VIENA

Viena (în germană Wien, în maghiară Bécs) este capitala Austriei. Orașul este situat în extremitatea răsăriteană a
acestei republici federale, în landul (regiunea autonomă) Viena, și este traversat de Dunăre. Regiunea autonomă
Viena este, cu cei aproape două milioane de locuitori ai săi, ce reprezintă un sfert din populația totală a Austriei, al
zecelea oraș ca mărime din cadrul Uniunii Europene.
Orașul a fost secole la rând capitală imperială și reședință a familiei imperiale de Habsburg, ceea ce a dus la
dezvoltarea sa ca unul dintre cele mai importante centre culturale și politice ale Europei. Cotat fiind drept al patrulea
oraș pe plan mondial, cu o populație pe atunci de două milioane de locuitori, Viena era depășită doar
de Londra, New York și Paris. La sfârșitul primului război mondial capitala Austriei a pierdut un sfert din populația
sa. La propunerea Republicii Austria, centrul vechi al orașului Viena precum și castelul Schönbrunn, mărturii vii ale
domniei familiei imperiale de Habsburg, au fost trecute de UNESCO pe lista monumentelor patrimoniului mondial.

De-a lungul timpului Viena a fost capitala Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, a Imperiului Austriac și,
între 1867-1918, a Imperiului Austro-Ungar. Aici s-a desfășurat Congresul de la Viena în anul 1815.
Orașul se află între culmile nord-estice ale Alpilor, în zona bazinelor vieneze. Orașul istoric a fost ridicat numai în
partea de sud a Dunării, astăzi însă el se întinde pe ambele maluri. Viena a luat naștere la intersecția dintre direcția
vest-est (Dunărea) cu cea din nord-sud. Dunărea formează aici mai multe brațe, care cuprind numeroase insule
fluviale.
După căderea Cortinei de fier în 1989 s-au reluat relațiile economice și de tranzit dintre țările din nordul și cele din
estul Austriei. Apropierea geografică de „blocul de est” de odinioară s-a făcut din nou remarcată. Viena se află la o
distanță de doar 60 km de capitala Slovaciei, Bratislava, ceea ce este un caz unic în Europa (făcând abstracție de
cazul Vatican-Roma). Începând cu 21 decembrie 2007, odată cu extinderea spațiului Schengen, care a inclus
printre altele și țările învecinate Austriei (Cehia, Slovacia și Ungaria), granițele Austriei au devenit libere, permițând
pentru prima dată din 1918 să fie trecute fără control.

Perioada antică, perioada romană, perioada medievală

Descoperirile arheologice au demonstrat că bazinul Vienei a început să fie locuit din epoca pietrei. În epoca
bronzului, teritoriul a continuat să fie locuit, fapt atestat și de mormintele de incinerare descoperite aici. Epoca
fierului - Cultura Hallstatt - s-a bucurat de o și mai bună reprezentare arheologică în această zonă, dovezile locuirii
în perioada respectivă fiind de necontestat (necropole și alte urme). Din perioada celtică provin datele
despre Oppidum-ul aflat pe Leopoldsberg și o cetate celtică denumită Vedunia („râuleț de pădure”).
În secolul I d.Chr., romanii au ridicat pe locul unde astăzi se află centrul istoric al Vienei, în apropierea Dunării, un
castru și un oraș civil cu numele Vindobona (localizat în sectorul/cartierul 3 al orașului de astăzi). Inițiativa romană a
avut drept scop asigurarea graniței provinciei romane Pannonia. Se pot încă vedea pe străzilele sectorului 1 (în
centru) zidul și străzile castrului roman. Prezența romană a durat până în secolul al V-lea. Poziționarea castrului în
partea de est a imperiului l-a transformat într-o pradă ușoară pentru popoarele migratoare germanice, cărora le-a
căzut curând victimă.
Drept centru al evului mediu timpuriu în Viena a fost considerat Berghof, care s-a transformat într-un centru
comercial pentru regiunea viticolă înconjurătoare. Cea dintâi atestare, medievală, este cea din 881 în Analele
Salzburgului. Referirea a fost făcută în contextul unor lupte cu ungurii. Anul 955 a avut un rol hotărâtor asupra
dezvoltării ulterioare a Vienei după ce în acest an regele francilor de est Otto I i-a învins pe unguri în bătălia de
la Lechfeld (de lângă Augsburg).
În 976 s-a organizat comitatul Ostarrîchi (sau Marchia orientalis, ulterior Marcha Austriae și Osterland), pe al cărui
teritoriu, la granița cu Ungaria, se află Viena de astăzi. Începând cu secolul al XI-lea, Viena a devenit un centru
comercial important, în 1155 orașul fiind ridicat de Heinrich Jasomirgott la rangul de capitală. După numai un an,
Viena a primit statutul de ducat autonom.

Domnia familiei de Habsburg

Viena în 1758, de Bernardo Bellotto

În 1278 ducatul a fost cucerit de regele german Rudolf I, din Casa de Habsburg. Astfel a început domnia acestei
familii în Austria, domnie care continuat până în 1918, la sfârșitul primului război mondial. Viena s-a aflat în evul
mediu în umbra orașului Praga, care fusese desemnată reședință imperială pentru Casa de Luxemburg. Dinastia de
Habsburg a încercat să dezvolte Viena, pentru a ține pasul cu Praga. O contribuție remarcabilă a avut Rudolf IV,
care, printr-o politică economică inteligentă, a ridicat nivelul de trai al populației. Două decizii importante i-au adus
acestuia titlul de fondator: constituirea Universității din Viena în 1365 (după modelul Universității Caroline din Praga)
și construirea Bazilicii „Sfântul Ștefan”. Etapele următoare au fost marcate de conflicte între moștenitori, care au
stârnit tulburări și au condus la declinul economic al țării.
În 1438 Viena a ajuns oraș de reședință al Sfântului Imperiu Roman, din dispoziția ducelui Albrecht V, devenit rege
romano-german. Numele ducelui este însă legat și de marea acțiune de deportare și omorâre a evreilor vienezi,
în 1421-1422. În 1469 Viena a devenit reședință arhiepiscopală, ceea ce a determinat ridicarea Bazilicii Sfântul
Ștefan la rang de catedrală. În perioada de domnie a lui Frierich III, un monarh slab din dinastia de Habsburg, Viena
s-a aflat mereu la dispoziția potrivnicilor săi, deoarece acesta nu putea asigura pacea ținutului împotriva bandelor de
mercenari ce bântuiau nestingheriți locurile.

Viena în Harta Iosefină, 1773-81

În 1556 Viena a devenit reședință imperială, după intrarea Regatului Ungariei și al Boemiei sub dominația Casei de
Habsburg.
Din 1551 a început recatolicizarea orașului, care căzuse repede sub influența protestantismului lutheran.
Regele Ferdinand I i-a adus la Viena pe iezuiți, care au exercitat o influență majoră asupra poporului. Iezuiții au pus
bazele unui colegiu, li s-a transferat conducerea universității din Viena, au practicat cenzura editorială, au
implementat prin acțiunile lor la așa-zisa „contrareformă” a Sfântului Imperiu Roman. Reprezentantul iezuit cel mai
de seamă a fost Melchior Khlesl, arhiepiscop de Viena în jurul anului 1600. Acest război religios a dus la exproprieri
și expulzări brutale, încât în 1640 în Austria au rămas foarte puțini protestanți.

Asediul otoman al Vienei

În 1529 a avut loc primul asediu otoman al Vienei, însă turcii nu au reușit să cucerească orașul. Granița
dintre Viena și regiunea ungară devenită provincie otomană a rămas timp de 200 de ani la o distanță de
doar 150 km, ceea ce a creat o atmosferă de nesiguranță, împiedicând dezvoltarea Vienei. Totuși nu au
încetat să apară construcții noi nici în această perioadă, care însă erau destinate sistemului de apărare a
orașului. Fortificațiile, ce au constituit până în secolul al XVII-lea obiectivul principal al constructorilor epocii,
și-au dovedit din eficacitatea cu ocazia celui de-al doilea asediu otoman al Vienei, când cetatea a rezistat
timp de două luni, până la intervenția armatei regelui polonez Jan Sobieski, care a despresurat Viena,
în 1683. Acest moment crucial a decis definitiv retragerea armatelor Imperiului Otoman din partea centrală
a Europei.
Barocul și clasicismul la Viena
Baroc Viena are multe palate aristocrate. Palatele Trautson, Auersperg, Schwarzenberg și Liechtenstein, pecum și
palatul de iarnă al prințului Eugeniu sunt unele din clădirile cele mai cunoscute din baroc.
La cererea împăratului Leopold I (1640-1705), Johann Fischer von Erlach (1656-1723) a schițat primele planuri ale
palatului Schönbrunn. Palatul, situate departe de portile orașului vechi, a fost căminul împărătesei Maria
Tereza (1717-1780), care l-a pus pe Nikolaus Pacassi să refacă palatul între 1745 și 1749 după câteva din ideile ei.
Palatul Belvedere (de Sus și de Jos) a fost construit pentru prințul Eugeniu de Savoia (1663-1736) ca reședință
vieneză. Arhitectul celor două clădiri, terminate în 1716 și respectiv 1723, considerate exemple de arhitectură în
stil baroc, se numea Johann Lukas von Hildebrandt (1668-1745).
Clasicism
Orașul imperial între conservatorism și avangardă

Palatul Urania

În anul 1911 a fost inaugurată clădirea Urania, operă a arhitectului Max Fabiani, unul din discipolii lui Otto
Wagner. Clădirea îmbină elementele secesiunii vieneze cu cele ale barocului austriac. Datorită aspectului ei
insolit a fost caracterizată drept baroccus fabiensis.

Austro-Hungarian Empire and the early 20th century

Vienna Ringstraße and State Opera around 1870

Color photo lithograph of Vienna, 1900

In 1804, during the Napoleonic Wars, Vienna became the capital of the Austrian Empire and continued to play a
major role in European and world politics, including hosting the Congress of Vienna in 1814/15. After the Austro-
Hungarian Compromise of 1867, Vienna remained the capital of what was then the Austro-Hungarian Empire. The
city was a centre of classical music, for which the title of the First Viennese School is sometimes applied.
During the latter half of the 19th century, the city developed what had previously been the bastionsand glacis into
the Ringstraße, a new boulevard surrounding the historical town and a major prestige project. Former suburbs were
incorporated, and the city of Vienna grew dramatically. In 1918, after World War I, Vienna became capital of
the Republic of German-Austria, and then in 1919 of the First Republic of Austria.
From the late 19th century to 1938, the city remained a centre of high culture and modernism. A world capital of
music, the city played host to composers such as Brahms, Bruckner, Mahler and Richard Strauss. The city's cultural
contributions in the first half of the 20th century included, among many, the Vienna
Secession movement, psychoanalysis, the Second Viennese School, the architecture of Adolf Loos and the
philosophy of Ludwig Wittgenstein and the Vienna Circle. In 1913, Adolf Hitler, Leon Trotsky, Joseph Tito, Sigmund
Freud and Joseph Stalin all lived within a few miles of each other in central Vienna, some of them being regulars at
the same coffeehouses.[43] Within Austria, Vienna was seen as a centre of socialist politics, for which it was
sometimes referred to as "Red Vienna". The city was a stage to the Austrian Civil War of 1934, when
Chancellor Engelbert Dollfuss sent the Austrian Army to shell civilian housing occupied by the socialist militia.

Anschluss and World War II[edit]

Main article: Anschluss
In 1938, after a triumphant entry into Austria, Austrian-born Adolf Hitler spoke to the Austrian Germans from the
balcony of the Neue Burg, a part of the Hofburg at the Heldenplatz. Between 1938 (after the Anschluss) and the end
of the Second World War, Vienna lost its status as a capital to Berlin as Austria ceased to exist and became a part
of Nazi Germany. It was not until 1955 that Austria regained full sovereignty.
On 2 April 1945, the Soviets launched the Vienna Offensive against the Germans holding the city and besieged it.
British and American air raids and artillery duels between the SSand Wehrmacht and the Red Army crippled
infrastructure, such as tram services and water and power distribution, and destroyed or damaged thousands of
public and private buildings. Vienna fell eleven days later. Austria was separated from Germany, and Vienna was
restored as the republic's capital city, but the Soviet hold on the city remained until 1955.

Four-power Vienna[edit]

Occupation zones in Vienna, 1945–55

After the war, Vienna was part of Soviet-occupied Eastern Austria until September 1945. As in Berlin, Vienna in
September 1945 was divided into sectors by the four powers: the US, the UK, France and the Soviet Union and
supervised by an Allied Commission. The four-power occupation of Vienna differed in one key respect from that of
Berlin: the central area of the city, known as the first district, constituted an international zone in which the four
powers alternated control on a monthly basis. The control was policed by the four powers on a de facto day-to-day
basis, the famous "four soldiers in a jeep" method.[44] The Berlin Blockade of 1948 raised Western concerns that the
Soviets might repeat the blockade in Vienna. The matter was raised in the UK House of Commons:
What plans have the Government for dealing with a similar situation in Vienna? Vienna is in exactly a similar
position to Berlin. It is surrounded by a Soviet Zone of occupation and we have our sector of responsibility in Vienna
the same as the Americans and the French. What plans have the Government to deal with a similar situation arising
in Vienna in the near future? I hope we shall have an answer, because this is of vital importance. – Sir Anthony
Nutting, Honourable Member for Melton, 30 June 1948, House of Commons, London.[45]
There was a lack of airfields in the Western sectors, and authorities drafted contingency plans to deal with such a
blockade. Plans included the laying down of metal landing mats at Schönbrunn. The Soviets did not blockade the
city. The Potsdam Agreement included written rights of land access to the western sectors, whereas no such written
guarantees had covered the western sectors of Berlin. During the 10 years of the four-power occupation, Vienna
became a hot-bed for international espionage between the Western and Eastern blocs. In the wake of the Berlin
Blockade, the Cold War in Vienna took on a different dynamic. While accepting that Germany and Berlin would be
divided, the Soviets had decided against allowing the same state of affairs to arise in Austria and Vienna. Here, the
Soviet forces controlled districts 2, 4, 10, 20, 21 and 22 and all areas incorporated into Vienna in 1938.
They put up barbed wire fences around the perimeter of West Berlin in 1953, but not in Vienna. By 1955, the
Soviets, by signing the Austrian State Treaty, agreed to relinquish their occupation zones in Eastern Austria as well
as their sector in Vienna. In exchange they required that Austria declare its permanent neutrality after the allied
powers had left the country. Thus they ensured that Austria would not be a member of NATO and that NATO forces
would therefore not have direct communications between Italy and West Germany.

Austrian State Treaty and afterwards

The four-power control of Vienna lasted until the Austrian State Treaty was signed in May 1955. That year, after
years of reconstruction and restoration, the State Opera and the Burgtheater, both on the Ringstraße, reopened to
the public. The Soviet Union signed the State Treaty only after having been provided with the political guarantee by
the federal government to declare Austria's neutrality after the withdrawal of the allied troops. This law of neutrality,
passed in late October 1955 (and not the State Treaty itself), ensured that modern Austria would align with
neither NATO nor the Soviet bloc, and is considered one of the reasons for Austria's late entry into the European
Union.

OBIECTIVE TURISTICE

Ringstraße
Ringstraße (sau Ringstrasse) este un drum circular ce încadrează districtul Innere Stadt din Viena, Austria și este
una dintre principalele sale artere de circulație. El este tipic pentru stilul istoric numit Ringstraßenstil (stilul
Ringstraße) din anii 1860-1890.

Istoric
Strada a fost construită pentru a înlocui zidurile orașului, care au fost construite în timpul secolului al XIII-lea și
consolidate ca urmare a primului asediu turcesc din 1529.
În 1850, Vorstädte (astăzi districtele II - IX) a fost încorporat în oraș, ceea ce a făcut ca zidurile orașului să devină
un simplu impediment pentru trafic. În 1857, împăratul Franz Joseph I al Austriei a promulgat decretul "Este voia
Mea" (Es ist Mein Wille pe Wikisource) dispunând demolarea zidurilor orașului. În decretul său, el a stabilit
dimensiunea exactă a bulevardului, precum și pozițiile geografice și funcționalitățile noilor clădiri. Ringstraße și
clădirile planificate au fost destinate să fie un exemplu pentru grandoarea și gloria Imperiului Habsburgic. La nivel
practic, construirea la Paris a unui bulevard central de către împăratul Napoleon al III-lea al Franței a demonstrat
deja că extinderea dimensiunii străzilor a făcut efectiv imposibilă ridicarea baricadelor revoluționare.

Secţiunea Burgring a Ringstraße în 1872

În următorii ani, au fost ridicate un număr mare de clădiri opulente publice și private. Atât nobilimea, cât și
plutocrația, s-au grăbit să construiască vile arătoase de-a lungul străzii. Una dintre primele clădiri a
fost Heinrichshof, deținut' de producătorul de bere Heinrich Drasche, care era situată vizavi de Operă până în 1945.
Sigmund Freud obișnuia să se plimbe zilnic pe Ringul vienez.
Clădiri

Clădirea Parlamentului

Muzeul de Istorie Naturală

Cele mai multe clădiri datează de dinainte de 1870. Cele mai notabile dintre acestea sunt următoarele:

 K.u.K. Hofoper (astăzi Opera de Stat din Viena), proiectat în stil neo-romantic de August Sicard von
Sicardsburg și Eduard van der Nüll,
 Akademie der bildenden Künste (Academia de Arte Frumoase),
 Justizpalast (astăzi Ministerul Federal al Justiției),
 Clădirea Parlamentului austriac, proiectată în stil neo-attic (o trimitere la democrația Atenei antice) de Theophil
Freiherr von Hansen,
 Rathaus (Primăria), proiectată în stil gotic-flamand de Friedrich Schmidt,
 K.u.K. Hofburgtheater (astăzi Burgtheater) proiectată de Karl Freiherr von Hasenauer,
 clădirea Universității, în stil neo-renascentist (o trimitere la începuturile sistemului universitar din nordul Italiei),
 Votivkirche, proiectată în stil neo-gotic (o trimitere la catedralele gotice din Franța) de Heinrich Freiherr von
Ferstel,
 Börse (Bursa),
 Ringturm, în stilul modern al anilor 1950,
 Observatorul Urania,
 Kriegsministerium (astăzi Regierungsgebäude), proiectată în stil neo-baroc de Ludwig Baumann,
 Postsparkasse (Casa poștală de economii), proiectată în Jugendstil de Otto Wagner,
 Museum für Angewandte Kunst (Muzeul de Arte Aplicate), proiectat în stil neo-renascentist de Heinrich Freiherr
von Ferstel,
 Palatul Württemberg (astăzi Hotelul Imperial),
 Ringstraßengalerien, cunoscută și sub numele de Korso, în stilul modern al anilor 1990 și
 Palatul Schey von Koromla,
 Palatul Ephrussi.
Clădirea Parlamentului Austriei
Clădirea Parlamentului austriac (în germană Parlamentsgebäude) este sediul celor două camere
ale Parlamentului Austriei. A fost construită în Viena de Theophil Hansen, care s-a inspirat din arhitectura greacă în
timpul unei lungi șederi la Atena, care i-a devenit familiară, pentru a proiecta această imensă clădire neoclasică
cunoscută și sub numele de Palatul Epstein. Ea a fost construită pe Ringstrasse în perioada 1874-1884 pentru a
găzdui ședințele Reichsrat-ului, consiliul imperial compus din reprezentanți ai diferitelor țări ale Cisleithaniei aflate
sub suveranitatea Habsburgilor.
Ornamentată cu efigii ale istoricilor antici, o rampă largă este încadrată de Dresorii de cai sculptați în bronz de Josef
Lax în 1901 și conduce la porticul de intrare înălțat față de bulevard. În vârful fațadei, decorată cu statui de savanți
și oameni de stat, Victoriile înaripate conduc care.
Începând din 1902, Athenebrunnen, fântâna proiectată de Karl Knudmann și dominată de o statuie uriașă a Atenei,
zeița greacă a înțelepciunii, se află în fața clădirii. La 11 noiembrie 1918, după destrămarea Austro-Ungariei de
către învingătorii din Primul Război Mondial, deputații au proclamat în această clădire înființarea Republik Deutsch-
Österreich (Republica Austria Germană). Aceasta și-a schimbat numele în 1919 în cea de Republik
Österreich (Republica Austria).
În timpul celui de-Doilea Război Mondial, jumătate din clădirea Parlamentului a fost complet distrusă. Reconstrucția
a fost finalizată în iunie 1956, dar restaurarea unor lucrări de artă deteriorate a început abia în anii 1990.

Primăria din Viena

Primăria din Viena (în germană Wiener Rathaus) este o clădire din Viena, care servește ca sediu al primarului și al
consiliului orășenesc al capitalei Austriei. Primăria servește și ca sediu al guvernatorului și al Adunării (Landtag)
landului Viena, stat al sistemului federal austriac.

Istoric
Clădirea primăriei a fost proiectată în stil gotic de Friedrich von Schmidt, fiind construită între anii 1872 și 1883. În
vârful turnului central se află Rathausmann, unul dintre simbolurile Vienei. În fața primăriei se întinde un parc mare
denumit Rathauspark. Primăria găzduiește, de asemenea, și restaurantul istoric Wiener Rathauskeller. Restaurantul
tradițional este format din mai multe săli în stil baroc, care oferă mâncăruri tradiționale vieneze cu ocazia diferitelor
festivități.

Clădirea primăriei vieneze

Principala sală de festivităţi

Palatul Hofburg
Palatul Hofburg din Viena a fost reședința oficială între 1480 și 1580, respectiv 1620 - 1806, a suveranilor Sfântului
Imperiu Roman, care au provenit, cu excepția lui Carol al VII-lea de Wittelsbach, din dinastia de Habsburg.
Din 1804 și până în 1918 a fost reședința împăraților nou-creatului Imperiu Austriac, care au provenit fără excepție
din Casa de Habsburg.
În prezent este reședința Președinției Federale a Austriei.

Timp de mai bine de 600 de ani, Hofburg a fost resedinta suveranilor austrieci. De-a lungul timpului, a fost dezvoltat
ajungand unul dintre cele mai importante centre din istoria europeana. De aici au condus Habsburgii incepand cu secolul
al XIII-lea, la inceput ca domnitori ai tinuturilor austriece, din anul 1452 ca imparati ai Sfantului Imperiu Roman, si in final ca
imparati ai Austriei din anul 1806 pana la sfarsitul monarhiei in anul 1918.

Palatul Imperial Hofburg din Viena

Initial o fortareata din secolul al XIII-lea, Hofburg a fost extins de fiecare imparat. Complexul asimetric se intinde pe o
suprafata de 240.000 metri patrati si este impartit in 18 aripi, 19 curti interioare si 2.600 de camere in care aproape 5.000
de oameni inca mai lucreaza sau locuiesc. In camerele de la Hofburg, de-a lungul secolelor, Imparatul Iosef al II-lea a pus
la punct programul revolutionar al reformei, congresul Vienei s-a intrunit, au fost tinute receptii si baluri impresionante iar
Imparatul Franz Iosef a primit in audienta oameni de seama. Palatul Hofburg trebuie vizitat de oricine doreste sa descopere
lumea fascinanta a Habsburgilor. Astazi, aici se afla birourile presedintelui federal, ale ministrilor si cel al secretarului de
stat al Austriei. Hofburg gazduieste si o parte din Biblioteca Nationala a Austriei.
Opera de Stat din Viena
Opera de Stat din Viena (în germană Wiener Staatsoper), localizată în Viena, Austria, este una din cele mai
importante case de operă și companii de operă din lume. Înființată la mijlocul secolului al XIX-lea sub numele
de Wiener Hofoper, a fost redenumită în 1920 Wiener Staatsoper, numele care i-a adus consacrarea
internațională și pe care l-a păstrat până astăzi.
Membrii Filarmonicii din Viena (în original, Wiener Philharmoniker), una dintre cele mai prestigioase orchestre
simfonice din lume, sunt recrutați dintre membrii orchestrei de la Wiener Staatsoper.

Wiener Staatsoper noaptea

History of the building

Inside one of the halls

Construction
The opera house was the first major building on the Vienna Ringstraße commissioned by the Viennese "city
expansion fund". Work commenced on the house in 1861 and was completed in 1869, following plans drawn up
by architects August Sicard von Sicardsburg and Eduard van der Nüll. It was built in the Neo-Renaissance style by
the renowned Czech architect and contractor Josef Hlávka.
The Ministry of the Interior had commissioned a number of reports into the availability of certain building materials,
with the result that stones long not seen in Vienna were used, such as Wöllersdorfer Stein, for plinths and free-
standing, simply-divided buttresses, the famously hard stone from Kaisersteinbruch, whose colour was more
appropriate than that of Kelheimerstein, for more lushly decorated parts. The somewhat coarser-grained
Kelheimerstein (also known as Solnhof Plattenstein) was intended as the main stone to be used in the building of
the opera house, but the necessary quantity was not deliverable. Breitenbrunner stone was suggested as a
substitute for the Kelheimer stone, and stone from Jois was used as a cheaper alternative to the Kaiserstein. The
staircases were constructed from polished Kaiserstein, while most of the rest of the interior was decorated with
varieties of marble.
The decision was made to use dimension stone for the exterior of the building. Due to the monumental demand for
stone, stone from Sóskút, widely used in Budapest, was also used. Three Viennese masonry companies were
employed to supply enough masonry labour: Eduard Hauser (still in existence today), Anton Wasserburger and
Moritz Pranter. The foundation stone was laid on 20 May 1863. Wartime bombing and redesign
Towards the end of World War II, on March 12, 1945, the opera was set alight by an American bombardment. The
front section, which had been walled off as a precaution, remained intact including the foyer, with frescoes by Moritz
von Schwind, the main stairways, the vestibule and the tea room. The auditorium and stage were, however,
destroyed by flames as well as almost the entire décor and props for more than 120 operas with around 150,000
costumes. The State Opera was temporarily housed at the Theater an der Wienand at the Vienna Volksoper.
Lengthy discussions took place about whether the opera house should be restored to its original state on its original
site, or whether it should be completely demolished and rebuilt, either on the same location or on a different site.
Eventually the decision was made to rebuild the opera house as it had been, and the main restoration experts
involved were Ernst Kolb (1948–1952) and Udo Illig (1953–1956).

Maria-Theresien-Platz

Kunsthistorisches Museum at Maria-Theresien-Platz, Vienna

Maria-Theresien-Platz is a large public square in Vienna, Austria, that joins the Ringstraße with
the Museumsquartier, a museum of modern arts located in the former Imperial Stables. Facing each other from the
sides of the square are two near identical buildings, the Naturhistorisches Museum (Natural History Museum) and
the Kunsthistorisches Museum (Art History Museum).[1] The buildings are near identical, except for the statuary on
their façades. The Naturhistorisches' façade has statues depicting personifications of Africa, Asia, Europe, and the
Americas. The Kunsthistorisches façade features famous European artists, such as the Dutch Bruegel, among
others.[1]
The Naturhistorisches Museum and the Kunsthistorisches Museum and the square adjoining them were built in
1889.[1] At the center of the square is a large statue depicting Empress Maria Theresa, namesake of the square. The
Modern Art Museum in the former Imperial Stables shows contemporary works that some may consider
controversial. The three museums are popular destinations for tourists.[1]
Maria Terezia a Austriei (la naștere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich) , cunoscută și
ca Maria Theresia, (în latinăMaria Theresia Augusta, în germană Maria Theresia, în maghiară Mária Terézia), (n. 13
mai 1717, Viena - d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, a fost conducătoarea Țărilor Ereditare
Austriece între anii 1740-1780, fiica lui Carol al VI-lea împărat romano-german (1685–1740), soția
împăratului Francisc Ștefan și mama împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea.
A purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc.
Deși nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, este cunoscută ca împărăteasă ca urmare
a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ștefan de Lorena (germ. Franz Stephan von Lothringen), care a
fost ales în demnitatea de împărat romano-german în 1745, purtând numele de Franz I Stephan. De atunci încolo
Maria Terezia a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.
BUDAPESTA
Budapesta (maghiară Budapest - ['budɒˌpɛʃt], croată Budimpešta, polonă Budapeszt, slovacă Budapešť)
este capitala Ungariei. Orașul este situat pe ambele maluri ale Dunării. În partea de est a Dunării se află Pesta, care
ocupă două treimi din suprafață, iar pe partea de vest se află Buda, cealaltă treime a orașului. Budapesta are cca.
1,7 milioane de locuitori (est. 1999). Partea Buda este zona de locuit și de odihnă a capitalei, cu zone economice în
nord și în sud, iar Pesta este centrul administrativ, comercial și industrial, cu cartiere mari rezidențiale și cu mari
stabilimente de divertisment.
Istorie

Vedere a orașului Budapesta

Orașul Ak-Ink a fost fondat de celți pe malul drept al Dunării. În epoca romană primește numele de Aquincum,
devenind centrul de guvernare a Pannoniei Inferioare. Pe malul stâng al Dunării se construiește un nou oraș cu
numele de Trans-Aquincum, numit și Contraaquincum. Cele două orașe au fost legate de un pod pe bărci, astfel
fiind asigurat comerțul între cele două maluri ale Dunării. În secolul al IV-lea a început să se
răspândească creștinismul și în această provincie, dar acest lucru a fost oprit de invazia hunilor în 375. Potrivit
cronicilor medievale maghiare, în jurul anului 450 un frate al lui Attila, Buda, a rebotezat Aquincumul, numit pe
vremea respectivă și Sicambria, după numele său. Potrivit altor surse,[cine?] numele ar veni de la cuvântul slav voda,
"apă". După destrămarea Imperiului Hunic, orașul a fost dominat de goți (493-560), de avari (560-800),
de franci (800-880). Din anii 880-889 a devenit teritoriu maghiar.
Prima atestare scrisă a Pestei datează din 1148, orașul fiind construit pe ruinele Contraaquincum-ului. Din secolul al
XIII-lea orașele încep să înflorească, dar acest lucru este oprit de invazia mongolă din 1241, când ambele au fost
incendiate. Regele Béla al IV-lea a reconstruit cele două orașe. El a mutat capitala la Óbuda. A construit o cetate de
piatră rezistentă împotriva invaziei mongole din 1285. Orașul devine cunoscut în toată lumea din 1279, când se
ține Sinodul din Buda.

Palatul din Buda

Construcțiile palatului și cetății din Buda au fost demarate de Sigismund de Luxemburg în anul 1417, cu o populație
preponderent germană. De la aceasta provine și numele de Ofen, folosit paralel cu Buda. Orașul a ajuns la apogeu
sub Matia Corvin. El a mărit palatul lui Sigismund și a introdus apa prin conducte de plumb. Tot el a fost fondatorul
bibliotecii „Corvina”, cu 50.000 de exemplare, multe costând peste 1.000 de florini de aur. În acea epocă Buda se
numără între cele mai renumite orașe din Europa pe plan cultural, universitar și comercial.
În anul 1526 Buda a fost cucerită de turci, iar dieta Ungariei s-a refugiat la Pojon (azi Bratislava). În cei 145 de ani
de stăpânire turcească au fost construite cele mai multe băi ale orașului, precum și monumentul funerar al lui Gül
Baba, care este și azi loc de pelerinaj pentru turci și arabi.
Coaliția de armate creștine a eliberat orașul la 2 septembrie 1686, iar împăratul Leopold I i-a recordat privilegiul de
oraș liber în 1703 (atât și Pestei, cât și Budei, cea din urmă fiind declarată oficial capitala țării). În acești ani
(începutul anilor 1700) orașele au fost reconstruite complet, iar din anul 1749 împărăteasa Maria Terezia a început
reconstruirea palatului din Buda. În secolul următor se construiește primul pod permanent peste Dunăre, Podul cu
Lanțuri - „Lánchíd” (1839-1849), dar și alte clădiri remarcabile, ca Universitatea Tehnică (1846), Teatrul
Național (1837), Muzeul Național (1838). Între anii 1854-59 a fost edificată Sinagoga de pe strada Dohány, una din
cele mai monumentale sinagogi din lume.
Parlamentul Ungariei.

Podul cu lanțuri - Lánchíd

După unirea celor trei orașe (Óbuda, Buda, Pest), Budapesta a fost împărțită în 10 sectoare, iar sistematizarea a
fost concepută în așa fel din punct de vedere politic, ca, în caz de necesitate, să poată fi guvernată și de aici toată
monarhia austro-ungară. După această concepție s-au construit numeroase construcții noi, ca Opera, Academia de
Muzică, Gara Nyugati, Gara Centrală (azi Keleti). Se îmbunătățește și circulația în capitală, fiind construite cheiuri
pe cele două maluri ale Dunării, podurile Margit (Margareta), Szabadság (Libertatea) și cea feroviară în nordul
orașului. Se construiesc și bulevarde în formă de semicerc, având poduri la ambele capete. Sub cetatea Budei se
construiește un tunel (1853), iar la Pesta în 1896 primul metrou de pe continent și al doilea din Europa(primul fiind
la Londra). Între 1884-1902 pe malul stâng al Dunării se construiește Parlamentul Ungariei.

Piața Eroilor

În perioada interbelică se formează suburbia orașului, dar primarii din această perioadă nu și-au asumat
răspunderea de a înființa Budapesta Mare. În anii 1940 o parte din locuitorii orașului au fost deportați, războiul
având drept consecință bombardarea și distrugerea unei bune părți a Budapestei.
Au urmat anii comunismului, când nu mai conta nici un interes local, Budapesta devenind al 20-lea „județ” al
Ungariei. Cele 10 sectoare înființate la unirea celor 3 orașe au fost dezvoltate în 14 sectoare în 1930, iar în 1950,
când au fost incluse orașele și comunele suburbane – adică s-a format „Budapesta Mare”, iar numărul sectoarelor a
ajuns la 22.
 Bazilica Sfântul Ștefan

În toamna anului 1956 a avut loc la Budapesta revoluția ungară din 1956. Aceasta a început la 23 octombrie cu un
marș studențesc. Primul ministru Imre Nagy, având și sprijinul armatei, a încercat instituirea unui „socialism cu față
umană”, dar revoluția a fost înfrântă de tancurile armatei sovietice, centrul Budapestei fiind distrus la doar 11 ani
după terminarea celui de-al doilea război mondial. Au urmat ani de represalii. Din 1960 situația s-a schimbat,
regimul Kádár ducând o politică mai tolerantă (așa zisul "comunism al gulașului"). În anii 1970 Ungaria a devenit
cea mai liberală țară comunistă.

Statuia Libertății

Anii ’80 au adus orașului o mișcare politică subterană, pe care dictatura, slăbită, se făcea că o trecea cu vederea.
La sfârșitul deceniului, Ungaria, între primele țări est-europene, a înlocuit regimul comunist cu o guvernare
democratică. Primar al Budapestei a devenit Gábor Demszky (el fiind și azi primarul capitalei), care a continuat
dezvoltarea orașului, ce fusese suspendată timp de aproape un secol. La 30 iunie 1991, din Ungaria s-au retras
ultimele formațiuni militare sovietice. Evenimentul este comemorat în fiecare an, în ultimul sfârșit de săptămână al
lunii iunie, ca sărbătoarea orașului.
Chain Bridge (Budapest)

The Széchenyi Chain Bridge (Hungarian: Széchenyi lánchíd, Hungarian pronunciation: [ˈseːt͡ʃeːɲi ˈlaːnt͡shiːd]) is
a suspension bridge that spans the River Danube between Buda and Pest, the western and eastern sides
of Budapest, the capital of Hungary. Designed by the English engineer William Tierney Clark, it was the first
permanent bridge across the Danube in Hungary, and was opened in 1849.
It is anchored on the Pest side of the river to Széchenyi (formerly Roosevelt) Square, adjacent to the Gresham
Palace and the Hungarian Academy of Sciences, and on the Buda side to Adam Clark Square, near the Zero
Kilometre Stone and the lower end of the Castle Hill Funicular, leading to Buda Castle.
The bridge has the name of István Széchenyi, a major supporter of its construction, attached to it, but is most
commonly known as the Chain Bridge. At the time of its construction, it was regarded as one of the modern world's
engineering wonders. It has asserted an enormous significance in the country's economic, social and cultural life,
much as the Brooklyn Bridge has in New York and United States of America. Its decorations made of cast iron, and
its construction, radiating calm dignity and balance, have elevated the Chain Bridge to a high stature in Europe. It
became a symbol of advancement, national awakening, and the linkage between East and West.

Chain Bridge was the first permanent stone-bridge connecting Pest and Buda

Praga
Praga (în cehă Praha) este capitala Republicii Cehe. Orașul este situat pe râul Vltava, în Boemia Centrală, și are
aproape 1,67 milioane de locuitori, fără a fi luați în calcul și cei aproximativ 300.000 de navetiști, care lucrează în
oraș, dar nu locuiesc aici. Praga are diferite supranume, printre care Praga mater urbium („mama orașelor”), „Orașul
celor o sută de clopotnițe” sau „Orașul de aur”.[2] Din 1992, centrul istoric al Pragăi a fost inclus pe
lista UNESCO a locurilor din patrimoniul cultural mondial.

Istoric
Teritoriul pe care se află azi Praga a fost locuit încă din Paleolitic. Cu mai multe secole în urmă, prin zonă treceau
drumurile comerciale care legau zonele sudice și nordice ale Europei și care urmau cursurile principalelor râuri din
regiune. De prin anul 500 î.Hr., triburile celtice numite Boii au locuit în regiunea care avea să primească numele lor
– Boemia. Triburile germanice ale marcomanilor au migrat în Boemia în anul 9, sub conducerea regelui
Maroboduus. O parte a celților a migrat către sud, în vreme ce restul lor a fost asimilat de marcomani. În anul 568,
cea mai mare parte a marcomanilor, însoțiți de membrii altui trib germanic, lombarzii, au migrat spre sud.
Marcomanii rămași au fost asimilați de slavii apuseni, care au invadat regiunea. Tribul slav ceh a sosit în regiune, în
secolul al VII-lea.
În conformitate cu o legendă a întemeierii națiunii cehe, regina Libuše s-a căsătorit cu un plugar umil pe
nume Přemysl, fondând Dinastia Přemyslid. Legendara regină, care-și avea reședința în castelul Libušin din centrul
Boemiei, ar fi avut un șir de viziuni profetice cu privire la viitorul națiunii sale. (Cercetările arheologice au demonstrat
existența unei reședințe regale, în secolul al VII-lea, la Libušin). Una dintre aceste profeții a fost în legătura cu gloria
orașului Praga. Regina ar fi spus: "Văd un oraș întins, a cărui glorie va ajunge la stele! Văd un loc în mijlocul unei
păduri, unde o costișă prăpăstioasă se ridică deasupra râului Vltava. Zăresc un om, care cioplește pridvorul (prah)
pentru casă. Un castel numit Praha va fi construit aici. Când prinții și ducii se vor opri în fața pragului ei, se vor
închina la castel și la orașul înconjurător."
De prin anul 800, monarhii cehi au cucerit aproape întreaga Boemie. Primul monarh boemian atestat documentar
este prințul Borivoj Přemyslovec, care a domnit în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Soția
prințului, Liudmila (care a devenit, după moarte, sfânta patroană a Boemiei ), a fost creștinată de
Sfinții Metodiu și Chiril, care au adus creștinismul în regiune, în 863.
Pe la începutul secolului al X-lea, zona din jurul Cetății Praga s-a dezvoltat într-o importantă locație pentru comerț,
un loc frecventat de negustorii din întreaga Europă. În 965, negustorul și călătorul evreu Ibrahim ibn Ya'qub scria:
"Praga este construit din piatră și var și este cel mai mare centru comercial. Slavii sunt cu toții curajoși și viteji... Ei
ocupă pământurile care sunt cele mai fertile și pline cu diferite alimente."
În 973 a fost fondată în Boemia o episcopie cu sediul episcopal în Cetatea din Praga. Primul episcop de Praga a
fost Adalbert, care avea să fie canonizat în 999 în Biserica Romano-Catolică.
Alături de așezarea fortificată a Pragăi, o altă așezare fortificată avea să fie construită în secolul al XI-lea pe celălalt
mal al râului Vltava, la Vyšehrad, în timpul domniei prințului Vratislav II. După 1085, Vyšehrad a devenit, pentru
scurtă vreme, orașul de scaun al monarhilor cehi.
În 1212, Boemia a devenit regat în momentul în care Prințul Premysl Otakar I a fost ridicat la rangul de rege prin
moștenirea primită de la Frederick al II-lea, cel care avea să devină, în 1215, împărat. Acest nou statut avea să
devină oficial prin documentul cunoscut ca "Bula de aur a Siciliei". Fiica regelui, Agnes, a fost sanctificată după
moarte. Agnes a preferat să se călugărească, în loc să se căsătorească cu împăratul Frederick al II-lea. În timpul
domniei regelui Premysl Otakar I a început colonizarea pașnică a Boemiei cu germani. Coloniștii germani au fost
invitați în Boemia și Moravia. Pentru mai multe sute de ani, până la dezvoltarea naționalismului, existența unei
minorități germane nu a reprezentat nicio problemă. Dinastia Premyslovec a domnit până în 1306, când s-a stins
linia sa masculină. Tronul a fost moștenit de Dinastia Luxemburg, odată cu mariajul dintre Eliska, sora ultimului rege
Premyslovec, și Jan de Luxemburg.

Podurile Pragăi.
Castelul Praga noaptea.

Podul Carol.

Catedrala Sfântul Vitus.

Ceasul Astronomic

Orașul Praga a înflorit în secolul al XIV-lea, în timpul domniei împăratului Carol al IV-lea din Dinastia Luxemburg.
Carol a reconstruit Castelul Praga și Vyšehradul, a reconstruit unul dintre podurile ruinate de pe Vltava, care poartă
azi numele său – Podul Carol. Tot în timpul domniei sale a început construirea Catedralei Sfântul Vit și au fost
ctitorite numeroase alte biserici mai mici. În 1355, Carol a fost încoronat la Roma Împărat al Sfântului Imperiu
Roman. Praga a devenit capitala Sfântului Imperiu Roman. Noul împărat a dorit să facă din Praga cea mai frumoasă
capitală europeană și orașul cel mai important al Imperiului. Toate construcțiile ridicate în acea vreme au folosit
grandiosul stil gotic, cu caracteristici decorative locale, numite, mai apoi, „Școala boemiană”. În timpul domniei
împăratului Carol al IV-lea, Cehia a fost printre cele mai importante puteri ale vremii. Situația s-a schimbat, în mod
dramatic, în timpul domniei slabului rege Venceslau al IV-lea, fiul lui Carol al IV-lea. După moartea regelui
Venceslau, fratele său vitreg, Sigismund, era moștenitorul legal al tronului. Husiții se opuneau suirii pe tron a unui
catolic fervent, care îl chemase pe Jan Hus la Conciliul de la Constance, asigurându-i imunitatea și care nu se
ținuse de cuvânt. Sigismund a venit la Praga în fruntea unei armate de 30.000 de cruciați, dorind să obțină
capitularea orașului și coroana. În 1420, țăranii răsculați și soldații husiți, în frunte cu faimosul general Jan Žižka, l-
au înfrânt pe Sigismund (Zikmund) în Bătălia de la Muntele Vítkov. Au urmat mai multe încercări cruciate de
înfrângere a husiților, toate încheiate cu eșecuri. După moartea lui Žižka, unitatea husiților s-a năruit. Facțiunea
husiților radicali a fost învinsă, în cele din urmă, în bătălia de la Lipany (1434), de o coaliție a husiților moderați și a
catolicilor cehi, astfel că Sigismund a fost încoronat ca rege al Boemiei. În 1437, Sigismund a murit și odată cu el s-
a stins și linia masculină a Dinastiei de Luxembourg. Soțul fiicei lui Sigismund, Elisabeta, ducele de Austria, Albert al
II-lea, a devenit noul rege al Boemiei pentru numai doi ani, după care a murit. Următorul rege a fost strănepotul lui
Sigismund, născut după moartea tatălui său, numit de aceea Ladislau Postumul. Cum și acest rege a murit la numai
17 ani, consilierul său cel mai apropiat, nobilul George de Poděbrady, a fost ales rege al Boemiei atât de catolici, cât
și de husiții ultraquiști (moderați). Următorul rege al Boemiei a devenit Ferdinand Habsburg, soțul Anei Iagello, sora
lui Ludovic II Iagello. Urcarea lui pe tron a marcat începutul dinastiei Habsburg.

Secolul al XVIII-lea
În 1689, un mare incendiu a devastat Praga, care, însă, a fost reconstruită și renovată rapid. În secolul care a
urmat, populația orașului a crescut neîntrerupt, în 1771 trăind aici 80.000 de locuitori. Mulți dintre aceștia erau
negustori bogați care, alături de aristocrați, au îmbogățit orașul cu numeroase palate, biserici și parcuri, ducând la
apariția unei versiuni a stilului baroc renumită în toată lumea. În 1784, în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea,
cele patru așezări urbane creștine învecinate – Malá Strana, Nové Město, Staré Město și Hradčany – au fost într-o
singură entitate urbană, în vreme ce cartierul evreiesc, Josefov, a devenit parte a noului oraș doar în
1850. Revoluția industrială a avut un efect puternic asupra Pragăi, apărând fabrici noi care aveau avantajul
proximității minelor de cărbuni și de minereu de fier. În 1817 a fost creată o nouă suburbie, Karlín, populația orașului
depășind în curând cifra de 100.000 de locuitori. Prima gară de cale ferată a fost construită în oraș, în 1842.

Secolul al XIX-lea
Biserica Sfântul Nicolae din Malá Strana.

În 1806, Napoleon Bonaparte a provocat disoluția Sfântului Imperiu Roman. Împăratul Roman Francisc al II-lea a
abdicat. El avea să devină împărat al Austriei, cu numele de Francisc I.
Valul revoluționar al anului 1848, care a zguduit Europa, a atins, în egală măsură, și Praga. Revoluția cehă a fost
înăbușită în sânge. În anii care au urmat, mișcarea naționalistă cehă, care se opunea mișcării similare a germanilor,
a luat o amploare deosebită. Cehii au preluat controlul asupra Consiliului orășenesc în 1861.
În 1867, împăratul Franz-Iosif I a înființat Monarhia Dualistă Austro-Ungară, formată din Imperiul Austriac și Regatul
Ungariei.

Secolul al XX-lea
Ca moștenitor al tronului austro-ungar a fost proclamat fiul împăratului Franz-Iosef, Franz-Ferdinand d'Este, după
sinuciderea pricipelui moștenitor Rudolf. Ferdinand s-a căsătorit cu Sofia von Chotek dintr-o familie aristocrată cehă.
Ei au locuit la Castelul Konopiste, nu departe de Praga. Noul principe moștenitor era în favoarea transformării
Monarhiei Dualiste în Monarhie Tripla Austro-Ungară-Cehă, dar, la 28 iunie 1914, el și soția sa au fost asasinați
la Sarajevo. Asasinatul a fost pretextul pentru declanșarea Primului Război Mondial.
Înfrângerea Austro-Ungariei în prima conflagrație mondială a dus la disoluția imperiului și la apariția pe harta politică
a Europei a noi state, teritoriile cehe și slovace formând Republica Cehoslovacia. Praga a fost aleasă capitală a
noului stat. Orașul s-a dezvoltat atât din punct de vedere urbanistic, cât și economic. În 1930, Praga avea
aproximativ 850.000 de locuitori.
De-a lungul celei mai mari părți a istoriei sale, Praga a fost un oraș multietnic, cu importante comunități
ale cehilor, germanilor și evreilor. Dacă, în 1848, germanii formau majoritatea populației orașului, în 1883 ei
reprezentau numai 13,52% dintre locuitorii Pragăi, iar în 1910 numai 5,97%, în principal, datorită afluxului de cehi
din Moravia și Boemia veniți să îngroașe clasa muncitoare a orașului, dar și datorită asimilării unora dintre germani.
Minoritatea germană și cea evreiască vorbitoare de limbă germană a continuat să locuiască, in principal, în
cartierele vechi, centrale ale orașului, în vreme ce cehii reprezentau majoritatea absolută în noile cartiere
muncitorești. Din 1939, odată cu ocuparea Cehhoslovaciei de către Germania Nazistă, evreii din Praga au fost
exterminați in timpul Holocaustului sau au fugit din țară. Cei mai mulți evrei supraviețuitori ai războiului, din Praga și
din restul țării, au emigrat, în timpul comunismului, în mai multe valuri succesive determinate de preluarea puterii de
către comuniști, înființarea statului Israel și înăbușirea Primăverii de la Praga de către Uniunea Sovietică și aliații ei.
La sfârșitul secolului trecut, comunitatea evreiască din Praga număra aproximativ 800 de membri, iar in 2006
aproximativ 1.600 praghezi s-au declarat ca fiind evrei.
În timpul ocupației naziste, Praga a fost unul dintre puținele orașe europene nerăvășite de bombardamentele
aeriene, dar locuitorii capitalei au fost persecutați și oprimați de naziști. Politicieni sau intelectuali cehi, așa cum a
fost fostul prim-ministru Alois Eliáš, au fost uciși sau închiși cu sprijinul informatorilor germani și al colaboraționiștilor
cehi.
Insurecția din Praga a fost declanșată pe 5 mai 1945, când rezistență cehă, cu sprijinul temporar al unor unități
ale Armatei Ruse de Eliberare (RAO), aflate, în mod formal, în serviciul Waffen SS, profitând de înaintarea unităților
sovietice și americane, s-au ridicat la luptă împotriva ocupantului nazist. Armata a III-a Americană de sub comanda
generalului Patton se afla la Pilsen, la numai câteva ore distanță de Praga, în timp ce trupele Armatei Roșii de sub
comanda mareșalului Konev traversau în forță granițele Moraviei. Generalul Patton era dispus să declanșeze atacul
pentru eliberarea Pragăi, dar a fost împiedicat să-și ducă la îndeplinire planurile de generalul D. Eisenhower.
Generalul Eisenhower ceruse permisiunea Marelui Stat Major Sovietic ca americanii să declanșeze atacul, dar a
fost refuzat. O înțelegere prealabilă de la Yalta prevedea ca Boemia să fie eliberată de sovietici. În cele din urmă,
la 9 mai 1945, după capitularea oficială a Germaniei Naziste, sovieticii au luat cu asalt Praga. Doar la 12 mai au
încetat definitiv luptele în Cehia. Ocupația germană a cauzat - după unele surse - moartea a 270.000 de
cehoslovaci, între care peste 77.000 de evrei cehoslovaci, ale căror nume sunt înscrise pe pereții sinagogii Pinkas
din Praga.
Etnicii germani din Praga (și din restul Cehoslovaciei, de altfel) ori au fugit, ori au fost strămutați în cursul lunilor
care au urmat eliberării capitalei. În timpul transferării forțate a germanilor au avut loc violențe locale cu un număr
necunoscut de victime din rândul strămutaților.
După război, Praga a redevenit capitala Cehoslovaciei. La început, mulți cehi aveau sentimente de recunoștință față
de soldații sovietici eliberatori. Deși Armata Roșie a părăsit în câteva luni de la terminarea războiului Cehoslovacia,
țara a rămas sub controlul strict politic al Uniunii Sovietice. În februarie 1948, o lovitură de stat comunistă a asigurat
preluarea puterii de aliații politici ai sovieticilor.
Viața intelectuală liberală pragheză a suferit sub regimul totalitarist, în ciuda unor eforturi notabile ale noilor autorități
pentru renovarea monumentelor avariate de luptele celui de-al Doilea Război Mondial, ca și de sprijinire a culturii de
masă. Scriitorii cehoslovaci, la cel de-al patrulea congres al breslei ținut la Praga, în 1967, au luat o poziție foarte
critică la adresa regimului. Ei l-au provocat pe noul Secretar General al comuniștilor cehoslovaci, Alexander
Dubček, să proclame un nou curs al politicii interne. Astfel a început scurta perioadă a "socialismului cu față
umană". Noua politică cehoslovacă, cunoscută cu numele de "Primăvara de la Praga", urmărea reformarea
democratică a instituțiilor statului comunist. Uniunea Sovietică și aliații săi din Pactul de la Varșovia, cu excepția
notabilă a României, au reacționat violent în august 1968, ocupând militar țara și oprind cursul reformelor.
În 1989, după căderea Zidului Berlinului și victoria Revoluției de catifea, Cehoslovacia s-a eliberat în cele din urmă
de influențele comuniste și sovietice, iar Praga a înflorit încă o dată în condițiile noilor realități economice și sociale
din țară. În 1993, după dizolvarea pașnică a federației cehoslovace, Praga a devenit capitala noului stat Republica
Cehă. Praga este capitala a două unități administrative ale Cehiei: Pražský kraj – Regiunea Praga și Středočeský
kraj – Regiunea Boemia Centrală. Cu toate acestea, Praga nu face parte, din punct de vedere geografic, din
Regiunea Boemia Centrală.

Locuri de interes turistic

De la căderea Cortinei de Fier, Praga a devenit unul dintre cele mai populare destinații turistice din Europa și din
lume. Praga este pe locul al șaselea în topul celor mai vizitate orașe europene
după Londra, Paris, Roma, Madrid și Berlin.[3]
Printre locurile de mare interes turistic în Praga se numără:

Malá Strana
Piața Venceslau și Muzeul Național noaptea.

 Orașul Vechi (Staré Město) și Piața Orașului Vechi

 Ceasul Astronomic
 Podul Carol
 Orașul Nou (Nové Město) și Piața Venceslau
 Biserica Sfântul Nicolae din Malá Strana
 Castelul Praga și Catedrala Sfântul Vit
 Vechiul cartier evreiesc Josefov
 Dealul Lennon
 Vinohrady
 Muzeul Operațiunea Anthropoid (asasinarea lui Heydrich) din cripta Bisericii Sfinții Chiril și Metodie
 Muzeul Național
 Castelul Vyšehrad
 Petřínská rozhledna, o copie la scara 1:5 a Turnului Eiffel
 Turnul de televiziune Žižkov
 Cimitirul evreiesc din Olšany și mormântul lui Franz Kafka
 Metronomul din Praga

Cetatea din Praga

Cetatea din Praga (în cehă Pražský hrad, în germană Prager Burg) este un complex fortificat de clădiri
din Praga (Republica Cehă), ce datează din secolul al IX-lea. Castelul a fost un sediu al puterii, aici aflându-se
reședința regilor Boemiei, împăraților Sfântul Imperiu Roman și președinților Cehoslovaciei, iar în prezent se află
reședința oficială a președintelui Republicii Cehe. Bijuteriile Coroanei Boemiei sunt păstrate într-o cameră ascunsă
din interiorul cetății. Ansamblul cetății este alcătuit din mai multe ziduri de incintă, castele, curți interioare ș.a.m.d.,
toate grupate în jurul Catedralei Sf. Vitus, fosta necropolă regală și imperială. Potrivit Guinness Book of Records,
Cetatea din Praga este cea mai vastă incintă fortificată veche din lume,[1] ocupând o suprafață de aproape 70.000
m2, cu o lungime de aproximativ 570 de metri și o lățime medie de aproximativ 130 de metri.
Istoria cetății din Praga începe în anul 870, odată cu construcția primei clădiri cu pereți, Biserica Sfintei Fecioare
Maria. Bazilica Sf. Gheorghe și Bazilica Sf. Vitus au fost fondate sub domnia ducelui Vratislau al Boemiei și al fiului
său, Sfântul Venceslau, în prima jumătate a secolului al X-lea. Un incendiu devastator din 1541 a distrus o mare
parte a castelului. Sub domnia Habsburgilor au fost adăugate clădiri noi în stil renascentist. Împăratul Ferdinand I a
construit Palatul Belvedere ca un palat de vară pentru soția lui, Anne. Rudolf al II-lea a folosit Castelul Praga ca
reședință imperială principală. El a ctitorit aripa de nord a palatului, cu Sala spaniolă, în care au fost expuse colecții
prețioase de artă. Ultima reconstrucție majoră a castelului a fost realizată de către împărăteasa Maria Terezia în cea
de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. După abdicarea sa din 1848 și urcarea pe tron a nepotului său, Franz
Joseph, fostul împărat Ferdinand I și-a stabilit reședința în Castelul din Praga.
În 1918, castelul a devenit reședința oficială a președintelui noii Republici Cehoslovace, Tomáš Garrigue Masaryk.
Noul Palat Regal și grădinile au fost renovate de către arhitectul sloven Jože Plečnik. În această
perioadă, Catedrala Sf. Vitus a fost finalizată (pe 28 septembrie 1929). Lucrările de renovare au continuat în 1936,
fiind coordonate de Pavel Janák, succesorul lui Plečnik.
La 15 martie 1939, la scurt timp după ce regimul nazist l-a forțat pe fostul președinte cehoslovac Emil Hácha (care a
suferit un atac de cord în timpul negocierilor) să-și cedeze țara celui de-al Treilea Reich, Adolf Hitler a petrecut o
noapte în Castelul din Praga, „supraveghind cu mândrie noua sa posesiune”.[2] În perioada ocupației naziste a
Cehoslovaciei din cel de-al Doilea Război Mondial, Cetatea din Praga a devenit reședința principală a lui Reinhard
Heydrich, „Protectorul Reich-ului German pentru Boemia și Moravia”. S-a spus că el și-a așezat pe cap coroana
Boemiei; vechile legende susțin că unui uzurpator care își va pune coroana pe cap îi este sortit să moară în mai
puțin de un an.[3] La mai puțin de un an după ce a preluat puterea, pe 27 mai 1942, Heydrich a fost atacat de soldați
cehi și slovaci antrenați de britanici pe drumul său spre castel și a murit din cauza rănilor (care s-au infectat) o
săptămână mai târziu.[4]

Cetatea din Praga și, în prim plan, Podul Carol peste Vltava văzute din Orașul Vechi.

Catedrala Sf. Vitus

Absida altarului catedralei (1344-1349)

Clădirile din cetate reprezintă aproape fiecare stil arhitectural din ultimul mileniu. Cetatea Pragăi include Catedrala
Sf. Vitus (în stil gotic), Bazilica Sf. Gheorghe (în stil romanic), o mănăstire și mai multe palate, grădini și turnuri de
apărare.

Catedrala Sfântul Vitus din Praga

Catedrala Mitropolitană a Sfinților Vitus, Venceslau și Adalbert (în cehă metropolitní katedrála svatého Víta,
Václava a Vojtěcha) este o catedrală mitropolitană romano-catolică situată în Cetatea Praga, necropolă regală și
imperială, catedrală a Arhiepiscopiei de Praga. Construcția actuală, în stil gotic, a început în anul 1344 la inițiativa
împăratului Carol al IV-lea, pe locul unei bazilici romanice cu trei nave, ale cărei ziduri au fost parțial integrate în
noua clădire, precum absida de sud, cu mormântul sfântului Venceslau (în cehăVáclav). Până în 1997 catedrala a
fost dedicată numai Sfântului Vitus și este încă frecvent numită doar Catedrala Sf. Vitus.
Aceasta catedrală este un excelent exemplu de arhitectură gotică și este cea mai mare și cea mai importantă
biserică din țară. Situată în Cetatea din Praga și conținând mormintele mai multor regi ai Boemiei și împărați
ai Sfântului Imperiu Roman, catedrala se află în proprietatea guvernului ceh ca parte a complexului Cetății
Praga.[1] Catedrala are următoarele dimensiuni: 124 x 60 metri, turnul principal are înălțimea de 96,5 metri, turnurile
din față au 82 m, iar bolta are înălțimea de 33,2 m.[2]
În dreptul portalului de sud al catedralei se află Statuia Sfântului Gheorghe realizată în anul 1373 de sculptorii
Martin și Gheorghe din Cluj (în cehă Martina a Jiřího z Kluže) la comanda împăratului Carol al IV-lea. Copii ale
acestei statui se află la Budapesta, în apropiere de Bastionul Pescarilor, și în fața Bisericii Reformate de pe Ulița
Lupilor din Cluj. O altă copie se află în Muzeul Hradului din Praga. Între anii 1870-1929 au avut loc ample lucrări de
renovare în stil neogotic. Catedrala actuală este cea de-a treia dintr-o serie de edificii religioase care au existat pe
acest loc, toate având hramul Sf. Vitus. Prima biserică a fost o rotondă romanică timpurie fondată de
către Venceslau I, Duce al Boemiei în 930.

Podul Carol

Podul Carol este un pod istoric celebru, care traversează râul Vltava în Praga, Republica Cehă. Construcția sa a
început în anul 1357, sub patronajul regelui Carol al IV-lea, și a fost terminată la începutul secolului al XV-lea.[2] El a
înlocuit vechiul pod Judith construit în perioada 1158-1172, care fusese grav avariat de o inundație în 1342. Podul
cel nou a fost numit inițial Podul de Piatră (Kamenný most) sau Podul Pragăi (Pražský most), primind numele de
Podul Carol abia în 1870.[2] Fiind singurul mod de traversare a râului Vltava (Moldau) până în 1841, Podul Carol a
fost cea mai importantă cale de comunicație între Cetatea din Praga, Orașul Vechi și zonele adiacente. Această
legătură a făcut ca orașul Praga să devină o localitate importantă pe ruta comercială între Europa de Vest și de Est.
Podul are o lungime de 515,76 metri și o lățime de aproximativ 10 metri, fiind sprijinit pe 16 arcuri apărate de bariere
antigheață.[2] El este protejat de trei turnuri, dintre care două se află pe malul din cartierul Malá Strana și cel de-al
treilea pe malul Orașului Vechi. Turnul din Orașul Vechi este considerat una dintre cele mai uimitoare clădiri civile în
stil gotic din lume.[de cine?] Balustradele podului sunt decorate cu 30 de sculpturi, majoritatea realizate în stil baroc în
jurul anului 1700 și înlocuite în prezent cu replici.

Podul Carol văzut din Turnul Petřín.

Old Town (Prague)

Old Town Square in Prague

The Old Town of Prague (Czech: Staré Město pražské) is a medieval settlement of Prague, Czech Republic. It was
separated from the outside by a semi-circular moat and wall, connected to the Vltava river at both of its ends. The
moat is now covered up by the streets (from north to south-west) Revoluční, Na Příkopě, and Národní—which
remain the official boundary of the cadastral community of Old Town. It is now part of Prague 1.
Notable places in the Old Town include the Old New Synagogue, Old Town Square and Astronomical Clock. The
Old Town is surrounded by the New Town of Prague. Across the river Vltava connected by the Charles Bridge is
the Lesser Town of Prague (Czech: Malá Strana). The former Jewish Town (Josefov) is located in the northwest
corner of Old Town heading towards the Vltava.

Prague astronomical clock

The clock was first installed in 1410, making it the third-oldest astronomical clock in the world and the oldest one still
operating. The oldest part of the Orloj, the mechanical clock and astronomical dial, dates back to 1410 when it was
made by clockmaker Mikuláš of Kadaň and Jan Šindel, the latter a professor of mathematics and astronomy
at Charles University. The first recorded mention of the clock was on 9 October 1410.[2] Later, presumably around
1490, the calendar dial was added and the clock facade was decorated with gothic sculptures. The astronomical dial
is a form of mechanical astrolabe, a device used in medieval astronomy. Alternatively, one may consider the Orloj to
be a primitive planetarium, displaying the current state of the universe.
The astronomical dial has a background that represents the standing Earth and sky, and surrounding it operate four
main moving components: the zodiacal ring, an outer rotating ring, an icon representing the Sun, and an icon
representing the Moon.

Stationary background
The background represents the Earth and the local view of the sky. The blue circle directly in the centre represents
the Earth, and the upper blue is the portion of the sky which is above the horizon. The red and black areas indicate
portions of the sky below the horizon. During the daytime, the Sun sits over the blue part of the background and at
night it sits over the black. During dawn or dusk, the mechanical sun is positioned over the red part of the
background.
Written on the eastern (left) part of the horizon is aurora (dawn in Latin) and ortus (rising). On the western (right)
part is occasus (sunset), and crepusculum (twilight).
Golden Roman numerals at the outer edge of blue circle are the timescale of a normal 24-hour day and indicate
time in local Prague time, or Central European Time. Curved golden lines dividing the blue part of dial into 12 parts
are marks for unequal "hours". These hours are defined as 1/12 of the time between sunrise and sunset, and vary
as the days grow longer or shorter during the year.

Zodiacal ring

Astronomical dial

Inside the large black outer circle lies another movable circle marked with the signs of the zodiac which indicates the
location of the Sun on the ecliptic. The signs are shown in anticlockwise order. In the photograph accompanying this
section, the Sun is currently moving anticlockwise from Cancer into Leo.
The displacement of the zodiac circle results from the use of a stereographic projection of the ecliptic plane using
the North pole as the basis of the projection. This is commonly seen in astronomical clocks of the period.
The small golden star shows the position of the vernal equinox, and sidereal time can be read on the scale with
golden Roman numerals. The zodiac is on the 366-tooth gear inside the machine. This gear is connected to the sun
gear and the moon gear by a 24-tooth gear.
The four figures flanking the clock are set in motion on the hour, and represent four things that were despised at the
time of the clock's making. From left to right in the photographs, the first is Vanity, represented by a figure admiring
himself in a mirror. Next, the miser holding a bag of gold represents greed or usury. Across the clock stands Death,
a skeleton that strikes the time upon the hour. Finally there is a figure representing lust and earthly pleasures. On
the hour, the skeleton rings the bell and immediately all other figures shake their heads, side to side, signifying their
unreadiness "to go."

Cartierul evreiesc din Praga Numit dupa imparatul Iosef al II-lea, ale carui reforme i-au ajutat pe evrei sa isi
imbunatateasca conditiile de trai in Praga, cartierul evreiesc contine ramasite din vechiul ghetou evreiesc. In timpul celui
de-al doilea razboi mondial multi everi au murit, iar cei care au supravietuit au fost fortati de comunisti sa paraseasca tara,
comunitatea evreiasca de astazi din Praga numarand doar 5000-6000 de oameni. Sunt o multime de legende de
misteriosul Golem si de spiritul lui Franz Kafka (1883-1924).