Wehrmacht

Wehrmacht ("Forță de apărare", cuvânt de origină germane) a fost numele oficial al

forțelor armate ale Germaniei naziste între 1935 și 1945. În limba română se poate folosi un
cuvânt corespunzător, care se scrie cu literă mică: wehrmacht. În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial structura wehrmachtului a constat din armata de uscat (numită das Heer),
marina de război (die Kriegsmarine) și din forțele aeriene (die Luftwaffe), având ocazional
aportul unităților paramilitare ale partidului nazist: Schutzstaffel (larg cunoscută sub acronimul
SS) și Sturmabteilung (larg cunoscută sub acronimul SA).
Înainte de fondarea Partidului nazist NSDAP termenul Wehrmacht fusese utilizat pentru a
desemna forțele armate ale Germaniei, precum și cele ale altor națiuni. Spre exemplu, articolul
47 al Republicii de la Weimar, din 1919, declara pe Reichspräsident, președintele Republicii,
drept „comandant suprem al întregului Wehrmacht al Reich-ului”. Analog, o referire la
Englische Wehrmacht se referea la ansamblul tuturor forțelor militare britanice. Termenul
oficial de referire la armata Republicii de la Weimar era Reichswehr (Forțele de apărare ale
imperiului).
În 1935 armata germană a fost redenumită oficial din Reichswehr în Wehrmacht,
rămânând cu acest nume până în 1945, adică până la capitularea Germaniei naziste și
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Aflată sub forțele de ocupație ale
Aliaților, Republica Federală Germania și-a reorganizat forțele militare între 1949 și 1955,
dându-le denumirea generalizată de Bundeswehr, direct tradus Apărarea federației, care se
păstrează și până azi.
Ca atare, termenul "wehrmacht" și-a pierdut semnificația inițială generalizată, în zilele noastre
el fiind asociat uneori cu Germania nazistă ca putere militară până și în perioada celui de-al
Doilea Război Mondial. Aceasta este valabil nu numai în germană, dar și în engleză și în multe
alte limbi.
După terminarea Primului Război Mondial, care s-a încheiat cu capitularea Germaniei, mai exact
a Imperiului German, Tratatul de la Versailles din 1919, care a consfințit terminarea războiului,
a impus forțelor armate ale Germaniei condiții extrem de severe. În Germania s-a instituit apoi
Republica de la Weimar.
Astfel, armata de uscat a fost limitată la cel mult 100.000 de oameni la care se adăugau
încă 15.000 în marină. Întreaga flotă urma să aibă maximum 6 vase de luptă, 6 crucișătoare și
12 distrugătoare. Tancurile și artileria grea au fost total interzise. Forțele aeriene au fost
dizolvate. O nouă denumire și un nou ansamblu de forțe armate au fost create la 23 martie
1921, sub numele de Reichswehr. Serviciul militar obligatoriu a fost, de asemenea, abolit,
potrivit condițiilor aceluiași Tratat de la Versailles.
 Steagul infanteriei germane din wehrmacht, 1938.

Imediat, Germania a început o serie de acțiuni secrete pentru scurtcircuitarea acestor măsuri
punitive. Una din cele mai importante acțiuni în acest sens a fost încheierea unui tratat secret
cu Uniunea Sovietică, cunoscut ca Tratatul de la Rapallo din 1922. Generalul maior Otto Hasse s-
a deplasat în secret în Uniunea Sovietică în 1923, pentru a negocia totul în amănunțime.
Acordul și convențiile încheiate prevedeau că Germania urma să ajute Uniunea Sovietică
economic în diferite aspecte concrete ale industrializării, și militar cu pregătirea ofițerilor
sovietici în Germania. Specialiștii germani în tancuri urmau să fie pregătiți în Rusia, iar
cercetarea, experimentarea și fabricarea de arme chimice urmau să fie realizate tot în Rusia
sovietică. Pot fi menționate centrele de la Lipetsk, unde au fost pregătiți 300 de aviatori
germani alături de aviatorii sovietici, apoi Kazan, unde s-au desfășurat antrenamente pentru
utilizarea tancurilor, precum și Saratov, unde s-au realizat cercetări și produceri de gaze de
luptă. După decesul președintelui Republicii de la Weimar Paul von Hindenburg de la 2 august
1934, absolut toți ofițerii și soldații forțelor armate germane au trebuit să jure personal lui
Hitler un jurământ personal de loialitate. Începând din 1935 Germania a încălcat în mod public
și cu impertinență toate restricțiile militare impuse de Tratatul de la Versailles, aceasta
culminând cu reintroducerea serviciului militar obligatoriu la 16 martie 1935. În timp ce Tratatul
stipula că numărul total de soldați și ofițeri să fie de maximum 100.000 de oameni, Hitler
pregătea de război de fapt cel puțin 100.000 de oameni - anual.
Legea serviciului militar obligatoriu din 1935 introducea și numele de Wehrmacht ca nume al
forțelor armate germane. Din această perspectivă, ziua de 16 martie 1935 poate fi considerată
ca ziua de "naștere" a forțelor armate ale Germaniei Naziste. În același timp, această lege
împreună cu "bâta" wehrmacht pot fi privite ca realizări concrete ale nazismului pe calea
militaristă, revanșardă și suprematistă pe care Hitler o anunțase public cu sfruntare încă din
1923, deși imensa majoritate a celor de atunci l-au luat în derâdere, l-au disprețuit sau ignorat.
Jurământul personal de credință față de Hitler, o "invenție" personală a acestuia, este cheia de
boltă a supunerii necondiționate a wehrmachtului, dar și a poporului german în ansamblu, față
de führer, începutul tuturor catastrofelor ce au urmat. Semnul wehmachtului era o versiune
stilizată a Crucii de Fier, așa numita Balkenkreuz, care a apărut pentru prima dată ca semn de
marcare a avioanelor și tancurilor Reich-ului german, la sfârșitul Primului Război Mondial.
Se crede, de către mai mulți specialiști, că numărul total al soldaților care au servit în
wehrmacht de-a lungul întregii sale existențe de 12 ani (1933 - 1945), deci nu numărul de
soldați activi dintr-un anumit moment, este de aproximativ 18,2 milioane. Acest număr
reprezintă și estimarea unui expert în cel de-al doilea război mondial, istoricul german Dr.
Rüdiger Overmans, care, în lucrarea sa Deutsche militärische Verluste im Zweiten Weltkrieg
("Pierderile militare germane în cel de-al doilea război mondial") estimează mult mai bine decât
alți istorici anteriori pierderile totale ale wehrmachtului la circa 5,3 milioane de oameni.
Estimările anterioare erau mult mai evazive, istoricii spunând că ar fi fost posibil orice număr
între 3 și 7 milioane de soldați germani decedați în acești 12 ani. Istoricii sunt de acord însă că
circa 11 milioane de soldați și ofițeri ai wehrmachtului au fost capturați ca prizonieri de război,
dar nu există nici o sursă care ar putea spune câți dintre aceștia au decedat în prizonierat.

Unul din steagurile de luptă ale wehrmachtului. Se remarcă prezența a două cruci de fier stilizate, simbolul
wehrmachtului, una stânga sus și alta dreapta jos.

 Structura de comandă
 În mod legal, comandantul suprem al wehrmachtului era Hitler în calitatea sa de șef al
statului german, poziție pe care a obținut-o după decesul președintelui Paul von
Hindenburg, în august 1934, și pe care a deținut-o până la sinuciderea sa de la 30 aprilie
1945. Inițial, administrarea și autoritatea militară au fost controlate de ministerul de
război al Celui de-al Treilea Reich, poziția fiind deținută de Generalfeldmarschall Werner
von Blomberg. După demisionarea lui von Blomberg, în 1938, datorită scandalului iscat
în urma Afacerii Blomberg-Fritsch, ministerul de război a fost desfințat și a fost înlocuit
de "Înaltul Comandament al Forțelor Armate" (în germană, Oberkommando der
Wehrmacht sau OKW) sub comanda Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel.

Deși, teoretic, OKW coordona toate activitățile militare, în realitate controlul lui Keitel
asupra celorlalte comandamente supreme era limitată, întrucât armata de uscat (das
Heer), marina de război (die Kriegsmarine) și arma aeriană (die Luftwaffe) aveau
propriile lor comandamente după cum urmează: Oberkommando des Heeres (OKH,
armata de uscat), Oberkommando der Marine (OKM, marina) și Oberkommando der
Luftwaffe (OKL, forțele aeriene). Fiecare din aceste "Înalte Comandamente" avea propria
sa organizare și personal.

OKW -"Înaltul Comandament al Forțelor Armate" Șeful Comandamentului

Suprem al Forțelor Armate - Mareșal Wilhelm Keitel Chief of the Operations Staff
- Colonel General Alfred Jodl.
OKH -- "Înaltul Comandament al Armatei Comandanții Armatei" General colonel
Werner von Fritsch (1935 - 1938), Mareșal Walther von Brauchitsch (1938 -
1941), Führer și Reichskanzler Adolf Hitler (1941 - 1945), Mareșal Ferdinand
Schörner (1945), Mareșal Erwin Rommel.
OKM -- "Înaltul Comandament al Marinei" Comandanții Marinei, Mare Amiral
Erich Raeder (1928 - 1943), Mare Amiral Karl Dönitz (1943 - 1945), Amiral
General Hans-Georg von Friedeburg (1945).
OKL -- "Înaltul Comandament al Forțelor Aeriene", Comandanții Forțelor Aeriene
Mareșal al Reichului Hermann Göring (până în 1945), Mareșal Robert Ritter von
Greim (1945).

Corpurile de armată ale wehrmachtului, erau împărțite la rândul lor în diferite armate
(indicate doar prin numerale cardinale), respectiv prin indicarea locului de acțiune.
 Steagul Comandantului Suprem al Forțelor Armate.

 Anii celui de-al doilea război mondial

În fazele timpurii ale celui de-al doilea război mondial forțele mecanizate puternice ale celui
de-al Treilea Reich, în special unitățile de tancuri și forțele aeriene, au repurtat succese
concrete rapide, conform conceptului "blitzkrieg" ("război fulger"), ducând la ocuparea "în
cascadă" a multor națiuni în timpul a doar câtorva săptămâni.
Aceste fapte au convins mulți strategi militari de eficiența noului concept de "armament variat"
sau "larg", care, în contrast cu "armamentul profund" sau "adânc" convențional, poate furniza
resurse și împrospătări de forțe pentru o lungă perioadă de timp. Oricum, când adversarii de
calibru "greu" Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică au intrat
semnificativ în luptă, dovedind rezistență și tenacitate greu de doborât, tacticile războiului
fulger nu au mai putut fi aplicate, și problemele conexe ce au apărut inerent (rată redusă de
înlocuire a personalului și armamentului, probleme de alimentare cu combustibili, etc.) au făcut
ca ideea de blitzkrieg să devină greu de apărat, și mai dificil de folosit ca tactică viitoare.
Forța militară a wehrmachtului se baza mai degrabă pe tactici studiate în prealabil și mai
puțin pe tactici bazate pe ordine directe date în cursul bătăliei, la care se adăugau întotdeauna
și proverbiala disciplină germană. În ochii opiniei publice, armata germană, wehrmachtul, a fost
întotdeauna percepută ca una high-tech, mai ales datorită faptului că numeroase tehnologii au
fost pentru prima dată introduse în decursul celui de-al doilea război mondial, incluzând armele
(bombele) cu reacție folosite pentru intimidarea populației Marii Britanii (rachetele V-1 și V-2),
primul avion militar cu reacție (cunoscutul Messerschmitt Me 262) și submarinele de luptă
germane (temutele U-boot).
 Tanc german deghizat ca tanc american.

În realitate, aceste cuceriri tehnologice reale, care erau propulsate masiv de propaganda
nazistă, erau fie realizări târzii ale anilor finali ai războiului, fie erau produse în cantități mult
prea mici pentru a reprezenta un adevărat pericol, fie nu corespundeau (încă) caracteristicilor
funcționale așteptate, fiind doar prototipuri sau serii de produse imperfect puse la punct,
ș.a.m.d.. Spre exemplu, doar 40 % din totalul unităților germane erau motorizate, forța de
deplasare fiind masiv suplinită de cai și atelaje, respectiv deplasarea soldaților era frecvent
făcută pe biciclete sau adesea pe jos.

Compoziția etnică a celor care au servit în wehrmacht în timpul celui de-al doilea război
mondial a fost variată. Astfel, printre voluntarii care au servit în armata germană se numărau
germani, austrieci, olandezi, danezi, scandinavi, oameni din statele baltice, spanioli, portughezi,
oameni din anumite țări balcanice (în special croați) și ruși. Rușii au luptat în două corpuri
diferite de armată, etnicii ruși în Armata de Eliberare Rusă, iar cei originari din Rusia, dar de alte
naționalități, în Ostlegionen. Toate aceste forțe, reprezentând aproximativ 5% din totalul
efectivelor wehrmachtului de 18,3 milioane, de-a lungul celor 11 ani de existență oficială a sa
(1934 - 1945), reprezentând un număr de aproape de 1 milion de soldați și ofițeri, erau sub
conducerea generalului Ernst August Köstring.
Wehrmachtul a comis numeroase crime de război în timpul celui de-al doilea război mondial,
așa cum au fost:

 bombardamente de tip terorist ale orașelor "deschise";

 masacre ale civililor;
  execuții sumare ale comisarilor politici sovietici conform ordinului special emis de Hitler,
așa-numitul Kommissarbefehl ("Ordin pentru comisari");
 execuții ale prizonierilor de război și ale civililor ostateci ca represalii pentru
activitatea partizanilor din teritoriile ocupate.
Deși masivele exterminări asociate genocidului, respectiv Holocaustului, au fost comise
primordial de către trupele SS și cele denumite Einsatzgruppen, implicarea wehrmachtului a
constat din colaborarea dintre anumiți ofițeri și soldați ai armatei germane cu aceste
Einsatzgruppen pentru depistarea, arestarea și executarea evreilor, dar și a altora considerați
de către Partidul Nazist drept indezirabili. Chiar mai mult, nu rareori unii membri ai
wehrmachtului au participat personal la execuții.
Procesul de la Nürnberg, deși i-a judecat și condamnat pe șeful OKW, mareșalul Wilhelm Keitel,
respectiv pe șeful operațiilor Alfred Jodl pentru crime de război, totuși nu a declarat
wehrmachtul o organizație criminală, așa cum a făcut-o cu organizații subordonate Partidului
nazist ca de exemplu SS și SA. Această decizie a Tribunalului Procesului de la Nürnberg a fost
percepută de mulți, incluzând mulți germani, ca o exonerare a armatei celui de-Al Treilea Reich.
Totuși, după trecerea timpului și reinterpretarea termenilor istorici, aproape toți istoricii
germani, mai ales cei ai deceniilor 1970 și 1980, au devenit de acord că wehrmachtul a acționat
de multe ori ca o organizație criminală, în special pe Frontul de Est. Din această perspectivă,
întârzierea cu care opinia publică din Germania (și nu numai din Germania) a reacționat la
dezvăluirea adevărului este un bun exemplu de implicare profund emoțională în analizarea
critică a unui trecut care, deși a fost total mânjit de nazism, a fost văzut ca arătând, în chip fals
desigur, o zonă a societății considerată relativ "curată."
În special istoricii polonezi doresc ca publicul german larg să devină mult mai informat și
conștient de atrocitățile comise de wehrmacht în timpul Campaniei din septembrie.

 Operațiunea Barbarossa

Operațiunea Barbarossa (în germană Unternehmen Barbarossa) a fost numele de cod secret
acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a
Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941.
Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arhanghelsk în
nord și Astrahan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă,
la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea
Reich condus de Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea
să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au
purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în
condiții cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine
de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfântului
Imperiu Roman.

Parte din luptelor de pe Frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial.

Germanii afirmau că se tem că Armata Roșie se pregătește să atace Germania nazistă și din
acest motiv atacul asupra Uniunii Sovietice era justificat ca război preventiv. Cititorii cărții lui
Hitler Mein Kampf („Lupta mea”) nu ar fi trebuit să fie surprinși în momentul în care Uniunea
Sovietică a fost atacată de naziști. În această lucrare, Hitler afirma convingerea sa că germanii ar
fi avut nevoie de Lebensraum (tradus „Spațiu vital”, adică teren și materii prime), care putea fi
găsit numai în răsăritul Europei). Scopul declarat al naziștilor era să deporteze și să înrobească
populația slavă din răsărit, pe care o considerau inferioară din punct de vedere rasial și să
colonizeze zonele estice cu populație etnică germană. Toată populația urbană a Uniunii
Sovietice urma să fie exterminată prin înfometare, ceea ce ar fi creat un surplus de produse
agricole cu care ar fi fost hrăniți germanii. Ideologul german Alfred Rosenberg, pe timpul
preparativelor de atac, în conformitate cu principiile lui Hitler, a propus împărțirea teritoriului
sovietic în următoarele subdiviziuni administrative (Reichskommissariate):

 Ostland - Estul adică (Țările Baltice și Belarus),

 Ukraine - (Ucraina și teritoriile adiacente),
  Kaukasus - Caucazul,
 Moskau - (Zona metropolitană Moscova și restul Rusia Europeană).
 Naziștii aveau ca scop final distrugerea Rusiei ca entitate politică în conformitate cu
ideea geopolitică a Lebensraum-ului („Drang nach Osten”), pentru propășirea
generațiilor viitoare ariene.

„Führerul” a prevăzut câștigurile suplimentare cauzate de cucerirea Rusiei europeene:

 Armata Roșie, fiind cea mai mare din lume, anihilată înainte de invadarea Angliei.
 Prin înfrângerea Uniunii Sovietice s-ar fi rezolvat lipsa cronică de forță de muncă din
industria germană prin demobilizarea trupelor.
 Ucraina urma să devină o sursă sigură de hrană ieftină.
 Populația sovietică urma să fie transformată într-o sursă ieftină de forță de muncă
(sclavie modernă), acest fapt urmând să îmbunătățească poziția geo-strategică a
Germaniei.

Înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică se aflau

în relații prietenești, în special după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop cu puțin timp
înaintea invaziei Poloniei. Această înțelegere era un pact de neagresiune de fațadă, principalele
prevederi fiind cuprinse în acordurile secrete, care stabileau împărțirea statelor învecinate între
cele două puteri. Pactul a fost o surpriză de proporții pentru statele lumii din cauza ostilității
reciproce afișate până în acel moment, cât și ca urmare a deosebirilor ideologice uriașe dintre
comunism și nazism.
Hitler dorea de multă vreme să cucerească vestul Rusiei pentru a exploata populația slavă
compusă din persoane considerate untermensch („suboameni” sau „oameni inferiori”). Pactul
de neagresiune a fost o înțelegere pentru câștigarea unor avantaje pe termen scurt. Ideologiile
diametral opuse ale Germaniei și Rusiei aveau să degenereze în cele din urmă în conflict armat
între cele două state.
Reputația lui Stalin a contribuit atât la justificarea atacului nazist cât și la încrederea în succesul
operațiunii. În deceniul al patrulea, Stalin a hotărât închiderea sau executarea a milioane de
oameni în ceea ce avea să se numească Marea Epurare. Printre cei care au fost executați sau au
fost trimiși în Gulag au fost numeroși ofițeri și strategi experimentați și competenți, rezultatul
fiind slăbirea Armatei Roșii. Naziștii au pus deseori accentul pe brutalitatea regimului sovietic
atunci când propaganda trata problema slavilor "inferiori".
 Operațiunea Barbarossa a fost, în primul rând, rezultatul gândirii lui Hitler. Generalii
germani îl avertizaseră asupra primejdiei unui război dus pe două fronturi. Hitler se considera
un geniu militar și politic și la începutul războiului germanii au obținut mai multe victorii
fulgerătoare, chiar în condițiile a ceea ce păreau greutăți insurmontabile, în urma unor acțiuni
îndrăznețe, în contradicție cu opiniile profesionale ale militarilor. La început, îndrăzneala și
disponibilitatea lui Hitler de a-și asuma riscuri specifice, combinate cu disciplina trupelor și noile
tactici ale Blitzkriegului, au dus la ocuparea aproape fără luptă a regiunii sudete și a
Cehoslovaciei, iar mai apoi a Poloniei, Danemarcei și Norvegiei cu eforturi militare minime.
Hitler a reușit să provoace rapid prăbușirea Franței, ocolind Linia Maginot prin Luxemburg,
încercuind numeroase trupe ale aliaților în nord și în sud. Punga din nord s-a prăbușit, trupele
prinse în capcană fiind în mare parte evacuate din Dunquerque. Forțele britanice retrase în
patrie au rezistat atacului german în special datorită superiorității navale și, parțial, datorită
puterii aviației regale. În ciuda faptului că a fost incapabil să obțină capitularea Angliei, din
cauza inferiorității forțelor navale și a insuficientei flote de bombardiere strategice, Hitler s-a
arătat nerăbdător să continue cu atacul mult dorit în răsărit, fiind convins că, în urma înfrângerii
Uniunii Sovietice, britanicii aveau să cerșească pacea.
"Noi nu trebuie decât să dăm un șut în ușă și toată structura putrezită se va prăbuși"
— Hitler
Hitler era extrem de încrezător în sine datorită succesului rapid din Europa Occidentală, cât și
datorită incapacității dovedite de Armata Roșie în războiul împotriva Finlandei. El s-a asteptat la
o victorie obținută în câteva luni de vară-toamnă și nu s-a pregătit pentru un conflict care s-ar fi
purtat în condițiile iernii rusești, nedotându-și trupele cu echipament călduros.

 Pregătirile germane
În cadrul pregătirilor pentru atac, Hitler a ordonat deplasarea a 3,2 milioane de soldați către
frontiera sovietică, a hotărât lansarea a numeroase raiduri de recunoaștere aeriană deasupra
teritoriului sovietic și a impus stocarea în depozite din est a unor cantități uriașe de materiale
necesare atacului. Astfel se profita de credința de nestrămutat a lui Stalin că Germania nu va fi
capabilă să atace decât la cel puțin doi ani după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop. Stalin
mai credea că germanii vor dori mai întâi să determine Anglia să ceară pace, mai înainte de a
deschide un front în răsărit. În ciuda avertismentelor repetate ale serviciilor sovietice de
spionaj, Stalin a refuzat să dea crezare informațiilor alarmante, apreciind că este vorba de
dezinformări britanice care încercau să târască URSS-ul în război împotriva Germaniei pentru a
ușura situația englezilor. Guvernul german i-a informat pe sovietici că mișcarea de trupe și
materiale de război către răsărit s-a făcut numai pentru a le scoate de sub amenințarea
bombardierelor britanice. Germanii au mai explicat că încearcă să-i păcălească pe britanici că se
încearcă atacarea URSS-ului, trupele și proviziile stocate în răsărit fiind destinate de fapt invaziei
peste Canalul Mânecii. Este dovedit astăzi că un spion aflat în slujba sovieticilor, Dr. Richard
Sorge, i-a transmis lui Stalin data exactă a lansării atacului antisovietic. De asemenea,
criptanaliștii suedezi conduși de Arne Beurling reușiseră să afle data atacului. Ca rezultat al
tuturor acestor fapte, pregătirile împotriva unui atac german au fost făcute de Stalin cu
neîncredere și la o scară insuficient de largă.
Germanii au pregătit niște operațiuni pentru înșelarea vigilenței sovieticilor, pentru a le
întări convingerea că se pregătește un atac peste Canalul Mânecii în aprilie 1941: operațiunile
Haifisch și Harpune. Aceste două operațiuni simulau pregătiri pentru atacul Marii Britanii, care
s-ar fi desfășurat din Norvegia, de pe coasta franceză și din Brittany, totul combinat cu lansarea
de zvonuri despre concentrarea de trupe în sectoarele menționate mai sus. S-au desfășurat
activități specifice, precum concentrarea de vase militare, zboruri de recunoaștere și
antrenamente intensive. Au fost proiectate mai multe planuri de invazie ale căror detalii au
cazut "în mod accidental" în mâinile contrainformațiilor sovietice.
Germanii aveau probleme a pune la punct o strategie care să asigure o invazie încununată cu
succes în URSS. Hitler, OKW-ul (Oberkommando der Wehrmacht) și diferitele comandamente
nu cădeau de acord asupra unui plan cuprinzător în ceea ce privește atacul împotriva Uniunii
Sovietice și obiectivele principale ale acestui atac. OKW dorea un atac direct spre Moscova.
Hitler dorea să cucerească mai întâi Ucraina bogată în resurse agricole și minerale și de
asemenea dorea să ocupe zona Balticii mai înainte de a ataca Moscova. Aceste neînțelegeri au
șubrezit planificarea logistică a atacului, întârziindu-l cu mai mult de o lună față de data inițială
plănuită pentru atac (mai 1941).
Strategia asupra căreia Hitler și generalii săi au căzut de acord a fost să implice trei grupuri de
armate desemnate să cucerească regiuni și mari orașe sovietice special desemnate pentru
fiecare. Cele trei atacuri principale germane aveau să se îndrepte de-a lungul rutelor istorice de
invazie din trecut.
Grupul de Armate Nord a fost desemnat să mărșăluiască prin Țările Baltice, să intre în zona de
nord a Rusiei și să cucerească sau să distrugă orașul Leningrad. Grupul de Armate Centru avea
să atace direct către Smolensk, după care avea să aibă ca țintă Moscova, traversând ceea ce
astăzi este Belarus și regiunile central-vestice ale Rusiei. Grupul de Armate Sud trebuia să
balanseze între atacul din zona agricolă intens populată din centrul Ucrainei, să cucerească Kiev
mai înainte de a-și schimba direcția atacului către sud-estul Rusiei, către stepele din zona râului
Volga și mai departe către zona petrolieră din Caucaz.

Armata Roșie Armata Germana (inclusive aliatii) Raportul

Divizii 190 166 1,1 : 1
 Personal 3.289.851 4.306.800 1 : 1,3
Artilerie 59.787 42.601 1,4 : 1
Tancuri cu tunuri de asalt 15.687 4.171 3,8 : 1
Avioane 10.743 4.486 2,2 : 1
'"Efectivele forțelor oponenților de la granița sovietică de vest, 22 iunie 1941"'

 Atacul 22 iunie 1941

La 4:45 dimineața, pe 22 iunie 1941, forțele Axei au atacat. Este dificil să fie socotite cu precizie
puterea beligeranților în faza inițială a atacului, de vreme ce cea mai mare parte a cifrelor
germane includ și rezervele destinate frontului de răsărit, dar care nu ajunseseră încă în zona de
conflict, dar și datorită unor altor câtorva criterii de comparație dintre cele două părți. O
estimare destul de exactă este aceea că aproximativ 2,6 milioane de soldați germani au intrat în
acțiune pe 22 iunie și că aveau în fața lor un număr sensibil egal de soldați sovietici cantonați în
districtele militare de graniță. Contribuția aliaților Germaniei avea să se facă simțită ceva mai
târziu în timpul campaniei. Supriza a fost completă: STAVKA, alarmată de rapoartele conform
cărora trupele germane se apropiau de graniță în formații de luptă, a ordonat la 0:30 dimineața
trecerea unităților de frontieră în starea de luptă, dată fiind iminența războiului, dar nici o
singură unitate nu a primit avertismentele și ordinele la timp.
Șocul atacului a fost în principal datorat numărului foarte mare de unități ale Axei care
au atacat simultan. Alături de milioanele de germani, mai multe sute de mii de români, slovaci,
unguri și italieni s-au alăturat atacatorilor, iar în nord, finlandezii au adus o contribuție
importantă la lupta împotriva sovieticilor. Forțele sovietice care făceau fața atacului direct, (fără
a pune la socoteală forțele din interior și rezervele STAVKA), au fost întărite masiv, efectivul lor
crescând de la aproximativ 2,6 milioane pe 22 iunie la peste 4 milioane până la sfârșitul anului,
în condițiile în care trebuiseră să facă față pierderilor de toate felurile cifrate la 4,5 milioane de
oameni.
La început, viteza atacului german a făcut toate planurile de apărare sovietice total
nefolositoare. Lipsa echipamentelor de transmisie radio a făcut ca multe ordine sovietice să fie
depășite în momentul în care ajungeau la unitățile angajate în luptă.
Dacă la început atacul a fost un succes, până în cele din urmă germanii au intrat în criză de timp
— până în momentul în care au ajuns în suburbiile Moscovei la începutul lunii decembrie, se
instalase deja iarna rusească. S-a spus de multe ori că Hitler a luat decizia greșită de a amâna
atacul de pe data inițială 15 mai, deoarecea dorea să intervină mai întâi în Iugoslavia și să-l
ajute pe Musolini care trebuia să facă față avansării grecești în Albania. Această acțiune a
amânat cu cinci săptămâni atacul în și așa scurta vară rusească. Intervenția din Balcani a fost
doar unul dintre motivele amânării — alt motiv a fost primăvara târzie din stepele rusești din
anul 1941, cu vreme foarte ploioasă, care transformase drumurile din vestul Uniunii Sovietice în
mocirle imposibil de traversat de vehiculele grele. În timpul campaniei, Hitler a ordonat ca
greutatea atacului să fie transferată de la regiunea Moscovei către sud, pentru a grăbi cucerirea
Ucrainei. Această mișcare a întârziat atacul asupra capitalei sovietice, deși a ajutat securizarea
flancului Grupului de Armate Centru. Până în momentul în care atenția atacatorilor s-a
îndreptat din nou asupra Moscovei, rezistența îndârjită a Armatei Roșii, ploile torențiale de
toamnă și, mai târziu, iarna rusească, au oprit atacul german.
În plus, rezistența sovieticilor, care proclamaseră declanșarea "Marelui Război pentru Apărarea
Patriei-Mamă", a fost mult mai puternică decât și-ar fi închipuit comandanții germani.
Fortăreața de graniță de la Brest este o ilustrare a acestei tenacități neașteptate: atacată din
prima zi a invaziei germane, se aștepta să fie ocupată în decursul a câteva ore. În loc de această
victorie facilă, garnizoana sovietică a continuat să lupte vitejește în fortificațiile asediate timp
de mai mult de o lună. Logistica germană a început să fie o problemă importantă din cauza
lungimii tot mai mari a liniilor de aprovizionare și ca urmare a vulnerabilității lor la atacurile
partizanilor sovietici din spatele frontului. Sovieticii au pus în practică politica "pământului
pârjolit" în orice zonă din care erau forțați să se retragă, pentru a-i împiedica pe germani să
folosească alimentele, combustibilii sau clădirile din zonele pe care le cucereau.
Germanii au continuat să avanseze în ciuda tuturor acestor piedici, de multe ori distrugând sau
încercuind armate sovietice întregi, pe care le-au luat prizoniere. Bătălia de la Kiev a fost de o
violență deosebită, diferită de tot ce se întâmplase până atunci în acel război. La mijlocul lui
octombrie, Grupul de Armate Sud a reușit să preia controlul asupra Kievului și să ia peste
650.000 de prizonieri sovietici. Orașului Kiev i-a fost decernat mai târziu ordinul de Oraș Erou
pentru rezistența îndârjită a apărătorilor săi.
Grupul de Armate Nord, care trebuia să cucerească Țările Baltice și în cele din urmă
Leningradul, a avansat în august 1941 până în suburbiile orașului simbol al revoluției bolșevice.
Aici, rezistența aprigă a sovieticilor a oprit înaintarea germanilor. De vreme ce atacul direct
asupra orașului a părut prea costisitoare, comandamentul nazist a hotărât să înfometeze orașul
prin blocada terestră și navală, declanșând asediul de 900 de zile al Leningradului. Orașul a
rezistat, în ciuda mai multor încercări germane de a-i străpunge liniile de apărare, în ciuda
atacurilor neîntrerupte ale artileriei și aviației ca și a penuriei de alimente și combustibili, până
când atacatorii au fost alungați din apropierea Leningradului la începutul anului 1944.
Leningradul a fost primul oraș sovietic care a fost decorat cu ordinul de Oraș Erou.
Cauza principală a înfrângerii de proporții a Armatei Roșii în 1941 a fost atacul surpriză al
germanilor pentru care sovieticii erau slab pregătiți. Armata germană era în 1941 cel mai bine
antrenată și experimentată din lume. Germanii aveau o doctrină militară avansată și un moral
foarte ridicat, după o serie de victorii obținute cu foarte puține pierderi. Prin contrast, forțele
armate sovietice duceau lipsă de cadre de conducere competente, de pregătire
corespunzătoare și de entuziasm. Cea mai mare parte a planificării sovietice considera că nu va
avea loc un război până în 1942, iar atacul german a avut loc când încă se mai făceau
reorganizări ale Armatei Roșii, iar noile arme promise, dar netestate în luptă, de-abia
începuseră să fie livrate. De asemenea, cea mai mare parte a trupelor sovietice erau
concentrate de-a lungul noii frontiere sovietice din fostele teritorii poloneze, unde lipseau orice
fel de fortificații importante, astfel încât atacatorii germani le-au înfrânt în numai câteva
săptămâni de la începutul războiului. La început, multor unități sovietice le-a fost limitată
libertatea de mișcare de ordinele antebelice ale lui Timoșenko și Jukov, (date la indicația lui
Stalin de a nu se angaja în luptă și a nu "răspunde provocărilor"), urmate de prima reacție a
ordinelor venite de la Moscova pentru "rezistența cu orice preț urmată de contraatac", care a
dus la o vulnerabilitate crescută la mișcările de încercuire efectuate de germani. Inerția
birocrației sovietice a adăugat un plus la dezorganizarea apărării sovietice.
Erorile tactice inițiale ale sovieticilor s-au dovedit catastrofale în primele săptămâni ale
atacului german. La început, Armata Roșie a fost indusă în eroare de propriile supraestimări ale
puterilor sale. Corpurile Mecanizate nu au reușit nici pe departe să distrugă diviziile de Panzere
germane, dar în schimb au căzut în încercuire și au fost anihilate, după ce mai întâi fuseseră
decimate de atacurile bombardierelor în picaj ale Luftwaffe. Tancurile sovietice, prost
întreținute și conduse de mecanici fără experiență, sufereau de o rată a defecțiunilor
înfricoșător de mare. Lipsa de piese de rezervă a contribuit din plin la eșecul unităților de
blindate sovietice. Decizia de a nu lupta alături de unitățile de infanterie s-a dovedit
dezastruoasă. Lipsiți de sprijinul tancurilor și neavând suficiente mijloace de transport
mecanizat, infanteriștii au fost incapabili să efectueze manevre rapide împotriva atacatorilor.
Stalin a dat ordine trupelor sale să nu se retragă și să nu se predea, ceea ce a dus la o dispunere
statică a apărătorilor pe care tancurile germane le-au depășit fără probleme, pentru a le tăia
mai apoi liniile de aprovizionare, ceea ce a dus la încercuirea unor întregi armate. Abia mai
târziu Stalin a permis trupelor sovietice să se retragă în zonele în care se putea reorganiza
apărarea în adâncime, sau unde se puteau regrupa în vederea contraatacurilor. Mai mult de 2,4
milioane de sovietici au căzut prizonieri până în decembrie 1941, când forțele celor doi
beligeranți s-au înfruntat în suburbiile Moscovei.
În ciuda eșecului țintelor inițiale ale planului Barbarossa, uriașele pierderi sovietice au schimbat
atitudinea propagandei oficiale comuniste. Dacă, în anii antebelici, guvernul afirma că armata
este foarte puternică, prin toamnă afirma că Armata Roșie ar fi fost slabă pentru că nu ar fi fost
suficient timp pentru pregătirile de război și că atacul german a venit prin surprindere. O
explicație alternativă este dată de Viktor Suvorov în cartea sa Spărgătorul de gheață, autorul
descriind războiul ca fiind în mod intenționat facilitat de Stalin. Acest punct de vedere este
puternic combătut de istoricii occidentali și este considerat doar o speculație.
Punctul culminant al Operațiunii Barbarossa a intervenit în momentul în care Grupul de
Armate Centru, ajuns într-o situație foarte grea cu aprovizionarea din cauza noroaielor din
toamnă, a primit ordinul de atac asupra Moscovei. Unitățile avansate germane puteau vedea
clopotnițele Kremlinului în decembrie 1941. Germanii au cucerit suburbiile capitalei sovietice,
acesta fiind aliniamentul cel mai avansat pe care aveau să-l atingă în timpul atacului. Apărătorii
Moscovei, bine aprovizionați și echipați corespunzător pentru a suporta gerurile iernii rusești,
au apărat cu ferocitate orașul în ceea ce a fost numită mai apoi Bătălia de la Moscova și i-au
împins prin contraatacuri viguroase pe germani în stepa înghețată, odată cu venirea iernii.
Moscova, pentru vitejia apărătorilor săi, a fost onorată mai târziu cu ordinul de Oraș Erou.
Fără adăposturi, fără o aprovizionare corespunzătoare, fără echipament de iarnă, germanii nu
au putut face altceva decât să aștepte în stepa înghețată. Ei au reușit să evite să fie depășiți și
încercuiți de contraatacurile sovietice, dar au suferit pierderi grele din cauza luptelor, dar și a
vremii potrivnice.
În acele timpuri, cucerirea Moscovei fusese considerată cheia victoriei pentru germani.
Istoricii încă mai dezbat problema aceasta, dacă pierderea capitalei sovietice ar fi dus la
înfrângerea Uniunii Sovietice, sau nu. Cum, în decembrie, Germania a declarat război și SUA,
după șase luni de la declanșarea războiului, situația strategică germană deveniseră disperată,
dat fiind faptul că industria germană nu era pregătită pentru un război de lungă durată.
Războiul pe frontul de răsărit a continuat încă timp de patru ani sângeroși. Jertfele umane de pe
acest front nu vor putea fi niciodată stabilite cu precizie. Aprecierile privind numărul militarilor
sovietici morți variază mult, de la 8,5 milioane la 15 milioane. Numărul de civili morți în timpul
războiului este de asemenea o problemă aflată în dispută, cifra de 20 de milioane fiind cel mai
des citată. Nici numărul de soldați germani uciși în luptă nu este foarte ușor de stabilit. Estimări
recente (Rüdiger Overmans) consideră că peste 3 milioane de germani au pierit în timpul
luptelor împotriva Armatei Roșii, sau în lagărele sovietice de prizonieri. Stalin a hotărât
deportarea în lagărele de muncă din sistemul Gulagului a soldaților sovietici care se predaseră
germanilor, dar și a prizonierilor de război din rândurile forțelor Axei și a unor întregi națiuni
suspectate de colaboraționism cu ocupantul nazist. Pierderile neînchipuit de mari de pe frontul
de est au fost una dintre cauzele posibile ale Războiului rece, de timp ce Uniunea Sovietică, încă
devastată de război, a hotărât să mențină un control strict asupra Europei Centrale și
Răsăritene, pentru a descuraja orice nouă invazie dinspre vest și de a crea o zonă tampon între
occidentul capitalist și estul comunist.

 Cauzele eșecului Operațiunii Barbarossa

Principala cauză a eșecului german a fost subestimarea capacităților Uniunii Sovietice și a
rezistenței îndârjite a Armatei Roșii. Planificarea războiului s-a dovedit greșită din punct de
vedere logistic. Situația grea și periculoasă în care s-a regăsit armata germană la sfârșitul anului
1941 a fost cauzată și de continua creștere a puterii Armatei Roșii, la care s-au adăugat și alți
factori, care au scăzut dramatic eficacitatea forțelor atacatoare. Printre acești factori s-au
numărat întinderea peste măsură a fronturilor de atac, a liniilor de aprovizionare, criza din
sistemul de transport, care a afectat atât aprovizionarea cât și mobilitatea trupelor,
temperaturile extreme și scăderea constantă a efectivelor germane.
 1. Subestimarea potențialului sovietic
Germanii au subestimat în mod grosolan puterea de mobilizare a Armatei Roșii. Efectivul de
mobilizare de început (totalul trupelor deja antrenate care pot fi puse pe picior de război în
timp scurt) a fost de două ori mai mare decât se așteptaseră germanii. Până la începutul lunii
august, noile armate formate luaseră deja locul celor distruse până în acel moment. Acest unic
fapt ar fi fost de ajuns să provoace eșecul Operațiunii Barbarossa, deoarece germanii trebuiau
să-și limiteze operațiunile la o lună pentru aprovizionare și la numai șase săptămâni pentru a
termina bătăliile mai înainte de începerea sezonului ploios, ceea ce s-a dovedit o sarcină
imposibil de îndeplinit. Pe de altă parte, Armata Roșie s-a dovedit capabilă să înlocuiască
uriașele pierderi într-un timp scurt și nu a putut fi distrusă în calitatea ei de forță coerentă de
luptă. Când diviziile constituite din recruți antrenați înainte de război au fost distruse, au fost
înlocuite cu altele complet noi, cu o medie a recrutărilor de aproximativ jumătate de milion
lunar pe parcursul întregului război. Tocmai această capacitate a sovieticilor de a mobiliza forțe
numeroase într-un timp scurt, deși uneori slab echipate și antrenate, le-a permis să
supraviețuiască primelor șase săptămâni critice ale războiului, grava subapreciere a acestei
capacități a făcut ca planurile germane să se dovedească în final total nerealiste.
În plus, informațiile strânse de serviciile sovietice de spionaj excludeau posibilitatea unui război
cu Japonia, ceea ce a permis transferarea unor importante efective din Extremul Orient Sovietic
spre teatrul european de operațiuni în momentele cele mai critice.
Chiar după ce germanii și-ar fi atins obiectivele și s-ar fi aflat pe aliniamentul Arhanghelsk –
Volga, este foarte probabil ca războiul să nu se fi încheiat. Uniunea Sovietică dispunea de
rezerve vaste în părțile estice ale țării, de vreme ce reușise să-și transfere industria de răboi în
Munții Urali, Asia Centrală și Siberia, astfel războiul putând să continuie multă vreme.
2. Greșeli ale planificării logistice
Obiectivele Operațiunii Barbarossa au fost nerealiste de la început. Declanșarea războiului în
timpul verii uscate a fost favorabilă germanilor, care i-au luat pe sovietici prin surprindere,
cărora le-au fost distruse numeroase unități militare și o cantitate uriașă de armament în
primele câteva săptămâni. Când vremea favorabilă a făcut loc condițiilor grele ale toamnei și
iernii, iar Armata Roșie a recuperat handicapul începutului, ofensiva germană a început să dea
semne de oboseală. Armata germană nu a putut fi aprovizionată pentru desfășurarea unei
ofensive îndelungate. Pur și simplu nu exista suficient carburant pentru a face ca întreaga
armată să-și atingă obiectivele inițiale. Aceste fapte au fost bine înțelese de unitățile germane
de aprovizionare chiar înainte de declanșarea atacului, dar avertismentele lor nu au fost luate în
seamă. Întregul plan german se baza pe presupunerea că trupele atacatoare aveau să se bucure
de întreaga libertate strategică datorită colapsului complet al Armatei Roșii. Numai după aceea
ar fi fost posibilă redirecționarea suportului logistic masiv către aprovizionarea cu combustibil
necesară pentru câteva unități mobile însărcinate cu ocuparea statului înfrânt.
Infanteria și tancurile germane au înaintat între 450 și 500 de kilometri în prima săptămână, dar
liniile de aprovizionare se luptau cu disperare să țină pasul cu atacul. Liniile ferate sovietice nu
au putut fi folosite la început pentru aprovizionare datorită diferențelor de ecartament, până
când au fost fabricate suficiente locomotive și boghiuri pentru vagoane. Convoaiele care se
deplasau cu viteză redusă erau țintele favorite ale partizanilor sovietici, deși, în 1941, trupele de
partizani erau relativ puține. Lipsa de provizii a încetinit în mod semnificativ blitzkriegul.

3. Condițiile meteorologice
Probabil nici un alt factor nu a fost prost apreciat de planificatorii germani ca evoluția vremii în
timpul invaziei. Vremea este un factor neutru în desfășurarea războiului. Tabăra care este mai
bine pregătită să folosească condițiile meteorologice va câștiga un avantaj, tabăra care le va
ignora va suferi pe măsură. Subestimarea forței Armatei Roșii a pus armata germană la discreția
vremii nefavorabile.
Forțele germane nu erau pregătite să facă față condițiilor meteorologice extreme și rețelei
proaste de drumuri din URSS. Toamna ploiasă a transformat terenul într-o mocirlă nesfârșită,
care a încetinit mult avansarea germanilor. În timpul verii, atacatorii au trebuit să facă fața
pământurilor transformate în praf zburător, în timpul toamnei au trebuit să facă față noroaielor
lipicioase, iar iarna au trebuit să lupte cu ninsoarea abundentă și gerul năpraznic. Tancurile
germane erau dotate cu șenile înguste, care asigurau putere de tracțiune scăzută și o
flotabilitate redusă în noroi. Prin comparație, noile tancuri sovietice, așa cum erau T-34 și KV,
erau cu mult mai mobile. Cei peste 600.000 de cai de talie mare europeană, folosiți pentru
aprovizionare și mișcarea pieselor de artilerie, nu au rezistat bine în aceste condiții
meteorologice grele. Caii de talie mică ai Armatei Roșii erau incomparabil mai bine adaptați la
climatul aspru și erau învățați să scurme cu copitele în zăpada înghețată după iarba de
dedesubt.
Cele mai multe unități germane erau total nepregătite pentru schimbările rapide de vreme din
toamna și iarna anului 1941. Deși fusese pregătit echipament corespunzător în depozite,
capacitatea de a-l duce la destinație de-a lungul rețelei de transport foarte solicitate nu exista.
Prin urmare, soldații nu au fost îmbrăcați și încălțați corespunzător și au fost nevoiți să-și
căptușească vestoanele cu ziare pentru a rezista temperaturilor care scăzuseră la niveluri
record de −30 °C. Pentru a încălzi marmitele și sobele, germanii ardeau carburantul prețios care
nu putea fi aprovizionat cu ușurință. În acest timp, soldații sovietici aveau uniforme vătuite,
călduroase, cizme din pâslă și căciuli din blană.
Unele dintre armele germane nu au funcționat corespunzător în frigul rusesc. Uleiul folosit la
ungere s-a dovedit necorepunzător temperaturilor foarte scăzute. Ca rezultat, motoarele și
armele automate nu mai funcționau. Pentru a încărca tunurile, unsoarea înghețată de pe obuze
trebuia curățată cu un cuțit. Forțele sovietice se confruntau cu mult mai puține probleme,
datorită experienței lor de luptă în condiții extreme. Avioanele aveau motoarele acoperite cu
pături termoizolatoare pentru a împiedica înghețarea lor cât timp erau parcate în hangare sau
pe pistă. Se folosea benzină ușoară pentru aceste avioane. Benzina folosită pentru tancuri și
pentru cele mai multe dintre camioane îngheța în condițiile frigului extrem. Cele mai multe
camioane și tancuri sovietice din anii antebelici foloseau de asemenea benzina, dar motoarele
din noua generație foloseau motorina care rezista mai bine la îngheț.
Se crede in mod obișnuit că noroiul adânc, urmat de zăpezile mari și frigul puternic au oprit
toate operațiunile militare în timpul cumplitei ierni rusești. De fapt, operațiunile militare au fost
încetinite de acești factori, dar nu au încetat. Ofensiva sovietică din decembrie 1941 a înaintat
cu peste 160 de kilometri în anumite sectoare, demonstrând că războiul mobil era posibil chiar
în condițiile iernii extreme.
Când a început iarna grea, Hitler s-a temut să nu repete retragerea dezastruaoasă a lui
Napoleon Bonaparte și a dat ordin trupelor germane să reziste cu orice preț pe poziții și să
respingă toate contraatacurile sovietice. Aceste ordine au devenit cunoscute ca "rezistă sau
mori". Ca urmare a acestor ordine armatele germane au suferit pierderi importante.