Alexandru cel Mare n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică – d. 10 iunie 323 î.Hr.

,
Babilon, Macedonia Antică, cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-
lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323
î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale
spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la
vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată.
Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga
lume.

Copilăria
Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356 î.Hr.,
chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care
avea multe femei și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul copilăriei, o
educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul unui grup de lei.
Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri
militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându-și o
constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir.
După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte
puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a
luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui
Alexandru, el a început să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu
șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă
pe ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte. Când
Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei, a decis că
Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană, și i-a căutat un
tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația
tânărului Alexandru, dându-i acestuia vaste cunoștințe din domeniul filozofiei, astronomiei,
matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii. Se povestește că micul prinț a reușit să
îmblânzească un armăsar cu coama neagră, de proveniență grecească, vândut regelui de
către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici cei mai puternici generali din armata lui
Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip).
Și numai pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său
să tragă de frâiele calului și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre
soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a
numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru o sumă
echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de sălbatic încât nimeni
nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie de creștere thesaliană,
Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai mare în comparație cu ceilalți
contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape feminină,
și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și era dur cu toți cei
din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările lui rămase până astăzi
confirmă acest lucru.

[1]
Epopeea alexandrină
Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient, imaginea
de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele
care îl despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea, Alexandru și-a construit
o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș după mamă al lui Heracle. În
anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru
cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle. Mama lui, Olimpia, a
corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi scria că tatăl său nu a fost Filip,
ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat
de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce
pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o
parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică
un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.

Aspectul fizic
În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor antice,
sculpturi și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea părul lung, blond,
ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie scurtă, fără barbă și o privire
intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil, părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe
frunte, pielea lui era netedă și ușor colorată”. Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se
pare că există un consens printre istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine
proporționat. Alexandru avea o constituție robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că
era asemeni macedonenilor și grecilor).
Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii mari, un nas neobișnuit de mare și
alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era șaten deschis, iar pielea era de culoare
măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor
militare care l-au epuizat, în cele din urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce
privește culoarea ochilor lui Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant
puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta
rezultând că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de roșii,
ochi de culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de medie, care îl
face să pară întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și din gura sa emana un
parfum îmbătător.

Personalitate
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără
îndoială, a contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat și nu a
răspuns la toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri. El a avut și o
latură mai calmă, perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință de cunoaștere, o
dragoste pentru filozofie, și a fost un cititor pasionat. Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită

[2]
tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită
inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în
„plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool.
Alexandru a fost erudit și pasionat atât de arte și științe.
Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire
de tatăl său. El a avut o mare carismă și o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut
un mare lider. Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească
și să mențină Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest
lucru. În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a început
să prezinte semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare, împreună cu
propriul său sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi, pot fi combinate cu
iluziile sale de grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul său, precum și dorința sa de a
cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze.
Mama sa, Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de oracolul lui
Amun de la Siwa. El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon. Alexandru a adoptat
elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au respins. Cu toate acestea,
Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles dificultățile de a guverna asupra
diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său megaloman ar fi fost pur și simplu o încercare
practică de a consolida statul său și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori, seara,
organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu partide de
homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre supușii lui, a băut trei litri
de vin de stafide, foarte tare, și trei zile mai târziu a murit. Alexandru a vrut să depășească
recordul și a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o febră foarte puternică și la puțin timp a
intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre
generalii săi.

Ascensiunea la tronul Macedoniei

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea i-a cerut fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l
însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l învăța arta
și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise în Macedonia; deținând funcția
de regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea poporului în aceste momente de
cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de
funcționare a statului și se pregătește pentru a conduce o națiune. Tânărul regent primește
mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau să rezolve în mod pacifist
problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma,
pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediție de

[3]
pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea
principalului oraș al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea
unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între
orașele Strake Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe
tânărul regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea
din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana macedoneană cade
într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip al II-lea piere răpus de o
lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea
la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al II-lea
a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean
asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei macedonene, având un
rol hotărâtor în victoria finală.

În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului Attalus și
care și-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari între Filip, Olimpia și
Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o „soție necredincioasă și
barbară”, crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul lui Zeus. Aceasta a plecat
împreună cu fiul ei, Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al Epirului, care și el, la rândul lui, se
certase cu tatăl său. Filip, care îl renegase pe Alexandru ca fiu și moștenitor, l-a numit în
schimb moștenitor pe fiul lui Eurydice, căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei,
Caranus. Potrivit unei legende, în timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui
Eurydice care i-a insultat „descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a
intervenit, însă s-a prăbușit, fiind beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a
spus: „acest om are pretenția să cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la un scaun
la altul”. De atunci, relația dintre Filip și Alexandru s-a răcit.

În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis o
armată în Asia Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i mâna fiicei
lui Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu a mai putut conta pe
sprijinul fratelui ei. Dar în același an, când Alexandru se întoarse din exil, Filip al II-lea a fost
asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias, căpitanul gărzii sale. Înainte să fie
asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă la intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost
proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană și principalii nobili macedoneni.
În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani. Se zvonește că asasinarea lui Filip a fost
planificată de soția sa, Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat rege.
Olimpia a ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei nelegitim, născut după căsătoria
lui Filip, în scopul de a asigura poziția lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După uciderea
celor doi copii ai săi, Caranus și Europa, Eurydice a fost forțată de Olympia să se sinucidă, iar
Attalus a fost executat.

Reprimarea revoltelor din Grecia

[4]
 Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la Corint"
era amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orașele grecești, ca Teba și Atena, au
pornit revoltele. Alexandru și-a ucis mai întâi oponenții cu ajutorul forțelor armate și fiind
susținut de nobili. După ce a înăbușit revolta din Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai
nordică regiune a regatului macedonean. A reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești
făceau ca Liga de la Corint să se afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de
mai multe resurse, a recucerit Tracia și s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orașul, nu
a arătat nicio milă în pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost
vânduți ca sclavi. Soldații macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile orașului. De aici
s-a născut legenda Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un soldat macedonean într-o
fântână pe care l-a păcălit, acesta fiind convins că în fântână se aflau obiecte de valoare.
Pentru curajul ei, Alexandru a iertat-o.

Curând, Atena și orașele grecești au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate, Alianța
"Liga de la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de Comandant suprem al
trupelor coaliției grecești.

Asia Mică
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat
împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea unei
armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat din Amfipolis,
Tracia, și a debarcat la Troia unde a vizitat mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri, dar a luat și
scutul lui Ahile pentru a-i purta noroc în lupte. Toată viața va purta cu el o copie după Iliada. La
Hellespont, în Dardanele, se jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va mai
întoarce niciodată acasă.
Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a alăturat
Persiei și care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară numeric, încearcă să
oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Deși au fost obligați
să traverseze râul și să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși,
după o luptă crâncenă dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva
ori în pericol de moarte, mai ales atunci când un general persan și-a înfipt sabia in coiful lui, iar
Alexandru l-a străpuns cu sulița pe atacator.
Perșii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul. Astfel,
cavaleria persană a atacat. După lupte grele, distanța dintre cele două armate inamice s-a
micșorat, macedonenii reușind să urce malul. Când au văzut cavaleria macedoneană punând
piciorul pe mal, armata persană s-a retras îngrozită. Mercenarii greci din armata persană,

[5]
ultimii rămași, au fost masacrați. În această luptă au murit doar 100 de soldați macedoneni și
peste 1000 de mercenari greci din armata persană. Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu
victoria macedonenilor.

După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu

scopul de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el
eliberează câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind
democrația. Unele orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus rezistență,
și pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în sudul
Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici Alexandru s-a
îndreptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei - orașul Gordion, unde legenda
spune că inainte de a pleca în marea expediție împotriva persanilor, care se va transforma
într-o cucerire a lumii și îl va face celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a
refuzat și nu a vrut să urce pe trepiedul din grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr.
Înspăimântată, preoteasa a strigat: “O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul – răspunse
tânărul – mi-ajunge această profeție!”.

Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio,
ajuns pe tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării. Când bătrânul
rege a murit neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul om care va fi întâlnit
venind spre templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns rege, carul lui a fost
donat templului, iar nodul cu care era legat de car jugul, a fost păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l
putea desface, deoarece era ca o minge cu capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va
desface, va stăpâni Asia”. Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel
domnia continentului. Apoi Alexandru s-a îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a
traversat cu ușurință.

Bătălia de la Issos
Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că din
cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus. Situația este
cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perșii. Cu toate
acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al bătăliei, dar și de abilitatea sa
de a-și ordona și conduce trupele în luptă, reușește să pună pe fugă imensa armată de
600.000 de oameni pe care perșii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și
în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo
de Eufrat. Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat
prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată
experimentată și compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din mai multe

[6]
țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-
un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru
a așteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-lea, așteptând cavaleria. Oastea lui
Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre printre ei și, prizând-o ca într-un
clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați).
Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând grosul
armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

Cucerirea Siriei și a Egiptului

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât
multe orașe i se predau. Singur orașul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra
lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei 30.000 de prizonieri luați
de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.
Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de două ori. În anul 332 î.Hr. Alexandru cel
Mare a cucerit orașul Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-și continue cultul și ritualul
religios. Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni,
fiindcă perșii nu erau iubiți în această parte a lumii.

Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul

deltei orașul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului,
destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur, cu calcar, limitele orașului și pozițiile
principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la orz. Păsările care vin să mănânce
grăunțele sunt considerate un semn bun - faptul că orașul va prospera. El reface sanctuarele
și încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili și militari macedoneni.
După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon de la oaza Siwa,
iar preoții acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele
devine, în ochii egiptenilor, un zeu. Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranean și o
bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe
lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.

Căderea Imperiului Persan

Împins de ambiția de a pătrunde în inima Imperiului Persan și de a se proclama rege în
locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul și Tigrul fără a întâmpina rezistență. Darius își
adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de orașul Gaugamela. Aceasta
avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obișnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte,
în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius
este nevoit să-și abandoneze carul și armele în luptă și să fugă. Lupta a avut loc la data de 2
octombrie 331 î.Hr.
Acum perșii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate
capitalele sunt cucerite, iar bogățiile luate, dar Alexandru îi cruță pe localnici și le respectă
obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon și Susa; va întâmpina
o rezistență sporită în jurul Persepolisului (probabil, din cauza beției), unde va incendia
palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes și va aduce un omagiu la mormântul lui
Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.

[7]
 Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe,
înconjurat de tot mai puțini credincioși. Alexandru îl urmărește cu un grup mic de soldați într-un
marș forțat și extenuant, până când Darius moare, ucis de unul dintre satrapii care îl însoțeau,
Bessus, care se proclamă rege. Soldații macedoneni l-au găsit pe Darius inconștient, iar când
a cerut apă și a băut, a murit din cauza rănilor provocate de ucigașii săi. Alexandru l-a jelit
atunci, căci nu dorea să-l ucidă, ca să nu atragă antipatia perșilor. I-a urmărit pe ucigași și, în
cele din urmă, l-a ucis pe Bessus.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul și moștenitorul lui Darius.

Aflat la Babilon, Alexandru îl cumpără pe Bagoas, eunucul, care îl servise și pe Darius al

III-lea, cât și pe Artaxerxes III (pe care l-a și otrăvit). Dupa spusele lui Plutarch, Bagoas, cel
mai iubit eunuc a lui Alexandru, a câștigat un concurs de dans organizat după traversarea cu
succes a deșertului Gedrossian. Trupele macedonene, în rândul cărora Bagoas era foarte
popular, i-au cerut lui Alexandru să-l sărute în fața mulțimii de invitați, ceea ce acesta a și
făcut. Totuși, Alexandru nu se va opri aici și va supune și Persia orientală, (Afganistanul,
Turkestanul și Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani
(330 î.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat torid și pe un teren dificil. Alexandru a avut de furcă și cu
bandiții si beduinii care îi atacau frecvent armata.
Odată, calul său preferat, Bucefal, i-a fost furat. Alexandru a jurat că îi va pedepsi crunt pe
bandiții perși. Bandiții, auzind vestea, i-au înapoiat calul regelui, iar acesta a fost atât de
bucuros că și-a recuperat calul, încât i-a cruțat pe hoți, ba chiar i-a iertat și i-a răsplătit.
Rezistența perșilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei și a Bactrianei, unde
Alexandru se căsătorește, după ritualurile persane, cu prințesa Roxana, fiica nobilului
Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători și învinși, Alexandru și-a
îndemnat adjuncții să facă la fel și i-a încurajat pe soldați să-și găsească soții persane.
Alexandru a strâns bunuri și o avere în valoare de 160.000 talanți persani ($ 280.000.000),
s-a ales după bătălia de la Issus cu soția lui Darius,cu cele două fiice ale sale și cu un harem
regal format din 360 concubine și 400 eunuci.Soldații macedoneni au fost bine răsplatiți pentru
serviciul militar, mulți îmbogățindu-se. Dar li s-a impus să se căsătorească cu femei persane,
atunci cand Alexandru a decis unirea dintre cele două popoare prin căsătoria dintre soldații
macedoneni și femei persane, decizie nu foarte bine primită de generalii lui Alexandru, ba
chiar fiind criticată și declarată ca fiind josnică și umilitoare, ca un grec sau macedonean să se
căsătorească cu o barbară din afara ținuturilor grecești. Mulți soldați duceau dorul de casă.
Totodată, Alexandru a decis să construiască librării, biblioteci, școli, răspândind educația și
cultura greacă de-a lungul Orientului. A început chiar să recruteze perși în armata
macedoneană. Aceasta în timp ce el adopta obiceiurile și chiar și vestimentația persană. Chiar
dacă prin aceste acte a atras simpatia perșilor, el a atras și dușmănia propriilor săi generali
macedoneni.

[8]
Bătălia de la Hydaspes
Marele tactician Alexandru, pentru a trece fluviul Hydaspes (actualmente Râul
Jhelum din Pakistan), după ce a parcurs timp de 2 luni spațiul dintre Ind și acest fluviu, nu
putea folosi navele demontabile, deoarece în timpul traversării indienii ar fi putut să lanseze
săgeți contra lor. Alexandru înconjoară cu toată armata malul fluviului Hydaspes timp de
câteva săptămâni pentru a-i da impresia lui Porus, regele de acolo, că alege un loc de
traversare.

Porus se satură de această mobilizare continuă a armatei, așa că pune străji. Alexandru
doar atât a așteptat. Cu 13-14.000 de oameni din cei 24-25.000 pe care-i avea, el a traversat
Hydaspes noaptea pe furtună. Ajungând pe mal își grupează soldații. Uitându-se mai bine,
descoperă cu surprindere că erau pe o insulă. Trec și acest șuvoi de apă și ajung pe o altă
insulă. Alexandru mai traversează odată apa și ajunge în sfârșit pe mal, dimineața. În acest
timp oamenii lui făcuseră gălăgie.

Porus află că Alexandru a trecut fluviul noaptea. El nu știe dacă a trecut cu cea mai mare
sau cu cea mai mică parte din armată apa. El, judecând după hărmălaia de pe celălalt mal,
crede că Alexandru are puțini oameni după el, așa că trimite o grupă de 2000 de care de luptă
și pedeștri cu fiul lui, numit tot Porus.
Pe glodul format noaptea, carele înaintează greu. Alexandru le surprinde distrugând
aproape tot efectivul, inclusiv pe micul Porus. Acesta, după bătăliile din Afganistanul de azi
învață calitățile cavaleriei ușoare și o apreciază mult. Porus, după ce vede că s-a înșelat,
pornește atacul contra lui Alexandru. El trimisese alte câteva mii de soldați să vină în ajutor.
Aceștia, odihniți, îl sprijină pe mărețul conducător.
Lupta începe. Elefanții lui Porus îi îngrozesc pe greci. Alexandru își pierde prietenul cel
mai de preț: calul său, Bucifal. Până la urmă macedonenii îi înfrâng pe indieni. Porus vrea să îi
spună ceva lui Alexandru. Acesta spune că îi va îndeplini un fel de dorință: „Aș vrea să fiu
tratat ca ceea ce sunt și să rămân așa” a spus Porus, adică să rămână rege. Alexandru îl
ascultă și nu îl ucide. Bucefal avea 30 de ani și la sfârșitul zilei a murit din cauza rănilor. Când
calul a murit, Alexandru a construit, după bătălia împotriva lui Poros, o cetate care, după
numele animalului, s-a numit Bucefala. Se spunea că numele calului provenea de la mărimea
capului său ori din faptul că pe spate avea un semn reprezentând un cap de bou. Bucefal este
amintit de Plutarh și de Strabon. Alexandru a fost rănit într-o altă bătălie împotriva regatului
Malhi, la asediul orașului Multan, din Pakistan.
În urma revoltelor și în condiții climatice nefaste pentru invazia Regatului Magadha,
Alexandru s-a hotărât în cele din urmă să se întoarcă și să continue expansiunea imperiului
său spre apus. La întoarcerea spre Babilon, Alexandru pierde trei sferturi din ostași din cauza
foametei și a căldurii deșertice. Odată ajunși în Carmania, scapă de greutați și călătoresc fără
probleme până la Hermezia, și mai departe către Persia

[9]
Relații conjugale

Stateira
Stateira a II-a, cunoscută și sub numele de Barsine, era fiica regelui Darius al III-lea și a
Stateirei I. După înfrângerea tatălui ei în bătălia de la Issos, Stateira și surorile ei au fost
capturate de Alexandru cel Mare. Ea, împreună cu mama lui Darius și cu mama ei (Stateira I),
s-au închinat lui Hephaestion cerând îndurare, crezând ca el era Alexandru. Alexandru,
amuzat, le-a întrebat cum doresc sa fie tratate. Ea a răspuns: „Așa cum sunt, asemenea unei
prințese”. Stateira și mama lui Darius au fost tratate bine, iar ea a devenit a doua soție a lui
Alexandru. La aceeași „nuntă de la Susa”, din anul 324 î.Hr., Alexandru s-a căsătorit și cu
Parysatis, fiica fostului rege persan Artaxerxes al III-lea.

Hephaestion
Încă din tinerețe, Hephaestion l-a întâlnit pe prințul Alexandru. Deși nu există nicio
conexiune explicită între Hephaestion și Aristotel din Stagira (decât după Diogenes Laertius),
se presupune că acesta i-a oferit o educație aleasă, asemeni lui Alexandru, în școala din
Mieza (Naoussa zilelor noastre). Se consideră că între cei doi tineri nu a existat decât o
insignifiantă diferență de vârstă, de cel puțin un an, Hephaestion fiind cel mai mare. La Troia,
Alexandru venerează luptătorii de legendă; se spune că ar fi vizitat mormântul strămoșului sau
(ipotetic) Achilles, iar Hephaestion i-ar fi adus omagii lui Patroclus, camaradul lui Achilles.
Încă o dată, se dovedește că Hephaestion i-a fost partener lui Alexandru, deoarece, în
acel secol IV î.Hr., exista credința că cei doi eroi legendari amintiți mai sus au fost iubiți (mai
mult, Homer spune că aceștia obișnuiau să-și petreacă nopțile separat, întărind astfel garanția
celor spuse).
După victoria macedonenilor, regina Stateira a fost capturată. Mergând la Alexandru, s-a
înclinat în fața lui Hephaestion, convinsă că acesta era regele. Alexandru liniștește apele
spunând: „Nu te îngrijora, mamă. Oriunde, el este asemeni mie”.
Hephaestion era garda de corp personală a lui Alexandru în bătălia de la Gaugamela, ca
unul dintre somatophylakes (de fapt, cei șapte nu erau altceva decât aghiotanți). În timpul
sângeroasei lupte, se va răni la un braț. Alexandru devine sceptic în privința abilităților de
comandant ale lui Hephaestion, dar asta nu conduce la sfârșitul prieteniei. Este menționat ca
oficialul responsabil cu asigurarea proviziilor pe vreme de iarnă, o sarcină importantă.
Hephaestion a fost „cavaler de onoare” al lui Alexandru când acesta s-a căsătorit cu prințesa
Roxane. Totuși, rar a servit drept comandant pe câmpul de luptă. Însuși Alexandru se însoară
cu prințese achaemenide, din doua linii dinastice diferite: Barsine, o fiica a lui Darius al III-lea,

[10]
și Parysatis, fiica lui Artaxerxes III Ochus. Alexandru ar mai fi avut o amantă pe nume
Campaspe. Hephaestion se va căsători cu o alta copilă a lui Darius III, Drypetis.
Ca apropiat al lui Alexandru, Hephaestion răspundea de multe lucruri, și deciziile sale
privind corespondența regală trebuie să fi fost cauza unui conflict cu Eumenes, secretarul lui
Alexandru. Oricum, sursele sunt tăcute; singurul fapt sigur este că Alexandru le-a ordonat să
se reconcilieze.
Vara târziu, Alexandru pornește spre nord, cu destinația Ecbatana, una din capitalele
imperiului său. A fost primit de Atropates, satrap de Media. După obicei, se ținea o petrecere
cu băutură acompaniată de un festival dramatic, dar de data aceasta a luat o turnură
nefericită: Hephaestion cade la pat și moare în octombrie 324. Mâniat, Alexandru îl execută pe
medic. Drypetis, dar mai ales Alexandru, fu șocat. Îi ordonă lui Perdiccas să-i organizeze
marșul funebru, către marile funeralii de la Babilon.

Roxana
Roxana s-a născut în anul 343 î.Hr. în nordul teritoriului actual al Afghanistanului,
Uzbekistanului și Tajikistanului, ea căsătorindu-se cu ilustrul împărat Alexandru la vârsta de
doar 16 ani. Era fiica unui bactrian numit Oxyartes de Balkh (Bactria - provincia Balkh, din
Afganistan)
Se spune că Alexandru cel Mare chiar a iubit-o pe Roxana; ea l-a însoțit pe împărat în
campania din India din anul 326 î.Hr. și i-a dăruit acestuia un fiu post-mortem, denumit
Alexandru al IV-lea Aegus, după moartea împăratului în Babilon în anul 323 î.Hr. Odată cu
moartea lui Alexandru, Roxana a devenit victima intrigilor politice, fiind asasinată, împreună cu
fiul ei, în anul 310 î.Hr.

Moartea
Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și conducătorul unui imperiu enorm, care se
întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie 323 î.Hr., la vârsta
de 32 de ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost otrăvit (conform altora).
Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. Se spune că
a murit la puțin timp de la pierderea prietenului său drag din copilărie, Hefaiston (care a murit
de febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India).
La sfârșitul lunii mai, Alexandru cel Mare ținea un mare ospăț și orgie la Medius, unul
dintre efebiții săi favoriți, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa de 12 litri a lui Hercule, a
strigat de durere și s-a prăbușit și a fost cuprins de febră. Cu câteva zile înainte, navigând pe
Eufrat, își pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaș a sărit după ea în apă și, ca să
înoate mai ușor înapoi, și-a pus diadema pe cap. Gestul a fost interpretat ca un semn rău, care
prevestea că imperiul avea să-și schimbe stăpânul. Starea regelui s-a înrăutățit rapid. Pe 10
iunie își pierdu cunoștința. Timp de 10 zile s-a aflat în agonie la pat, înconjurat de generalii săi
care doreau să afle care dintre ei va fi numit moștenitorul marelui Imperiu ce se întindea din
Grecia spre India. Alexandru cel Mare suferea de febră cu temperatură ridicată, avea stări de
vomă, regurgita sânge, suferea de friguri, ochii erau înroșiți, avea dureri abdominale acute,
dureri de spate, momente de delir și, în final, paralizie. Când mama lui Darius a văzut starea
gravă în care se afla regele s-a întors către un perete și a murit prin înfometare. Doctorii

[11]
făceau tot ce puteau ca să-l salveze. Însă a fost în zadar. În seara zilei de 13 iunie, inima a
încetat să-i mai bată.

Ca întotdeauna în cazul morții subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi fost
plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, și înfăptuită de fiul acestuia, Iolaus, care era
paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa înghețată luată din izvorul râului Styx, din
Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr, căci orice alt vas din lut, fier
sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii și acidității apei. Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată
de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit bătrânei regine, veșnic pusă pe represalii, un motiv
de răzbunare.
Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaștinile care
înconjurau orașul, țânțarii: existau toate condițiile îmbolnăvirii de malarie. Alexandru delira deja
când unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi lăsa imperiul? „Celui mai
bun/puternic/vrednic/demn“, ar fi răspuns el. După alții, răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“
sau: „Celui mai vrednic“, și, scoțându-și inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui
cine a născocit acest scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că,
începând cu 10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost
atribuite. Este însă o tactică bine știută că, în scopuri politice și pentru a influența opinia
publică, să li se atribuie postum suveranilor aflați pe patul morții tot felul de cuvinte. Sunt
controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificație: "lui Caterus" (Krater'oi)
sau celui mai puternic (Krat'eroi).

Posibilele cauze ale unei morți naturale

 febra tifoidă luată de la Hefaiston, pe care l-a plâns timp de 4 zile după ce a murit,
suficient timp pentru a fi contaminat
 malarie sau virusul West Nile: Alexandru cel Mare ar fi avut simptomele virusului West
Nile, transmis de țânțarii din mediul tropical umed al Indiei sau ar fi fost contaminat de
gripă aviară, contactată de la corbii din Babilon.
 meningită
 boală venerică: se speculează că boala venerică i-ar fi fost transmisă în
urma orgiilor cu bărbați perși/macedoneni și femei persane, el fiind
bisexual. Însă simptomele care le-a avut pe patul de moarte nu par să
aparțină unei boli venerice
 excesul de alcool, epuizarea și oboseala din bătălii și campanii, nopțile nedormite care
i-ar fi distrus ficatul. Potrivit scrierilor, după ce a băut vinul din cupa de 12 litri a lui
Hercule, a strigat din cauza durerii de ficat.
 trecerea bruscă de la un mediu la altul, de la mediul și climatul mediteranean la cel arid
și apoi la cel tropical (Grecia-Turcia-Egipt-Irak-Iran-India), care l-ar fi epuizat
 pancreatită acută
 legendă spune că a făcut intoxicație atunci când a intrat în contact cu râul
Styx din Grecia
 intoxicație alimentară sau exces de alcool
 intoxicație de la apa băută în India
 moarte psihologică: Alexandru ar fi fost devastat psihic de moartea lui Hefaiston și
aceasta ar fi dus la scăderea imunității organismului.

[12]
 Posibilul complot
Suspecți:

 Casandru: după moartea lui Alexandru, el i-a ucis familia: pe Roxana, soția sa și pe
fiul acesteia, și apoi pe mama lui Alexandru, Olimpia
 Complotul Casandru-Antigoniu-Ptolemeu-Lisimach-Seleucos, generalii diadohi care
au preluat puterea și au împărțit marele imperiu
 Roxana, soția lui Alexandru, care l-ar fi otrăvit pe acesta, cât și pe Hefaiston și pe
Stateira, cea de-a doua soție a lui Alexandru, într-o criză de gelozie. Alexandru își
iubea partenerul de viață, pe Hefaiston
 Eunucul său favorit, Bagoas, care era cel mai apropiat de rege, care l-ar fi otrăvit

Înmormântarea
Strabon, Plutarh și Pausanias, precum și alți autori antici, menționează că trupul său
neînsuflețit ar fi fost înhumat la Alexandria, într-un mausoleu numit Soma, termen ce însemna,
în greaca veche, „mormânt”. Un sarcofag de aur și o construcție grandioasă, menită să-l
adăpostească pe eroul zeificat care unise lumea, au fost construite cu acest prilej.
Potrivit lui Diodorus Siculus, trupul a fost îmbălsămat și cufundat în miere, pentru a scăpa
neatins de căldurile toropitoare ale deșertului și, după o călătorie de doi ani, convoiul funerar a
sosit în sfârșit în Egipt. În fruntea convoiului se afla fratele nevolnic la minte al lui Alexandru,
Filip Arhideus, pe care generalii macedoneni îl aleseseră succesor la tron. Care era destinația
finală a convoiului este greu de spus. Unii susțin că ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui
Ammon confirmase, cu câțiva ani în urmă, originea divină a lui Alexandru. Dar cel mai probabil
este vorba de Alexandria egipteană, unde Ptolemeu Lagos susține ca ar fi fost înhumat, poate
și pentru a împlini astfel profeția prezicătorului favorit al lui Alexandru, Aristander, ce spusese
cândva „țara unde trupul lui va fi înmormântat va deveni cea mai prosperă din lume”.
Trupul neînsuflețit al regelui a fost așezat într-un sarcofag de aur, iar mai apoi într-o casetă
mare, tot din aur. În drum spre monumentul funerar, Ptolemeu a deturnat convoiul funerar,
ducând sarcofagul cu trupul regelui la Memphis, în Egipt. Succesorul acestuia, Ptolemeu al II-
lea Filadelful, a mutat sarcofagul în Alexandria, unde va și rămâne vreme îndelungată.
Ptolemeu al IX-lea Latiros, unul dintre succesorii lui Ptolemeu I, topește sarcofagul de aur
pentru fabricarea de monede, așezând trupul regelui într-o casetă de sticlă. În cele din urmă,
în anul 200, împăratul Septimius Sever a închis mormântul regelui pentru public.

Cert este că, atunci când procesiunea funerară a ajuns în Siria, o armată trimisă de
generalul Perdicas a interceptat-o, căutând să fure trupul lui Alexandru, spre a-l duce la Aigai,
în Macedonia. A avut loc o luptă, în urma căreia oastea lui Perdicas a fost înfrântă și convoiul
și-a continuat drumul spre apus, ajungând în cele din urma la ținta finală a călătoriei,
Alexandria.

[13]
 Sfântul Sisoe, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, s-a oprit lângă mormântul lui
Alexandru cel Mare. Privind spre osemintele celui care fusese până nu demult unul dintre cei
mai mari cuceritori și împărați ai lumii, sfântul a început să cugete la zădărnicia vieții omenești,
vărsând lacrimi pentru neajunsurile vieții. În zilele noastre, mormântul și trupul cuceritorului par
a fi pierdute pe veci. Imediat după oficializarea creștinismului, în secolul al IV-lea, nu a mai
apărut nicio menționare a mormântului.

Ultimii ani
Totuși, crizele sale de mânie s-au agravat. A pus să fie ucis fostul său general Parmenion
când a aflat că fiul său, Filotas a complotat împotriva sa. L-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe
unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, Clitos care i-a negat paternitatea divina. Ce-i drept,
Alexandru l-a jelit zilele următoare. Iar megalomania lui recepționa: dincolo de Indus, armata s-
a revoltat și l-a forțat să facă cale întoarsă. Retragerea a fost acceptată de rege, însă pe
drumul de întoarcere, mulți soldați macedoneni au murit de căldura toridă a deșertului
Gedrossian. Mulți cred că a fost o pedeapsă din partea lui Alexandru. Nici acum nu se știe
numărul exact al soldaților care au murit pe drumul de întoarcere.
Între timp, la Babilon, prietenul său de-o viață, Hefaiston a fost răpus de febra tifoidă, iar
Alexandru, care era foarte mâniat, a poruncit crucificarea medicului său. Nu mai exista nici un
consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii
îndelungate i-au periclitat sănătatea. Planificase o campanie de cucerire în Arabia la
primăvară, ulterior se gândea și la o posibilă invazie asupra Cartaginei și Siciliei. La moartea
lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală și administrativă
lăsată asupra țărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naștere unei strălucite
civilizații elenistice care a supraviețuit chiar și cuceririi romane.

Împărțirea imperiului
Celui mai puternic (Krat'eroi). În acești termeni sibilinici și-a desemnat Alexandru cel Mare
succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se
referea la el. Imediat, imperiul a fost împărțit în regiuni conduse de diadohi său urmași care,
după ce s-au luptat între ei peste 40 de ani (323 î.Hr.-281 î.Hr.), și-au împărțit, în cele din
urmă, imperiul său:

[14]
  Teritoriile din vest (Mesopotamia și Persia) au fost obținute de către Seleucizi,
aceștia formând Imperiul Seleucid;
 Macedonia a fost obținută de către Antigonizi;
 Egiptul a fost obținut de către Ptolemei, astfel formându-se Egiptul Ptolemeic;
 Asia Mica a fost obținută de către Attalizi.
 Posesiunile indiene au fost pierdute.

Astfel, profeția biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-
litteram.

În traducere numele Alexandru înseamnă „apărătorul omului”. Marele vis a lui Alexandru
cel Mare era să unească Grecia și să distrugă Imperiul Persan, care era cel mai mare pericol
pentru orașele-stat din Grecia.

Bibliografie

Louis Couperus, Iskander ( de roman van Alexander den Groote),Editura Edinter,

București,1992.

Bibliografie electronică:

http://www.ecursuri.ro/revista/nr1/lectia-de-istorie/alexandru-cel-mare.html,la data de
05.05.2020.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alexandru-cel-mare-lord-al-razboiului-si-cuceritor-al-
orientului, la data de 05.05.2020.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_cel_Mare, la data de 05.05.2020.

[15]
[16]