Inceputul razboiului: atacul asupra Poloniei

-Polonia repinge pretentiile Germaniei de a anexa orasul Gdansk si "coridorul polonez"

-la 1septembrie 1939 armata germana a invadat Polonia;

-trupele germane erau conduse de generalul von Brauchitsch si erau impartite in doua
grupe:
-1) grupul generalului von Bock care cuprindea doua armate formate din 10 divizii fiecare:
Armata a-3-a von Kuchler, instalata in Prusia Orientala si Armata a-4-a von Kluge, de-a
lungul "coridorului polonez";
-2) grupul generalului von Rundstedt era format din trei armate care cuprindeau 10,12
divizii fiecare: Armata a-8-a von Blaskowitz, Armata a-10-a a lui von Reichenau la frontiera
Siliziei si Armata a-14-a a lui von List plasata pe vechea frontiera cehoslovaca si pe linia
Carpatiilor
-armata poloneza condusa de maresalul Smigly-Ryds nu se sprijinea pe nici o linie de
fortificatii;
-Inaltul Comandament Polonez a stabilit un sistem de acoperire da-a lungul frontierelor
ocupate si o linie de rezistenta pe cursul Vistulei, al Narewului si al Somului, aceasta linie
era formata din 13 divizii;
-la nord generalul von Bock impreuna cu armata von Kuchler si von Kluge incercuiesc cele 6
divizii poloneze plasate in Danzing;
-in doua zile cele 11 divizii din regiunea Poznanului au avut aceeasi soarta ca si cele din
"coridor";
-pe restul frontului armatele poloneze bat in retragere si formeaza un nou front Bug-Vistula-
San , de-a lungul Vistulei medii;
-armatele generalului von Kluge si von Kuchler sustinute de Luftwaffe si de Panzerdivizion
reusesc sa srapunga linia din partea inferioara a Vistulei;

Urmari ale atacului german asupra Poloniei

-in 1939 a avut loc un conflict intre URSS si Finlanda generate de dorinta lui Stalin de a
cuceri noi teritorii;

-la 30 noiembrie 1939 Armata Rosie invadeaza Carelia;

-trupele finlandeze conduse de maresalul Mannerheim opun o rezistenta eroica si dupa
3 luni de lupte incrancenate rusii obtin o victorie incompleta;
-la 5 martie 1940 Viborgul este incercuit;
-razboiul se incheie la 13 martie prin pacea de la Moscova semnata de Rysto Ryti
prsedintele Consiliului de Ministrii ai Finlandei;
-este cedat Rusiei istmul Careliei cu Viborg si baza navala de la Hango;
-in razboiul din Finlanda au luat parte 9 divizii formate din 15.000 de oameni , 324 de
tunuri de tip vechi dinainte de 1918 , 112 de tunuri antitanc si 96 de avioane finlandeze
si 45 de divizii a cate 18.000 de oameni , 3000 de tancuri si 2500 de avioane rusesti;
-pierderile se cifreaza la 48.000 de morti si 150.000 de raniti petru URSS iar pentru
Finlanda 25.000 de morti si 44.000 de raniti din totalul de 1.200.000 angajat de URSS
si 200.000 angajat de Finlanda.
 Trupe germane intrand in Polonia

-in vest pe frontul franco-german Armata a-4-a franceza comandata de generalul

Requin inainteaza pe frontul sin Soar spre Forbach dar este oprita de fortificatiile liniei
Westwall si de catre trupele generalului Wilhelm von Leeb;
-la 17 septembrie generalul von Rundstdet asediaza Varsovia;
-maresalul Smigly-Rydz refuza deschiderea unui nou front si ordona retragerea spre
Lvov;
-la 17 sptembrie la ora 4 dimineata armatele maresalului Vorosilov trec frontiera pe
ambele parti ale mlastinilor de la Pripet;
-infrante complet pe frontul de vest , polonezii nu mai sunt capabili sa deschida un nou
front in partea de est;
-la 18 septembrie trupele sovietice intra in Vilma si se indreapta spre Lvov;
-armata maresalului Smigly-Rydz se retrage dar nu acopera decat 40km/zi iar armata
lui von Kuchler inainteaza cu 2 divizii de tancuri de-a lungul raului Bug cu 60km/zi;
-la 19 septembrie atacu blindatelor rusesti inlatura rezistenta orasului Lvov iar trupele
poloneze se retrag spre frontierele cu Ungaria si Romania;
-guvernul polonez se refugiaza in Romania;
-la Varsovia trupele poloneze mai rezista 8 zile iar la 29 septembrie se predau fortelor
germane conduse de von Rundstedt;
-la 28 septembrie Ribbentrop dicsuta la Moscova cu Stalin impartirea Poloniei;
-in campania impotriva Poloniei , germanii au folosit 897 de bombardiere si 611 de
avioane de vanatoare fata de 170 de bombardiere si 270 de avioane de vanatoare ale
polonezilor;
-la sfarsitul agresiunii Romania a acceptat 100.000 de refugiati ditre care 60.000 erau
militari;
-tezaurul Poloniei estimat la 45 de milioane de dolari a tranzitat Romania si a fost
imbarcat la 15 septembrie 1939 pe un vas englez in portul Constanta;
-la sfarsitul campaniei Germania a ocupat 187.000 km2 si URSS 200.000 km2;

Al II-lea Război Mondial s-a început la 1 septembrie 1939  și a durat până la 2 septembrie 1945,
când Japonia a semnat actul de capitulare.

Cauzele acestui război se trag încă de la Pacea de la Paris din 1918, când singura vinovată de
primul război mondial a fost considerată Germania (pacea a fost una punitivă / de pedeapsă).
Liga Națiunilor, creată tot atunci, pentru a păstra pacea în lume, ducea o politică duplicitară, iar
cei care veniseră cu ideea creării ei, adică S.U.A., nici nu au semnat acest document. Creșterea
naționalismului și militarismului în mai multe state (Germania, Italia, Japonia), precum și spiritul
revanșard sunt alte cauze care au dus la dezlănțuirea războiului. O cauză majoră a fost și
semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop de la 23 august 1939, document a cărui miez
era Protocolul Adițional Secret, unde Stalin și Hitler își împărțeau sferele de influință în
Europa.  Articol 3 din Protocolul Adițional Secret se referea direct la interesul URSS-ului față de
Basarabia (în anul următor, va avea loc raptul Basarabiei). Acest pact mai prevedea faptul că la
1 septembrie, Germania și Uniunea Sovietică să atace simultan Polonia (Germania a făcut
întocmai, iar URSS a întârziat atacul până pe 17 septembrie, temându-se de reacția Marilor
Puteri). În baza acestui punct putem susține că ambele state sunt agresoare și responsabile de
începutul delei de-a doua conflagrații mondiale. În susținerea acestei idei, vine și parada
comună a celor doi agresori de la Brest-Litovsk din 1939.

În timp ce blitzkreig-ul german făcea ravagii în Europa, Stalin a declarat război Finlandei la 30
noiembrie 1939.
Perioada dintre 3 septembrie 1939, până la 10 mai 1940 a fost numită de către
americani război ciudat, iar de către germani - război pe șezute, pentru că în această perioadă
nici o țară implicată în conflict nu a mers la acțiuni concrete și de amploare.

La 10 mai 1940 este atacată Franța, care va capitula la 22 iunie 1940, fiind nepregătită
economic, militar și politic de un război de proporții. Ea încă nu-și revenise după dezastrul din
Primul Război Mondial.

În iulie 1940 este declanșată și operațiunea Leul de Mare - de atac asupra Marii Britanii.
Germanii au folosit Luftwaffe pentru a bombarda Anglia, dar englezii aveau un avantaj -
radarul. Hitler a înțeles că lupta cu Anglia îl costă mult, așa că va  contramanda operațiunea,
dar nu va mai reveni asupra reluării ei niciodată. Totuși, până la finele războiului doi mondial,
aviația germană a bombardat  Marea Britanie, zilnic.

La 28 octombrie 1940, Mussolini a atcat Grecia. A reușit să o cucerească numai cu ajutorul

germanilor.

Setea de răzbunare militară

Forța motrice din spatele politicii agresive a Germanieianii treizeci a fost dorința de a revizui
frontierele europene stabilite în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, consacrând în
mod legal rezultatele războiului care sa încheiat cu puțin timp înainte de acest război. După cum se
știe, Germania, în cursul campaniei militare nereușite pentru aceasta, a pierdut o serie de terenuri
care îi aparțineau în trecut. Victoria lui Hitler în alegerile din 1933 sa datorat în mare parte
solicitărilor sale de răzbunare militară și anexării tuturor teritoriilor germane germane către
Germania. O astfel de retorică a găsit un răspuns profund în inimile alegătorilor și i-au dat voturile.

Înainte de atacul asupra Poloniei (1Septembrie 1939), sau mai degrabă în anul precedent,
Germania a comis Anschluss (anexarea) Austriei și anexarea regiunii Sudetenland a Cehoslovaciei.
Pentru a realiza aceste planuri și pentru a se proteja de posibila opoziție din Polonia, Hitler a
încheiat un tratat de pace cu ei în 1934 și a creat în mod activ apariția relațiilor prietenoase în
următorii patru ani. Imaginea sa schimbat dramatic după ce Sudeții și o mare parte a Cehoslovaciei
au fost atașate forțat la Reich. Vocile diplomaților germani acreditați în capitala poloneză au sunat și
noi

Pretențiile și încercările Germaniei de a se opune

Până la 1 septembrie 1939, principalulCererile teritoriale ale Germaniei împotriva Poloniei erau, în
primul rând, terenurile sale adiacente Mării Baltice și care separau Germania de Prusia de Est și, pe
de altă parte, Danzig (Gdansk), care la acel moment avea statutul de oraș liber. În ambele cazuri,
Reichul urmărea nu numai interesele politice, ci și cele pur economice. În acest sens, guvernul
polonez a fost presat activ de către diplomații germani.

În primăvară, Wehrmacht a capturat acea parte a Cehoslovacieicare și-a păstrat în continuare

independența, după care a devenit clar că Polonia ar urma să fie în continuare. În vara de la
Moscova au avut loc negocieri între diplomații din mai multe țări. Sarcina lor a fost de a elabora
măsuri pentru a asigura securitatea europeană și crearea unei uniuni îndreptate împotriva agresiunii
germane. Dar el nu a fost format din cauza poziției Poloniei în sine. În plus, intențiile bune nu au fost
destinate să fie realizate prin vina celorlalți participanți, fiecare realizându-și planurile. Consecința a
fost acum infamăsemnat de Molotov și Ribbentrop. Acest document garantează că Hitler nu
interferează cu partea sovietică în eventualitatea agresiunii sale, iar Fuhrer a dat comanda la
începutul ostilităților
Planul de invadare a Franței, ”Fall Gelb” (Planul Galben) este, în sfârșit, pus în aplicare
după mai multe momente nefaste germanilor.
Planul ce urmărea un atac in vestul Europei a purtat denumirea de ”Fall Gelb” și a fost
semnat încă de pe data de 9 octombrie 1939, plan ce prevedea trecerea trupelor pe
teritoriul Belgiei, Olandei si Luxemburgului.[4] Data la care ar fi trebuit să înceapă a fost
cea de 12 noiembrie, însă din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și a unui
eveniment nefast germanilor, acesta a fost amânat de 14 ori, până pe data de 10 mai 1940,
data începerii propriu-zise a campaniei.[5] Acel eveniment nefast a constat în rătăcirea
unui avion german, care, ulterior, a fost obligat să aterizeze la Mechelen-sur-Meuse, iar la
bordul lui au fost găsite planurile de invadare a Belgiei.[6] În orientarea ofensivei s-a
ținut cont de faptul că nu trebuia să li se permită francezilor accesul în zona Ruhr, astfel
că trebuiau devansați în Belgia și în Olanda. Hitler considera că, după ce Germania va
învinge, nu se va mai pune problema că neutralitatea Belgiei a fost încălcată în vederea
obținerii scopului german, afirmând chiar că va lăsa soarta Germaniei ”în mâinile
Providenței.[7]” Pentru invadarea Franței, s-a pus în practică o reluare a planului
Schlieffen din Primul Război Mondial, de încercuire a frontului francez prin Belgia,
Olanda și Luxemburg

 Armata germană era comandată de generalul von Brauchitsch și era împărțită în 3

grupuri de armată.Comandanții menționați mai sus, și anume von Bock, von Rundstedt
și von Leeb aveau în subordine grupurile, după cum urmează:grupul plasat cu fața spre
Olanda și spre nordul Belgiei era comandat de von Bock, numit Grupul de Armată B,
grupul de centru, cel ce era orientat spre zona sudică a Belgiei și spre Luxemburg era sub
comanda lui von Rundstedt și purta denumirea de Grupul de Armată A;Grupul de Armată
C se afla sub comanda lui von Leeb și a fost cantonat pe frontul Rinului, în fața liniei
Maginot. [8] În vederea stabilirii planului de atac asupra Belgiei, s-a dorit o reluare
parțială a planului Schlieffen, apoi, dupa ce rezistența belgiană va fi distrusă, vor porni
spre fluviul Somme. Generalii Fuhrer-ului au preconizat că armatele belgiene nu pot fi
distruse în urma unei singure bătălii și chiar și Hitler și-a dat seama ca îi vor sta în cale o
mulțime de obstacole, astfel că a luat în calcul un atac asupra Sedanului, iar Manstein l-a
transformat într-un adevărat plan de atac. Acesta, numit Sichelschnitt, în traducere
”lovitura de coasă”, păstrează elemente ale planului Schlieffen, fiind chiar considerat o
reelaborare a acestuia[9]. Manstein considera că punctul nevralgic al francezilor este
extremitatea nord-vestică a liniei Maginot și că aici ar fi trebuit aplicată violența. Apoi,
traversarea Munților Ardeni, cu toate că asta ar fi adus momente extrem de dificile
armatei germane, ar fi deschis calea catre Paris și spre Marea Mânecii. Printr-o
desfășurare a frontului de vest în formă de seceră, englezii și francezii puteau fi prinși ca
într-un snop.[10] Francezii nu și-au dat seama de planul Germaniei naziste, iar atacurile
din Ardeni i-au luat prin surprindere.

            Din punct de vedere al forțelor, Germania a mobilizat 5.000.000 oameni, iar

pregătiți de luptă erau 3.500.000, pe când Franța a mobilizat 5.700.000 oameni. Din
punct de vedere al blindatelor, armata germană și cea anglo-franceză erau aproximativ
egale, cei din urmă dispunând de 2.280 de blindate moderne, iar germanii 2.800. [11]
Însă, în ceea ce privea aviația, diferența era considerabilă, Germania fiind cu mult
superioară Franței. Francezii dispuneau de 1.400 de avioane moderne, dintre care 100 de
bombardiere și 790 de avioane de vânătoare, pe când germanii dispuneau  de peste de
4.800 de avioane, din care 1.500 erau bombardiere, 1.000 erau avioane de vânătoare și
340 avioane de bombardament în picaj numite Stuka.[12]         

            În ciuda faptului că acestă ofensivă a Germaniei părea una complicată, structura

acesteia era destul de simplă, urmărind spargerea defensivei belgiene și atragerea
francezilor pe teritoriul belgian și olandez, apoi urma un atac în Ardeni cu scopul de a
distruge linia francezilor de pe Meuse și spre a înainta spre Marea Mânecii, în vederea
distrugerii Aliaților.  Pentru o traversare mai facilă a Ardenilor, germanii urmăreau ca
fortificațiile belgiene de la frontieră să fie distruse, insă nu au ținut cont de faptul că cele
trei poduri de pe Canalul Albert erau bine protejate și, mai ales, minate, iar belgienii au
venit pe poziții în noaptea de 9 spre 10 mai. Cu toate acestea, planoarele ce au parașutat
300 de soldați germani i-a luat prin surprindere pe belgieni, iar cei dintâi au reușit să
cucerescă două poduri cu o foarte mare precizie, încât au rămas intacte. Pe 10 mai,
belgienii au fost induși în eroare de parașutarea a 10 manechine, iar pe 11 mai, generalul
Eben Emael s-a predat.[14] A doua zi, belgienii au început retragerea, retragere ce a durat
2 zile, timp în care încă mai erau urmăriți și atacați de avioanele nemțesti Stukas. Cu
toate acestea, 8 divizii rămân aproape intacte și se vor alătura celor franceze și britanice,
care începeau să sosească spre Gembloux, unde, pe 13 mai, a început o nouă bătălie, în
care francezii, cu toate că erau în inferioritate în ceea ce privea armamentul, au reușit să
reziste și, pe 15 mai, au reușit să-și reia pozițiile, între Gembloux și Wavre.

Armata germană a trecut Munții Ardeni,  neîntâmpinând forțe franceze.

 La confluența dintre fluviul Meuse și Canalul Ardenilor se afla localitatea Sedan, zonă
controlată de francezi prin 2 armate, armata II și armata IX. Începutul bătăliei nu a fost
favorabil pentru francezi, întrucât pe 10 mai, dimineața, aparatele aflate la sol au fost
distruse în urma unui bombardament. Tactica Aliaților era de a întârzia atacurile
germane, permițându-le, astfel, trupelor să ajungă în pozițiile de defensivă. Se estima ca
această manevră să dureze 5 zile, întrucât credeau că și trupele nemțești se vor mișca
încet. Însă, rezultatul distrugerilor a fost stoparea înaintării franceze, în situația în care
belgienii considerau că pentru întârzierea germanilor era nevoie de o zi, pe când francezii
considerau că e nevoie de 5 zile, ceea ce a dus la un rezultat catastrofal. Pentru germani,
traversarea Ardenilor nu a înregistrat mari dificultăți, întrucât francezii nu ocupaseră
nicio poziție, neavând forța necesară de a le bloca trecerea. Două panzerdivizii aflate sub
comanda lui von Kleist va distruge fără prea mari eforturi o divizie franceză de cavalerie
ușoară și  o brigadă de cavalerie. Pe 12 mai, trupele germane au ajuns pe fluviul Meuse,
următoarea mișcare fiind o bătălie în acel loc. De asemenea, periferiile estice ale
Sedanului au fost cucerite. Această bătălie a fost un eșec pentru francezi, fiind urmată de
evenimente surprinzătoare, precum dezertarea în masă a multora dintre combatanți. Era
clar, moralul francezilor era la pământ.    Frontul francez a fost distrus definitiv pe data
de 16 mai, iar trupele germane au pornit spre Marea Mânecii. S-a spus că înfrângerea
Franței era inevitabilă, colonelul Lyet a afirmat că ”bătălia era pierdută chiar înainte de
atacul neprevăzut de la Sedan.”[16]

            Franța se afla într-o situație extrem de grea și de nefavorabilă, astfel că Paul

Reynard i-a numit la guvernare pe Georges Mandel și pe mareșalul Petain. De asemenea,
și generalul Gamelin a fost înlocuit cu generalul Weygand.

            Și belgienii urmau să aibă o soartă asemănătoare, întrucât bătălia de la Courtrai,

din 24 mai, a adus, câteva zile mai târziu, mai exact pe 27 mai, capitularea. Aceștia au
cerut ajutor englezilor, însă aceștia nu si-au dat silința în ceea ce privea situația Belgiei.
După acest eveniment, britanicii au acționat în conformitate cu planul Dynamo, ce
presupunea evacuarea forțelor ce se aflau în apropiere de Dunkerque. Prin portul
Dunkerque puteau trece doar maximum 4.500 de persoane, iar în timp ce evacuarea avea
loc, bombardierele germane au atacat acest port. Cu toate acestea, forțele aliate au reușit
retragerea, 330.000 de oameni fiind transportați în Marea Britanie.

            Franța este înfrântă definitv, iar guvernul francez evacuează Parisul pe 10
iunie 1940.
Operațiunea Leul de Mare (în limba germană: Unternehmen Seelöwe) a
fost un plan operațional al Germaniei pentru invadarea Regatului Unit în
timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, după înfrângerea Franței.
Pentru asigurarea succesului operațiunii era nevoie de
asigurarea superiorității aeriene și navale în regiunea Canalului Mânecii.
Acest obiectiv nu a fost atins de către germani în timpul sau după
încheierea Bătăliei Angliei. Pe 17 septembrie 1940, Operațiunea Leul de
Mare a fost amânată pe termen nedefinit și nu s-au mai făcut încercări
pentru executarea ei.

Dupa capitularea Frantei, urmatorul obiectiv pentru Hitler era ocuparea

Angliei. Preconizata debarcare trebuia insa pregatita printr-un puternic atac
aerian menit sa submineze rezistenta engleza si sa faciliteze atacul terestru.
Germanii aveau de partea loc un moral excelent, resurse materiale
remarcabile si o armata bine pusa la punct, dotata la un inalt nivel. De
partea cealalta, englezii vor opune o formidabila vointa, reusind sa
mobilizeze coloniile si sa castige sprijinul, chiar daca nu manifestat printr-o
interventie deschisa, al Statelor Unite.

Nu trebuie neglijata nici posesia radarului (radio detection and ranging), un

instrument care a facut diferenta in luptele aeriene. Inventat inca din 1935
de catre Robert Watson-Watt si A.F. Wilkins, acesta permitea detectarea
avioanelor inamice de la 112 kilometri departare. Se vor adauga
superioritatea navala si, nu in ultimul rand, informatiile furnizate de serviciile
secrete. Un rol important avea sa-1 joace Winston Churchill devenit premier
la 10 mai 1940 in fruntea unui cabinet de coalitie. Unul dintre cei mai acerbi
critici ai lui Chamberlain si ai acordului de la München, Churchill devenise
conducatorul Amiralitatii britanice din prima zi a declararii razboiului, 3
septembrie. Dupa atacul german impotriva Frantei, la 13 mai, el va tine
primul sau discurs celebru dupa preluarea puterii in fata Parlamentului,
atentionandu-i pe englezi ca nu are nimic de oferit decat "sange, lacrimi si
suferinta". Churchill a intruchipat imaginea britanicului incapatanat decis sa
faca orice sacrificiu pentru a invinge pe Hitler.

Directiva privind atacarea Marii Britanii, operatiunea Leul de mare, a fost

semnata de Adolf Hitler la 16 iulie 1940. Scopul era scoaterea din razboi a
englezilor, chiar cu pretul unei debarcari. Pentru pregatirea acesteia, trebuia
mai intai ca Royal Air For ce sa fie scoasa din lupta, facilitand trecerea
Canalului de catre unitatile germane. Atacul Luftwaffe urma sa fie coordonat
de catre Hermann Gõring personal. Planul prevedea debarcarea a doua
armate germane, estimate la 25 de divizii in sudul Angliei, de aici urmand a
fi declansata batalia pentru cucerirea Londrei.

Ofensiva asupra Marii Britanii a inceput la 8 august 1940 printr-un puternic

atac aerian al Luftwaffe. Spre deosebire de francezi, englezii vor riposta si
vor bombarda orasele germane, efectul fiind mai degraba unul psihologic,
avand in vedere si superioritatea numerica a Wehrmachtului. Nu este lipsita
insa de importanta nici observatia ca avioanele de
vanatoare Hurricane si Spitfire, pe care le avea in dotare Royal Air
Force, erau superioare din punct de vedere al capacitatii de lupta. Atacul
declansat de Gõring, la 8 august, cu circa 1.500 de avioane va avea efecte
importante mai ales intre 11 si 13 august, provocand mari pierderi
inamicului. Cu toate acestea, datorita ripostei engleze, numai in saptamana
8-13 august, Luftwaffe a pierdut 145 de aparate.

Continuand ofensiva aeriana, germanii vor decreta, la 17 august, blocada

coastelor Angliei, insa Londra va obtine un important succes prin incheierea
unui acord defensiv cu Statele Unite, la 2 septembrie. Mai mult datorita
utilizarii eficiente a radarului, dar si spiritului combativ al pilotilor britanici,
nu vor intarzia sa apara rezultatele. De exemplu, numai in ziua de 16
septembrie au fost distruse 185 de avioane germane. Pe de alta parte,
germanii vor da o grea lovitura apararii engleze, distrugand orasul Coventry
la 10 noiembrie. Principala tinta pentru Luftwaffe va fi insa Londra,
bombardata timp de 57 de nopti consecutiv cu incepere de la 7 septembrie.

Dupa aceasta data atacurile au scazut in intensitate si, practic, ideea

debarcarii a fost abandonata de catre Hitler. O statistica arata ca in prima
faza a bataliei Angliei, 8 august - 31 octombrie, germanii au pierdut 2.375
de avioane, fata de doar 800 britanice. Totusi, bombardarea Angliei a
continuat pana la sfarsitul razboiului. La 10 mai 1941 va fi inregistrat un
masiv atac aerian asupra Londrei, dupa care, preocupat de pregatirea
planului Barbarossa, Hitler va trece Marea Britanie in plan secund,
mentinand totusi blocada cu ajutorul submarinelor. La randul lor, englezii
vor utiliza convoaiele navale, o metoda care si-a dovedit din plin eficienta.
De asemenea, un rol important pentru moralul trupelor si al populatiei
engleze 1-a jucat operatiunea de scufundare a vasului amiral al flotei
germane, Bismarck. Atacat initial langa Islanda, prilej cu care germanii vor
scufunda crucisatorul Hood, Bismarck va fi trimis la fundul Oceanului
Atlantic, la 27 mai 1941, de torpilele lansate de la bordul
crucisatorului Dorsetchire. Dincolo de importanta strategica a unei astfel de
victorii, mai importanta este simbolistica evenimentului, Bismarck fiind
considerat un simbol al puterii Germaniei naziste.

Iesirea din izolare pentru britanici va veni o data cu atacarea Uniunii

Sovietice de catre Hitler. De asemenea, semnarea Cartei Atlanticului, la 14
august 1941, dupa intalnirea de la Placentia Bay din Newfoundland, dintre
premierul Winston Churchill si presedintele Franklin D. Roosevelt va oferi
englezilor certitudinea ca vor invinge in dificila confruntare cu Hitler, avand,
de acum, alaturi Statele Unite si Uniunea Sovietica.