Oprea Rareș Alexandru

Istorie, anul III

Prăbușirea comunismului în Europa

Pe 11 martie 1982, Mihail Gorbaciov devenea Prim secretar al
partidului comunist din Uniunea Sovietică. Acesta arăta că vrea, aşa
cum încercase Hruşciov la sfîrşitul anilor 50, să ofere ţării sale timpul
şi mijloacele de a debloca mecanismele unei economii paralizate de
rigiditatea sistemului. Aceasta presupunea la început, nu lichidarea
"socialismului real", ci pur şi simplu comoditatea acestuia privind
restabilirea unei legături între partide stat şi o liberalizare controlată.1
În doar câteva luni, Gorbaciov a concediat zeci de miniștri și
activiști de partid, a reușit să inițieze măsuri pentru corectarea
cursului economic al ţării şi să pornească o politică de reforme
sociale. Glasnost (deschidere) și Perestroika (restructurare,
reconstrucție) reprezintă principalele reforme implementate de
Gorbaciov. El a încercat revigorarea sistemului pentru a-l face mai
eficient: ”Nu ne-am dezis de socialism, nu vrem să-l trădăm, ci să-i
conferim o mai bună calitate şi să-i dăruim mai mult potenţial uman.”
Glasnost a reprezentat democratizarea, relaxarea cenzurii și a
represiunii politice, în paralel cu reducerea puterilor KGB-ului. Astfel
cetățenii sovietici nu mai erau nevoiți să își facă griji cu privire la
vecini, prieteni sau cunoștințe, când spuneau ceva ce putea fi
interpretat ca o critică la adresa guvernului și a liderilor politici.
Pentru restructurarea economiei (Perestroika), Gorbaciov a
descentralizat și diminuat în mod eficient rolul guvernului în
economie. Reformele au fost gândite și în aşa fel încât să doboare
rezistența elementelor conservatoare din Partidul Comunist la
inițiativele economice propuse de Gorbaciov. Ca urmare a acestor
reforme, au intervenit şi o serie de modificări în funcţionarea
Partidului Comunist, astfel că introducerea unor alegeri competitive
pentru posturile de conducere din interiorul partidului au reprezentat
noutăţi tulburătoare pentru vechii lideri. Politicile lui Gorbaciov de
1
Serge Bernstein, Pierre Milza – Istoria Europei, vol. 5, Institutul European Iași, 1998, p. 375.
 Oprea Rareș Alexandru
Istorie, anul III

glasnost și perestroika a schimbat structura Uniunii Sovietice. Contrar

tuturor aşteptărilor, relaxarea cenzurii şi încercarea de a crea o mai
mare deschidere politică au produs de fapt efectul opus: acela de
renaștere a sentimentelor anti-ruseşti şi naţionaliste care până atunci
au fost ţinute sub control. Aceste sentimente s-au resimţit în mod
special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania şi Letonia, care au
fost anexate Uniunii Sovietice de către Stalin. Dar sentimente
naţionaliste au renăscut şi în alte republici sovietice precum Ucraina şi
Azerbaijan.
 Mihail Gorbaciov a creat involuntar un proces care a avut ca
urmare producerea colapsului politic al Uniunii Sovietice şi
demolarea economiei centralizate. Contextul politic a fost dublat de
contextul economic nefavorabil în care inflaţia ascunsă şi
aprovizionarea precară din toate domeniile au contribut la destrămarea
unei mari puteri dar și a întregului bloc comunist.
Acest context economic nefavorabil este determinat de criza
economică care a fost tot mai greu acceptată de populațiile din țările
comuniste. Amploarea crizei este desigur diferită de la o ţară la alta,
dar manifestările sunt identice: încetinirea mai mult sau mai puţin
accentuată a dezvoltării, productivitatea redusă, deficitele agricole
cronice (exceptînd Ungaria şi Bulgaria) şi lipsa produselor alimentare
care în unele ţări sfârşeşte prin raţionalizare, care în România va
căpăta un caracter dramatic, inflaţia variind şi ea în funcţie de ţară (15
la 20% în Ungaria, Bulgaria, RDG şi Cehoslovacia, în Polonia în
1982) şi enormele datorii externe: 40 miliarde de dolari pentru
Polonia, 20 miliarde pentru RDG, 17,6 miliarde pentru Ungaria, 8
miliarde pentru Bulgaria. Numai România a reuşit, se pare, să-şi
plătească în 1980 datoria externă care era de 18 milioane de dolari,
dar cu ce preţ!2

2
Serge Bernstein, Pierre Milza – Istoria Europei, vol. 5, Institutul European Iași, 1998, p. 377.
 Oprea Rareș Alexandru
Istorie, anul III

Două ţări au jucat un rol esenţial în declanşarea mişcării, încă

din 1988: Polonia şi Ungaria. Un prim val de proteste a lovit Polonia
între aprilie și mai 1988, iar un al doilea a început pe 15 august același
an când o grevă a izbucnit la mina de cărbune din Jastrzębie-Zdrój,
unde muncitorii cereau re-legalizarea Solidarității(o importantă
mișcare anticomunistă). În următoarele zile, 16 alte mine au intrat în
grevă, urmate de un număr de șantiere navale.
 Pe
19 august 1989, într-un moment surprinzător de
cumpănă, Tadeusz Mazowiecki, un redactor anti-comunist și
susținător al Solidarității, dar și un devotat catolic, a fost numit în
funcția de prim-ministru al Poloniei. pe 24 august 1989, Parlamentul
Poloniei a pus capăt celor 40 de ani de regim monopartit prin
transformarea lui Mazowiecki în primul prim-ministru non-comunist
al țării de la începuturile epocii postbelice. Pentru prima oară în istoria
democraţiei populare un necomunist ajunge în fruntea guvernului. De
la această cotitură istorică, Polonia şi-a accentuat evoluţia spre
democraţie, Dieta revenind în decembrie 1989 la numele de
"Republica Polonia", fără vreo referinţă la caracterul "socialist" şi
"popular" al statului, aşa cum se procedase în trecut.3

Uniunea Sovietică s-a destrămat odată cu sfârșitul anului 1991,

care a avut ca rezultat formarea a 11 noi state suverane
(Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Mold
ova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan), toate acestea
declarându-și independența față de URSS în cursul anului următor, în
timp ce statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și-au redobândit
independența. Ceea ce a mai rămas din Uniunea Sovietică,
constituindu-i marea majoritate teritorială, a devenit Federația Rusă în
decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat
în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. Odată cu anul 1992,
3
Ibidem, p. 379.
 Oprea Rareș Alexandru
Istorie, anul III

Iugoslavia s-a divizat în cinci state succesoare, Bosnia și

Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia și Serbia și Muntenegru