Modelul organizatoric al Aeronauticii Regale Române pentru participarea

la cel de-Al Doilea Război Mondial

INTRODUCERE – Începutul celui de al Doilea Război Mondial

Pe 23 august 1939  Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul

Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și
României între cele două puteri, URSS revendicând României, Bucovina de
Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată și împărțită conform pactului.
România, oficial, o țară neutră, a primit și adăpostit refugiații polonezi și, mai ales, a
transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina
până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile
românești de la Marea Neagră.

În iunie 1940, ca urmare a ultimului cuvânt dat de Uniunea Sovietică, România

a fost nevoită să evacueze și să cedeze, fără luptă, Basarabia și Bucovina de Nord, de
asemenea, și Ținutul Herța, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia,
și, anterior, nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei și administrației
române a fost însoțită de acțiuni antiromânești ale sovieticilor. Două treimi
din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente,
formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupația sovietică a desfășurat o campanie
de distrugere a ființei naționale românești prin deportări în masă și prin interzicerea
valorilor românești.

Instalat la 4 iulie 1940, guvernul Ion Gigurtu, pretextând o tentativă de a

câștiga bunăvoința Germaniei hitleriste, a introdus o legislație antisemită, în
concordanță cu propria sa ideologie fascistă și, după modelul german. El însă nu a
reușit să obțină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care
pierduseră Primul Război Mondial și care solicitau din ce în ce mai virulent
revizuirea granițelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile
Axei au forțat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona
respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi
deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7
septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul (două județe din partea
sudică a Dobrogei, Durostor și Caliacra) a fost cedat Bulgariei.

Din studiile întocmite de Marele Stat Major la începutul lui 1934 asupra
situației echipării armatei rezultau următoarele: existentul la în arme individuale
acoperea necesarul pentru 31 de divizii; în puști-mitralieră (13.240) - pentru 20 de
divizii; în mitraliere (13.587) - 37 de divizii; în tunuri de câmp (calibre 75 și 76,2 mm)
- 22 divizii; în obuziere (4 baterii a câte 4 piese pentru o divizie) - 10 divizii. Cu
piesele de artilerie grea aflate în serviciu se puteau constitui două divizioane de
obuziere calibru 150 mm și alte patru divizioane de tunuri cu țeavă lungă, calibru 120
mm.

Într-o situație dificilă se afla aviația militară, care la începutul anului 1934,
dispunea - în total, inclusiv aparatele defecte și în stare de reparație - de 9 avioane de
recunoaștere, 101 de observație, 20 de legătură, 35 de vânătoare și 39 de
bombardament.

Capitolul 1 – Modelul organizatoric realizat pentru intrarea

în razboi

Între anii 1941 şi 1945, aviaţia şi artileria antiaeriană române au participat la

toate campaniile purtate de armata română în cel de-al Doilea Război Mondial:
Frontul de Est (1941-1944), Apărarea Teritoriului Naţional (1941-1944), Frontul de
Vest (1944-1945). Tot în anii celui de-al Doilea Război Mondial, doamnele şi
domnişoarele românce cu brevet de aviator care au dorit să ia parte la efortul
românesc de război au fost încadrate într-o escadrilă sanitară care, având avioanele
vopsite în alb, a fost denumită de jurnalişti „Escadrila Albă”. Această subunitate
aeriană sanitară se înfiinţase în cadrul Aviaţiei civile, în iunie 1940, la sugestia
Marinei Ştirbey, care văzuse ceva asemănător în timpul unui raid aerian din 1936 în
zona Scandinaviei. Printre femeile pilot care au făcut parte din această escadrilă au
fost Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Duţescu şi Smaranda Brăescu.

Instrucțiunile 2100 şi alte acte normative emise în perioada octombrie 1940

iunie 1941 oferă imaginea relativ exactă a modelului organizatoric al Aeronauticii
Române realizat pentru intrarea acesteia in război. Conținutul modelului
organizatoric realizat viza intre altele:

1) S-au prevăzut două organe centrale de conducere superioară, subordonate

Subsecretariatului de Stat al Aerului: Statul Major al Aerului, care făcea parte din
Marele Stat Major al Armatei, cu scopul de a asigura „pregătirea de război a forțelor
aeriene şi a apărării antiaeriene", funcționând ca „organ de concepție, conducere şi
dotare" a Aeronauticii; Secretariatul General, care era organ de conducere superioară
tehnică şi administrativă a Aeronauticii;

2) S-au prevăzut două organe superioare de comandament, control, îndrumare

şi supraveghere a pregătirii de război: Comandamentul Forțelor Aeriene pentru
aviație, aerostație și geniu aeronautic; Comandamentul Apărării Antiaeriene pentru
apărarea antiaeriană, atât a armatelor terestre cât şi a teritoriului; (Anexa nr. 1/4.3.)

3) Învățământul în Aeronautică era coordonat şi condus de Comandamentul

Școli şi Centre de Instrucție de Aeronautică, care pentru apărarea antiaeriană
subordona Centrul de Instrucţie al Apărării Antiaeriene, cel dintâi în strânsă legătură
şi cu Secretariatul General.

4) S-a prevăzut, ca şi anterior, împărțirea teritoriului naţional în trei zone,

numite Regiuni Aeriene. (Anexa nr. 1/4.4.) Regiunile Aeriene constituiau structuri
exterioare, de bază, prin care se realiza comandamentul şi administrația tuturor
unităților şi formațiunilor de aviație, aerostaţie şi apărare antiaeriană aflate pe
teritoriul lor, cu excepția învățământului din Școli. În cadrul lor se asigura: a)
instrucţia aviației şi aerostației, instrucția apărării antiaeriene, cunoaşterea reciprocă
și conlucrare între ele; b) pregătirea şi organizarea apărării antiaeriene a țării; c)
pregătirea teritoriului în vederea manevrei forţelor aeriene; d) mobilizarea
aeronauticii ş.a. Cu alte cuvinte, prin Regiunile Aeriene se realiza pregătirea de
război a aeronauticii, sub aspectele: administrativ, tehnic, sanitar etc. Regiunile
Aeriene se aflau in subordinea şi în relații directe cu Statul Major al Aerului şi
Secretariatul General.

5) Fortele aeriene au fost organizate pe categorii de aviaţie (vânătoare,

bombardament, informații) in cadrul Flotilelor de aviație, iar acestea pe 2-3 grupuri
de aviație, care la rândul lor, fiecare Grup, se compunea din 2-3 Escadrile de aviație.
(Anexa nr. 1/4.5.) Cât priveşte apărarea antiaeriană, aceasta includea Centrul de
Instrucţie al Apărării Antiaeriene şi inițial, 6 Grupări de Apărare Antiaeriană,
cuprinzând fiecare Grupare (= Regiment) câte 4 Grupuri (= Divizioane) de artilerie
antiaeriană, baterii de pândă teritorială, precum şi Baza tehnică a Grupării (Anexa nr.
1/4.6.).

Flotila de aviație, se prezenta, în timp de pace, ca organ de execuție a pregătirii

de război a tuturor unităților şi formațiunilor din compunerea sa, iar în timp de
război ca organ de execuție a operațiilor aeriene ordonate şi se putea disloca, cu sau
fără toate unitățile sale, in zona destinată prin planul de mobilizare. Subliniem
actualitatea acestui aspect, care a permis, în diverse faze ale campaniilor din anii
1941-1944, o mare mobilitate a forțelor aeriene luptătoare, precum şi regruparea mai
eficientă a acestora (după tipurile de aviaţie şi avioane). Flotilelor de aviație li s-au
subordonat câte o Bază Aeriană, structură de sine stătătoare, care avea în sarcina sa
intreaga funcționare tehnică şi administrativă atât a unităților Flotilei, cât şi a
serviciilor sau formațiunilor de servicii aflate în compunerea Bazei Aeriene.

Această organizare in cadrul Flotilei de aviație s-a dovedit benefică, cel puțin
sub următoarele aspecte: a) prin degrevarea comandantului de Flotilă de
atribuţiunile administrative directe, s-a lăsat acestuia tot timpul la dispoziție pentru a
se ocupa de pregătirea de război: instrucție, mobilizare, organizare, dotare,
disciplină; b) atât în perioada de instrucție, la pace, cât şi la mobilizare, deplasarea
unităților Flotilei pe diverse terenuri a sporit in rapiditate, eşalonul volant nu a mai
depins in principiu de logistica propriului teren de bază. Acest ultim aspect, care se
prezintă şi astăzi actual, s-a derulat uneori defectuos, mai ales în perioada operațiilor
aeriene in stepele îndepărtate ale Rusiei, la Cotul Donului, Stalingrad şi Kuban,
datorită condițiilor grele de teren şi aprovizionărilor la distanțe foarte mari.

De remarcat este faptul că s-a păstrat împărțirea unităților de aviație în două

eşaloane, corespunzător felului lor de mişcare, respectiv în aer şi pe pământ, şi
anume: a) eşalonul zburător sau volant, care cuprindea echipajele şi avioanele, sub
comanda comandantului de unitate; b) eşalonul rulant, sub comanda ofițerului
mecanic al unității, care cuprindea intregul personal tehnic şi administrativ, precum
şi mijloacele aferente (maşini, ateliere etc.).

Capitolul 2 – Reorganizarea Aeronauticii romane in perioada

1940-1941

Rapturile teritoriale din anul 1940 au redus efectivele mobilizate ale

Aeronauticii cu circa 25%. La 1 noiembrie 1940 când s-a trecut la reorganizare,
efectivul disponibil pentru mobilizare prezenta o reducere de circa 35%. Ca urmare,
soluția rezolvării acestui deficit a fost revizuirea încadrării organice a tuturor
structurilor funcționale. Sprijinul acordat în acest sens de către Misiunea Militară
Germană în România a fost important.

Structura organică a tuturor categoriilor de aviație a suferit modificări, după

modelul german, care au permis: a) un grad ridicat de operativitate şi eficiență în
acțiunile de luptă; b) un spor de personal la toate nivelele: patrula, celula de luptă,
escadrila, grupul, flotila.

Pe categorii de aviație, situația acestor schimbări în structurile operative

organice se prezenta astfel:

1) Aviația de vânătoare: a) celula de luptă: 2 avioane, ca în aviația germană, în

loc de 3 ca până atunci; b) escadrila era considerată în continuare ,,unitatea tehnică
de luptă"; i s-a redus efectivul în trupă cu 60%; mobilitatea escadrilei a sporit prin
celulele de luptă cu 2 avioane; c) grupul: considerat unitatea tactică şi administrativă
în război", a primit o încadrare sporită, corespunzătoare misiunilor sale (de cele mai
multe ori independente, altele decât ale flotilei); d) flotila: unitatea de luptă aeriană,
capabilă de misiuni complexe (vânătoare liberă. însoțirea aviației de bombardament,
atac la sol etc.), de regulă, cu 4 escadrile şi 2 grupuri.

Aşadar, la aviația de vânătoare, cea mai mică unitate organică de luptă - celula
(unitate de luptă indivizibilă"), cuprindea două avioane: capul celulei, care executa
atacul, şi coechipierul, care ii proteja spatele împotriva atacului inamic, sau invers:
capul celulei asigura acoperirea când coechipierul ataca. Două celule alcătuiau
patrula, considerată formația de bază a aviației de vânătoare în lupta aeriană. Două-
trei patrule alcătuiau escadrila de aviație de vânătoare.
 Specialiştii de astăzi în domeniu remarcă pe drept: „Această formulă
organizatorică s-a dovedit a fi superioară tuturor celor anterioare. Ea a rămas şi în
prezent neschimbată, atât în aviația de vânătoare, cât şi în cea de vânătoare-
bombardament". În epocă, încadrarea aviației de vânătoare (3 flotile, 9 grupuri, 18
escadrile) a permis: un spor de 17 ofițeri, 33 subofițeri, 18 maiştri şi o reducere de 306
oameni trupă.

2) Aviația de bombardament: a) celula de luptă: 2-4 avioane, în raport cu

tonajul de bombe reclamat de fiecare misiune şi obiectiv de bombardament în parte;
b) escadrila: ca „unitate tehnică de luptă" a sporit în mobilitate şi încadrare „întărită",
cu ofițeri, subofițeri, maiştri; i s-a redus efectivul trupei cu 55%; c) grupul: a rămas in
continuare ,,unitate tactică, tehnică şi administrativă" de bază în cadrul flotilei, de
regulă, cu 2 escadrile; d) flotila: a căpătat o încadrare corespunzătoare misiunii sale
de a conduce acțiunea grupurilor, atât în zbor cât şi la sol, funcționând, de regulă, cu
2 grupuri şi 4 escadrile.

Încadrarea prevăzută pentru 3 flotile, 7 comenzi de grupuri şi 15 escadrile a

permis un spor de 31 ofițeri, 17 subofițeri şi 76 maiștri; efectivele trupei au fost reduse
cu 596 oameni.

3) Aviația de recunoaştere: a) celula de luptă: echipajul avionului; b) escadrila:

unitate tactică, tehnică, administrativă de bază. Încadrarea prevăzută pentru acelaşi
număr de escadrile (4) în noile condiții organizatorice a realizat un spor de 24 ofițeri,
24 maiştri, operându-se o reducere de 12 subofițeri şi 184 oameni trupă.

4) Aviația de observație: a) celula de luptă: echipajul avionului; b) escadrila:

unitatea tactică, tehnică și administrativă; cu o reducere substanțială a categoriilor de
personal. Pentru acelaşi număr de escadrile, efectivele au scăzut cu 36 ofițeri, 24
subofițeri, 12 maiştri şi 576 oameni trupa.

Măsura reducerii personalului la această categorie de aviație, care a operat în

câmpul tactic in sprijinul trupelor terestre proprii, a prezentat importante neajunsuri,
amplificate de existenţa unor aparate de zbor uzate moral şi fizic.

Precizăm că prin reorganizarea din perioada octombrie 1940 - iunie 1941, cele
12 comandamente de aeronautică existente la Corpurile de Armată au fost
desființate, menținându-se, doar la Armate, sub denumirea de Comandamentul Aero
3 şi 4 Armată: acestea subordonau aviația de observație, de legătură, de transport,
eventual de recunoaştere, precum şi artileria antiaeriană afectată Armatelor.

5) Aviația de legătură: a) celula organică: echipajul avionului; b) escadrila:

unitate tehnică şi administrativă, cu întrebuinţare pe secţii (3 avioane), repartizate
Comandamentelor Aero Armată şi aflate pe terenurile de aviație aparținând
diferitelor escadrile şi grupuri de aviație. Pentru aceleaşi 6 escadrile de legătură s-a
realizat prin noua organizare, un spor de 6 subofițeri şi o reducere de 6 maiştri şi 174
oameni trupă.

6) Hidroaviația: a) celula de luptă: echipajul avionului; b) escadrila: unitate

tactică, tehnică şi administrativă, cu misiuni multiple, rezultate şi din materialul
volant disponibil: recunoaşterea in larg (hidroinformații) sau patrule de coastă
(hidropatrulare).

7) Aerostația: Structurile (compania aerostație, secția baloane) au rămas în

principiu acelaşi; s-a constituit doar o comandă de batalion aerostație spre a se
coordona asigurarea observării aeriene din balon pe frontul unei Regiuni Aeriene,
precum şi a pune la dispoziția comandantului Comandamentului Aero Armată un
consilier tehnic de aerostație.

Cu aceste structuri organice Aeronautica română a intrat în campania anului

1941. Pregătirea lor temeinică pentru război s-a făcut în prima parte a anului 1941,
îndeosebi în perioada aprilie - iunie, când unitățile de aeronautică au fost dislocate,
fără a se decreta mobilizarea pe zona de operații din Moldova (Roman, Focşani,
Buzău etc.)

CAPITOLUL 3 – Alte modificari în organizare pe parcursul

războiului

  Până la sfârşitul anului 1941 au fost înființate o unitate de paraşutişti, şase

zone de apărare antiaeriană în Basarabia şi partea de nord a Bucovinei.

În 1942: Regimentul 7 apărare antiaeriană, Regimentul transmisiuni aero,

Grupul aerotransport militar.

Şi-au schimbat denumirea: Comandamentul Forțelor Aeriene în

Comandamentul Forțelor Aeriene de Luptă, comandamentele 1, 2 şi 3 apărare
antiaeriană în brigăzile 1, 2 şi 3 apărare antiaeriană, Şcoala subofițeri naviganți şi
Centrul de perfecționare al aviației în Centrul militar de pilotaj.

În 1943, Comandamentul Apărării Antiaeriene s-a scindat în Comandamentul

Artileriei Antiaeriene şi în Comandamentul Apărării Pasive.

Conform Legii de organizare a Forțelor Armate din 1943, care a prevăzut

organizarea Aeronauticii pe principiul armelor combinate, au fost înființate Corpul 1
aerian, Grupul 8 asalt, Grupul „Stuka”, o escadrilă de vânătoare de noapte şi patru
regimente de artilerie antiaeriană.
 În 1944 au mai fost înființate un corp aerian, două escadre aeriene, un
regiment de apărare pasivă, Regimentul 10 artilerie antiaeriană etc.

La 23 august 1944, Aeronautica dispunea (în cadrul celor trei regiuni şi două
corpuri aeriene, al comandamentelor de artilerie antiaeriană şi apărare pasivă şi al
Brigăzii de geniu aeronautic) de 11 flotile cu 20 grupuri de aviație (71 escadrile), trei
batalioane de aerostație cu 10 companii, patru brigăzi de artilerie antiaeriană cu 10
regimente (40 divizioane cu 232 baterii), două regimente de transmisiuni aero, un
regiment de pionieri aero (15 batalioane cu 35 companii), un regiment de apărare
pasivă (două batalioane cu 11 companii), un batalion de paraşutişti, precum şi de
numeroase alte servicii de informare aeriană, organe tehnice pentru amenajări de
aerodromuri, formațiuni de balizaj şi construcții etc. În total, efectivele Aeronauticii
se ridicau la 74.000 de militari, iar numărul avioanelor la 1 639, din care 508 erau de
luptă şi 1.131 de şcoală şi antrenament.

La 25 octombrie 1944, Aeronautica era încadrată cu 1.291 ofițeri activi (10
generali, 43 colonei, 76 locotenent-colonei, 101 maiori, 411 căpitani, 323 locotenenți,
267 sublocotenenți).

În cadrul măsurilor restrictive impuse de Comisia Aliată de Control (partea

sovietică), până la 15 decembrie 1944 au fost desființate: Regiunea 2 aeriană, flotilele
2 informații şi 3 bombardament cu bazele respective, regimentele 6 şi 10 artilerie
antiaeriene. S-au transformat: Corpul 3 aerian în Regiunea 3 aeriană, flotilele 1, 2, 3
vânătoare, 1, 2 bombardament şi 1 informații în baze de aviație, Regimentul 2
aerotransmisiuni în Regimentul 1 aerotransmisiuni. Flotilele 3 informație, aerostație
şi hidroaviație s-au desființat, constituindu-se Baza specialități aeronautice.

Şcolile de toate categoriile s-au reorganizat în centre de instrucție de aviație şi

artilerie antiaeriană şi în Şcoala tehnică a Aeronauticii.

La 15 decembrie 1944 s-a înființat Comandamentul aviației, iar Batalionul de

paraşutişti a fost transformat în Batalionul 5 pază (desființat la 1 martie 1945).

La 20 decembrie 1944, Aeronautica dispunea pe front de Corpul 1 aerian,

două brigăzi de artilerie antiaeriană, iar în țară de Subsecretariatul de Stat al Aerului
cu Statul Major al Aerului, Comandamentul Aviației, Comandamentul Artileriei
Antiaeriene, Comandamentul Apărării Pasive, regiunile 1 şi 3 aeriene, Brigada de
geniu aeronautic etc.

La 1 ianuarie 1945 a fost constituit comandamentul Diviziei 1 artilerie

antiaeriană, care a fost trimis pe front.

În cadrul reorganizărilor din primăvara anului 1945, cerute tot de Comisia

Aliată de Control (partea sovietică), au fost desființate Comandamentul Aviației,
escadrele 1 şi 3 aeriene, regimentele 1 aerotransmisiuni, 1 apărare pasivă, bazele 1, 2,
3 vânătoare, 1 şi 2 bombardament (în locul lor s-au constituit grupurile 1 şi 2 aviație
de rezervă), bazele regimentelor 1-5, 7-9 artilerie antiaeriană (au format divizioanele
1 şi 2 artilerie antiaeriană de rezervă).

Concomitent, s-au transformat: Comandamentul Apărării Pasive în Direcția

Apărării Pasive, Brigada geniu aeronautic în Comandamentul geniu aeronautic,
bazele aeriene nr. 1 şi 2 în grupările de depozite nr. 1 şi 2; bazele aeriene nr. 3 şi 4 s-
au contopit şi au format Gruparea de depozite nr. 3.

Ca urmare, la 15 aprilie 1945, efectivele Aeronauticii s-au redus la circa 43 000

de oameni.

În ansamblul războiului, Aeronautica română a pierdut 4.172 militari (2 977 în

Campania din Est şi 1 195 în Campania din Vest), dintre care 1.328 morți (972 în Est,
356 în Vest), 323 răniți şi bolnavi (1.167/371), 1.306 dispăruți (838/468).

Pe categorii de militari: ofiţeri: 541 (399/142); subofiţeri: 568 (379/189); trupă:

3 063 (2 199/864).

Morţi: ofiţeri: 223 (175/48); subofiţeri: 226 (157/69); trupă: 879 (640/23).

Concluzii:

Aviaţia română a obţinut între anii 1941-1944 un număr de 2000 victorii

aeriene.

Printre cei mai buni piloţi români s-au numărat:căpitanul Constantin

Cantacuzino-68 de victorii, căpitanul Alexandru Şerbănescu a doborât 60 de avioane
inamice, locotenentul Tudor Greceanu 42 de victorii, sublocotenentul Ioan Dicezare
40 de victorii, etc.

După 23 august 1944 când România a trecut de partea Naţiunilor Unite,

aviaţia militară reorganizată în Corpul Aerian Român comandat de generalul
Emanoil Ionescu (8 septembrie 1944-11 martie 1945) şi generalul Traian Burduloiu
(12 martie-12 mai 1945) a contribuit la eliberarea nord-vestului ţării, a Ungariei şi
Cehoslovaciei.

Pe frontul de Vest, aviaţia română a participat la misiuni cu 415 avioane din

care au fost pierdute 176, pierderile Corpului Aerian Român şi al formaţiilor
auxiliare şi de spate s-au ridicat la 729 de oameni.

Corpul Aerian Român a executat în intervalul 23 august 1944-12 mai 1945, un

număr de 4200 misiuni de luptă la inamic, cu 8300 ieşiri avion, în 11000 ore de zbor.

În timpul acestor misiuni, aviatorii au lansat 1360 tone de bombe, distrugând

126 de avioane inamice (germane şi maghiare).
 În total, între anii 1941-1945, aviaţia română a pierdut 2000 de aviatori,
observatori, mecanici de avioane şi militari din trupele auxiliare.

Bibliografie

Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom
%C3%A2niei_la_Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial#
%C3%8Enceputul_celui_de_al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial

Fortele Aeriene Romane: http://www.roaf.ro/?p=5270

Aurel Pentelescu, Aeronautica Romana pe Frontul de Est (1941-1944), Editura

Universitatii Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti – 2006

Osprey Aircraft of the Aces, Rumanian Aces of World War 2, Denes Bernad