și 183 de tunuri, existau 180
de obuziere și 72 de tunuri de fabricație nouă, restul fiind acoperit cu material vechi. Ca
mijloace antitanc, întreaga armată română dispunea de 24 de tunuri calibru 47 mm și 500 de
bucăți mine antitanc.