Politica externa a Romaniei in perioada comunista.

 
 

Introducere - România comunistă 

România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la perioada comunistă din istoria
României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale de Republica Populară Romînă,
respectiv Republica Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a
numit Partidul Muncitoresc Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic care a
dictat prin guvern viața publică în România. 
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru
includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din România, recent
reintrat în legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a
dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la despărțirea de
stat”, în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod constant din viața politică. 
Perioada Republicii Populare Române 
În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin
intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea conflagrației
mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace
de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca.
5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc,
sovieticii înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri
de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor
de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 la mai multe
zeci de mii) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri,
asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenților
politici. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început să treacă la
acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică. 
Epoca Nicolae Ceaușescu 
După decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales
noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei sovietice în
Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-au ajutat pe noul lider comunist de
la București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în Occident. 
 
Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută și a
scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut ca
rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România. 
Economia României comuniste 
După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state est-europene se
aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-control, cu planuri cincinale.Se
impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea forțată, prin care anumite
ramuri ale industriei (industria constructoare de mașini, siderurgică, chimică) trebuia să crească
spectaculos, dar cu neglijarea producției bunurilor de consum.În zona rurală, se urmărea eliminarea
elementelor cu potențial capitalist (țăranii înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai
regimului) și colectivizarea agriculturii. 
Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii maselor. 
Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți indezirabili de către regim. S-
a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și deferiți justiției. Astfel de procese au abundat în anii
1949 și 1950. 
 
Criza datoriei externe a Romaniei (1980-1985) 
 
În luna mai 1980, într-o şedinţă a Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a amintit despre
„numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din economia românească. Cu acel prilej, liderul
suprem al partidului a recunoscut faptul că 69% din datoriile în valută ale României erau către
creditorii comerciali (împrumuturi pe termen scurt, cu dobândă mai mare decât în cazul celor
guvernamentale) şi circa 43% din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în mai puţin
de un an. Cauza principală a acelei situaţii era creşterea continuă a deficitului comercial, generată
de micşorarea unor exporturi româneşti agricole şi de produse finite către Occident, atât ca valoare,
cât şi din punct de vedere cantitativ, pe fondul scăderii calităţii produselor româneşti fabricate. În
acelaşi timp, valoarea şi cantitatea materiilor prime importate a înregistrat o creştere semnificativă.
În acel moment era evident faptul că România se îndrepta către o criză economică asemănătoare cu
cea din Polonia. 
Pentru a face faţă situaţiei de criză, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină sprijinul statelor membre
ale C.A.E.R., dorind să intensifice schimburile comerciale cu acele ţări pentru a primi combustibil
şi materii prime la preţuri mai scăzute. Totodată, pentru a acoperi o parte din deficitul comercial,
autorităţile de la Bucureşti au apelat în iunie 1980 la un nou împrumut extern provenit din surse
guvernamentale, fapt ce a generat o serie de întrebări din partea creditorilor principali ai României.
Drept urmare, autorităţile române s-au văzut nevoite să pună la dispoziţia reprezentanţilor Fondului
Monetar Internaţional (F.M.I.) o serie de date privind operaţiile financiare guvernamentale
româneşti şi situaţia 
balanţei de plăţi externe a ţării. După verificarea bonităţii lor, autorităţile de la Bucureşti au obţinut
aprobarea pentru a începe negocierile în scopul încheierii unui acord stand-by cu F.M.I., în valoare
de 1,5 miliarde dolari, valabil pe o perioadă de trei ani, evitându-se pe moment intrarea ţării în
incapacitate de plată. În schimbul fondurilor pe care le obţineau imediat, precum şi a creditului
stand-by care urma să fie acordat de către F.M.I., reprezentanţii României s-au angajat să plătească
la timp toate datoriile externe restante şi să reducă într-un mod semnificativ deficitul comercial al
ţării. 
În paralel cu discuţiile purtate cu reprezentanţii F.M.I., autorităţile române au întreprins demersuri
pentru a primi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială), în
perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de 325 milioane de dolari, pentru
realizarea unor proiecte economice pe termen lung referitoare la transporturi, irigaţii, şeptel şi
producţia de fructe, precum şi un împrumut pentru proiectul Canalului Dunăre – Marea Neagră. 
Agravarea tensiunilor sociale din Polonia şi apariţia amplelor manifestaţii de protest ale
muncitorilor polonezi în a doua parte a lunii august 1980 au sporit tensiunile de la Bucureşti. Brusc,
la 9 septembrie 1980, Nicolae Ceauşescu a anunţat modificarea bugetului de stat pe anul 1980,
micşorând cu 2 miliarde de lei suma destinată apărării naţionale şi cu 4 miliarde de lei cheltuielile
administrative ale statului, cu scopul de a creşte fondurile destinate îmbunătăţirii nivelului de trai al
populaţiei. 
În martie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a anunţat că Polonia nu mai poate achita ratele şi
dobânzile la împrumuturile externe primite în anii anteriori şi a solicitat o reeşalonare a acestora.
Pentru a evita apariţia în România a crizei de autoritate, grevelor şi mişcărilor anticomuniste de
protest din Polonia, guvernul de la Bucureşti i-a rugat la 3 noiembrie 1981 pe principalii săi
creditori externi să accepte o amânare cu până la şase luni a achitării ratelor la împrumuturile
primite de statul român – în condiţiile în care băncile occidentale evitau să acorde credite noi
autorităţilor române. Atunci au intervenit şi reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Aceştia
au rugat insistent guvernul de la Bucureşti să iniţieze discuţii cu principalii creditori în scopul
reeşalonării datoriei externe a ţării, care ajunsese la sfârşitul anului 1981 la 11,4 miliarde de dolari.
Nicolae Ceauşescu a acceptat în cele din urmă sfatul respectiv şi, la începutul lunii ianuarie 1982,
au sosit la Bucureşti reprezentanţii a nouă bănci occidentale. Prima rundă de negocieri s-a purtat
până la 29 ianuarie 1982 şi s-a ajuns la un acord de principiu privind amânarea cu 18 luni a achitării
a 4 miliarde de dolari, această sumă fiind doar o parte din datoria externă a României. 
La 28 iulie 1982, negociatorii „Clubului de la Paris” (care reprezentau 15 state creditoare) au
acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de România în 1981 şi
1982 – circa 400 milioane de dolari (bani primiţi după încheierea unor acorduri de împrumut pe
termen mediu şi lung). Potrivit celor convenite, în martie 1983 guvernul român trebuia să achite
20% din suma datoriilor scadente în anul 1981, iar restul sumelor urmau să fie achitate în şapte
tranşe bianuale, începând din 1985. La 7 decembrie 1982, autorităţile române au finalizat
negocierile şi cu reprezentanţii unor bănci comerciale şi furnizori comerciali, pentru a reeşalona
scadenţele de plată ale României faţă de aceştia (1,7 miliarde de dolari), acceptându-se formula
agreată în vara aceluiaşi an de „Clubul de la Paris”. 
România a înregistrat în anul 1982 un surplus comercial de 1,5 miliarde de dolari prin reducerea cu
45% a importurilor de mărfuri provenite din Occident. Astfel, importurile de produse din R.F.G. au
scăzut cu 40% faţă de nivelul înregistrat în 1981, în timp ce exporturile româneşti în R.F.G. au
scăzut cu numai 9%. În acelaşi an, importurile provenite din Austria au scăzut cu 28% faţă de anul
precedent. 
Balanţa comercială externă a României a înregistrat în 1983 un nou excedent, evaluat la
aproximativ 2,2 miliarde dolari. Surplusul respectiv a fost obţinut prin reducerea în continuare a
importurilor de produse provenite din Occident şi o scădere mult mai redusă a exporturilor
româneşti în statele capitaliste dezvoltate. De exemplu, în prima jumătate a acelui an, importurile
româneşti de mărfuri care proveneau din Austria s-au micşorat cu 50% faţă de nivelul înregistrat în
1982. 
Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al României în anii 1981-1982, Nicolae
Ceauşescu a propus în ianuarie 1983, atât reprezentanţilor „Clubului de la Paris”, cât şi creditorilor
comerciali (circa 200 de bănci comerciale), modificarea graficului de eşalonare a datoriei externe a
României, pentru restituirea accelerată şi în totalitate a acesteia. Datorită apariţiei unui excedent
important în balanţa de plăţi externe a ţării în anii 1982-1983, Nicolae Ceauşescu a hotărât în luna
februarie 1984 ca România să nu mai primească ultima tranşă de împrumut din cadrul acordului
stand-by încheiat cu F.M.I. şi să achite în mod accelerat o parte din datoria externă a României. 
Pentru a înţelege situaţia în care se afla economia românească în acel moment, este necesar să
amintim principalele probleme înregistrate în anii ’70 – consemnate chiar de către autorităţile de la
Bucureşti. De exemplu, Ştefan Bîrlea (adjunct al şefului Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R.) a trimis
la 11 aprilie 1974 Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. o „Notă privind raportul de activitate de
control financiar-bancar pe anul 1973 al Curţii Superioare de Control”. În documentul respectiv au
fost prezentate cauzele unor eşecuri înregistrate în 1973, astfel: „corelarea necorespunzătoare a
normativelor financiare pe trimestre cu sarcinile de plan, imobilizări de stocuri supranormative prin
nerealizarea producţiei planificate, depăşirea nivelului planificat al cheltuielilor la 1000 lei
producţie marfă, precum şi conducerii necorespunzătoare a activităţii economice şi financiare a
unor unităţi [...] pregătirii necorespunzătoare a lucrărilor de investiţii, abaterilor de la disciplina
financiară şi de plan, proasta gospodărire a şantierelor, lipsei de eficienţă în utilizarea unor fonduri,
precum şi neajunsurilor în activitatea de control financiar”. 
Practic, în anii ’70, întreprinderile româneşti au apelat constant la credite bancare pentru a-şi
îndeplini planurile economice. Din păcate, eficienţa scăzută a acestora şi inexistenţa unor motivaţii
credibile pentru ţăranii români – deveniţi, peste noapte, lucrători atei în uzinele construite cu
ajutorul creditelor oferite atât de URSS, cât şi de statele occidentale – au condus, pe termen mediu,
la deteriorarea nivelului de trai al populaţiei. Pe un asemenea fond, dezvoltarea cultului
personalităţii şi concentrarea puterii politice, economice, legislative şi militare în jurul lui Nicolae şi
al Elenei Ceauşescu au generat o 
schizofrenie generală, oamenii simpli fiind tentaţi să utilizeze permanent un standard dublu în
discuţiile cu semenii lor. Pe de-o parte, în dialogurile cu persoane apropiate (membrii familiei,
prieteni) erau exprimate în mod deschis problemele cu care se confruntau în viaţa de zi cu zi şi se
comenta despre tensiunile pe care le generau autorităţile comuniste. Pe de altă parte, în adunările
publice, precum şi în relaţiile oficiale se utiliza celebrul „limbaj de lemn”. Fiecare cetăţean român,
indiferent de vârstă, sex şi origine socială, era nevoit să se implice într-un adevărat ritual, cel puţin
prin frazele pe care erau nevoiţi să le rostească întru slava cuplului prezidenţial şi a doctrinei pe care
o propovăduiau nomenclaturiştii Partidului Comunist Român. Rămâne, în continuare, un mister
cum au ajuns comuniştii români din perioada interbelică să-şi însuşească un ritual, altul decât cel al
Bisericii Ortodoxe din România, pentru ca, apoi, să impună cu obstinaţie, ca adevăr suprem,
ateismului ştiinţific. Comunismul românesc a fost o religie îndreptată împotriva creştinismului
neamului românesc? În cazul în care răspunsul este afirmativ, cine era liderul acestei religii, cine era
cel care nega existenţa lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos? Dintr-o dată, propagandiştii
P.M.R./P.C.R. au transformat un biet muritor într-un Demiurg Roşu al unei ţări. Acesta a fost
sanctificat încă din timpul vieţii sale de către membrii sectei din care făcea parte. 
 
POLITICĂ EXTERNĂ. Nicolae Ceauşescu, de la reformator, la cultul personalităţii. 
 
Anii 80 au adus izolarea treptată şi totală a României comuniste. 
După reluarea puterii, Nicolae Ceauşescu a continuat linia de aparentă independenţă faţă de
Moscova, adoptată de Gheorghiu-Dej la începutul anilor 60. Momentul său de graţie a fost însă
condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei de către ruşi. A fost unul dintre puţinele momente în
care românii l-au aplaudat sincer. 
Refuzul lui Ceauşescu de a participa la înăbuşirea primăverii de la Praga îmbunătăţeşte imaginea
României în ochii statelor occidentale. 
„A fost o acţiune a lui Ceauşescu de succes pe plan personal şi pentru România, în mare parte.
România a reuşit atunci să se apropie de ţările din vest şi să obţină anumite avantaje şi apreciere”,
spune Radu Filipescu, disident anticomunist. 
Următoarea decadă este marcată de interesul Occidentului pentru România, iar Nicolae Ceauşescu a
profitat de acest fapt pentru a-şi crea o imagine favorabilă în statele vestice. Memorabile sunt
vizitele preşedinţilor americani la Bucureşti, Richard Nixon şi Gerald Ford, vizita lui Ceauşescu la
Washington şi la Londra, recunoaşterea Republicii Federale Germane şi a Israelului, dar şi
participarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în ciuda boicotului statelor socialiste. 
„Ceauşescu, care la început credea că e reformator, a ajuns să fie cel mai conservator, să închidă
ţara, să dezvolte cu cei din jur şi cu Elena Ceauşescu un cult al personalităţii”, explică Radu
Filipescu. 
Imaginea dictatorului român începe însă să se deterioreze treptat în a doua jumătate a anilor 70. 
„La sfârşit, relaţiile României s-au restrâns din ce în ce mai mult, nu a mai fost agreat în Europa, în
Statele Unite, iar ultima ţară pe care a vizitat-o a fost Iranul. Nu e o deschidere cu care te poţi lăuda
la sfârşit de dictatură”, a adăugat Filipescu. 
 

Clauza
națiunii celei mai favorizate și relațiile româno-americane. 
De la începutul anilor ‘60, elita comunistă din România s-a încadrat în curentul de emancipare de
sub tutela „Marelui Frate” de la Kremlin, al cărui promotor fusese mareșalul Iosip Broz Tito.
Această politică de „independență” s-a bucurat de un puternic ecou în plan internațional și de
sprijinul puterilor occidentale, în primul rând al Statelor Unite, care au văzut în „disidența” română
un mijloc de „a-i ciupi de nas pe ruși”. 
Atât timp cât Uniunea Sovietică a practicat „doctrina Brejnev”, adică dreptul de a interveni în orice
țară socialistă, unde în percepția Moscovei regimul ar fi fost în primejdie, Statele Unite au încurajat
diferențierile intersocialiste (între țările frățești). Artizanul acestei politici a fost Henry Kissinger,
consilierul pentru securitate națională apoi secretar de stat sub administrația lui Richard Nixon. El a
sprijinit orice acțiune din interiorul blocului sovietic, capabilă să slăbească controlul Moscovei
asupra sateliților ei. De această orientare a politicii americane a beneficiat din plin regimul comunist
din România, acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (tarife vamale preferențiate) fiind unul
dintre aceste majore avantaje. 
Beneficii economice și politice 
Clauza națiunii celei mai favorizate era un adevărat test în relațiile economice bilaterale, acordarea
ei fiind însoțită și de alte beneficii economice de mare însemnătate pentru România, precum credite
cu dobânzi mici, acces la tehnologie avansată etc. Ea a fost acordată României, pentru prima dată în
1975, în conformitate cu prevederile amendamentului Jackson- Vanik adus Legii Comerțului din
1974, care condiționa acest favor de dreptul la libera circulație a cetățenilor țării beneficiare. Clauza
trebuia reînnoită anual de către președintele Statelor Unite, dar fiecare dintre cele două Camere ale
Congresului puteau anula hotărârea președintelui prin votarea unei rezoluții de dezaprobare într-o
perioadă de 90 de zile de la data când i s-a adus la cunoștință această hotărâre. 
Atâta timp cât Administrația americană a interpretat ad-litteram amendamentul Jackson-Vanik,
România a îndeplinit condițiile legale pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate,
deoarece emigrarea era singurul criteriu de evaluare, iar regimul Ceaușescu a permis într-o oarecare
măsură emigrarea evreilor și a etnicilor germani. Pe măsură ce politica de diferențiere intersocialistă
elaborată de Kissinger a început să fie înlocuită cu politica Carter – Brzezinski, continuată apoi de
Ronald Reagan, care promova 
diferențierea intrasocialistă, Statele Unite au sprijinit mișcările de disidență și contestatare a puterii
din fiecare țară socialistă, invocând respectul drepturilor omului. 
În acest nou cadru regimul comunist din România nu mai avea nicio șansă de a beneficia de
sprijinul Statelor Unite. Acțiunile de contestatare a regimurilor comuniste au fost stimulate atât de
Actul Final al Conferinței de la Helsinki din 1975 (celebrul coș Trei), cât și de politica președintelui
Jimmy Carter, care făcuse din respectarea drepturilor omului criteriul de bază în relațiile cu celelalte
țări, în primul rând cu cele din blocul sovietic. Consolidarea acestei strategii, ajustarea la valorile
societății americane și transpunerea ei în fundament al politicii externe a Statelor Unite ale Americii
s-a petrecut în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui Ronald Reagan (1984 – 1988). 
În afara concepțiilor pur morale, el a impus Uniunii Sovietice, pe care a numit-o „imperiul răului”,
un „preț de cost” ridicat: comerțul a devenit un mijloc de presiune de maximă importanță pentru
afirmarea principiilor sale. Un factor favorizant pentru transpunerea în fapt a strategiei americane l-
a constituit accentuarea crizei economice în țările Europei de Est, care le făcea dependente de
ajutorul SUA, obligându-le astfel să accepte exigențele Washingtonului. Condiționarea ajutorului
economic și financiar de nivelul de dezvoltare a democrației în țările Europei de Est a fost
considerată la mijlocul anilor `80 o formulă strategică eficientă. 
Respectarea drepturilor omului condiționa clauza 
Obiectivele politicii americane față de țările blocului sovietic au fost reafirmate în timpul
călătoriilor secretarului de stat al SUA, George Shultz, în țările Tratatului de la Varșovia. El i-a
avertizat pe liderii comuniști că respectarea drepturilor omului a devenit piatra de încercare în
raporturile cu Statele Unite. În timpul întâlnirilor bilaterale, oficialii americani au precizat
problemele concrete care stârneau nemulțumiri peste ocean. 
Astfel, lui Erich Honecker i-a fost transmisă „dorința” Casei Albe de a înceta recurgerea la forță
împotriva cetățenilor RDG, care încercau să treacă în Vest; liderului bulgar Todor Jivkov i-a fost
reamintită rugămintea de a renunța la persecutarea minorității turce; generalului Wojciech Jaruzelski
i s-a cerut să discute cu „Solidaritatea” și Biserica catolică; în discuțiile cu Nicolae Ceaușescu au
fost evocate problemele minorității maghiare, nevoia respectării dreptului la libera circulație și la
libertatea religioasă, mai cu seamă a cultelor neoprotestante. 
Prima schimbare radicală după 1975 a atitudinii Congresului SUA față de acordarea clauzei națiunii
celei mai favorizate României a avut loc la 1 noiembrie 1985, când senatorii Paul Trible și William
Armstrong au introdus în Senatul Congresului SUA rezoluția S.1817 în care, acuzând disprețul față
de libertățile religioase și oprimarea minorităților, au solicitat suspendarea temporară, pe termen de
șase luni, a statutului privelegiat al României. 
În urma dezbaterilor care au avut loc pe marginea rezoluției, Senatul a adoptat prin consens o
moțiune, care a condamnat guvernul român pentru represiunea „barbară și respingătoare” la care își
supunea propriul popor, și a solicitat ca Statele Unite să adopte un rol activ în respectul drepturilor
omului și al libertăților religioase în România. De asemenea, se cerea președintelui SUA ca, în
luarea deciziei,” dacă să mai recomande sau nu prelungirea statutului clauzei pentru România” să
aibă în vedere situația de fapt din România. 
1985 – atenționarea regimului Ceaușescu de către americani 
La 15 decembrie 1985, secretarul de stat al SUA, George Shultz, a efectuat o vizită în București. El
i-a transmis lui Nicolae Ceaușescu un mesaj scris din partea lui Ronald Reagan, în care i se atrăgea
atenția că România poate pierde clauza națiunii celei mai favorizate, dacă nu întreprinde eforturi
serioase de îmbunătățire a situației drepturilor omului. Un punct esențial l-a constituit cererea părții
americane privind importul în România și distribuirea Bibliilor și a altor materiale cu caracter
religios, precum și atenuarea anumitor măsuri administrative împotriva grupărilor religioase
nerecunoscute. 
Ceaușescu nu a luat act de avertismentul președintelui Reagan, privitor la posibila deteriorare a
relațiile româno- americane, care se aflau oricum într-un impas serios. El a respins criticile părții
americane referitoare la situația drepturilor omului și le-a considerat opera unor „grupuri de interese
speciale”. Liderul român susținea că drepturile omului în viziunea sa – dreptul la muncă, la o viață
liberă și demnă, la participarea directă la viața economică și socială în condiții depline și egale –
erau asigurate în România, iar „legarea drepturilor omului de problema emigrării fiind cu totul
nepotrivită”. 
Accentuarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu și hotărârea României de a achita rapid
datoriile externe au condus la o reducere a exporturilor americane către țara noastră cu aproape
două treimi, diminuându-se astfel și sprijinul companiilor americane pentru obținerea clauzei
națiunii celei mai favorizate – sprijin indispensabil pentru contracararea opozanților, care invocau
amendamentul Jackson-Vanik. În audierile din Congres, privind reînnoirea anuală a clauzei pentru
România, au fost introduse în discuție chestiunea drepturilor omului, situația minorității maghiare,
libertatea religioasă, importul de Biblii pentru cultele neoprotestante, etc. 
Devenea tot mai evident că, în politica Statelor Unite, accentul se deplasase de la interesul pentru
politica „disidentă” a României în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia la încercarea de a
impune regimului comunist de la București acceptarea unui set de drepturi democratice elementare.
Ignorarea de către partea română a cererilor Washingtonului a dus la încordarea raporturilor
bilaterale. 
 
România în perioada 1965-1989 – Nicolae Ceaușescu. 
 
La puține zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1965, Nicolae Ceaușescu preia funcția
de secretar general PMR (PCR mai târziu). 
După preluarea acestei funcții, Nicolae Ceaușescu schimbă numele țării din Republica Populară
Română în Republica Socialistă România. 
El a reușit să dețină în paralel, cele mai importante funcții în stat și în 1974 să fie “ales” în funcția
de președinte al statului. 
În perioada în care a condus țara, Nicolae Ceaușescu a reușit să ducă o politică diferită față de
celelalte țări comuniste, reușind să întrețină relații comerciale cu statele din blocul comunist cât și
cu cele din occident. 
Motivul pentru care a fost lăsat de U.R.S.S. să facă acest lucru a fost faptul că România nu se
învecina direct cu statele occidentale și nu era considerată vitală în cazul unui atac al puterilor
occidentale. 
Dupa industrializarea puternica a Romaniei din anii ’50-’60, România avea nevoie de mari cantități
de materii prime și de piețe de desfacere pentru produsele sale. 
Cum produsele românești nu erau competitive pe piețele occidentale, Ceaușescu a dezvoltat relații
strânse cu țări mai puțin dezvoltate pentru a asigura materia primă necesară și piețe de desfacere
pentru produsele românești. 
În această perioadă România a dezvoltat relații economice strânse cu țări din Africa, Asia și Orientul
Mijlociu. 
Unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai României era Libia, care furniza cea mai mare
parte a petrolului importat de țara noastră. 
România oferea în schimbul materiilor prime tehnologie și ajutor în instalarea și operarea acestor
tehnologii. 
Dezvoltarea României în perioada 1965-1989 
În această perioadă România a devenit relativ independentă din punct de vedere economic față de
U.R.S.S. 
Până în 1980 România avea una dintre cele mai mari rate de acumulare a capitalului din lume. 
România era printre cei mai mari producători din lume de produse petroliere finite, oțel,
locomotive, avioane și instalatii petroliere, producția industrială din anul 1970 fiind de 100 de ori
mai mare decât cea din 1945. 
În această perioadă au fost dezvoltate foarte multe proiecte cum ar fi: hidrocentralele Porțile de Fier
I și II, canalul Dunăre-Marea Neagră, peste 100 de hidrocentrale, multe rafinării și unități de
prelucrare a minereului, proiectul centralei nucleare de la Cernavodă, rețeaua de metrou a
Bucureștiului și multe altele. 
Datorită aplicării unor noi metode, producția de cereale s-a dublat față de anul 1960, același lucru
întâmplându-se și cu producția la hectar. 

 
Mare parte a producției nu era adecvată exportului și deși România era cel mai mare producator de
cereale din Europa de Est, din cauza colectivizării și mentalității comuniste agricultura producea
mult sub potențial. 
Efectele Comunismului asupra României 
Industrializarea puternică a României a avut loc în detrimentul mediului inconjurator, poluarea
ajungând la cote alarmante. 
Multe proiecte din această perioadă au fost realizate cu ajutorul “voluntarilor”, care erau oligați să
presteze muncă în folosul comunității. 
Armata, elevii, studenții și profesorii erau folosiți cel mai des ca și “voluntari”. 
În această perioada s-a încercat și s-a reușit parțial relocarea persoanelor din mediul rural în mediul
urban. 
Astfel au fost distruse sate sau părți ale acestora pentru a face loc culturilor agricole și parcurilor
industriale, locuitorii satelor respective fiind relocați în blocurile proaspăt construite în jurul marilor
centre industriale. 
Până în 1989, 25% din clădirile din Bucuresti au fost dărâmate pentru a face loc noilor proiecte ale
soților Ceaușescu. 
Din cauza politicilor duse de PCR mare parte din oamenii valoroși din România erau încarcerați,
decedați sau plecați în alte țări. 
Pentru că bonusurile și salariile angajatilor unor întreprinderi sau instituții depindeau de realizările
acestora, foarte multe date ce reprezentau producția erau “umflate” pentru a putea primi acele
bonusuri și salarii. 
Acest lucru a dus la o evaluare incorectă a producției României și implicit la măsuri economice
greșite. 
Investițiile masive în anumite proiecte ce nu erau rentabile au condus la o datorie externă enormă
(peste 10 miliarde $). 
În această perioadă au fost dezvoltate proiecte uriașe cum ar fi canalul Dunare-Marea Neagră și
Casa Poporului, proiecte care nu au făcut decât să mărească datoria externă a României. 
În 1981 România nu era capabilă să plătească nici măcar dobânda la cele 10 miliarde $ datorie. 

Canalul Dunare-Marea Neagră a fost cel mai mare proiect din acele vremuri și cel mai mare proiect
din România. 
Acesta a fost terminat în anul 1984. Acest proiect a fost considerat un eșec după ce timp de 3-4 ani
el a funcționat doar la 1/10 din capacitatea sa. 
Anii ’80 au fost cei mai grei ani pentru populația României. Nicolae Ceaușescu a devenit obsedat de
achitarea datoriei externe a României și astfel a instituit o serie de măsuri de austeritate cum ar fi: 
– a redus importurile. 
– a crescut exportul in detrimentul populatiei. 
– a raționalizat alimentele de bază (acest lucru a fost făcut din cauza faptului că “oamenii de știință”
din acea vreme au considerat că românii mănâncă prea mult și că pentru o viață sănătoasă trebuie să
urmeze “sfaturile și dieta” P.C.R.). 
– combustibilul, energia electrica și termică erau pe bază de rație. 
– populația era controlată și intimidată de către Securitate care înregistra convorbirile telefonice și
urmarea orice mișcare a populației prin rețeaua vastă de informatori (se crede ca 1 din 3 români a
fost informator). 
În această perioadă România era considerată țara cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa, după
Albania. 
După aproape 10 ani de chinuri România a reusit sa plateasca datoria externă și în 1989 Ceaușescu
a anunțat că România nu mai are datorii către alte țări. 
La mai puțin de un an după acest anunț a avut loc revoluția din 1989, soții Ceaușescu fiind
condamnați la moarte și executați rapid în urma unui proces pe care nu l-ar fi putut caștiga în
condițiile respective. 
 
Vizita lui Nicolae si Elena Ceausescu in Anglia 
În vara anului 1978, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu erau primiţi de regina Elisabeta a II-a a
Marii Britanii, într-una dintre cele mai fastuoase vizite externe ale dictatorului. Astfel, Ceauşescu a
fost singurul român plimbat în caleaşca regală, alături de Elisabeta a II-a, care l-a primit pe covorul
roşu la evenimentul organizat între 13 şi 16 iunie 1978. Delegaţia română era primită cu urale şi
steaguri tricolore, iar presa britanică a scris numai cuvinte de laudă despre această vizită istorică. 
“Discursul reginei Elisabeta a II-a la banchetul din seara zilei de 13 iunie 1978 
Domnule președinte, 
Este o plăcere să vă urez dumneavoastră și doamnei Ceaușescu bun venit în Marea Britanie. Nu este
pentru prima dată când veniți în țara noastră, dar sunt bucuroasă că de această dată ați venit în vizită
de stat ca oaspete al meu la Palatul Buckingham. 
Este interesant că România și Marea Britanie au făcut parte amândouă din Imperiul Roman. În anul
55 î.e.n. Iuliu Caesar a venit pe țărmurile noastre. În aceeași perioadă, în cealaltă extremitate a lumii
romane, cetățeni și comercianți romani stabileau legături cu primul stat dac. Mai târziu, unii dintre
soldații romani staționați în Anglia au fost recrutați din provinciile dunărene. Aceștia au fost primii
noștri vizitatori români și poate că unii s-au așezat aici. 
  
După timpurile romane popoarele noastre au dus o lungă și eroică luptă pentru afirmarea
independenței lor. Noi, cei din Marea Britanie, suntem astăzi impresionați de poziția hotărâtă pe
care ați adoptat-o pentru a susține această independență. Ca urmare, România deține o poziție
distinctă și joacă un rol semnificativ în afacerile mondiale. Personalitatea dumneavoastră, domnule
președinte, ca om de stat de renume mondial cu experiență și influență, este larg recunoscută. 
Atât România, cât și Marea Britanie, doresc să slăbească încordarea și să îmbunătățească relațiile
internaționale în Europa și în întreaga lume. Deși societățile noastre și sistemele de guvernământ
sunt foarte deosebite, avem multe interese comune, iar relațiile noastre bilaterale s-au dezvoltat în
mod remarcabil în cursul ultimilor 10 ani. Vizita la București a lui Sir Harold Wilson, în calitate de
prim-ministru, în 1975, a constituit o piatră de hotar în creșterea înțelegerii reciproce. Declarația
Comună semnată atunci a fost primul document bilateral de acest fel semnat după Conferința de la
Helsinki pentru Securitate și Cooperare în Europa și a reprezentat un exemplu al modului cum
trebuie traduse unele principii și prevederi ale Actului final în acțiuni practice efective. În acest mod
am demonstrat de ambele părți angajamentul nostru față de colaborarea pașnică între națiuni. 
Cele două țări ale noastre fac comerț de multă vreme. În secolul al XVI-lea domnitorii Moldovei au
exportat vite în Anglia prin Polonia și peste Marea Baltică, iar regina Elisabeta I a negociat un tratat
care prevedea libera circulație a mărfurilor englezești în Moldova – un excelent exemplu de
schimburi în ambele sensuri pe care se bazează orice comerț internațional sănătos. În prezent
comerțul a devenit mai complex, iar noi ne bucurăm de excelenta colaborare cu țara dumneavoastră
de mai mulți ani, în special în domeniul aviației. 
Sperăm nu numai să lărgim comerțul existent, ci să și găsim noi forme de cooperare comercială și
industrială, spre avantajul nostru reciproc. Însă contactele dintre țările noastre sunt, de fapt, mult
mai largi. O expoziție privind 100 de ani de artă românească este prezentată acum la Somerset
House, în timp ce noi am trimis o expoziție de acuarele de Turner la București. Și în domeniul
sportului sunt încântată că echipa română de rugby va face un turneu în țara noastră. Și aici avem de
învățat unii de la alții, căci multe mii de tineri din țara noastră caută acum să urmeze exemplul
performanțelor strălucitei dumneavoastră tinere gimnaste Nadia Comăneci, ale cărei remarcabile
demonstrații ne-au produs atâta plăcere. 
Pe toate aceste căi țările noastre ajung să se cunoască mai bine, iar la aceasta ajută și marele număr
de turiști britanici care ajung în România pentru a profita de clima de vară și minunatele peisaje ale
țării dumneavoastră. Dacă oamenii de rând pot să se întâlnească și să se împrietenească, aceasta
oferă un fundament trainic pentru înțelegere și colaborare internațională. Sperăm că tot mai mulți
români vor veni în Marea Britanie. Ei vor fi foarte bineveniți. 
Domnule președinte, am vorbit despre o gamă largă de legături dintre România și Marea Britanie.
Sper că acestea vor fi întărite datorită vizitei dumneavoastră și că prietenia dintre popoarele noastre
va crește. Sunt încredințată, de asemenea, că vă va face amândurora plăcere șederea dumneavoastră
în mijlocul nostru și că veți păstra amintiri plăcute. 
Ridic paharul în sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, a doamnei Ceaușescu și pentru
prosperitatea și fericirea poporului român! 
Toastul tovarășului Nicolae Ceaușescu la banchetul de stat oferit de regina Elisabeta a II-a și ducele
de Edinburgh la palatul Buckingham -13 iunie 1978- 
Maiestate, 
Alteță, 
Doamnelor și domnilor, 
Doresc să exprim cele mai vii mulțumiri, în numele meu și al soției, pentru ospitalitatea cu care
suntem înconjurați, pentru ambianța cordială în care se desfășoară vizita de stat pe care o
întreprindem în Anglia. Îmi este deosebit de plăcut să folosesc acest prilej pentru a adresa Maiestății
voastre și Ducelui de Edinburgh salutul nostru călduros și cele mai bune urări, iar poporului englez
un mesaj de prietenie și dorința sinceră de colaborare din partea poporului român. 
Legăturile dintre România și Marea Britanie au rădăcini străvechi și bogate tradiții ce datează încă
de pe vremea imperiului roman. De-a lungul timpului, contactele și schimburile dintre popoarele
noastre au continuat să se dezvolte. Aș aminti astfel, prezența unor cavaleri englezi în tabăra
domnitorului român Mircea cel Bătrân – în timpul luptelor desfășurate la sfârșitul secolului al XIV-
lea împotriva dominației otomane, pentru libertate și neatârnare – precum și schimbul de mărfuri –
desfășurat între popoarele noastre încă din secolul al XVI-lea. Mai târziu, o dată cu înfăptuirea
unirii Principatelor Române și crearea statului național unitar român, între țările noastre s-au stabilit
și s-au dezvoltat relații de colaborare tot mai strânse. 
Astăzi între România și Marea Britanie există largi raporturi economice, tehnico-științifice, cultural-
artistice, se amplifică tot mai mult conlucrarea în domeniul vieții internaționale. Contactele politice
la diferite niveluri, schimburile de vizite din ce în mai frecvente în ultimul timp, au contribuit și
contribuie la mai buna cunoaștere și apropiere între cele două țări și popoare. Actuala noastră vizită
constituie o elocventă expresie a bunelor relații româno-engleze, cât și a dorinței comune de a le
imprima un curs continuu ascendent. 
Suntem convinși că dezvoltarea multilaterală a colaborării dintre România și Marea Britanie, pe
baza deplinei egalități în drepturi, a respectului independenței și suveranității naționale,
neamestecului în treburile interne și avantajului reciproc – principii consemnate în Declarația
comună româno-britanică din 1975 – corespunde pe deplin intereselor popoarelor noastre,
înscriindu-se, totodată, ca o contribuție concretă la cauza securității și cooperării pe continentul
european și în întreaga lume. Întemeindu-se și în viitor pe aceste principii, relațiile româno-britanice
vor oferi, fără îndoială, în contextul lumii de azi, un viu exemplu de raporturi între două state cu
orânduiri sociale diferite dornice să trăiască în înțelegere și prietenie. 
Angajată în marea operă de edificare a societății socialiste, România acționează pentru dezvoltarea
în ritm înalt a industriei, modernizarea agriculturii, înflorirea învățământului, științei și culturii,
ridicând continuu nivelul de trai al maselor populare, întărind independența și suveranitatea patriei. 
Vizita noastră în Marea Britanie are loc într-o epocă de profunde schimbări naționale și sociale în
întreaga lume, de afirmare tot mai puternică a voinței popoarelor de a trăi libere și suverane, de a
colabora într-un climat de pace și bună înțelegere. Omenirea înfățișează astăzi un tablou extrem de
divers și complex. Există țări cu orânduiri sociale diferite, state cu o economie foarte avansată și țări
rămase în urmă, mai sunt popoare care luptă pentru a se constitui în națiuni libere, de sine
stătătoare. Totodată, trăim era celei mai impetuoase afirmări a revoluției tehnico-științifice
mondiale, a cunoașterii, a manifestării minunatei puteri creatoare a geniului uman. Este firesc ca în
acest cadru internațional, popoarele, întreaga omenire, să caute cu ardoare căi de apropiere și
înțelegere, de conlucrare pașnică. 
Pentru noi, europenii, are un caracter prioritar înfăptuirea securității pe acest continent unde sunt
concentrate cele mai mari forțe militare cunoscute în istorie și de unde au izbucnit, în decursul unei
jumătăți de secol, două războaie mondiale pustiitoare. 
Toate popoarele sunt, de asemenea, preocupate să se lichideze orice ciocniri militare, conflicte și
stări de încordare, să se pună capăt cursei înarmărilor, să se treacă la dezarmarea generală, și în
primul rând la dezarmarea nucleară. O cerință esențială a evoluției mondiale este lichidarea stării de
subdezvoltare în care trăiește cea mai mare parte a globului, făurirea unei noi ordini economice și
politice internaționale, întemeiată pe relații de deplină echitate între națiuni. 
În vederea soluționării juste și durabile a acestor probleme este necesară participarea activă la viața
internațională a tuturor statelor, precum și intensificarea colaborării dintre ele în toate domeniile,
lărgirea schimbului de valori materiale și spirituale, aprofundarea cunoașterii reciproce pe planul
marilor creații sociale, culturale, artistice – pornind de la adevărul că fiecare popor, indiferent de
mărime, aduce o contribuție originală la tezaurul civilizației universale. 
Conlucrând în acest spirit, România și Marea Britanie vor aduce o contribuție constructivă la
evoluția vieții internaționale, la cauza independenței popoarelor, a păcii și securității mondiale. 
Cu dorința ca vizita pe care o facem în țara dumneavoastră să marcheze un moment nou în
dezvoltarea relațiilor româno-britanice, atât pe plan bilateral, cât și pe arena mondială, în interesul
celor două popoare, al cauzei înțelegerii și păcii generale, vă invit să toastăm: 
-în sănătatea Maiestății Sale Regina Elisabeta a II-a și a Alteței Sale, ducele de Edinburgh! 
-pentru prosperitatea și fericirea poporului britanic! 
-pentru prietenia și colaborarea româno-britanică! 
-în sănătatea dumneavoastră, a tuturor! 
Toastul rostit la banchetul oficial oferit de preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae
Ceauşescu, şi tovarăşa Elena Ceauşescu, în onoarea reginei Elisabeta a II-a şi a ducelui de
Edinburgh -15 iunie 1978- 
Maiestate, 
Altețe, 
Doamnelor și domnilor, 
Doresc încă o dată să exprim mulțumirile noastre pentru primirea acordată, pentru ospitalitatea și
rezultatele bune pe care le avem în vizita făcută în frumoasa dumneavoastră țară. 
Sigur, nu am de gând să sintetizez aceste rezultate, deși, de obicei, sunt tentat să fac întotdeauna
acest lucru. Doresc, totuși, să declar că plecăm cu impresii deosebit de bune despre vizita, despre
convorbirile cu dumneavoastră, cu primul ministru, despre acordurile pe care le-am încheiat și
declarația pe care am semnat-o astăzi. 
Sintetizând, cred că am ajuns la concluzia că trebuie să facem totul pentru a trăi în pace, pentru ca
fiecare națiune să fie liberă și independentă, să poată să-și organizeze viața așa cum o dorește, fără
niciun amestec din afară. Bazându-mă tocmai pe aceste înțelegeri și pe această concluzie, consider
că se deschid perspective deosebit de bune pentru colaborarea româno-britanică viitoare, atât pe
plan bilateral, cât și în soluționarea problemelor internaționale. 
Iată de ce vom părăsi mâine Anglia cu impresii deosebit de plăcute și cu convingerea că vizita a
deschis perspective noi unor relații mai bune între popoarele noastre și servesc cauzei păcii și
colaborării internaționale. 
Aș dori să ridic acest pahar pentru o bună colaborare și prietenie trainică între popoarele noastre! 
 
 
 
 
 
Bibliografie: 
„România sub regimul comunist”, Dennis Deletant, 2006, București, Fundația Academia Civică. 
„Miturile comunismului românesc”, Lucian Boia, Editura Universității din București, 1995, 1997;
Nemira 1998. 
„Istoria comunismului în România”, Victor Frunză, ed. EVF, și harta Iulianei Barnea de la Inst. de
Arheologie București. 
Adam Burakowski, Dictatura lui Ceauşescu. 
Ion Troncotă, România comunistă. 
Editura Politică. Economia naţională a României. 
Roger Kirk, Mircea Raceanu, Romania versus the United States: Diplomacy of the Absurd. 
Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane: De la începutul cunoașterii
reciproce până la prăbușirea regimului comunist în România.