REFERAT

AL DOILEA ASEDIU AL VIENEI 1683

Pagina 1
În anul 1683, armatele Imperiului Otoman au ameninţat pentru ultima oară inima Europei. O
armată uriaşă a fost la un pas să cucerească Viena, capitala Imperiului Habsburgic, şi să
pătrundă către vestul Europei. Lumea vest-europeană a fost salvată de intervenţia regelui
polonez Jan Sobieski şi a husarilor săi înaripaţi.

În secolul al XVII-lea, Viena era capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic,
condus de puternica familie austriacă de Habsburg. Era unul dintre oraşele simbol al culturii
europene occidentale şi prin poziţionarea sa între Munţii Carpaţi şi Munţii Alpi devenise o
adevărată poartă a Europei Apusene. Tomai de aceea Viena în secolul amintit era un punct
cheie al geopoliticii europene, un loc strategic cu o importanţă deosebită. Totodată era şi
ultima redută în faţa ameninţării turceşti.
 
Imperiul Otoman cucerise Balcanii, transformase Principatele Române în state vasale, iar o
parte a Ungariei - în paşalâc. Viena era visul oricărui sultan, visul de a întinde graniţele
Imperiului şi Islamul dincolo de Europa Centrală, garantându-le accesul către Europa
Vestică, elita politică, militară şi culturală a bătrânului continent. Era însă un vis îndepărtat,
mai ales cât regatul Ungariei rezistase ferm în faţa turcilor. Odată cu dezastrul de la Mohacs
din 1526, acest vis devenea posibil. Mare sultan Soliman Magnificul dăduse o nouă strălucire
Imperiului, prin reformele sale administrative şi sociale, dar mai ales prin noile cuceriri.

În anul 1521, în faţa trupelor marelui sultan, cade Belgradul, iar în 1526, la Mohacs, ultimul
rege al Ungariei, Ludovic al II lea, cădea în luptă, iar o bună parte din regatul său cădea în
mâinile turcilor. Profitând şi de neînţelegerile dintre Ferdinand I de Habsburg, sfântul împărat
de neam germanic, şi Ioan Zapolya, reprezentantul nobilimii maghiare, Soliman porneşte
către Viena, poarta Europei Occidentale. Era o armată de 250.000 de luptători, printre care şi
bosnieci sau vasali moldoveni. A fost primul mare asediu al Vienei, capitala habsburgică
rezistând cu succes.
 
Visul de a pune mâna pe acest oraş simbol al creştinismului apusean a rămas însă viu pentru
otomani, iar în 1683, o nouă armată turcă, uriaşă şi dezlănţuită s-a înfăţişat în faţa porţilor
Vienei. Şi a fost la un singur pas de a o cuceri. A fost ultimul mare tentativă a otomanilor de
forţa porţile Europei Occidentale şi una dintre cele mai glorioase momente ale războinicilor
polonezi, cei care au reuşit să salveze Viena şi implicit destinul Europei Occidentale.

”Kara” Mustafa  în faţa porţilor Vienei

 
În anul 1683, marele vizir otoman ”Kara” Mustafa pregătea o uriaşă armată cu un singur vis,
acela de a cuceri Viena. Era încurajat de Imre Thokoly, conducătorul protestanţilor unguri,
rival de moarte al habsburgilor, cei care sperau să pună mâna pe tronul Ungariei. Vizirul
Mustafa a adunat peste 150.000 de luptători, inclusiv reputatul corp de elită al ienicerilor. La
trupele otomane se adăugau luptători din statele vasale, adică din Ţara Românească, Moldova

Pagina 2
şi Principatul Transilvaniei. Totodată au participat la campanie şi numeroşi tătari trimişi de
Hanatul Hoardei de Aur, un aliat tradiţional al turcilor. Erau numeroase trupe de infanterie,
cavalerie, dar şi o puternică artilerie plus logistică necesare asediilor. Vizirul Mustafa era de
altfel grăbit, fiindcă era o campanie fără aprobarea sultanului Mehmed al IV-lea, cel care s-ar
fi mulţumit doar cu ocuparea câtorva oraşe de graniţe austriece. 
 
Kara Mustafa era însă un individ ambiţios, un musulman pios, care dorea să răspândească
gloria islamului în detrimentul creştinismului, dar totodată şi un războinic care dorea gloria
pe câmpul de luptă. Kara Mustafa era un personaj care dăduse dovadă de o cruzime ieşită din
comun cu adversarii învinşi. De exemplu, odată capturase mai mulţi ostaşi polonezi şi îi
trimise sultanului ca trofeu, împăiaţi ca animalele sălbatice. Kara Mustafa avea ambiţia de a
reuşi ceea ce nici un comandant otoman, nici măcar mare Suleiman, nu făcuse: cucerirea
Vienei, poarta Europei Occidentale. Mustafa se baza de altfel pe fanatismul trupelor de
ieniceri, dar şi pe respectul pe care il purtau, ca şi comandant, soldaţii. Primii care au ajuns în
apropierea Vienei au fost hoardele tătarilor, trimişi ca avangardă, dar şi trupe de intimidare a
adversarului. 
 
Mai precis, au fost trimişi să jefuiască totul în jur, să ucidă şi să intimideze, să mineze
moralul austriecilor. În aceea perioadă Viena era o cetate puternică, apărată cu un zid exterior
şi mai apoi cu zidurile principale ale fortăreţei. În Viena însă se afla şi Leopold I, împăratul
roman de neam-germanic. Acesta era în contrast puternic cu adversarul său Mustfa.
Otomanul era un războinic, în timp ce Leopold era mai mult un ”şoarece de bibliotecă”, un
intelectual, un compozitor. Totodată, era un om pios, format mai degrabă pentru o carieră
ecleziastică. Încă de la primele atacuri ale tătarilor în jurul Vienei, Leopold I a fugit,
abandonând capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic. 
 
S-a refugiat la Passau, de unde a strigat după ajutor la toţi monarhii din jur, cerându-le să-i
salveze oraşul. Între timp, după ce a iernat la Edirne în anul 1682, uriaşa armata otomană, la
care s-au alăturat bosnieci, moldoveni, munteni şi transilvăneni a ajuns pe 15 iulie 1683 în
faţa porţile Vienei şi a început asediul. Oraşul era apărat, în lipsa lui Leopold, de contele
Ernst Rüdiger von Starhemberg, comandantul garnizoanei din Viena. Spre deosebire de
Leopold, von Starhemberg era luptător ambiţios şi foarte devotat. În momentul în care Mustfa
a cerut comandatului austriac să predea Viena, acesta le-a transnis solilor: ”Lăsaţi-l să vină.
Voi lupta cu voi până la ultima picătură de sânge”.
 
Poarta Europei Occidentale la un pas de a fi deschisă
 
Soarta garnizoanei din Viena nu era însă una foarte fericită. Erau doar 11.500 de soldaţi
austrieci în faţa unei uriaşe armate otomane comandată de renumitul Kara Mustafa. Singurul
avantaj al austriecilor erau zidurile puternice ale cetăţii şi artileria de care dispuneau, plus
mecanismele de apărare. Până la începutul lunii septembrie, timp de două luni, turcii au dat
nu mai puţin de 18 asalturi asupra Vienei. Peste 5.000 de cetăţeni voluntari au completat
apărarea oraşului, care devenea din ce în ce mai fragilă. 
 
O treime din garnizoana Vienei mai rămăsese în viaţă, iar turcii, fără să dispună de piese de
artilerie capabile să străpungă zidurile capitalei habsburgice, au săpat tuneluri adânci şi
efectiv au minat zidurile cetăţi, producând breşe uriaşe, pe care apărătorii abia le umpleau.

Pagina 3
Singurul aliat al vienezilor erau, culmea, bolile care bântuiau, din cauza condiţiilor igienice
precare, tabăra otomană. Erau singurule care întârziau atacurile. În orice caz, comandatul
garnizoanei realiza că cetatea era pe cale să cedeze în faţa atacurilor. Viena, poarta Europei
Occidentale, era la un pas de capitalurare, iar Mustafa urma să devină cel mai mare
comandant otoman, cuceritorul Vienei.
 
Jan Sobieski, marele comandant anti-otoman
 
Încă de la începutul asediului, împăratul Leopold I ceruse ajutor disperat tuturor monarhilor
Europei. Sesizând pericolul, papa Inocenţiu al XI lea a început, la rândul său, să ceară ajutor
pentru Viena. Regele Franţei, Ludovic al XIV lea, un adversar neîmpăcat al austriecilor, nici
nu a vrut să mişte un deget. Mai mult decât atât, complota, dorind să vadă căderea Vienei.
Nici alţi suverani europeni nu au răspuns chemării. Era o misiune dificilă, ce implica multe
resurse şi pe deasupra slăbirea puterii de apărare într-o Europă dominată de interese şi ambiţii
nemăsurate. Suveranul care a răspuns chemării papei a fost regele polonez Jan Sobieski,
monarh al uniunii polono-lituaniene. Acesta era un războinic pur sânge, renumit pentru
campaniile şi victoriile sale împotriva tătarilor şi turcilor. Sobieski era născut în Olesko,
astăzi în Ucraina, atunci provincie poloneză. Văzuse lumina zilei în 1629 şi a luat tronul în
1674, fiind la acea dată un bărbat în putere şi un războinic aproape legendar, deosebit de
apreciat de trupe. De altfel, avea în componenţa armatei sale pe renumiţii husari ”înaripaţi”,
cei care s-au remarcat în luptele de la Kokenhausen (1601), Kircholm (1605), Chocim (1621,
1673), Beresteczko (1651) şi Lvov (1675). 
 
Jan Sobieski a răspuns chemării, după ce a fost evident motivat şi cu o serie de beneficii de
regele Leopold I, dar şi când a observat că şi alţi seniori importanţi din Europa erau pregătiţi
să ridice armele pentru apărarea Vienei. Era un monarh şi un războinic prea mândru pentru a
se lăsa mai prejos. Pe 7 septembrie, în Valea Tulnn, o mare armată se adunase. Regele Jan
Sobieski venise cu 23.000 de oşteni, inclusiv temuţii husari, Electorul Bavariei, Maximmilian
Emmanuel cu 11.000 de luptători, prinţul George Friedrich von Waldeck cu 8,000 de soldaţi
germani din Franconia şi Swabia, Electorul Saxoniei, Jhn George al III lea von Wettin, cu
peste 9000 de soldaţi din Saxonia dar şi locotenentul general, ducele Carol de Lorena
împreună cu peste 20.000 de soldaţi austrieci. La toţi aceştia se adăugau cei 600 de călăreţi
din Hanovra conduşi de prinţul George al Hanovei, viitorul rege al Angliei, sub numele de
George I, dar şi trupele aduse de tânărul prinţ Eugeniu de Savoia. În total se adunaseră 66.000
de oameni. Comanda a fost atribuită regelui Jan Sobieski, care de altfel anunţase deja că nu
doreşte să fie condus de nimeni.

Bătălia pentru Viena

 
Deşi comandantul suprem al acestei oştiri a Ligii Creştine îndreptate contra otomanilor care
ameninţau Viena era regele Jan Sobieski, strategia aliaţilor a fost realizată de ducele Carol de
Lorena. Era de altfel un tactician priceput şi un soldat experimentat. Totodată era înţelept şi
mai puţin impetuos decât regele polonez. Ducele Carol a venit cu ideea prinderii turcilor ca
într-un cleşte. Trupele creştine trebuiau să mărşăluiască dintre Tulln către Pădurea Vieneză şi
apoi către înălţimile de la  Kahlenberg. De pe aceste dealuri înalte, armatele aliaţilor trebuiau
să-i împingă pe turci către zidurile oraşului Viena şi să-i zdrobească între oraş, înălţime,

Pagina 4
cursul Dunării şi râul Viena. Totodată se aşteaptau să-i prindă pe adversari nepregătiţi. În
realitate turcii au aflat de mişcările de trupe ale aliaţilor şi s-au pregătit temeinic. Peste
70.000 de otomani plus trupe aliate s-au pregătit să-i întâmpine pe Jan Sobieski, ducele de
Lorena şi ceilalţi aliaţi. 
 
Turcii s-au poziţionat între Dunăre şi râul Viena. Cea mai mare parte a trupelor otomane,
conduse de Ibrahim Paşa, beilerbegul de Buda şi comandatul suprem Kara Mustafa au ocupat
şanţurile fortificare de la Döblingerbach şi Krottenbach. Trupele lor erau formate din
renumiţii ieniceri, din spahii, adică trupele de cavalerie de elită şi seymeni. Încă 15.000 de
soldaţi otomani erau lăsaţi să continue asediul Vienei. De altfel, când au ajuns trupele aliate
creştine, oraşul era la un pas de a cădea, mai ales că trupele otomane reuşiseră să creeze o
breşă considerabilă în ziduri. Pe 12 septembrie a început bătălia, cu atacul turcilor, la 5
dimineaţa, împotriva artileriei trupelor aliate. Austriecii şi trupele germane au avut un rol
decisiv în apărarea artileriei, dar şi prin câştigarea unor zone tactice importante. Practic au
dus aproape tot greul hărţuielilor, prin ravinele desfundate ale Vienei. Totodată artileria
oferise un important baraj împotriva otomanilor. 
 
Mai mult decât atât, germanii au reuşit să ocupe aripa stângă şi să-i alunge pe turci de la
Nussberg. Atât ducele de Lorena, cât şi ceilalţi principi germani, au reuşit să ocupe sistematic
câteva sate şi zone strategice, eliberându-le de trupele turceşti. Efortul a fost însă cosistent
atât pentru ducele de Lorena, dar şi pentru electorii germani. La un moment dat, ducele Carol
s-a gândit dacă să continue sau nu asaltul în aceea zi, mai ales că trupele erau obosite, iar
turcii se reorganizau eficient. Bătrânul comandant von Goltz i-a spus însă că ”Dumnezeu ne
arată drumul către victorie...loveşte fierul cât este cald”. Aduce ducele de Lorena ar fi decis
să continue atacul. Barajele ucigătoare ale muschetierilor armatelor creştine au slăbit liniile
turceşti. Era nevoie însă de lovitura de graţie, care trebuia dată otomanilor.  
 
”Un spectacol aproape nepământean”
 
Onoarea a avut-o regele polonez Jan Sobieski. După ce trupele sale de cavalerie regulată au
reuşit cu mari pierderi să stabilească o linie de avansare, monarhul alianţei lituano-polone a
trimis în luptă trupele sale de elită. În uralele germanilor şi austriecilor, husarii ”înaripaţi” au
intrat în poziţie de luptă. Erau spuma cavaleriei de elită europene. Erau îmbrăcaţi aproape
complet în armură, având cuirase, coifuri ranforsate cu protecţie nazală şi la nivelul obrajilor.
Picioarele le erau protejate în parte superioară de plăci de armură, iar în partea inferioară
purtau cizme lungi. Totodată pe spate, peste armură, purtau piei de leopard. Partea distinctivă
a armurii husarilor ”înaripaţi” erau aripile din solzi de metal şi pene, prinse de spatele armurii
şi care în timpul şarjei creau un efect special atât vizual, cât şi auditiv. Husarii regelui
Sobieski erau înarmaţi cu o lange lungă, dar în acelaşi timp uşoară de tip kopia. Aveau şi o
sabie curbă de cavalerie plus patru pistoale. 
 
La toate acestea adăuga o carabină scurtă şi un ciocan de luptă. Husarii au intrat în luptă,
urmaţi în linii apropiate de pancerny şi kwarciany. Pancerny erau trupe de cavalerie formate
din aristocraţi polonezi înarmaţi cu lănci, scuturi, săbii late şi carabine sau arcuri. Erau
protejaţi de coifuri şi cămăşi de zale. Totodată majoritatea aveau scuturi. Kwarciany erau tot
trupe de cavalaerie formată din nobilimea săracă şi voluntari străini. Erau trupe de cavalerie
uşoară, fără prea multă armură, luptând cu lănci scurte, săbii şi pistoale. În prima linie se

Pagina 5
aflau husarii apoi pancerny şi la urmă kwarciany. Trupele de husari erau conduse personal de
regele Jan Sobieski. Armura lui de husar era asortată cu postavuri albastre şi o blană mare de
leopard. Într-o mână ţinea sabia de cavalerie şi în cealaltă bastonul de mareşal. Alături de el
se afla fiul său, prinţul Jakub, care avea doar 14 ani.  
 
Cu strigătul “Jezus Maria, ratuj” (n.r. Jesus Maria, ajută-ne” ), husarii şi celelalte trupe de
cavalerie poloneză au intrat în luptă. La început greoi din cauza terenului neprielnic şi a
rădăcinilor de la viţa de vie culcată la pământ, iar apoi într-o adevărată explozie de forţă. În
galop, husarii, după cum spune un autor de lucrări istorice, păreau neomeneşti. ”Îmbărcaţi în
oţelul lor strălucitor, cu blănurile lor de tigru sau leopard fluturând în vânt şi cu aripile de
vulture prinse de spate, husarii care deschideau atacul prezentau un spectacol aproape
nepământesc”, spune Ludwig Heinrich Dyck în articolul său ”The 1683 Battle of Vienna:
Islam at Vienna’s Gates”. Linia otomană a cedat în faţa atacului cavaleriei greu înarmate a
polonezilor. 
 
Sobieski a capturat efectiv întreaga artilerie otomană şi a rupt în două frontul turcesc. Deşi
vizirul Mustafa a încercat să-şi adune încă odată oamenii, soldaţii austrieci şi germani, dar
mai ales călăreţii polonezi, au transformat câmpul de luptă într-un adevărat măcel. Vizirul a
reuşit să scape doar cu steagul sfânt al profetului, iar Viena a fost eliberată. Sobieski a primit
cele mai înalte onoruri, fiind numit ”Salvatorul creştinismului”, iar de turci - „Leul din
Lechistan". Cu toate acestea, onorurile exageate şi egocentrismul lui Sobieski i-au
nemulţumit pe comandaţii austrieci şi germani, care ar fi dorit urmărirea inamicului slăbit.

Care a fost adevărata însemnătate a victoriei antiotomane din 1683?

Momentul, considerat punct de cotitură în istoria Europei moderne, a fost celebrat în
Austria și Polonia, și nu numai, prin numeroase manifestări culturale. În același timp,
unii istorici se întrebau dacă victoria din 1683 a fost într-adevăr atât de importantă pentru
viitoarea evoluție a Europei.
Infrângerea armatei otomane în fața Vienei în 1683 e considerată a fi momentul de început al
declinului Imperiului Otoman. În vara acelui an, Viena, epuizată, mai avea puțin și ceda în
fața turcilor, după un asediu de două luni. Practic, cucerirea orașului nu era decât o chestiune
de timp. Însă în ultima clipă, Viena a fost salvată de o armată străină, și în bătălia din 11-12
septembrie, otomanii au fost înfrânți. Comandantul armatei care a salvat atunci Viena era
regele polonez, Ian Sobieski. Fără soldații lui, Împăratul nu s-ar fi aventurat niciodată într-o
bătălie deschisă cu turcii.
Istoricul Walter Leitsch se întreba, la momentul aniversării celor 300 de ani de la această
victorie(1983), dacă bătălia de la porțile Vienei a fost într-adevăr atât de importantă precum o
prezintă cărțile de istorie. La urma urmei, consideră el, nu era prima bătălie câștigată de
creștini în fața otomanilor. Cu toate acestea, bătălia marchează totuși un punct de cotitură:
victoria din septembrie 1683 a oprit definitiv avansul otoman spre Europa Centrală. În plus,
imediat după aceea, turcii încep să piardă teritoriile europene: până în 1698, aproape toată
Ungaria fusese recucerită de austrieci.
Începând cu 1683, turcii au încetat a mai reprezenta o amenințare față de lumea creștină.
Ulterior, turcii vor pierde toate teritoriile creștine cucerite în ultimele trei secole și jumătate.
Consecințele pentru lumea creștină au fost foarte importante:pe de o parte, europenii nu s-au

Pagina 6
mai simțit amenințați de atacurile ferocei armate turcești (care cauzase o adevărată psihoză în
secolele XIV-XVI), iar cheltuileli pentru apărarea granițelor Europei creștine au fost reduse
considerabil, aceste sume putând fi investite în alte domenii.
Evenimentul a fost celebrat și în 1883, la aniversarea a 200 de ani de la victorie, precum și în
1933. Însă și în 1683 victoria a creat o adevărată senzație. S-au publicat atunci, și în următorii
ani, numeroase pamflete și cărți. Întrebarea este dacă acei scriitori contemporani și-au dat
seama de adevărata semnificație a evenimentului sau a fost vorba doar de o campanie
propagandistică organizată de liderii politici de la Viena și Varșovia. Se prea poate, având în
vedere că habsburgii și polonezii suferiseră numeroase înfrângeri în ultimele decenii, iar
reputația lor militară a avut mult de suferit. O victorie precum cea din 1683 le-a restabilit însă
prestigiul, iar din acest motiv oamenii Împăratului și cei ai Regelui Poloniei au trebuit să se
asigure că victoria e celebrată ca un eveniment istoric foarte important-și asta fără să
cunoască încă cele mai importante consecințe ale bătăliei.

De la înțelegeri secrete la alianțe puternice împotriva turcilor

Bătălia pentru Viena a fost un punct de cotitură și din alt punct de vedre. Succesul s-a datorat
cooperării dintre armata Împăratului, armatele câtorva prinți din Imperiu și armata
polonezilor. În războaiele anti-otomane precedente, prinții germani trimiseseră deseori trupe
auxiliare, însoțite chiar de armate din Italia. Însă cooperarea a două țări non-maritime vecine
ale Imperiului Otoman era ceva nou. De când Imperiul Otoman devenise o amenințare în
Europa Centrală și Estică, atât Sfântul Imperiu Romano-German, cât și Polonia încercaseră
să-și asigure ajutorul reciproc în caz de pericol. Cu toate acestea, eforturile lor de a construi o
apărare comună anti-otomană s-au soldat întotdeauna cu un eșec. Incapacitatea celor două
state de a se uni se datora în primul rând superiorității militare otomane – chiar și forțele
combinate ale Habsburgilor și polonezilor nu erau superioare forțelor otomane, astfel că o
campanie comună era riscantă.
Apoi, exista un al doilea motiv pentru care atât germanii, cât și polonezii – dar nu numai, se
temeau de un război împotriva Imperiului Otoman deoarece una din tacticile cheie ale turcilor
era folosirea unor unități speciale pentru devastarea teritoriului inamic. Astfel, orice conflict
militar cu otomanii – chiar și unul soldat cu o victorie – ar fi cauzat mari daune economice.
De aceea, vecinii Imperiului Otoman evitau pe cât posibil conflictele cu acesta, excepție
făcând războaiele navale.
Atacurile veneau de cele mai multe ori din partea otomanilor, iar cei care scăpau de aceste
atacuri nu puteau decât să se bucure de nefericirea vecinului. Între inamicii Imperiului
Otoman, care se puteau alia, neîncrederea era foarte mare:pentru că toți doreau să evite un
conflict deschis cu turcii, sau să pună capăt unui asemenea conflict cât mai repede posibil,
orice alianță era pusă în pericol de dorința părților de a încheia rapid o pace separată cât mai
avantajoasă. Și toți erau convinși că partenerii lor negociază în secret cu turcii încheierea unei
păci separate.
Din acest punct de vedere, bătălia pentru Viena a adus o schimbare radicală:distrugerea
armatei otomane în 1683 a făcut posibilă crearea unei mari ligi antiotomane în 1684, din
moment ce țările aliate puteau spera cu adevărat la noi victorii. Din acel moment, cooperarea
statelor creștine împotriva Imperiului Otoman a funcționat relativ bine.
Acest succes a fost asigurat de cooperarea dintre armata imperială și cea poloneză. Putem
astfel să ne întebăm de ce regele Ian Sobieski nu a continuat politica predecesorilor săi și și-a

Pagina 7
asumat un foarte mare risc ajutându-l pe Împărat? Sobieski a avut mai multe motive:în primul
rând, apărarea securității Poloniei, aflată în imediata apropiere a Imperiului Romano-German.
Apoi, o asemenea acțiune, dacă ar fi reușit, ar fi asigurat prestigiul militar al Poloniei. Nu în
ultimul rând, trebuia să se gândească la viitorul familiei sale. Dar pentru a înțelege mai bine
situația, trebuie să ne uităm mai întâi la politica dusă de Împăratul Leopold I și la atitudinea
sa față de Ungaria, precum și la problemele otomanilor la începutul campaniei.
Ce i-a atras pe turci spre Viena
Până în 1683, relațiile dintre Împărați și Sultani nu au fost întotdeauna conflictuale. La
începutul secolului al XVI-lea au existat câteva războaie, apoi secolul al XVII-lea, până în
1683, a fost o perioadă de pace. După tratatul încheiat în 1606, nu a mai avut loc nicio
înfruntare militară de proporții timp de 57 de ani. Scurta perioadă de război dintre 1663-1664
a fost mai mult un accident, nici Împăratul, nici Sultanul nedorindu-și acel război. De aceea,
armistițiul a fost semnat atunci după singura mare bătălie și a fost încheiat pe o perioadă de
20 de ani.
Secolul al XVII-lea a fost dominat de Războiul de 30 de ani, în cadrul căruia germanii au fost
presați din cauza intrării în război a francezilor. Habsburgii, ca Împărați, erau responsabili de
apărarea teritoriilor imperiului și s-a dovedit în curând că sarcina era peste puterile lor.
Germanii și-au concentrat toate forțele pe linia de apărare de pe Rin și doreau să obțină cât
mai repede pacea la celelalte granițe. Astfel, în timpul și după Războiul de 30 de ani,
recucerirea teritoriului ungar a dispărut de pe lista cu priorități a Împăraților. În 1664, când
Leopold a câștigat singura bătălie importantă din scurtul conflict cu turcii, el a încheiat
repede pacea și chiar a acceptat cedarea unor teritorii maghiare Sultanului. Ungurii nu au fost
deloc mulțumiți de acest gest;ei erau oricum nemulțumiți de faptul că Leopold, continuând
politica predecesorilor, uitase de datoria sa ca rege al Ungariei, și nu puteau înțelege de ce
acceptase cedarea unor teritorii deși fusese victorios în luptă.
În 1672, nobilimea maghiară s-a răsculat și a căutat sprijinul francezilor. Pentru că Leopold
se concentra pe apărarea Rinului împotriva avansului francez, el nu a acordat prea mare
atenție evenimentelor din Ungaria. Leopold a ignorat situația din Ungaria timp de mai mulți
ani, iar în 1682, căutând să prelungească armistițiul cu turcii, a acceptat din nou cedarea unor
teritorii maghiare.
Această atitudine a Împăratului a atras atenția sultanului și Marelui său Vizir, Kara Mustafa.
Ei și-au dat seama că Leopold nu era în stare să suprime rebeliunea unor nobili ungari și că
oferea un preț foarte mare pentru prelungirea armistițiului. Asta arăta în mod clar că
Împăratul era slab, astfel că tentația de a-l ataca a devenit irezistibilă. Și pentru că Leopold se
arăta total neinteresat de Ungaria, Sultanul ar fi putut să-l forțeze, după o campanie de succes,
să cedeze încă și mai multe teritorii decât cele propuse la negocierile pentru armistițiu.
Sultanul și consilierii săi au luat decizia de a ataca potrivit unei logici politico-militare
normale:ar trebui să-ți ataci inamicul atunci când e slab. În plus, experiența îi învățase că
Leopold nu va primi ajutor substanțial din exterior și că sub nicio formă nu va fi sprijinit de
polonezi. Riscurile erau, deci, aproape inexistente. De asemenea, știau din experiența
ultimului conflict că vor putea obține un armistițiu avantajos chiar dacă pierdeau principala
bătălie. Astfel, nu e de mirare că o campanie împotriva Împăratului a părut în ochii turcilor o
afacere relativ simplă cu un succes garantat.
Nimeni nu putea să prevadă că după 150 de ani de încercări eșuate, polonezii și germanii vor
coopera. Singura greșeală făcută de Sultan și Kara Mustafa a fost că nu și-au limitat campania
Pagina 8
la Ungaria și au decis să asedieze Viena. Desigur, cucerirea Vienei ar fi adus un prestigiu
enorm Imperiului. Dar era o mișcare prea riscantă din punct de vedere al organizării:era un
oraș prea îndepărtat și prea bine fortificat. În plus, atacul turcilor asupra unui centru major al
creștinismului european a întârit solidaritatea lumii creștine. În pofida acestor lucruri, asediul
ar fi putut avea succes. Turcii aveau șanse reale de a cuceri Viena din moment ce forțele
adunate de Împărat nu erau suficient de puternice pentru a încerca o bătălie deschisă. Abia
după venirea polonezilor, armata creștină a fost capabilă de a risca o luptă dincolo de zidurile
orașului.

Ce l-a împins pe Sobieski să vină în ajutorul Vienei ?

De ce a decis Sobieski să vină în ajutorul Vienei, trădând politica predecesorlor săi? Până în
anii 1670, nobilimea poloneză evitase implicarea Poloniei în acțiunile anti-otomane,
argumentând că din moment ce țara lor nu pierduse niciun teritoriu în fața turcilor, nu aveau
motive să se alăture unei ligi anti-otomane. Situația s-a schimbat în deceniul al optulea al
secolului XVII, când Polonia pierde Podolia. Atunci, mai mulți nobili polonezi din Dietă au
fost foarte nemulțumiți de pierderea pământurilor, pe care doreau să le recupereze. În plus,
mândria și prestigiul Poloniei avuseseră de suferit în urma înfrângerii în fața turcilor, care a
urmat altor eșecuri în fața suedezilor și rușilor.
Ian Sobieski a ajuns rege al Poloniei cu ajutorul regelui Franței. La începutul domniei sale, a
colaborat cu Franța și a susținut rebeliunea ungară împotriva Împăratului Leopold. Dar
cooperarea cu Franța nu i-a adus avantajele așteptate și nu-l putea ajuta în recuperarea
teritoriilor pierdute în fața otomanilor. Ungurii, la rândul lor, au căutat un aliat mai puternic
decât Franța și Polonia, și s-au orientat spre turci. Și cu cât ungurii se apropiau mai mult de
Imperiul Otoman, cu atât mai periculoasă devenea situația pentru Polonia. De aceea, Sobieski
a renunțat la sprijinul acordat rebeliunii ungare și s-a aliat cu Împăratul. Un rege ungar vasal
al Sultanului ar fi fost un vecin prea periculos pentru Polonia.
Sobieski a fost mult mai activ în politica externă decât predecesorii săi, însă eforturile sale de
a întâri poziția internațională a Poloniei nu au fost răsplătite. Acest fapt se explică prin poziția
neimportantă a Poloniei ca forță militară;de aceea, nici rolul ei politic în Europa nu era atât de
important. Astfel, prestigiul Poloniei nu putea fi restaurat decât printr-o remarcabilă victorie
militară. Campania era, desigur, riscantă, dar succesul ar fi însemnat enorm de mult pentru
Polonia. A mai contat foarte mult și faptul că Sobieski a primit comanda supremă a armatei,
dat fiind că avea cea mai multă experiență în luptele împotriva turcilor.
Un alt motiv pentru gestul lui Sobieski a fost unul de ordin dinastic. Restaurând prestigiul
Poloniei printr-o victorie împotriva turcilor, ar fi putut asigura succesiunea la tron a unuia
dintre fiii săi. De asemenea, l-ar fi putut convinge pe Împărat să încheie o alianță
matrimonială prin copiii lor.
Luând decizia de a ataca Viena, sultanul și Marele Vizir au contribuit mai mult la decăderea
Imperiului, printr-un singur gest, decât o făcuse orice alt lider otoman. Însă nu numai cei doi
au fost dezamăgiți. Nici dorințele lui Sobieski nu s-au îndeplinit;chiar și cooperând cu armata
imperială, el nu a reușit recuperarea teritoriilor pierdute. A câștigat totuși o foarte bună
reputație în Europa ca lider militar, ceea ce însă nu a contribuit prea mult la evoluția politicii
poloneze. Politica internă a țării și, implicit, poziția sa pe plan internațional, au avut de suferit
deoarece aristocrația poloneză, nemulțumită de prestigiul câștigat de Sobieski la Vienna, a
încercat să-i submineze poziția.

Pagina 9
Cât despre Leopold, el a rămas în istorie ca Regele Ungariei care a recâștigat cel mai întins
teritoriu pierdut anterior în fața Imperiului Otoman. Astfel, omul care la început nu dorea
altceva decât să încheie pacea cu turcii a fost singurul care a ieșit victorios la sfârșit.

Pagina 10