[Răzbiul II mondial]

1. Cauzele războiului

Cauzele celui de-al doilea război mondial sunt în general considerate invazia germano-ruso a Poloniei și
atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.
Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și prezența a mult
prea numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mișcările
fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică
globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania,
resentimentele apărute în urma în înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles,
(în mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de cuțit
aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere
Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte
multă rigoare, din dorința de a avita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire
cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să
devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului
Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în
cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se
baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face
nimic concret.
Japonia era condusă în deceniul al patrulea de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-
o putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii prime
ale arhipelagului nipon. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante Chinei,
oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest
embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi
lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de război. Japonia a trebuit să facă
față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi
Indiile Olandeze de Est și a intrării în conflict cu SUA.

2. Caracterul războiului. Perioadele.

 3. Începutul războiului, Polonia (septembrie 1939).
Războiul Straniu.

Războiul a izbucnit prin invadarea Poloniei de catre Germania la 1 septembrie 1939. Franța și
Anglia și-au onorat obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez, declarând război Germaniei
două zile mai târziu (3 septembrie). Și Australia și Noua Zeelandă au declarat război în aceeași
zi, dar datorită diferențelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii.
Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).
Polonia, care reușise doar o mobilizare parțială, având militarii echipați cu arme depășite moral,
bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea
englezilor și francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' german, superior la toate
capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului și tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a
fost atacată din trei părți, din Germania și din Cehoslovacia ocupată anterior. În conformitate cu
înțelegerile expansioniste secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roșie sovietică a
invadat Polonia dinspre răsărit la 17 septembrie, iar la 22 septembrie Polonia capitulează,
teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS. Guvernul polonez s-a exilat în România,
împreună cu tezaurul Băncii Naționale a Poloniei și un număr de unități ale armatei poloneze.
Ultimele unități poloneze au încetat rezistența la 6 octombrie. În ciuda alianței care-i lega de
Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive
împotriva Germaniei naziste, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de
retragere. Această situație a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul
ciudat" ("Sitzkrieg"). Forțe poloneze au continuat să lupte împotriva forțelor Axei și după ce țara
lor a fost ocupată. Un exemplu în această privința a fost contribuția remarcabilă a piloților
polonezi în Bătălia Angliei.
Uniunea Sovietică și-a respectat angajamentele luate prin înțelegerile expansioniste secrete ale
pactului Molotov-Ribbentrop și nu i-a atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că
aprecierile sale cu privire la conflictele dintre dușmanii naturali ai sovieticilor, capitaliștii, se
confirmau, aceștia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea
Poloniei, ocupând partea răsăriteană a țării și ucigând la Katyn pe toți ofițerii polonezi căzuți
prizonieri. În tot acest timp al perioadei de început al războiului, SUA nu au intervenit în conflict,
opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”.
Au fost câteva ciocniri izolate în timpul „războiului ciudat”: scufundarea cuirasatului Royal Oak în
rada bazei navale de la Scapa Flow și bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale
Rosyth și Scapa Flow. Cuirasatul de buzunar Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina
germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud după bătălia de la River Plate.
Pactul Tripartit a fost semnat în 27 septembrie 1940 de Germania, Italia și Japonia, această
alianță primind numele de „Puterile Axei”. Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie
1939, începând ceea ce avea să se numească „războiul de iarnă”, încheiat în martie 1940. Deși
Finlanda a fost nevoită să facă anumite concesii teritoriale, conflictul a scos în evidență slaba
competență a corpului ofițeresc al Armatei Roșii, slăbită după epurările staliniste.
 4. Războiul sovieto-finlandez

Războiul de Iarnă (cunoscut și ca Războiul Sovieto-Finlandez sau Războiul Ruso-Finlandez)

a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, trei luni
după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Drept consecință, Uniunea Sovietică a fost
exclusă din Liga Națiunilor la 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului
sovietic, se așteptase să cucerească întreaga țară până la sfârșitul anului, dar rezistența
finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deși aceștia din urmă își depășeau numeric
inamicii în proporție de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când țara a fost obligată să
semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10 % din teritoriul
național și cca 20 % din capacitățile sale industriale.
Rezultatele războiului au fost confuze. Deși până în cele din urmă forțele sovietice au reușit să
străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi
puternic afectați. Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internațional al țării a avut
de suferit. Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roșii a fost pusă sub semnul întrebării,
un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler pentru Operațiunea Barbarossa
(atacarea Uniunii Sovietice). Forțele sovietice nu și-au îndeplinit obiectivele inițiale (cucerirea
Finlandei), reușind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga. Suveranitatea Finlandei a fost
salvată și, în plus, țara a câștigat un uriaș capital de simpatie internațională.
Tratatul de pace de la 15 martie a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare
Finlandei prin nordul Scandinaviei (Campania aliată din Norvegia) și a stânjenit de asemenea
accesul Germaniei naziste la rezervele de minereu de fier suedez. Invaziile germane ale
Danemarcei și Norvegiei de la 9 aprilie 1940 (Operațiunea Weserübung) au îndreptat atenția
mondială către luptele pentru controlul Norvegiei.
Războiul de Iarnă (talvisota în limba finlandeză) a fost un dezastru militar pentru Uniunea
Sovietică. Stalin a tras învățămintele necesare din acest eșec și și-a dat seama că trebuia
renunțat la controlul politic asupra Armatei Roșii. După încheierea războiului cu Finlanda Kremlinul
a inițiat un proces de reinstalare a ofițerilor de carieră în funcțiile militare de conducere și a trecut
la modenizarea forțelor armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui
atac german.

5. Războiul Germaniei în Europa de Apus

În mai 1940, germanii au lansat invazia din Franța. Aliații occidentali – în primul rând Franța și
Regatul Unit – au fost rapid înfrânți sub loviturile teribile ale blitzkriegului german. Dacă numeroși
militari ai grupului expediționar britanic au fost repatriați de la Dunkirk, armata franceză a
capitulat, după ce înregistraseră 90.000 de morți și 200.000 de răniți. Luptele de-a lungul
frontului de vest au încetat, iar germanii au început pregătirile pentru invadarea Regatului Unit –
Operațiunea Leul de mare.
 6. Agresiunea sovetică în 1940
Țările Baltice

Ocuparea stetelor baltice se referă la perioada în care statele baltice (Estonia, Letonia,
Lituania) au suferit regimul ocupației străine, mai întâi din partea Uniunii Sovietice ca urmare a
prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, mai apoi din partea Germaniei
Naziste din 1941 până în 1944 și din nou din partea URSS din 1944 până în 1991.
În momentul în care s-a declanșat al doilea război mondial în 1939, soarta statelor baltice fusese
deja hotărâtă prin „Protocolul adițional secret” al pactului de neagresiune sovieto-german din
august 1939.
Pierderile umane din timpul celui de-al doilea război mondial în statele baltice au fost printre cele
mai ridicate din Europa. Estimările oficiale arată o pierdere de 25% pentru Estonia, 30% pentru
Letonia și 15% pentru Lituania. Aceste pierderi, care cuprind atât pierderile provocate de lupte
cât și cele provocate de deportările sovietice din 1941 și de deportările germane și de Holocaust
au fost estimate la 90.000 de oameni pentru Estonia, 180.000 pentru Letonia și 250.000 pentru
Lituania.

Basarabia și nordul Bucovinei

Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se
cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru
cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu
s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.[1] Din cauza
presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și
armata române s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context
geopolitic mai larg, în care prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939,
Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră în mod imperialist, sfere de influență
teritorială în Europa Răsăriteană, după care tot în 1939 a început cel de-al Doilea Război
Mondial prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939.
În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar
partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.
Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă
„moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice
vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme
în 1941, după ce România a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de
URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa), dar teritoriile au fost în cele din urmă recuperate de
sovietici în 1944.
 7. Instuararea regimului antonescian

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru,
însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a propus țărăniștilor și
liberalilor să colaboreze la guvernare, însă aceștia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea
lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor,
desemnând doar niște „specialiști” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de
Antonescu[6]. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format
guvernul din apropiați ai săi, militari și civili, și din legionari conduși în acel moment de Horia Sima, la care
s-au adăugat și consilierii desemnați de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele
Mihai I, România a fost declarată „Stat Național Legionar”.
Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Șorban, onorat cu distincțiile de „Drept între popoare” și
„Cetățean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub presiunea
nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalități
de a le ocoli. Același domn, dar și istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în
România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm
Filderman, care deținea funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești, și Ion Antonescu,
mareșalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziția ca nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte
însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut același drept și pentru evreii cetățeni români care
se aflau în Franța. În schimb,
Garda de Fier, aflată la
putere din 14 septembrie
1940 și până la 21 ianuarie
1941, a aplicat strict
legislația anti-semită
existentă și a înăsprit
prigoana evreilor mult peste
aceasta, dedându-se la acte
similare cu cele comise, cu
câteva luni mai devreme, de
către comuniști în Basarabia
evacuată.Conform ideologiei
sale xenofobe, Mișcarea
Legionară a reactivat și
legislația împotriva
comercianților armeni și
greci. Ca urmare a politicii
antilegionare din timpul
dictaturii lui Carol al II-lea,
Garda de Fier a ajuns la
guvernare fără o seamă de
lideri importanți care
fuseseră eliminați și fizic la
ordinul regelui. Violența membrilor Mișcării Legionare era întețită de un sentiment de răzbunare împotriva
tuturor partizanilor "carliști" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui
Codreanu, mai mult de 60 de foști demnitari antebelici au fost uciși în închisoarea de la Jilava, pe 27
noiembrie 1940, în timp ce își așteptau deciziile judecătorești pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu
. Pe lângă aceștia, au fost asasinați în apropierea Ploieștiului istoricul și fostul prim-ministru Nicolae Iorga
și economistul Virgil Madgearu, de asemenea, un fost ministru, considerați de Mișcarea Legionară ca
"autorii morali" ai eliminării lui Codreanu.Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-
se la sfârșitul anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de
comuniști șase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăți, bănci (îndeosebi cu acționari evrei) și
foști demnitari din epoca parlamentară.Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind
legionarii fanatici, mult prea violenți fără discriminare și incontrolabili, Ion Antonescu a încercat
îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare, ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mișcarea
legionară a încercat să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câștigând simpatiile ofițerilor armatei,
studențimii și muncitorimii. Dar, în mare majoritate, aceștia au luat partea mareșalului, astfel că, în patru
zile, Antonescu a înăbușit revolta legionară și a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima și aproximativ
700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alții circa 8000 fiind internați în lagăre
 8. Războiul Germaniei împotriva Marii Britanii

Pe 24 august 1940, mai multe avioane de bombardament germane au survolat Londra și au

lansat bombe asupra cartierelor de est și nord-est ale capitalei britanice. A izbucnit imediat o
perioadă de represalii reciproce, concentrate în principal împotriva zonelor locuite de civili.
Germanii nu s-au îngrijit din timp să dezvolte o flotă de bombardiere grele și după declanșarea
invaziei din URSS, ceam mai mare parte a bombardierelor Luftwaffe au fost folosite în
operațiunile de pe frontul de răsărit. Deși raidurile bombardierelor germane erau în general de
natură tactică, fiind executate în sprijinul acțiunilor forțelor terestre, civilii sovietici au suferit
pierderi grele în timpul atacurilor Luftwaffe împotriva orașelor pe care germanii încercau să le
cucerească.
 9. Intrarea în război a Italiei

Italia făcuse deja două cuceriri (Etiopia și Albania) mai înainte de a se implica în al doilea război
mondial. În ciuda Pactului de oțel semnat cu Germania Nazistă, Italia nu s-a alăturat aliatului ei
până în iunie 1940, când a dorit să obțină un cât mai vast teritoriu din Franța. Efortul de război al
Italiei a fost modest, trupele sale fiind înfrânte în Grecia, Africa de Nord și în Mediterana. Italia a
fost invadată de Aliați în 1943, iar guvernul lui Mussolini s-a dezintegrat. Noul guvern regalist al
mareșalului Pietro Badoglio a semnat un armistițiu cu Aliații, dar cea mai mare parte a țării a fost
rapid ocupată de germani, care l-au pus în fruntea unui guvern-marionetă pe Mussolini, care
controla Italia de nord, așa numita Republica Socială Italiană sau Republica de la Salò. Armata
germană s-a predat germanilor fără luptă. Guvernul regal a continuat să controleze sudul și a
devenit guvernul întregii Italii cu puțin înainte de sfârșitul războiului, în primăvara anului 1943. italia
avea să devină membră a NATO după război, dar a pierdut regiunile Istria și Dalmația în favoarea
Iugoslaviei.

10. Semnarea Pactului Tripartit

Pactul punea într-o formă oficială parteneriatul Puterilor Axei și a fost considerat în epocă un
avertisment trimis SUA pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.
Pactul celor trei națiuni prevedea ca pentru deceniul care urma să coopereze între ele în scopul
principal al stabilirii unei ordini a lucrurilor, dar și pentru promovarea prosperitatea mutuală și
bunăstarea popoarelor lor. Cei trei își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și
asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic și militar în cazul când oricare din
ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepția URSS-ului.
Pactul completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la
depășirea diferendelor apărute între cele două puteri după semnarea Pactului Molotov-
Ribbentrop, semnat de Germania și URSS în 1939.
Pactul Tripartit a fost semnat mai apoi de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie
1940) și Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, mai înainte de
intrarea trupelor germane în țară.
 11. Operațiile militare în Balcani

Campania din Balcani cuprinde invaziile Puterilor Axei a Regatelor Greciei și Iugoslaviei în
timpul celui de-al doilea război mondial. Campania a început odată cu invazia italiană din Grecia
de pe 28 octombrie 1940 și s-a încheiat odată cu cucerirea insulei Creta de către Germania
Nazistă și Italia Fascistă pe 1 iunie 1941.

Războiul greco-italian

Războiul greco-italian a durat de pe28 octombrie 1940 pânâ pe 30 aprilie 1941 și a fost parte a
celui de-al doilea război mondial. Forțele italiene au invadat Grecia și au avut succese locale,
limitate. La scurtă vreme după atacul inițial, grecii au contraatacat, iar italienii au fost respinși și
împinși înapoi spre bazele de plecare din Albania. Italienii au pierdut cea mai mare parte a iernii
cu luptele pentru stabilizarea unei linii a frontului, ceea ce le permitea să rețină controlul asupra
doar a două treimi din teritoriul Albaniei. Îndelung pregătita ofensivă italiană din martie 1941 a
eșuat. Germanii au intervenit în aprilie în sprijinul aliatului lor italian și au atacat Grecia, după
invadarea încununată cu succes a Iugoslaviei.

Invadarea Iugoslaviei

Invadarea Iugoslaviei (cunoscută și ca Operațiunea 25) a început pe 6 aprilie 1941 și s-a

încheiat cu capitularea necondiționată a Armatei Regale Iugoslave de pe 17 aprilie. Puterile Axei
invadatoare (Germania Nazistă, Italia Fascistă, Ungaria și Bulgaria) au ocupat și dezmembrat
Regatul Iugoslaviei. Germania și Italia au căzut de acord cu privire la crearea unui stat artificial –
Statul Independent Croat (Nezavisna Država Hrvatska, NDH), prin comasarea mai multor teritorii
iugoslave: Croația, Bosnia și Herțegovina și Srem. În Serbia și Banatul Sârbesc puterile
ocupante au creat statul marionetă Administrația militară a Serbiei (Sebia lui Nedić). În
Muntenegru a fost creat un alt stat marionetă, Statul Independent Muntenegru, sub protectorat
italian. Protectoratul era din punct de vedere oficial un regat, deși prințul Mihaijlo al
Muntenegrului nu a acceptat niciodată să fie încoronat.

Invadarea Greciei

Invadarea Greciei de către Germania — numită de germani ca Unternehmen Marita (Operațiunea

Marița) — a fost rezultatul direct și contiunuarea războiului greco-italian. Pe 6 aprilie 1941, armata
germană a invadat nordl Greciei, în vreme ce alte unități naziste atacau Iugoslavia.
Ruperea liniilor iugolave din sud a permis germanilor să trimită întăriri pe frontul din nordul Greciei.
Armata germană a învăluit linia fortificată elenă „Metaxas” și, în ciuda ajutorului acordat grecilor de
corpului expediționar britanic, a reușit să cucerească sudul Peloponezuliu. Bătălia Greciei s-a încheiat
odată cu intrarea germanilor în Atena și cu cucerirea întregului Peloponez. Aliații au reușit să evacueze
o bună parte a corpului expediționar britanic și mai multe unități elene în Creta și în Egipt. Insula Creta
avea să fie cucerită după cea mai amplă operațiune aeropurtată de până atunci – „Merkur”.

Intervenția Bulgariei

Pe 6 aprilie 1941, în ciuda faptului că aderase la Axă, Regatul Bulgariei a păstrat o stare de
pasivitate militară în fazele inițiale ale invaziilor din Iugoslavia și din Grecia. Iugoslavia a capitulat
pe 17 aprilie. Grecia a rezistat până pe 30 aprilie. Pe 20 aprilie, bulgarii s-au implicat în război.
Armata bulgară a ocupat o regiune din nordul tărmului Mării Egee. Scopul bulgarilor era să obțină
ieșire la Marea Egee și să ocupe Macedonia răsăriteană și Serbia răsăriteană. Vardarska
banovina iugoslavă și regiunea Macedonia au fost împărțite între Italia (vest) și Bulgaria (est).
 12. Atacul Germaniei asupra URSS

Operațiunea Barbarossa (în germană Unternehmen Barbarossa) a fost numele de cod secret
acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a Uniunii
Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul
inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord și
Astrahan în sud. Se presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la
înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich
condus de Adolf Hitler. Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să
devină cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au
purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții
cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici. Numele de cod al operațiunii vine de la
numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 - 1190) al Sfântului Imperiu
Roman.

Batălia de la Moscova

Batălia de la Moscova (în rusă Битва за Москву, în germană Schlacht um Moskau) se referă la apărarea
capitalei sovietice, Moscova, și la contraofensiva ulterioară a Armatei Roșii (armata sovietică) dintre
octombrie 1941 și ianuarie 1942 pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial, împotriva forțelor
Germaniei Naziste. Adolf Hitler considera Moscova, (care era capitala Uniunii Sovietice și cel mai mare
oraș al țării), obiectivul principal al Forțelor Axei în timpul atacului împotriva URSS. Un plan separat
german pentru cucerirea Moscovei purta numele de cod Operațiunea Wotan.
Planul inițial de invazie bazat pe tacticile războiului fulger, care purta numele de cod Operațiunea
Barbarossa, prevedea cucerirea Moscovei într-o perioadă de 3 – 4 luni. După declanșarea atacului, în
ciuda unor înaintări importante, Wehrmachtul a trebuit să înceteze ritmul avansării datorită rezistenței
sovietice, de exemplu din timpul bătăliei de la Smolensk – iulie - septembrie 1941, care a întârziat atacul
asupra capitalei sovietice cu aproximativ 2 luni. După cucerirea Smolenskului, Wehrmachtul a trebuit să-și
consolideze pozițiile în încercuirile de la Leningrad și Kiev, aceste acțiuni întârziind și mai mult atacul
împotriva Moscovei. Puterile Axei au reluat atacul împotriva Moscovei pe 30 septembrie 1941, cu
operațiunea cu numele de cod Taifun, care avea ca obiectiv cucerirea Moscovei până la începutul iernii.
După o înaintare inițială plină de succes, care a dus la încercuirea și distrugerea mai multor armate
sovietice, ofensiva germană a fost oprită de rezistența sovietică pe linia defensivă Mojaisk, la doar 120 km
depărtare de capitală. Deși a reușit să spargă liniile succesive de apărare sovietice, ofensiva
Wehrmachtului a fost încetinită de condițiile meteo. În timpul toamnei, ploile au preschimbat drumurile și
câmpurile în noroaie groase, în care mijloacele de transport ale Axei s-au împotmolit. Deși venirea iernii și
înghețarea pământului a permis înaintarea mijloacelor mecanizate, ofensiva germană a fost în continuare
încetinită, de această dată de frigul puternic, dar și de rezistența sovietică crescută.
La începutul lunii decembrie, grupurile avansate de tancuri au ajuns la numai 30 km de Kremlin, iar soldații
Wehrmachtului puteau să vadă din poziții prin binoclu unele dintre clădirile Moscovei. Frigul neobișnuit
pentru soldații germani, dotarea nesatisfăcătoare cu echipament de iarnă a atacatorilor și epuizarea
luptătorilor au făcut ca Puterile Axei să nu mai fie capabile să cucerească Moscova. Pe 5 decembrie 1941,
apărătorii Moscovei, întăriți cu trupe proaspete sosite din Siberia, foarte bine pregătite pentru războiul de
iarnă, au atacat forțele germane din fața capitalei. În ianuarie 1942, Wehrmachtul fusese împins înapoi
între 100 și 200 km, îndepărtând amenințarea directă asupra Moscovei. Germanii nu aveau să se mai
apropie de capitala sovietică mai mult decât au reușit pe 5 decembrie 1941.
Bătălia de la Moscova este considerată de obicei una dintre cele mai importante bătălii dintre Puterile Axei
și cele ale URSS-ului, în primul rând datorită faptului că Armata Roșie a fost capabilă să respingă cea mai
serioasă încercare de cucerire a capitalei sovietice. Bătălia a fost una dintre cele mai mari de-a lungul
întregului război, cu peste un milion de victime. De asemenea, bătălia a marcat un punct de cotitură în
desfășurarea războiului, fiind prima oară din 1939, când Germania Nazistă își începuse campania de
cuceriri, când Wehrmachtul a fost nevoit să retragă în mod semnificativ. Forțele germane se mai
retrăseseră temporar în timpul Ofensivelor sovietice de la Elnia din septembrie 1941 și de la Rostov (care
a provocat demiterea de la comandă a lui von Rundstedt), dar aceste retrageri au fost minore în
comparație cu cea de la Moscova.
 13. Atacul de la Pearl Harbor

Pearl Harbor, un golf din Hawaii, unde se afla intreaga flotă americană, se află în apropiere de capitala
Honolulu.
Intenția acestui atac preventiv a fost să nu permită flotei pacifice americane să influențeze războiul din sud-
estul Asiei pe care Japonia intenționa să-l poarte împotriva Marii Britanii, a Olandei și a Statelor Unite ale
Americii.
Operațiunea a constat din două valuri de atac aerian, la care au participat 353 de avioane[6], lansate de pe
6 nave portavion.
Ca rezultat al atacului, 4 cuirasate au fost scufundate (două fiind ulterior ridicate, reparate și trimise în luptă
spre sfârșitul războiului), iar alte 4 au fost avariate. Japonezii au distrus și 3 crucișătoare, 3 distrugătoare, 1
puitor de mine, 188 de avioane, au omorât 2.402 persoane și au rănit 1.282 de persoane.
Pierderile suferite de partea japoneză au fost minimale: 29 de avioane doborâte, 4 mini-submarine
scufundate, 65 de persoane omorâte sau rănite.
Atacul a avut loc fără o declarație de război formală, și înainte ca ultima din cele 14 părți ale unui mesaj
trimis de către partea japoneză Ministerului de Externe american să fi ajuns la destinație. Ambasada
japoneză din Washington, DC, fusese instruită să trimită mesajul imediat înainte de ora planificată a
atacului. Atacul, și în special natura surprinzătoare a sa, a fost un factor important care a contribuit la
schimbarea opiniei publice americane de la izolaționismul care caracterizase politica externă a țării în anii
1930 la participare directă în război.
Atacul a avut menirea de a anihila marina americană, astfel încât să nu împiedice atacul planificat de
Japonia asupra Malaeziei și a Indiilor de Est olandeze, unde Japonia căuta acces la rezervele bogate de
petrol și cauciuc.
Atât Japonia cât și Statele Unite își făcuseră planuri de contingență pentru război în zona pacifică, planuri
ce fuseseră reînnoite constant în paralel cu escaladarea tensiunilor dintre cele două țări. Tensiunile
începuseră în anii 1930 prin expansiunea japoneză în Manciuria și în Indochina franceză, acțiuni care au
fost întâmpinate cu nivele din ce în ce mai ridicate de embargouri și sancțiuni din partea SUA și a altor țări.
În 1940, SUA a interzis exportul în Japonia al avioanelor, al părților de avioane, al utilajelor mecanice, al
benzinei de avion, al fierului și al oțelului vechi, lucru pe care japonezii l-au considerat un act "neprietenos".
Dar SUA nu a interzis la acea oră exportul de petrol în Japonia, deoarece la Washington se considerase că
o astfel de măsură ar fi fost prea extremă, dat fiind faptul că economia Japoniei depindea de petrolul
american[7][8] și ar fi fost probabil considerată ca o provocare de către partea japoneză. Exportul de petrol
către Japonia a fost oprit în vara anului 1941, ca rezultat al expansiunii japoneze în Indochina franceză,
care la rândul ei era rezultatul ocupării Franței de către Germania.
Sprând să descurajeze o agresiune japoneză în Orientul Îndepărtat, SUA își mutase sediul marinei pacifice
în Hawaii și intensificase o întărire militară în Insulele Filipine.
Planul de atac pentru Pearl Harbor a fost inițiat la începutul anului 1941 de către amiralul Yamamoto,
comandantul de atunci al flotei japoneze.[9] Planul său a fost acceptat de către Sediul general al marinei
japoneze după o serie de conflicte printre care și o amenințare de a se retrage de la comanda flotei.[10]
Planul concret de atac a început în primăvara anului 1941 sub comanda căpitanului de marină Minoru
Genda. Planul a primit aprobarea neoficială a Împăratului Hirohito pe data de 5 noiembrie, după a treia din
cele patru conferințe imperiale care s-au ținut în legătură cu atacul.[11] Aprobarea oficială a fost dată pe
data de 1 decembrie.[12]
Pe data de 26 noiembrie, 1941, o flotă compusă din 6 portavioane a plecat spre o zonă la nord-vest de
Hawaii, de unde avea să inițieze atacul. Planul era ca 405 avioane să participe: 360 pentru cele două valuri
de atac, 48 pentru patrulă aeriană defensivă, inclusiv 9 avioane de atac din primul val.
Primul val avea să fie atacul primar, iar al doilea val urma să termine orice acținue neterminată de primul
val.
Primul val avea armele necesare (mai ales torpile) pentru atacarea vaselor celor mai importante, iar
echipajele fuseseră instruite să atace obiectivele cu cea mai mare valoare, mai ales cuirasate și
portavioane, iar dacă acestea nu puteau fi găsite, să atace crucișătoare și distrugătoare. Bombardiere în
picaj urmau să atace obiectivele la sol, anume avioane parcate pentru ca acestea să nu poată să decoleze
și să treacă la contraatac. Când li se termina combustibilul, planul era ca ele să se întoarcă la portavioane
și apoi să intre din nou în luptă.
Înainte de atacul propriu-zis, două avioane de recunoaștere urmau să decoleze de pe crucișătoare, să
survoleze insula Oahu (unde se afla Pearl Harbor) și să relateze compoziția și locația flotei americane. Alte
patru avioane de recunoaștere urmau să patruleze arealul dintre flota japoneză și Niihau, ca nu cumva
grupul operativ să fie obiectul unui contraatac prin surprindere.
 14. Bombardamentele americane de la Ploești

Operațiunea Tidal Wave a fost un bombardament aerian al Statelor Unite asupra rafinăriilor
germane de la Ploiești, România, la 1 august 1943. În misiune au zburat 177 bombardiere grele
B-24 Liberator pornind de la Benghazi, Libia, care au atacat rafinăriile de la altitudine joasă cu
pierderea a 53 de avioane, 44 în fața anti-aerienei române și germane, 440 de soldați americani
au fost uciși în luptă, iar 220 au fost capturați. Rezultatul bombardamentului a fost "nici o
reducere a producției de petrol înregistrată", deci, misiunea a eșuat.[9] Cinci piloți au primit
Medalia de Onoare, trei postum, cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură
misiune de către Forțele Aeriene Americane.
Aceasta misiune a fost cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale
Americii într-o singură misiune, și una dintre cele mai costisitoare misiune din istoria aviației
Statelor Unite ale Americii, mai târziu americanii numind această zi „Sâmbăta Neagră” iar
Ploieștiul devine cunoscut între aviatorii americani drept "cimitirul bombardierelor".În vara anului
1943, Înaltul Comandament al Statelor Unite ale Americii a desemnat „44 / Forty fourth/
Bombardament Group”, sub comanda Generalului Leon W. Johnson, să organizeze și să
îndeplinească distrugerea rafinăriilor din Ploiești.
Zona din Ploiești a fost filmată în prealabil de avioane de spionaj, iar obiectivele ce urmau sa fie
distruse erau marcate.
În urma marilor pierderi suferite în bombardarea Germaniei, majoritatea piloților erau demotivați
și pentru a-i destinde armata l-a trimis special din Hollywood pe Tex McCrary.
Astfel Tex McCrary, a zburat în mod special și a realizat un „show” pentru relaxarea piloților ce
urmau sa plece în misiunea respectivă. S-a prezentat și un film care începea cu o femeie goală,
iar Tex anunța că vor avea de a face cu o țintă asemenea unei fecioare virgine, deoarece
Ploieștiul nu a fost niciodată bombardat.
Alte zvonuri includeau și faptul că apărarea antiaeriana română nu este în cea mai bună formă
dat fiind lunga campanie din Rusia. Se dădea și exemplul unui aeroport din Italia, unde în timpul
unui raid adăposturile erau pline de servanții tunurilor antiaeriene, astfel încât populația nu avea
unde sa se mai adăpostească. Pe film apărarea arăta bine, dar se menționa să nu se uite faptul
că piesele de artilerie antiaeriană erau manevrate de români sătui de război.
 15. Bătălia de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad (acum Volgograd), din 1942/1943 în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a
reprezentat un punct de cotitură important în desfășurarea războiului și este considerată cea mai
sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate și de lipsa de grijă
pentru populația civilă.
Bătălia a inclus campania de bombardamente germane asupra orașului Stalingrad (azi redenumit
Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra orașului, și lupte din interiorul orașului însuși,
după care a urmat contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit și distrus forțele germane și
ale celorlalți aliați din cadrul Axei din oraș și din regiunea periferică a orașului. Numărul total al pierderilor
de vieți umane este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa unor date mai exacte este datorată și refuzului
guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari și
ar fi demobilizat eforturile de război. Forțele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe
frontul de răsărit și nu și-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de
la Stalingrad a marcat începutul eliberării URSS, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945
asupra Germaniei Naziste. Pe 22 iunie 1941, Germania și aliații ei din Axă au invadat Uniunea Sovietică și
au avansat rapid în interiorul țării. Suferind înfrângere după înfrângere în timpul verii și toamnei anului
1941, forțele sovietice au contraatacat viguros în fața porților capitalei în bătălia de la Moscova din
decembrie 1941. Germanii, epuizați, neechipați corespunzător pentru lupta de iarnă și cu liniile de
aprovizionare suprasolicitate, au fost respinși din fața Moscovei.
Germanii au reușit stabilizarea frontului până în primăvara anului următor (1942). Planurile de a lansa un
nou atac asupra Moscovei au fost abandonate, Grupul de Armate Centru fiind prea slăbit pentru încă un
atac. În plus, un nou atac ar fi fost „prea evident”, caracteristica tactică principală a Războiului Fulger
german devenind atacul masiv în punctul în care inamicul se așteaptă cel mai puțin, așa încât câștigurile
tactico-strategice să fie făcute rapid, mai înainte ca sovieticii să poată organiza apărarea. Pentru
îndeplinirea unor astfel de obiective, au fost luate în considerație noi atacuri în nord și în sud. În plus,
Înaltul Comandament German era conștient că timpul lucra în defavoarea atacatorilor, atâta vreme cât
SUA intraseră în război după ce Japonia atacase baza navală de la Pearl Harbor în decembrie 1941.
Germanii aveau nevoie să încheie luptele pe frontul de răsărit sau, cel puțin, să le reducă amploarea mai
înainte ca SUA să poată deschide un nou front în ajutorul sovieticilor. Un atac în sudul Rusiei ar fi asigurat
controlul asupra zonei bogate în petrol din zona Caucaziană și asupra râului Volga, o cale foarte
importantă de transport pentru sovietici. O victorie în sudul Rusiei ar fi dat o lovitură mortală economiei și
mașinii de război rusești.Începutul Operațiunii Albastru a fost planificat pentru sfârșitul lunii mai 1942. Un
număr de unități germane și române, care urmau să ia parte la atac, erau încă angajate în cucerirea
Sevastopolului, oraș fortificat și port în Peninsula Crimeea. Întârzierile datorate apărării sovietice hotărâte
au făcut ca începerea atacului să fie amânată de câteva ori, până la sfârșitul lunii iunie. Au fost întreprinse
atacuri de mai mică amploare, blocând forțele sovietice într-o pungă la Harkov, pe 22 mai.
Atacul a început într-un târziu, pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud a înaintat în sudul Rusiei.
Ofensiva germană a început bine. Forțele sovietice au opus o rezistență slabă în largile stepe rusești și s-
au retras în dezordine către est. Cele câteva încercări de a stabili o linie defensivă au eșuat, trupele
germane le-au străpuns, înconjurat, formându-se două pungi largi, prima distrusă pe 2 iunie la nord-est de
Harkov, iar a doua în jurul localității Millerovo, regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. Între timp, Armata
a 2-a Maghiară și Armata a 4-a Panzer au lansat atacul asupra Voronejului, cucerind orașul pe 5 iulie
1942.Succesul avansării inițiale a fost atât de mare, încât Hitler a intervenit și a ordonat Armatei a 4-a
Panzer să se alăture Grupului de Armate Sud (A). A rezultat un blocaj de trafic teribil, când armata de
tancuri a ajuns din urmă Armata a 6-a, amândouă armatele fiind stopate până când s-a reușit fluidizarea
circulației. Întârzierea a fost neașteptat de lungă, apreciindu-se că s-a pierdut cel puțin o săptămână. În
fața acestei prime nereușite parțiale, Hitler s-a răzgândit, hotărând ca din nou, Armata a IV-a Panzer să se
alăture atacatorilor Stalingradului.
Până la sfârșitul lunii iulie, germanii îi forțaseră pe sovietici să traverseze în defensivă râul Don. A fost
stabilit un aliniament aliat format din armatele românești, italiene și maghiare. Armata a 6-a germană se
afla la numai câteva zeci de kilometri de Stalingrad, iar Armata a 4-a Panzer, aflată acum pe flancul sudic,
și-a schimbat din nou direcția de atac către nord, pentru a ajuta la cucerirea orașului. În sud, Grupul A forța
înaintarea către Caucaz, dar avansarea lui era încetinită, efectivele fiindu-i întinse pe distanțe prea mari și
neavând legătură cu Grupul B.
În acest moment, intențiile germane au devenit clare comandanților sovietici care, în iulie, făceau planuri
pentru apărarea orașului. Trupele aflate în retragere din fața germanilor au fost oprite în oraș și trupe
proaspete au fost aduse din spatele frontului pe celălalt mal al Volgăi. S-a format o nouă armată, a 62-a,
sub comanda lui Vasili Ciuikov, care avea misiune să apere orașul cu orice preț.
 16. Participarea României la războiul din Răsărit

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est împotriva Uniunii
Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a Basarabiei și Bucovinei.
Armata Română a început lupta împotriva forțelor sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front
cuprins între munții Bucovinei și Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La 10
iulie orașul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română, care, apoi, se îndreaptă către localitatea Bălți
pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unități din Divizia 5
infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de Corpul 3 român și Corpul 54 german, este
eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român
transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna
noastră” și că Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece
Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către Cetatea Albă cu
scopul eliberării totale a Basarabiei.[13]
Odată Basarabia eliberată, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat împotriva înaintării
armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita
armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând ca o înaintare dincolo de
Nistru înseamna agresiune.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și
îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea
teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în momentul în care s-a
înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”.
Iuliu Maniu atunci declara că mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către
Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema
Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată
și încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român și drepturilor statornice
seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră”.[14]
Trupe românești și germane trec Prutul pentru eliberarea Basarabiei
La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareșal al României (auto-
promovare) și decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa II-a și I-a. Răspunzând, la 12
septembrie, la o scrisoare a unor refugiați români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazdă românească
nu se uită. Nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru granița
răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor și năzuițelor neamului” [15].
În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul Uniunii Sovietice pe direcții diferite. Astfel,
Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase, între 6 august și 16 octombrie
1941, însemnând pentru unitățile acestei armate 17.792 morți, 63.345 răniți, 11.471 dispăruți, în total 92.608
oameni.
În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din
Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și
dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în
Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți,
67.182 răniți, 98.692 dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru refacere. În prima
jumătate a anului 1943, pe Frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii românești, care au acționat în capul de pod
din Kuban, de unde s-au retras, înfrânte, în Crimeea, în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a
celor din capul de pod din Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.
Fomație de luptă formată din avioane românești IAR 80
În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie,
cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei
sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944
au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte
în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului
de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[16]
În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale,
precum și produse industriale.
România a devenit o țintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile
petroliere și rafinăriile de la Ploiești (Operațiunea Tidal Wave).
Deși și România și Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu și-a continuat ostilitatea diplomatică
față de Ungaria din cauza problemei Transilvanie
 17. Administrația civilă română în Basarabia

După intrarea României în cel de-al doilea război mondial, sub comanda lui Ion
Antonescu, care a dat celebrul ordin: Ostași, vă ordon, treceți Prutul!, Basarabia s-a
întors în componența statului român timp de încă trei ani. În decursul acestor trei ani
însă, ținutul este administrat militar, iar populațiile suspectate de a fi colaborat cu puterea
sovietică (precum și țiganii și evreii, indiferent de atitudinea lor) sunt supuse la rândul lor
la jafuri, asasinate și deportări în Transnistria. Armata română împreună cu cea germană
au comis crime pe teritoriul Basarabiei și au organizat lagăre de concentrare pentru
exterminarea evreilor și țiganilor din România. Statul român antonescian a folosit același
principiu ca și sovieticii: scopul scuză mijloacele, principiu conform căruia erau necesare
atât crimele împotriva populațiilor civile, cât și trimiterea Armatei române la măcel până la
Stalingrad. Pentru aceste fapte Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului din
București, declarat "Criminal de Război", condamnat la moarte și executat la
Penitenciarul Jilava în 1946.
În martie 1944 armata sovietică revine în teritoriile siuate la nord-est de o linie Tighina-
Chișinău-Iași, iar la 23 august 1944, după trecerea României de partea Aliaților, reocupă
Basarabia în întregime[21]. Acțiunile de teroare întreprinse de comuniști, ajutați de armata
sovietică și susținuți de NKVD, împotriva populației civile în 1940, s-au repetat atât în
momentul retragerii armatei sovietice din iunie 1941, cât și, mult mai intens, după
revenirea acesteia în 1944. O bună parte din aceste acțiuni ținteau și « stârpirea urmelor
imperialismului român burghezo-moșieresc », adică eliminarea sentimentului românesc
printre basarabeni și înlocuirea lui, pentru cei de limba română, prin identitatea
« moldovenească sovietică », o ideologie etno-politică nouă, care nu mai era compatibilă
cu românismul, cum fusese până în 28 februarie 1938 (inclusiv în RASSM din URSS)[16].
 18. Crimele naziștilor împotriva umanității

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față
de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor,
dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în
lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm
un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie
politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce
ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre
anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei
ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”
Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime
politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la
Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a
fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15
septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi
prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de
persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise
căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile
extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri
antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În
„noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine
evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa
20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor
crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul
căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis
"Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.
 19. Bătălia de la Midway

Bătălia de la Midway este cea mai importantă bătălie navală din războiul din Pacific, parte a celui de-al doilea război mondial. Între 4
iunie și 7 iunie 1942, la aproximativ o lună după bătălia din Marea Coralilor și la șase luni după atacul de la Pearl Harbour, Marina
Statelor Unite a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză, care atacase Atolul Midway, și a provocat pierderi ireparabile flotei
japoneze.Istoricul militar John Keegan a caracterizat bătălia ca fiind cea mai amețitoare și mai precisă lovitură din istoria războaielor
navale.
Operațiunea japoneză, ca și atacul anterior de la Pearl Harbour, urmărea să elimine poziția strategică a Statelor Unite din Pacific,
dând astfel Japoniei mână liberă în stabilirea sferei sale de influență în Marea zonă de prosperitate a Asiei Orientale. Japonezii
sperau și că o altă înfrângere demoralizatoare va determina Statele Unite să capituleze în războiul din Pacific.
Japonezii au plănuit să atragă portavioanele americane într-o capcană. De asemenea, japonezii au intenționat să ocupe Atolul
Midway ca parte a unui plan mai mare de a-și extinde perimetrul de apărare ca răspuns la raidul Doolitle. Această operațiune era
considerată și ca o pregătire pentru viitoarele atacuri îndreptate împotriva Insulelor Fiji și Samoa.
Planul a fost dezavantajat de prezumțiile greșite pe care le-au făcut japonezii cu privire la reacția americanilor și de dispozițiile
insuficiente date la momentul de început al punerii în executare.[12] Pentru americani a fost esențial că Stația HYPO (unitatea de
informații din Hawaii specializată în interceptarea comunicațiilor și în decriptarea acestora) a fost în stare să determine data și locul
atacului, Marina Militară a Statelor Unite putând astfel să pregătească propria ambuscadă. Patru portavioane japoneze și un
crucișător greu au fost scufundate cu costul unui portavion american și al unui distrugător. Bătălia de la Midway și uzura extenuantă
din Campania din Insulele Solomon au făcut ca Japonia să nu mai poată ține pasul cu construcția de nave și pregătirea piloților, în
timp ce Statele Unite ale Americii măreau ritmul în ambele direcții.Japonia și-a atins repede țintele strategice pe care le stabilise,
ocupând Insulele Filipine, Malaya, Singapore și Indiile Olandeze de Est (Indonezia). Indiile Olandeze de Est, cu resursele lor vitale,
au avut o importanță aparte pentru Japonia. Din această cauză, planurile preliminare pentru o a doua fază a operațiunilor au început
să apară încă din ianuarie 1942. Cu toate acestea, existau încă dezacorduri cu privire la strategie între Armata Imperială Japoneză și
Marina Imperială Japoneză și conflicte între Cartierul General Imperial și Flota Combinată a amiralului Yamamoto, astfel că o
strategie care trebuia urmată nu a fost formulată decât în aprilie 1942.Amiralul Yamamoto a reușit în sfârșit să învingă lupta cu
birocrația prin utilizarea unei amenințări slab voalate că va demisiona, după care planul său asupra operațiunilor următoare în centrul
Pacificului a fost acceptat, fiind înlăturate alte propuneri.
Ținta esențială urmărită de Yamamoto era eliminarea portavioanelor americane pe care le percepea ca fiind amenințarea principală
asupra întregii campanii din Pacific.Această îngrijorare a fost amplificată acut în cursul raidului Doolittle (18 aprilie 1942) în care
bombardierele B-25 Mitchell lansate de pe portavionul Hornet au bombardat ținte din Tokio și din alte câteva orașe japoneze. Raidul,
deși nu a avut o importanță militară prea mare, le-a produs japonezilor un șoc psihologic și a arătat inconsistența apărării din jurul
insulelor japoneze.Acest raid și alte raiduri de tip „lovește și fugi” executate de portavioanele americane au arătat că puteau constitui
o amenințare serioasă, chiar dacă păreau să ezite să se angajeze într-o bătălie totală.Yamamoto a crezut că un alt atac, asemănător
cu cel de la Pearl Harbour, va scoate din luptă întreaga flotă americană, inclusiv portavioanele; totuși, el a evaluat că Pearl Harbour
nu mai putea fi atacat direct din cauza forței deținute de baza aeriană din Hawaii.În schimb, el a ales Midway, situat în nord-vestul
Insulelor Hawaii, la aproximativ 2.100 km de Oahu. Midway nu era un punct important în planul japonezilor referitor la controlul
asupra zonei centrale a Pacificului, dar aceștia au știut că americanii vor considera că atolul este un avanpost vital pentru Pearl
Harbour și astfel îl vor apăra cu toate forțele. Statele Unite chiar considerau că Midway este vital; după bătălie, stabilirea unei baze
pentru submarine în Midway a permis submarinelor care operau din Pearl Harbour să se alimenteze și să se aprovizioneze de aici,
mărindu-și astfel raza de acțiune cu 1.900 km. O pistă de decolare de pe Midway a fost punctul de plecare pentru atacurile aeriene
asupra Insulei Wake.După obținerea unei victorii clare și după ce o urmărire în apropiere de Insula Wake devenea periculoasă,
americanii s-au retras. Istoricul Samuel E. Morison a scris în 1949 că Spruance a fost ținta criticilor pentru că nu a urmărit flota
japoneză care se retrăgea și i-a permis astfel să scape.Clay Blair a arătat în 1975 că, dacă Spruance s-ar fi grăbit, nu ar fi putut să
lanseseze un atac cu avioanele în cursul nopții, iar crucișătoarele din escortă ar fi fost copleșite de navele mai mari și mai puternice
pe care le avea Yamamoto. Pentru că torpiloarele sale fuseseră doborâte, era greu de crezut că avioanele care îi mai rămăseseră ar
fi făcut față cuirasatelor japoneze.
Pe 10 iunie, la ședința interarme, Marina Imperială Japoneză a prezentat o imagine incompletă a rezultatelor bătăliei. Raportul
detaliat al bătăliei întocmit de Chūichi Nagumo a fost trimis comandamentului pe 15 iunie. Era destinat numai celor aflați la cel mai
înalt nivel în marină și în guvern, și a fost bine păzit în tot cursul războiului. În acest raport, una din cele mai frapante dezvăluiri este
aceea a comandantului Nagumo: Inamicul nu știa de planurile noastre („nu am fost descoperiți decât în dimineața zilei de 5 iunie.”)
Publicul japonez nu a cunoscut dimensiunea înfrângerii și nici componența structurii de conducere militare. La știri s-a anunțat că
japonezii au obținut o mare victorie. Numai Împăratul Hirohito și cei mai înalți comandanți au fost informați despre pierderea
portavioanelor. Ca urmare, cei care elaborau planurile militare au continuat să creadă, cel puțin pentru o perioadă de timp, că flota era
completă.
Pe 14 iunie, când flota japoneză a ajuns la Hashirajima, răniții au fost imediat transferați la spitalele marinei militare; mulți au fost
tratați ca „pacienți secreți”, izolați și ținuți în carantină pentru a se preveni scurgerile de informații către populație cu privire la
înfrângere. Ofițeriii și soldații care au rămas au fost împrăștiați pe la alte unități și, fără a li se da posibilitatea de a-și vedea familiile
sau prietenii, au fost trimiși în Pacificul de Sud unde majoritatea au murit. Niciunul din ofițerii de rang înalt nu a fost pedepsit, iar
Nagumo a fost numit la comanda noii flote de portavioane, după reconstrucția acesteia.
Marina Imperială Japoneză chiar a învățat câteva lecții din această bătălie: au fost adoptate noi proceduri pentru ca mai multe
avioane să fie alimentate și înarmate pe puntea de zbor și nu în hangare, a fost instituită obligația de a goli furtunurile de alimentare
nefolosite. Portavioanele nou construite au fost proiectate astfel încât să aibă numai două lifturi pentru avioane și echipamente noi de
stingere a incendiilor. Au fost instruiți mai mulți membri ai echipajelor în acțiuni de limitare a pagubelor și tehnici de luptă cu focul, deși
pierderea altor portavioane, Shōkaku, Hiyō și Taihō, a arătat că încă mai erau probleme în această zonă. Piloții înlocuitori au trecut
prin antrenamente de scurtă durată pentru a suplini lipsurile de pe portavioane. Aceasta a dus la o scădere a calității pregătirii. Piloții
neexperimentați erau trimiși în prima linie, în timp ce veteranii care au supraviețuit după bătălia de la Midway și după campania din
Insulele Solomon erau obligați să lupte din ce mai mult, în condiții din ce în ce mai grele. Numai câțiva au avut șansa de a se odihni în
spatele liniilor sau în insulele de acasă. Ca urmare, forțele aeriene din cadrul marinei japoneze și-au pierdut treptat aptitudinile.
 20. Bătălia de la Kursk

Bătălia de la Kursk (în limbile rusă: Курская битва, Kurskaia bitva; germană: Unternehmen Zitadelle – Operațiunea
Citadela), 5 iulie 1943 – 23 august 1943), a fost ultima acțiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui
de-al doilea război mondial. Beneficiind de cele mai bune informații asupra intențiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat,
realizat și disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive și câmpuri minate și au concentrat și camuflat cu grijă
numeroase rezerve cu scopul declanșării unui contraatac strategic. Bătălia de la Kursk, care include și mai mica bătălie
de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile și a inclus cea mai costisitoare zi
de lupte aeriene din întreaga istorie. Germanii consideră drept bătălia de la Kursk numai Operațiunea Zitadelle, în timp
ce sovieticii consideră că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei, urmată de faza ofensivă formată din Operațiunile
Kutuzov și Polkovodeț Rumianțev.
Deși germanii concepuseră inițial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu
succes acțiunea germană, dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive, în două
operațiuni consecutive:Operațiunea Kutuzov și Operațiunea Polkovodeț Rumianțev. După încheierea luptelor din arcul de
la Kursk, sovieticii au câștigat definitiv inițiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas până la
încheierea războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de
cotitură al războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au
urmat eliminării forțelor germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriolului și Belgorodului pe 5 august și a Kievului pe 23
august, împingându-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de
vară.
Bătătlia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de cea mai mare concentrare de trupe din
timpurile moderne. Defensiva sovietică a fost atât de bine gândită, încât atunci când Armata Roșie a trecut la faza de
contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea
mari a contraatacului. Această bătălie se numără printe subiectele de studiu din toate academiile militare moderne.
Generalfeldmarschallul von Manstein credea că, la sfârșitul bătăliei de la Kursk, rezultatele sunt amestecate, existând și
anumite câștiguri de partea germanilor, operațiunea germană reușind „cel puțin să distrugă parțial unitățile mobile ale
rezervelor operaționale ale inamicului”. Totuși, în ciuda pierderilor suferite de sovietici în fazele defensive ale bătăliei,
Armata Roșie a trecut în două săptămâni la faza ofensivă, împingându-i pe germani spre vest pe râul Nipru și mai
departe în Ucraina, ceea ce a demonstrat că, per total, campania a fost un dezastru pentru germani.
Până pe 22 august, ambele tabere au fost afectate de o uriașă epuizare și bătălia de la Kursk a luat sfârșit. Au urmat mai
multe operațiuni sovietice încununate de succes, care au condus la bătălia de pe cursul inferior al Niprului și la eliberarea
Kievului în toamna anului 1943.
Bătălia de la Kursk a fost un succes decisiv sovietic. Pentru prima oară, o ofensivă majoră germană fusese oprită mai
înainte de a reuși să spargă liniile sovietice. Germanii, în ciuda faptului că au folosit tancuri superioare din punct de
vedere tehnologic, nu au reușit pur și simplu să străpungă liniile sovietice organizate pe mai multe inelele în adâncime.
Germanii au fost surprinși de rezervele sovietice operaționale disponibile pentru această luptă. Eșecul german a luat pe
toată lumea prin surprindere și a schimbat definitiv caractrerul operațiunilor pe frontul de răsărit. Victoria a fost foarte
costisitoare pentru sovietici. Deși Armata Roșie a reușit să-i împiedice pe germani să-și atingă obiectivele stabilite, a
pierdut numeroși soldați și materiale militare în timpul luptelor.
Pierderile germanilor în bătălia propriu-zisă, (fără cele care au rezultat în contraofensiva sovietică de pe flancurile de
nord și de sud ale pungii) în perioada 5 – 20 iulie 1943 au fost între 50.000 [8] și 57.000 [9]. Pierderile germane de blindate
au fost de 278 de vehicule . Pierderile sovietice, după cum au fost contabilizate de Krivoșeev, (citat de Glantz și House[12]
și de Restayn și Moller au fost de 177.847 oameni. Restayn și Moller subliniază (pag. 341 vol. 2) că cifrele lui Krivoșeev
pentru frontul Central arată o descreștere a efectivelor în perioada 5 – 11 iulie 1943 de 92.700 de oameni, din care
33.897 sunt morți și răniți, iar pentru restul de 58.893 nu se dă nicio explicație. Restayn și Moller consideră că cei 58.893
ar trebui de asemenea contabilizați ca pierderi de soldați morți și răniți, ceea ce ar ridica totalul pierderilor sovietice la
235.000 (177.847 plus 58.893). Pierderile de blindate sovietice au fost după Krivoșeev de 1.614 tancuri și tunuri de asalt
(citat de Glantz și House la pag. 275 și Mawdsely la pag. 267).
După bătălia de la Kursk, frontul de est și-a schimbat aspectul. Inițiativa strategică a trecut definitiv de partea sovietică,
germanii petrecând restul războiului reacționând la ofensivele Armatei Roșii. Un nou front a fost deschis în Italia, ceea ce
a impus redirecționarea unor forțe germane de pe frontul de est și din apusul Europei. Atât partea germană cât și cea
sovietică au avut pierderi importante, dar numai Uniunea Sovietică a avut resursele umane necesare pentru completarea
efectivelor și cele industriale pentru completarea materialelor de luptă pierdute. În plus, Uniunea Sovietică se bucura de
sprijinul american prin programul Lend-Lease. Germanii nu și-au mai revenit după înfrângerea de la Kursk și nu a mai
lansat nicio ofensivă majoră în răsărit.
Mai mult, după această înfrângere, Hitler a fost convins că ofițerii săi superiori din OKH sunt incompetenți și s-a implicat
tot mai mult în problemele de planificare militară, astfel încât la sfârșitul războiului avea cuvântul hotărâtor în toate
deciziile tactice importante.
Dimpotriva, după ce a remarcat înalta competență a STAVKA, care a dus la adoptarea celor mai potrivite soluții pe
câmpurile de luptă, Stalin s-a încrezut din ce în ce mai mult în consilierii săi militari și nu s-a mai implicat în planificarea
operațională și a mai supervizat doar în câteva cazuri izolate deciziile militare ale ofițerilor săi superiori.
Rezultatul previzibil al acestor atitudini diferite a fost, în cazul germanilor, un șir neîntrerupt de înfrângeri, Hitler
implicându-se tot mai mult în luarea deciziilor pentru desfășurarea operațiunilor zilnice tactice, iar, în cazul Armatei Roșii,
care câștigase o tot mai mare libertate de decizie, a dus la un șir tot mai bine articulat și mai de succes de operațiuni
militare ofensive.
 21. Capitularea Italiei

În primăvara anului 1943, preocupat de situția dezastruoasă de pe front, Mussolini a demis mai mulți funcționari
din guvern considerați mai loiali regelui Victor Emanuel decât regimului fascist. Aceste schimbări au fost
considerate ostile față de rege, care se arăta din ce în ce mai critic la adresa guvernului și lui Benito Mussolini.
Este foarte posibil ca după aceste manevre, regele să fi luat în considerație anumite contramăsuri, care aveau să
ducă până la urmă la armaistițiul cu Aliații și la căderea lui Mussolini.
Pentru a scoate Italia din război, regele a cerut sprijinul lui Dino Grandi. Grandi era unul dintre conducătorii cei mai
importanți ai fasciștilor, iar în tinerețe fusese considerat o alternativă credibilă la conducerea lui Mussolini în fruntea
Partidului Fascist. Regele mai spera de asemenea ca ideile lui Grandi despre fascism să fie mai blânde decât ale
lui Mussolini. Diferiți amabasadori, inclusiv Pietro Badoglio, i-au propus lui Grandi să-i succeadă lui Mussolini..
Mișcarea de contestare a lui Mussolini a câștigat noi adepți, printre care Giuseppe Bottai, ministrul culturii și pe cel
de-al doilea om în partid, ginerele lui Mussolini, Galeazzo Ciano. Conspiratorii au stabilit ca pe ordinea de zi a
viitoarei reuniuni a „Marelui Consiliu al Fascismului” să treacă propunerea de restaurare a controlului direct al
regelui asupra politicii Italiei. După ședință Marelui Consiliu de pe 23 iulie 1943, în care ordinea de zi a fost votată
cu majoritate, Mussolini a fost obligat să se întâlnească cu regele și să-și prezinte demisia ca prim-ministru. După
ce a părăsit palatul regal, Mussolini a fost arestat de carabinieri și a fost transportat pe insula Ponza. În fruntea
guvernului a fost numit Badoglio. Această mișcare a fost neașteptată, deoarece lui Grandi i se promisese că un alt
general, cu calități personale și profesionale superioare, Enrico Caviglia, urma să ia locul lui Mussolini.
Numirea noului premier nu părea că schimbă poziția Italiei de aliat al Germaniei. În fapt a fost o mișcare a regelui
spre stabilirea unei păci cu Aliații. Badoglio credea că poate obține condiții favorabile în schimbul capitulării. El i-a
ordonat lui Castellano să insiste că orice capitulare a Italiei este condiționată de o debarcare aliată de proporții în
peninsulă. În acel moment, Aliații ocupau doar Sicilia și alte câteva insule de mai mică importanță. Badoglio a cerut
chiar să aibă acces la planurile militare aliate. Această ultimă cerere avea să fie respinsă din capul locului.
Pe 31 august, generalul Castellano a aterizat la Termini Imerese – Sicilia, de unde a fost transferat la Cassibile, un
orășel de lângă Siracusa. Încă de la început s-a remarcat pozițiile total diferite ale celor două delegații. Castellano
cerea în mod rezonabil ca teritoriul italian să fie apărat după semanrea capitulării împotriva reacției inevitabile a
germanilor. El a primit numai niște propuneri vagi, printre cre și aceea a lansării unei divizii de parașutiști la Roma.
În plus, orice acțiune militară urma să fie întreprinsă în paralel cu semnarea capitulării și nu înaintea acesteia, după
cum doreau italienii.
A doua zi, Castellano a fost primit de Badoglio și apropiații acestuia din urmă. Ministrul afacerilor externe, Raffaele
Guariglia, a declarat că trebuie acceptate condițiile Aliaților. Unii dintre generali au afirmat că în jurul Romei se află
trupe insuficiente pentru apărarea orașului iar munițiile nu sunt îndestulătoare. De aceea, acești militari propuneau
amânarea semnării armistițiului. Badoglio nu și-a exprimat nicio părere în privința semanării armistițiului. În aceiași
seară, primul ministru s-a prezentat în fața regelui, care a decis să accepte condițiile armistițiului. Italienii au trimis
aliaților o telegramă de confirmare a acceptării condițiilor. Mesajul a fost interceptat de germani, care din acel
moment au început să-i suspecteze pe italieni de trădare a alianței care-i lega. Germanii au luat legătura cu
Badoglio, care a reafirmat loialitatea nestrămutată a Italiei față de aliatul german. Nici după ce au primit asigurările
prim-ministrului italian, germanii nu s-au liniștit și au pregătit declanșarea operațiunilor pentru preluarea controlului
asupra Italiei („Planul Asche”) în cazul în care guvernul de la Roma ar fi încercat să părăsească Axa.
Pe 2 septembrie, Castellano s-a deplasat din nou la Cassibile cu ordinul să confirme acceptarea condițiilor aliaților.
El nu avea nicio autorizație scrisă de la șeful cabinetului italian, Badoglio, care dorea să se disocieze cât mai mult
posibil de evenimentele care aveau să urmeze.
Ceremonia de semnare a armistițiului a început la ora 14:00 pe 3 septembrie. Au semant Castellano în numele lui
Badoglio și Bedell Smith în numele lui Eisenhower. Un raid de bombardament a 500 de bombardiere care aveau
ca țintă Roma a fost oprit în ultima clipă. Raidul fusese gândit de Eisenhower ca o misiune de intimidare a
italienilor și de grăbire a semnării armistițiului. Harold Macmillan, reprezentatntul britanic în Statul Major Aliat, l-a
informat pe Winston Churchill că armistițiul a fost semnat fără niciun amendament.
După semanare, Castellano a fost informat că generalul Campbell a prezentat clauze suplimentare unui alt
general, Zanussi, care se afla la Cassibile încă de pe 31 august. Zanussi, din motive necunoscute, nu l-a informat
pe Castellano cu privire la existența acestor clauze suplimentare. Badell Smith i-a explicat lui Castellano că aceste
clauze suplimentare nu aveau efect doar dacă Italia ar fi acceptat să întoarcă armele împotriva Germaniei.
În dupăamiaza aceleiași zile, Badoglio s-a întâlnit cu miniștii marinei, forțelor aeriene și de război și cu
reprezentanții regelui. El nu și-a informat conlocutorii asupra semnării armistițiului, afirmând doar că negocierile
continuă.
Când armistițiul a fost făcut public pe 8 septembrie, marea majoritate a armatei italiene nu era la curent cu
negocierile purtate. Regele și familia regală au fugit împreună cu primul ministru din Roma și s-au refugiat la aliați.
Armata italiană nu a primit niciun fel de ordine cu privire cu atitudinea pe care urma să o adopte față de germani.
Armata italiană a fost copleșită rapid de cea germană, iar Wehrmachtul a ocupat fără să întâmpine vreo rezistență
întregul teritoriu care nu se afla sub controlul aliaților. Pe 3 septembrie, trupele canadiene începuseră debarcarea
în zona cea mai de sud a Calabriei. A doua zi după semanrea armistițiului, (9 septembrie), Aliații au debarcat la
Salerno și Taranto.
 22. Al II front

În "Ziua Z" (6 iunie 1944), aliații occidentali au debarcat în Normandia, aflată sub controlul germanilor, printr-
un atac amfibiu purtat în zorii zilei. Primele forțe care au atacat au fost parașutiștii americani, canadieni și
britanici, care au deschis „al doilea front împotriva germanilor". Aliații au suferit pierderi grele în timpul
debarcării de pe plajele Normandiei. Bateriile de artilerie germane au ținut sub control plajele până în
momentul în care au fost cucerite de parașutiștii lansați în spatele frontului. În continuare, infanteriștii
debarcați au început avansarea în interiorul Normandiei. Luptele au fost foarte sângeroase, terenul și
numeroasele garduri vii avantajând apărarea germană din zona pe care francezii o numesc bocage. Un
atac încununat de succes a fost efectuat la Saint-Lô, cea mai importantă forță germană din Franța, Armata a
VII-a, fiind distrusă aproape complet în punga de la Falaise. În acest timp, în timpul Operațiunii Dragon,
armatele aliate staționate în Italia au invadat, 15 august, Riviera Franceză și au stabilit joncțiunea cu forțele
din Normandia. Rezistența Franceză a declanșat insurecția împotriva germanilor în Paris, la 19 august.
Divizia franceză de sub conducerea generalului Jacques Leclerc, a primit capitularea germanilor și a
eliberat orașul (25 august 1944). La începutul anului 1944, Armata Roșie atinsese frontiera poloneză și
despresuraseră Leningradul.
La scurtă vreme după debarcarea din Normandia, în 9 iunie, Uniunea Sovietică a început un atac în istmul
Karelia,dar Finlanda a anihilat, în bătălia de la Tali-Ihantala, invadarea Finlandei. Uniunea Sovietică având
nevoie de trupe pe frontul cu germanii, a fost nevoită să accepte tratative. Următoarea ofensivă pe frontul
german (operațiunea Bagration, cu circa 6.000 de tancuri), a fost lansată în 22 iunie, distrugând Grupul de
Armate Centru al germanilor și luând 350.000 de prizonieri. După retragerea germanilor de pe țărmul sudic
al Golful Finic, Finlanda nu a mai fost capabilă să se apere și a cerut armistițiul. Acest armistițiu prevedea
noi pierderi teritoriale pentru Finlanda, judecarea liderilor politici în "procese ale responsabililor finlandezi
pentru război" și internarea sau expulzarea trupelor germane din țară. (Vezi Războiul din Laponia).
Judecarea responsabililor politici a fost rău primită de opinia publică finlandeză, care a perceput acțiunea ca
pe o batjocorire a spiritului de justiție.
Parașutiștii aliați au încercat să avanseze în Germania, declanșând Operațiunea Market Garden din
septembrie, dar au fost respinși. Probleme logistice începuseră să încetinească viteza de avansare a
trupelor aliate, de vreme ce capetele liniilor lor de aprovizionare se mai aflau încă pe plajele din Normandia.
Victoria decisivă a Armatei I canadiană care, în Bătălia de la Scheldt, a cucerit și, mai apoi, apărat cu
succes portul Antwerp - Anvers, a asigurat un flux de aprovizionare corespunzător pentru aliați la sfârșitul
lunii noiembrie 1944. România a cerut armistițiul în august, urmată de Bulgaria, în septembrie. Insurecția din
Varșovia a avut loc între 1 august și 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condițiile în care
sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani și a mai reușit să se mențină prin
luptă, în Ungaria, până în februarie 1945.
În decembrie 1944, armata germană a reușit să organizeze ultima mare ofensivă în vest. Alegerea acestei
soluții era datorată faptului că un succes în est nu ar fi avut nici o relevanță în fața masivei Armate Roșii,
care avansa, implacabil, către granițele Reichului. Hitler spera ca, prin succesul acestei ofensive, să
adâncească neînțelegerile neîncetate dintre aliații occidentali, obținând un armistițiu care să-i fie favorabil,
permițându-i, mai apoi, să se concentreze asupra înfrângerii sovieticilor. Misiunea aceasta era total
nerealistă, de vreme ce întreg planul se baza pe posibilitatea cuceririi depozitelor aliate de combustibil, care
ar fi permis continuarea avansării vehiculelor germane către portul Antwerp și victoria în Bătălia de la Bulge.
Germanii au reușit să aibă succese importante, la început, împotriva americanilor staționați în Ardeni.
Forțele aliate, nepregătite pentru un asemenea atac neașteptat, au suferit pierderi foarte mari. În primele
zile ale atacului, germanii s-au bucurat de avantajul condițiilor nefavorabile de zbor pentru aviația aliată,
obligată să rămână la sol. În cele din urmă, îndreptarea vremii a permis aviației aliate să intre în luptă, să-și
valorifice supremația aeriană, germanii nereușind să captureze Bastogne. Sosirea Armatei a III-a a
generalului George S. Patton a pus capăt atacului germanilor, obligați să se retragă înapoi în țară. În acest
timp însă, sovieticii atinseseră granițele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război.
Până în acest moment, ofensiva sovietică devenise așa de puternică, încât unii istorici susțin că debarcarea
americano-britanică din Normandia a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic
până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. În total, 80% din pierderile germane au
fost cauzate de luptele de pe Frontul de Răsărit, Europa fiind divizată pe o linie care trecea prin Germania și
Austria. În zilele noastre, este o părere foarte răspândită că, dacă aliații occidentali nu ar fi atacat în
Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, Stalin ar fi reușit să câștige controlul asupra întregii Europe.
Bombardarea Dresdei de către RAF și Forțele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF), între 13 și 15
februarie 1945, rămâne una dintre acțiunile cele mai controversate ale celui de-al Doilea Război Mondial.
Mulți istorici sunt de părere că orașul Dresda nu a avut nici o importanță industrială sau strategică și
distrugerea lui nu a influențat în nici un fel cursul operațiunilor militare.
 23. Operațiunea Iași-Chișinău

Operațiunea Iași-Chișinău, (în limba rusă: Ясско-Кишинёвская операция – Iassko-Kișiniovskaia

operația), cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România, se referă la luptele
din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și
începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea
Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și
române) și să ocupe România. Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea
liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și
trecerea ulterioară de partea Aliaților.În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul
întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a
fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe
Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei
Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz
să-și consolideze pozițiile.
Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații
germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe
tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea
Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei
sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile
germane Panzer a 10-a și a 13-a.Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă
învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.
Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de
pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de
tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre
Siret și Dunăre.
Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol,
după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea.
Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.
După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă
urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea
Prahovei.Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce
sovieticii au pierdut forte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea
înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și
Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.
La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului
Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între
români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat
Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.
 24. Lovitura de stat din România

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august) a fost acțiunea prin
care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu,
prim-ministrul României și Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării
României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară
cu Uniunea Sovietică.
Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcția de prim-
ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie, la 23 august 1944
Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt
regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta
se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare. Regimul Antonescu a
fost o dictatură militară,[5] s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru
România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu
Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului
împotriva acestora.
În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul
oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), deconectarea de puterile Axei și
semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală,
iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul
ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Neagu Djuvara,
amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre
Puterile Axei. Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție
formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul
comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei,
precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.
Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile
Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război
Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului
Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost, însă, semnat,
la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că, timp de trei săptămâni, România a fost încă
socotită ca un inamic de către Aliați, deși, din ziua de 24 august 1944, întorsese, deja, armele
contra puterilor Axei. Această situație a permis Uniunii Sovietice să confiște, fără împotrivire,
armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară, cât și civilă.
Militarii primiseră ordin să nu se opună, iar rarii comandanți care, totuși, au încercat, au fost luați
prizonieri. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile
politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în
valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al
schimbării de alianță din 23 August 1944 a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, în
timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii
Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23
August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre
granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei
naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la
sfârșitul războiului. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva
împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în
ziua de 4 mai 1945.
 25. Armistițiul sovieto-român
Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit
și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor Trei Puteri Aliate, lucrând în
interesele tuturor Națiunilor Unite.
Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de
Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o
parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către
Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele
condițiuni:
1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele
de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate
împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii
de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.
Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală
a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe
teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședinta acolo (vezi anexa la art. 2).
3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice
direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin
mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).
4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.
5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de
război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.
Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa,
tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și
asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.
6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite,
sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor rasiale, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din
această cauză.
7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al
sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.
8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare și bani)
aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului
Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat
(Sovietic).
9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război,
împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la
dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.
Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului
Comandament Aliat (Sovietic).
10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea
funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor
generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu
instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat
(Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).
11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față
de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și
Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300
milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.)
România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror
sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).
12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate
valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor
particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte
bunuri.
13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte
de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.
14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de
crime de război.
15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau
paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de
acest fel.
16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de
T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).
17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 - 100 km (depinzând de
condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului
Comandament Aliat (Sovietic), lucrând în numele Puterilor Aliate (vezi anexa la art. 18).
19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare
parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în
operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.
 26. Participarea României la zdrobirea Germaniei

În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu

că războiul este pierdut.
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar
resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au
sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat efectiv în politica
României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele
Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va
refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23
august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-
ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul
anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe
generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai
Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele
a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea
războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, nu au
împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari
români, duși, ulterior, în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă
forțată.[21]În septembrie 1942 începutul ofensivei și încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe
Antonescu că războiul este pierdut.
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar
resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au
sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat efectiv în politica
României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele
Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va
refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23
august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-
ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul
anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe
generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai
Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele
a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea
războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, nu au
împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari
români, duși, ulterior, în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă
forțată.
 27. Capitularea Germaniei

Pe 25 aprilie, trupele sovietice și americane au făcut joncțiunea, tăind practic Germania în două. Primele unități aliate care au intrat în
contact au fost Divizia americană de infanterie a 69-a din cadrul Armatei I americane și Divizia sovietică a 69-a de Gardă din cadrul
Armatei sovietice a 5-a de Gardă. Întâlnirea s-a produs la Torgau, pe râul Elba. (Vedeți și: Întâlnirea de pe Elba).
Pe 27 aprilie, în vreme ce forțele Aliaților se apropiau de Milano, dictatorul italian Benito Mussolini a fost capturat de partizanii italieni.
Mussolini încerca să fugă în din țară și călătorea în mijlocul unui batalion german de artilerie antiaeriană. Pe 28 aprilie, Mussolini,
Clara Petacci, (amanta dictatorului) și câțiva oficiali fasciști italieni capturați odată cu el au fost duși la Mezzegra, unde au fost
executați. Trupurile celor uciși au fost duse mai apoi în Milano, unde au fost spânzurate cu capul în jos în fața unei benzinării.
Pe 30 aprilie, în plină desfășurare a Bătăliei Berlinului, dictatorul german Adolf Hitler și soția lui Eva Braun s-au sinucis în bunkerul
Führerului. Braun se căsătorise cu Hitler cu doar câteva ore mai înainte de a se sinucide. În testamentul său, Hitler îl desemna pe
Karl Dönitz ca succesor și nou Reichspräsident ("Președinte al Reichului") iar pe Joseph Goebbels îl numea Reichskanzler
("Cancelar al Reichului"). Goebbels s-a sinucis însă pe 1 mai 1945, lăsându-i lui Dönitz toată responsabilitatea negocierii capitulării.
Dönitz l-a rugat pe Ludwig von Krosigk să accepte funcția de Reichskanzler, dar acesta a acceptat numai cu condiția ca titulatura
funcției lui să fie aceea de "prim ministru al guvernului".
Pe 1 mai, generalul SS Karl Wolff și comandantul Armatei a 10-a germane, generalul Heinrich von Vietinghoff, au semnat cu Aliații
occidentali, după negocieri îndelungate, secrete și neautorizate, (care au fost considerate de Uniunea Sovietică o tentativă de
semnare a unei păci separate), o înțelegere de capitulare necondiționată a forțelor germane din Italia (2 mai).
Bătălia Berlinului s-a încheiat pe 2 mai. Pe această dată, generelalul de artilerie Helmuth Weidling, comandantul Zonei defensive a
Berlinului, a predat în mod necondiționat capitala generalului Armatei Roșii Vasili Ciuikov. În aceeași zi, comandanții Grupului de
Armate Vistula, Kurt von Tippelskirch și Hasso von Manteuffel s-au predat alături de subordonații lor Aliaților occidentali.
Pe 4 mai 1945, feldmareșalul britanic Bernard Law Montgomery a primit din partea amiralului Hans-Georg von Friedeburg predarea
necondiționată a forțelor germane din "Olanda, nord-vestul Germaniei, inclusiv din Insulele Frisiane și Heligoland și alte insule, din
Schleswig-Holstein și din Denmarca… inclusiv a tuturor vaselor maritime din aceste zone". Cum amiralul Karl Dönitz era și
comandantul operațional al unora dintre aceste forțe, capitularea acestora a fost considerat un semnal al faptului că războiul
european s-a încheiat.[
Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945
Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale "Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler" lângă Zidul
Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945.
Pe 5 mai, Dönitz a ordonat tuturor submarinelor germane să înceteze operațiunile militare și să se reîntoarcă la bazele lor. La ora
14:30, generalul Hermann Foertsch a capitulat cu toate forțele dintre munții Boemiei și râul Inn în fața generalului Jacob L. Devers,
comandantul Grupului al 6-lea de armate americane. La ora 16:00, feneralul Johannes Blaskowitz, comandantul trupelor germane din
Olanda s-a predat generalului canadian Charles Foulkes în prezența Prințului Bernhard, comandantul Forțelor militare olandeze din
interior. În Dresda, gauleiterul Martin Mutschmann a făcut cunoscut că pe frontul de răsărit urma să fie lansată o ofensivă de proporții.
Doar două zile mai târziu, Mutschmann a fost luat prizonier de trupele sovietice în timp ce încerca să fugă din fața înaintării Armatei
Roșii.
Pe 6 mai la ora 18:00, generalul Hermann Niehoff, comandantul orașului fortificat Breslau, oraș asediat de mai multe luni, s-a predat
sovieticilor. O jumătate de oră mai târziu, generalul Alfred Jodl a sosit la Rheims și, în conformitate cu ordinele primite de la Dönitz, a
anunțat intenția germanilor de a capitula în fața Aliaților occidentali. Era aceeași inițiativă pe care o prezentase mai devreme și von
Friedeburg lui Montgomery și, la fel ca și Montgomery, Dwight D. Eisenhower a amenințat că va reuza orice negociere, fiind dispus să
accepte doar o capitulare necondiționată. Eisenhower i-a spus în mod explicit lui Jodl că va ordona forțelor americano-engleze să îi
împingă pe germani către răsărit pentru a-I obliga să se predea sovieticilor. Jodl l-a informat rapid pe Dönitz, care se afla la
Flensburg, despre poziția lui Eisenhower. La scurtă vreme după miezul nopții, Dönitz a acceptat inevitabilul și i-a transmis lui Jodl
autorizația privind capitularea totală și necondiționată a tutror forțelor germane.
La ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945, la sediul Cartierului General Suprem al Forțelor Expediționare Aliate din Rheims, Franța, șeful
OKW – Comandamentul Suprem al Armatei Germane, generalul Alfred Jodl, a semnat documentele capitulării necondiționate a
tuturor forțelor germane în fața Aliaților.Acest document includea fraza: "Toate forțele sub controlul german să înceteze operațiunile
active la orele 23:01 Ora Europei Centrale (OEC) pe 8 mai 1945."În ziua următoare, generalul Wilhelm Keitel și alți reprezentanți ai
OKW-ului au plecat la Berlin și la scurtă vreme după miezul nopții au semnat un document similar, capitulând în mod explicit în fața
forțelor sovietice, în prezența generalului Gheorghi Jukov.[11] Ceremonia semnării a avut loc într-o vilă din suburbia răsăriteană a
Berlinului. Karlshorst. Clădirea este numită în mod curent "Muzeul germano-rus din Karlshorst”.
Veștile capitulării au fost aflate în Occident pe 8 mai și victoria a fost sărbătorită în mod spontan, această fiind proclamată Ziua
Victoriei. Cum vestea încetării luptelor în Europa a ajuns în Uniunea Sovietică în data de 9 mai datorită diferenței de fus orar, această
dată a fost proclamată Ziua Victoriei.
Karl Dönitz a continuat să funcționeze ca șef al statului, dar guvernului său, așa-numitul Guvern de la Flensburg, (după numele
orașului de reședință, Flensburg), nu i-a fost acordată o importanță prea mare după capitularea de pe 8 mai. Pe 23 mai 1945, a fost
trimis la Flensburg un ofițer de legătură britanic care să aducă la cunoștință miniștrilor acestui guvern ordinul lui Eisenhower de
dizolvare a cabinetului și de arestare a membrilor săi. Aliații și-au dat seama că, deși forțele armate ale Germaniei capitulaseră
necondiționat, guvernul civil german nu semnase niciun act de capitulare. Aceasta se putea dovedi o chestiune foarte sensibilă: în
1918, capitularea Germaniei fusese semnată de un guvern civil, nu și de forțele armate. Acesta a fost argumentul "înjunghierii pe la
spate" folosit de Hitler. Aliații nu au dorit să ofere unui viitor guvern german posibil ostil un argument legal pentru deschiderea unei
confruntări. Până în cele din urmă, Aliații au căzut de acord să nu-l recunoască pe Dönitz ca șef al statului și au semnat în schimb un
document al celor patru puteri victorioase prin care se crea Comisia Aliată de Control și care cuprindea printre altele următoarele
prevederi:
Guvernele Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și guvernul provizoriu al Republicii
Franceze, își asumă prin aceasta autoritatea față de Germania, inclusiv toate puterile posedate de guvernul german, Înaltul
Comandament și orice autoritate guvernamentală de stat, municipală sau locală. Preluarea, pentru scopurile arătate mai sus, a
numitelor autorități și puteri nu are ca efect anexarea Germaniei. [Departamentul de Stat al SUA, Seriile „Tratate și alte acte
internaționale” nr. 1520.]
 28. Hiroshima, Nagasaki

Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki au constat din două atacuri nucleare

implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârșitul
celui de-al doilea război mondial, asupra a două orașe din Japonia, Hiroshima și Nagasaki. La
timpul aruncării celor două bombe atomice, deși războiul din Europa se terminase prin
capitularea necondiționată a Germaniei, Imperiul Japoniei și Statele Unite ale Americii se aflau
încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca "Little Boy" a fost
aruncată deasupra orașului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua
bombă atomică, cunoscută ca "Fat Man", a fost detonată deasupra orașului Nagasaki.Cele două
arme atomice au fost arme de șoc și teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar
(SUA dispuneau doar de câteva) ci politic. Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câștigat
puțin prin distrugerea a două orașe japoneze. Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să
piardă mult. Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi
putut realiza și cu arme convenționale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare
comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica
războiului, motivațiile oamenilor cu putere de decizie și capacitatea de a reflecta în timp ce
războiul se desfășoară.

29. Capitularea Japoniei

Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al doilea război mondial. Pe
10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică și bombardamentele
atomice de la Hiroșima și Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferințe imperiale
(gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate așa cum fuseseră ei
stabiliți de Aliați prin așa numita „declarație de la Potsdam”. Au trebuit însă să mai treacă însă
câteva zile cu lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când
împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțand pe 15 august
acceptarea condițiilor impuse de Aliați. În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul
bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale. O copie a discursului de pe 17 august
destinată forțelor armate japoneze nu menționa bombardamentele nucleare, dar punea accentul
pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei
japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupația Japoniei. Pe 2 septembrie, guvernul
japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al doilea război
mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unități japoneze izolate
care au refuzat să se predea, iar un număr de soldați japonezi rătăciți au continuat lupta și nu s-
au predat luni sau chiar ani de zile.
 30. Conferința de la Teheran

Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) a fost organizată pentru
punerea la punct a unor probleme de importanță vitală pentru mersul celui de-al doilea război
mondial și organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943.
A fost prima întâlnire a "Celor Trei Mari": Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și Iosif
Vissarionovici Stalin.
În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt și Winston Churchill s-au oprit la Cairo,
unde s-au intâlnit cu Jiang Jieshi (cunoscut și sub numele de Cian Kai). Cu această ocazie, la 27
noiembrie, cei trei au semnat o Declarație prin care-și afirmau hotărârea neclintită de a purta război
"pentru a pune capăt agresiunii Japoniei și de a-l pedepsi pe agresor, fără a tinde prin aceasta la
obținerea unor avantaje pentru ele și fără să aibă cea mai mică intenție de extindere a teritoriilor lor".
În centrul dezbaterilor Conferinței de la Teheran au fost problemele militare. S-a discutat despre
statutul postbelic al Germaniei care, potrivit lui Roosevelt, trebuia împărțită în cinci state autonome,
respectiv:
• 1 - Prusia,
• 2 - Hanovra,
• 3 - Saxonia și regiunea Leipzig,
• 4 - zona Hessen, Darmstadt Kassel și regiunea de la sud de Rin,
• 5 - Bavaria, Baden, Würtenberg și Canalul Kiel.
Regiunile Ruhr și Saar urmau să intre sub control internațional.
O altă problemă abordată a fost cea poloneză, varianta balcanică fiind respinsă de către I. V. Stalin.
Sunt abordate problemele finlandeză și japoneză, se dă o declarație privind independența,
suveranitatea și integritatea Iranului. Conferința de la Teheran s-a încheiat cu stabilirea anumitor
scopuri comune ale Aliaților.
 31. Conferința de la Ialta

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le
reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au
întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial dar deciziile lor au fost cardinale și au
schimbat cursul istoriei.
După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din
februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a
transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula
Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la
întâlnirea de la Ialta.

Încăpere a palatului unde s-au întâlnit cei trei.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial,
Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite
doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice.
Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o
chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat
Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele
sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin
extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în
Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu
intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un
stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate.
(Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)
Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune
pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria.
De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.
Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin
intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii
a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din
urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture
Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă
drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui
Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a
înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină
un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai
mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Întâlnirea celor trei lideri a avut loc la Palatul Grand Livadia.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de
ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie
împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al
Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul
est-german, sprijinit de sovietici.
Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile
se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei,
după cum se arăta într-o declarație oficială:
Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor
eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.
Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.
Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea
Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să
asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.
 32. Conferința de la Potsdam

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof,
în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice,
Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al
Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul
General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele
american, Harry S. Truman.
Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul
Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă,
care semnase capitularea necondiționată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței
s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor
războiului.

Hotărârile conferinţței
• Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania.
• Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea
și demonopolizarea țării.
• Acordul de la Potsdam, care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație,
(asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a
celor două capitale, Berlin, respectiv Viena.
• Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști.

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben
• Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice.
• Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice.
• Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La
insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți
germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea Războiului Rece a împiedicat
plata întregii sume.
Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de
Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice.
Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.
• În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii
capitulării pentru Japonia.
• Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care avea
să fie convocată cât mai repede cu putință.
În timp ce granița dintre Polonia și Germania fusese practic determinată de transferurile forțate de populație
asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferința de pace să fie confirmată
linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat așa cum s-a stabilit.
Ca urmare, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale: în 1950 - între RDG și Polonia
și în 1990 - între Germania (unită) și Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a
granițelor a dus la creșterea influenței Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei.
Aliații occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce privește motivele lui Stalin, care
instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influența sovietică. Conferința de la
Potsdam a fost ultima conferință între aliați.
În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de "arme noi mai puternice" nespecificate. Stalin care, în mod
ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui
mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenințând-
o cu "distrugerea imediată și totală", fără a menționa bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul,
americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia
de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință.
În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam a fost reluată problema criminalilor de război:
„Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania și indivizii care au participat la planurile sau
executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși
în fața justiției. Șefii naziști, persoanele influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor
naziste, precum și orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le
propun, vor fi arestate și internate.” În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii,
Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor
criminali de război naziști.
 33. Procesele de la Nürnberg
Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că în cadrul lor au fost inculpați
importanți membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între
1945 și 1949 în orașul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiție din Nürnberg. Primul și cel mai cunoscut dintre
aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în fața Tribunalului Militar Internațional
(TMI), în care au fost judecați 24 dintre cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste, atât capturați cât și în
contumacie. Dezbaterile proceslui s-au ținut între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. Al doilea set de
procese ale unor criminali de război mai puțin importanți a avut loc conform Legii nr. 10 a Consiliului de Control
la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre care Procesul medicilor și Procesul judecătorilor. Acest
articol tratează în principal TMI; vezi articolul separat despre TMN pentru detalii privind acele
procese.Documente publicate la Londra la 2 ianuarie 2006 de Ministerul de Război britanic arată că încă din
decembrie 1942 guvernul britanic discutase politica de pedepsire a conducătorilor naziști în eventualitatea
capturării acestora. Prim-ministrul britanic Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuțiilor sumare
pentru evitarea obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea Statelor Unite să renunțe la idee. La
finele lui 1943, la summitul tripartit ținut la Teheran, conducătorul sovietic, Stalin, a propus executarea a 50.000 -
100.000 de ofițeri superiori germani. Crezând că Stalin glumește, președintele american Roosevelt a „glumit” și
el, spunând că poate 49.000 ar fi suficienți. Churchill a denunțat ideea „execuției cu sânge rece a soldaților care
au luptat pentru țara lor”. A adăugat însă că criminalii de război trebuie să plătească pentru crimele lor și că, în
conformitate cu Documentul de la Moscova pe care-l scrisese el însuși, aceștia ar trebui să fie judecați în locul
unde s-au comis crimele. Churchill s-a opus ferm execuțiilor „în scopuri politice”.
Ministrul american al finanțelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan pentru denazificarea totală a Germaniei,
plan cunoscut ca „planul Morgenthau”. Acest plan prevedea dezindustrializarea forțată a Germaniei, însoțită de
impunerea muncii forțate, precum și a altor măsuri draconice, ca o ripostă la cele plănuite de naziști pentru
Europa de Est. Atât Churchill cât și Roosevelt au susținut planul Morgenthau și au încercat obținerea autorizării
lui la Conferința din Quebec din septembrie 1944. Uniunea Sovietică a anunțat însă că preferă un proces juridic.
Detalii ale planului, date publicității, au stârnit proteste de amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a
renunțat la plan, dar nu a adoptat o poziție alternativă. Eșecul planului Morgenthau a făcut necesar un plan
alternativ pentru a soluționa problema conducătorilor naziști. Planul pentru „judecarea criminalilor de război din
Europa” a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson și de subalternii săi din minister.
Roosevelt a murit în aprilie 1945. Noul președinte, Harry S. Truman, a aprobat opțiunea judiciară.
După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS și Franța au fost stabilite detaliile proceselor penale, care urmau
să înceapă la 20 noiembrie 1945, în orașul Nürnberg.La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) și Potsdam
(1945), cele trei mari puteri din timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit, au convenit
asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovați de crime de război și crime împotriva umanității în
timpul celui de al doilea război mondial. Franța a primit și ea un loc în tribunale.
Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la Nürnberg. Acest
document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război din țările europene ale Axei”.
Aproximativ 200 de inculpați germani au fost judecați la Nürnberg pentru crime de război și 1.600 de alte
persoane au fost judecate prin modalitățile tradiționale ale justiției militare. Jurisdicția tribunalelor a fost definită
de Instrumentul de Capitulare a Germaniei. Conform acestui document, autoritatea politică pentru Germania
fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care, având putere suverană asupra Germaniei, putea decide
pedepsirea pentru încălcărea legislației internaționale și a legilor războiului. Întrucât competența i-a fost limitată
la încălcarea legilor de război, tribunalul de la Nürenberg nu a avut jurisdicție asupra crimelor comise înainte de
1 septembrie 1939, data declanșării războiului mondial.
Limitarea judecării și pedepsirii de către tribunalul internațional la personalul țărilor Axei a dus la acuzații că ar fi
fost vorba de așa-zisa „justiție a învingătorului” și că crimele de război comise de Aliați nu au putut fi judecate la
rândul lor. Este, însă, obișnuit ca forțele armate ale unei țări civilizate să furnizeze soldaților ghiduri detaliate
privind ceea ce este permis sau nu potrivit codului militar respectiv. Acestea conțin și obligațiile în baza tratatelor
internaționale și cutumele războiului. De exemplu, la procesul lui Otto Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe
manualul publicat de ministerul american al apărării, din 1 octombrie 1940, și din manualul soldatului american.[4]
Dacă un membru al forțelor armate încalcă propriul cod militar, acesta poate compărea ca inculpat în fața unei
curți marțiale. În urma încălcării unor prevederi ale codului militar, membrii forțelor armate aliate au putut fi și au
și fost judecați, ca de exemplu, la procesul Masacrului de la Biscari. Capitularea necondiționată a puterilor Axei a
fost neobișnuită și a dus nemijlocit la constituirea tribunalelor internaționale. De regulă, războaiele internaționale
se termină condiționat și tratamentul suspecților de crime de război este stipulat în tratatul de pace. În
majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt judecați conform propriului sistem judiciar dacă
sunt suspecți de crime de război – cum s-a întâmplat în Războiul de continuare care a dus la Procesele de
război din Finlanda. Limitând atribuțiile tribunalului internațional la judecarea suspecților de crime de război din
țările Axei, Aliații acționau în cadrul normelor internaționale în vigoare.
 34. Consecințele războiului

Pierderile omenești

Cel puțin 60 de milioane de oameni și-au pierdut viața în cel de-al Doilea Război Mondial —aproximativ 25
de milioane de soldați și cam 35 de milioane de civili. Estimările variază destul de mult. Aceste cifre includ
pe cei aproximativ 6 milioane de evrei și cei 4 milioane de neevrei (polonezi, rromi, homosexuali,
comuniști, dizidenți, handicapați, prizonieri sovietici, etc) uciși în lagărele Holocaustului.
Forțele Aliaților au pierdut aproximativ 17 milioane de soldați morți, (din care aproximativ 10 milioane de
sovietici și 4 milioane de chinezi), iar forțele Axei au pierdut cam 7 milioane de soldați morți, (din care
aproximativ 5 milioane au fost germani). Uniunea Sovietică a suferit cele mai grele pierderi omenești: între
20 și 28 de milioane de morți în total, din care 13 – 20 milioane erau civili. Per total, 80% dintre pierderile
omenești au fost de partea Aliaților, iar restul de 20% de partea statelor Axei.
O lume în ruine
La sfârșitul războiului, milioane de refugiați erau pe drumuri, economia europeană se prăbușise, 70% din
infrastructura industrială a vechiului continent fusese distrusă.
Învingătorii răsăriteni au pretins plata unor despăgubiri de război de către națiunile învinse. În Tratatul de
pace de la Paris s-a stabilit că inamicii Uniunii Sovietice, Ungaria, România și Finlanda, trebuiau să
plătească câte 300.000.000 de dolari (la cursul anului 1938), iar Italia trebuia să plătească 360.000.000 de
dolari împărțiți, în principal, între Grecia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică.
Spre deosebire de ce s-a întâmplat la sfârșitul Primului Război Mondial, învingătorii apuseni nu au pretins
despăgubiri de război din partea țărilor învinse. Mai mult, un plan gândit de Secretarul de Stat al SUA,
George Marshall, "Programul de refacere europeană", mai bine cunoscut ca Planul Marshall, cerea
Congresului SUA să aloce milioane de dolari pentru reconstruirea Europei. A fost pus în practică și
Sistemul Bretton Woods, ca parte a eforturilor de reconstruire globală a capitalismului și de reconstruire a
lumii postbelice.În Olanda, planurile originale de a cere o compensație monetară uriașă și chiar de a anexa
o regiune din Germania, care ar fi dublat suprafața țării, au fost abandonate în cele din urmă. Însă
numeroși germani care trăiau în Olanda de multă vreme, au fost declarați cetățeni ostili și au fost închiși
într-un lagăr de concentrare, în cadrul unei operații cunoscute ca Laleaua Neagră. În cele din urmă, 3691
de etnici germani au fost deportați.Războiul a dus, de asemenea, la creșterea intensității mișcărilor de
independență în coloniile africane, asiatice și americane ale puterilor europene, cele mai multe dintre
aceste teritorii dependente câștigându-și independența în următorii douăzeci de ani.
Organizația Națiunilor Unite
De vreme ce Liga Națiunilor a eșuat, în mod evident, să prevină războiul, a fost pusă la cale o nouă ordine
internațională. În 1945 a fost fondată Organizația Națiunilor Unite. Pentru a preveni izbucnirea unui nou
război, la fel de devastator ca a doua conflagrație mondială, și pentru a asigura o pace durabilă în Europa,
în 1951, a fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, (Tratatul de la Paris),
predecesoara Uniunii Europene. ONU este responsabilă și pentru crearea statului modern Israel, în 1948,
în parte, ca răspuns la Holocaust.
Începuturile Războiului Rece
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a coincis, după părerea multor istorici, cu sfârșitul poziției de
superputere a Marii Britanii și câștigarea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii și Uniunea
Sovietică. Relațiile dintre cele două noi superputeri mondiale s-au deteriorat neîncetat, încă din timpul
războiului, pentru a ajunge la cote deosebit de periculoase în deceniile care au urmat victoriei împotriva
nazismului.
În zonele ocupate de trupele aliaților occidentali, au fost restabilite guvernele antebelice ori s-au format noi
guverne democratice. În zonele ocupate de trupele sovietice, inclusiv în țările foștilor aliați, precum
Polonia, au fost create state comuniste. Acestea au devenit state satelit ale URSS-ului. Astfel, la numai
câțiva ani de la încheierea războiului, Europa a ajuns să fie divizată de-a lungul unei granițe ideologice. S-
au format două blocuri – de est și de vest – reprezentate de Pactul de la Varșovia și, respectiv, de NATO.
Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, zonele americană, franceză și britanică urmând să
formeze Germania de Vest, iar în zona sovietică apărând Republica Democrată Germană (Germania
Răsăriteană). Austria a fost din nou separată de Germania și a fost, de asemenea, împărțită în patru zone
de ocupație, care, în cele din urmă, s-au reunit în statul modern Austria. Coreea a fost divizată în două de-
a lungul paralelei 38o.
 35. Personalități

Iosif Vissarionovici Stalin

Iosif Vissarionovici Stalin (în rusă: Иосиф Виссарионович Сталин , născut: Ioseb
Besarionis Dze Jugashvili, în georgiană: 23456 6547823924 :5 ;<=7>?2@2, 18 decembrie
1878[1] – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost
revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Stalin a
devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui
Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și
consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă
al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea
Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de
prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca interpretare a lui Stalin este
adeseori numită și stalinism.
Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale, (introduse în
1928) și agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată
dintr-o societate țărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârșitul celui de-al
patrulea deceniu, țara sa devenind a doua putere economică din lume.[2] Agricultura sovietică,
care a fost exploatată pentru finanțarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată pe toată
durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă față opoziției generalizate a chiaburilor, în fapt,
cei mai harnici și gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă înverșunată a multor
țărani împotriva autorităților.
În acest timp, Stalin a argumentat că fracționismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea
slăbi Uniunea Sovietică în fața inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a
eliminat opoziția politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern (vezi Gulag) și prin
execuții, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populației, a câștigat sprijinul sau
cooperarea lor cu regimul.
O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941–1945, (care a fost
posibilă cel puțin parțial datorită capacităților de producție ridicate în timpul industrializării forțate),
a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varșovia și a consfințit poziția URSS drept una
dintre cele două superputeri mondiale dominante, poziție pe care a menținut-o pentru aproape
patru decenii după moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generațiile de conducători care
au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin și prim-secretar al partidului, Nikita
Hrușciov, a denunțat folosirea represiunii în masă și cultul personalității, (în 1956).
 Winston Churchill

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965) a fost un
om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial. Deseori apreciat
ca fiind unul din cei mai mari lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două
mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, istoric, scriitor și artist.
Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost
prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.
Churchill s-a născut în familia aristocrată a Ducilor de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph
Churchill, a fost un politician carismatic care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe. Mama sa,
Jenny Jerome, a fost o americancă care avea o poziție socială importantă. Ca tânăr ofițer de
armată, a participat la bătălii din India Britanică, Sudan și la Al Doilea Război al Burilor. A fost
corespondent de război și a scris cărți despre acestea.
Fiind în prim planul politicii britanice pentru cincizeci de ani, a deținut mai multe funcții politice și
ministeriale. Înainte de Primul Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de Președinte al Comisiei de
Comerț, Ministru al Afacerilor interne și Prim Lord al Admirități în cabinetul liberal al lui Asquith. A
continuat în poziția de Prim Lord al Admirități până la Campania Gallipoli. A luptat puțin pe
Frontul de vest, la comanda celui de-al 6-lea batalion al Infanteriei. S-a întors în guvern ca
Ministru al Munițiilor, secretar de stat pentreu război și secretar de stat al aviației. După război,
Churchill a fost din nou numit ministru de finanțe între anii 1924–1929 în gurvernul conservator al
lui Baldwin, luând în anul 1925 decizia ca lira sterilină să redevină convertibilă în aur, la fel cum
era după război, care a pus o presiune deflaționistă pe economia Marii Britanii.
În anii '30, Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de Germania Nazistă și
campania sa de reînarmare. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost numit din
nou Prim Lord al Admirități. După demisia lui Neville Chamberlain la data de 10 mai 1940,
Churchill a devenit prim-ministru. Refuzul constant de a accepta înfrângerea, predarea, sau un
compromis pentru pace a ajutat Marea Britanie în prima parte a războiului când Marea Britanie
era singura țară activ implicată împotriva lui Hitler. Churchill este cunoscut pentru discursurile și
emisiunile radiofonice despre război. A condus Marea Britanie ca prim-ministru până la
asigurarea victoriei împotriva Germaniei Naziste.
După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, a devenit Lider al opoziției. În 1951, a
devenit din nou prim-ministru, până în 1955. După moartea sa, Regina Elizabeta a II-a i-a
acordat onoarea unei „înmormântări de stat”, fastuoase, la care s-au adunat cei mai mulți oameni
politici din istorie. Numit Cel mai mare britanic din toate timpurile înr-un sondaj din 2002, Churchill
este considerat una dintre cei mai influente persoane din istoria Marii Britanii.
 Franklin Delano Roosevelt

Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945) a fost cel de-al treizeci și
doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1933 - 1945). S-a remarcat ca fiind una dintre
principalele figuri politice secolului XX-lea pe plan național cât și internațional, care a contribuit
esențial la depășirea crizei economice mondiale și la înfrângerea Germaniei naziste în perioada
celui de-Al Doilea Război Mondial. De asemenea, este singurul președinte din istoria Statelor
Unite care a fost instituit în funcție pentru patru mandate consecutiv.În 1910, Roosevelt a primit o
ofertă tentantă din partea Partidului Democart al Statelor Unite să ocupe funcția de senator în
legislatura statului New York. În mod surprinzător, o campanie electorală eficientă, sprijinul
Partidului Democart și influența acestuia în Hudson Valley l-au lăsat să câștige alegerile cu
ușurință.
Incepând cu 1911, acesta a devenit unul dintre cei mai aroganți și insurgenți lideri oponenți ai
„autocrației” lui Tammany, care se voia „dominant” al partidului. O adevarată luptă a început la
data de 16 ianuarie a aceluiași an între amandouă tabere de facțiune, la alegerea senatului SUA,
când, timp de 74 de zile, noul legislativ a suferit, ceea ce un biograf a numit mai târziu „puterea
deplină a lui Tammany”. Unul dintre susținătorii lui Tammany a avertizat că Roosevelt trebuie să
fie exclus „înainte ca acesta să tulbure ordinea politică a Partidului Democart, cum a facut-o vărul
său în Partidul Republican”. Aceste evenimente i-a oferit lui Roosevelt primele experiențe politice
importante, Roosevelt devenind o figură populară în rândul locuitorilor statului New York. Știri și
articole au fost publicate despre el, fiind interpretat ca un personaj care „i-a pus fiori reci pe
spatele lui Tammany”.
În ciuda încasării unei febre tifoide serioase și datorită sprijinului lui Louis McHenry Howe care a
condus această campanie, Roosevelt a fost reales pentru înca un mandat și a servit în calitate
de președinte a Comitetului pentru Agricultură. Experiența acumulată i-a fost o bună inspirație
pentru „Noul curs” (original „New Deal”), pe care avea să-l aplice abia peste 20 de ani. În tot
acest timp, a devenit mai consistent și mai progresiv în sprijinul forței de muncă și programe
sociale pentru femei și copii, vărul Theodore având unele influențe pentru Roosevelt întru
realizarea celor propuse. La alegerile prezidențiale din 1912, în opoziție cu Tammany Hall i-a
oferit suport lui Woodrow Wilson, pronunțându-se pozitiv pentru acesta.
 Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un
om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al
Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în
1933, liderul mișcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire și de declanșare a celui de al
Doilea Război Mondial, precum și de punere în aplicare a unui plan naționalist și rasist de
exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și de lichidare a
adversarilor politici din Germania. În anul 1938 americanii l-au declarat omul anului.[2]Încă de la
începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În
aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul
Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă,
afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și
acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru
deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele
din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar
procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat).
Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze
slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză
economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul
cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o.
Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel
mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu
accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg
vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate
politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern
făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase
împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933,
la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu
formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central
(reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună
noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea
procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său,
prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii
instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații
paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi
favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.
 Ion Antonescu

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești -
d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României și Conducător al Statului.
Numit președinte al Consiliului de Miniștri de către adversarul său Carol al II-lea în contextul
pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
principelui moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale). Nu a
primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a cooptat în guvern Mișcarea
legionară cu Horia Sima în frunte, eliminată de la putere după Rebeliunea legionară din 21-23
ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se
responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și țiganilor în teritoriile controlate de
statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe
baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului
de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.
[1][2] Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru

scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria, motiv pentru care Antonescu a primit
de la rege bastonul de mareșal.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de Armata
Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la
23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică.
La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din
București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. Antonescu
rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.
Bilanțul