ABDICAREA

REGELUI MIHAI
Cuprins
• Situația politică a țării în momentul loviturii de stat
• Evenimentele de la 30 decembrie 1947
• Alungarea Regelui: un act de șantaj terrorist
• Plecarea în exil a Familiei Regale cu Trenul Regal
• Consecințele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947
• Revenirea în țară a Familiei Regale
• Poziția Regelui față de actul abdicării și față de un
posibil referendum. Succesiunea la Tronul României
 Situația politică a țării în momentul
loviturii de stat

● La 23 august 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă,

schimbând taberele în cel de-al doilea război mondial și realăturându-se
aliaților ei vestici tradiționali: Marea Britanie, Franța, Statele Unite Ale
Americii. Regimul mareșalului Ion Antonescu, loial politicii lui Hitler, a fost
înlăturat brusc, s-a instalat un nou guvern, condus de generalul Constantin
Sănătescu, iar politica externă a fost reorientată. Schimbarea s-a făcut la
inițiativa Regelui Mihai și a unui grup restrâns de colaboratori apropiați. După
înfăptuire, ea s-a bucurat de o susținere masivă din partea partidelor politice
(Partidul Național Liberal,Partidul Național Țărănesc, Partidul Social
Democrat și micul Partid Comunist Român), a Armatei și a marii majorități a
populației, fiindcă corespundea intereselor majore ale națiunii: ieșirea cât mai
rapidă dintr-un război deja pierdut, limitarea pierderilor umane și materiale,
obținerea unor condiții de pace mai favorabile, netransformarea teritoriului
țării în teatru de război.
 Totuși, actul de la 23 august 1944 a avut drept consecință invadarea țării de către Armata Roșie (care nu
ar fi putut fi, oricum, evitată). Cel puțin teoretic, sovieticii pătrundeau în România ca aliați și, după 23 August,
nu au mai avut loc ostilități între Armata Română și cea sovietică.

La 2 aprilie 1944 (deci, chiar înainte de schimbarea taberelor), ministrul de externe sovietic, Viaceslav
Molotov a declarat că, dacă România va accepta condițiile de armistițiu dictate de Aliați, armata sovietică nu
va căuta să modifice regimul politic și social existent atunci când va intra în țară - promisiune care, mai târziu,
a fost încălcată flagrant.

După 23 August, Regele și guvernul Sănătescu au repus în funcțiune, cu toate greutățile, Constituția
liberală din 1923 și regimul democratic parlamentar (au permis funcționarea normală a partidelor politice, care
fuseseră oficial dizolvate sub regimul Antonescu). Respectarea condițiilor de armistițiu era supravegheată de
Comisia Aliată de Control (cea sovietică, cu sediul la București), din care făceau parte câte un reprezentant
american, britanic și sovietic. Cu toate acestea, din cauza ocupării militare a țării de către sovietici și a
acordului de procentaj (despre care România nu avea cunoștință la acea dată), voința delegatului rus în
Comisie a predominat, iar viața politică a degenerat rapid spre abuzuri și dictatură, după modelul stalinist.

La 6 martie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a impus Regelui, prin amenințare cu forța
militară, înlocuirea guvernului condus de generalul anticomunist Nicolae Rădescu cu un guvern-marionetă,
dominat de comuniști și pro-sovietic, condus de „boierul roșu” Petru Groza.
 La 19 noiembrie 1946, alegerile ținute în România au
fost masiv falsificate de către guvernul Groza: în locul 
Partidului Național Țărănesc, care câștigase de fapt
(având ca simbol electoral „ochiul”), a fost declarat
câștigător Blocul Național Democrat, care se compunea
din Partidul Comunist și alte câteva partide-satelit și avea
ca simbol electoral „soarele”.
În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău: liderii
țărăniști sunt arestați. În noiembrie Partidul Național
Țărănesc este dizolvat, iar Partidul Național Liberal,
nemaiputând funcționa, se autodizolvă.
Singurele obstacole care mai rămăseseră în calea puterii
abuzive depline a regimului comunist erau Constituția
liberală din 1923 și Monarhi
Evenimentele de la 30 decembrie 1947

Contextul loviturii de stat

In luna noiembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena sunt invitați la nunta 

Principesei Elisabeta a Marii Britanii, cu Prințul Filip (între cele două Familii Regale există apropiate
legături de rudenie). Conform uzanțelor, pentru a răspunde invitației, Regele cere acordul guvernului
Groza și, spre surprinderea sa, îl primește cu mare grabă și solicitudine. Plecarea are loc pe 12
noiembrie 1947, de pe Aeroportul Băneasa, cu avionul (pilotat alternativ de comandorul Traian Udriski
 și de Rege), în prezența tuturor miniștrilor, foarte entuziaști: cu mare probabilitate, comuniștii sperau că
Regele va folosi prilejul pentru a nu se mai întoarce în țară.
În cursul ceremoniilor - care au durat aproape o lună - Familia Regală română a locuit la hotelul 
Claridge's din Londra, unde tânărul Rege a făcut cunoștință cu Principesa Ana de Bourbon-Parma,
viitoarea sa soție, dintr-o veche familie regală franceză. Cei doi s-au îndrăgostit repede și, după câtva
timp, Regele a formulat o cerere în căsătorie pentru tânăra Principesă.
La revenirea în țară - care a avut loc cu trenul, în Gara Regală Băneasa - Regele și Regina-mamă au
fost întâmpinați foarte rece - până la nepolitețe - de aceiași miniștri ai guvernului comunist Petru Groza.
La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea mâna cu Regele, mimând că este atent
în altă direcție.
 Conform prevederilor Statutului Familiei Regale, pentru a se căsători, Regele avea
nevoie de acceptul Guvernului (în condiții normale, o simplă formalitate). Totuși, cererea sa,
formulată după revenirea în țară, a fost refuzată.

În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul

Foișor. Aflat la masă, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie
Negel, mareșalul Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat o
audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de
familie” (pe atunci, Palatul Elisabeta din Parcul Herăstrău, locuința mătușii Regelui, era folosit
ca singura reședință regală disponibilă în București, Palatul Regal din Calea Victoriei fiind încă
grav avariat de bombardamentele germane din 24 august 1944, iar Casa Nouă fiind complet
distrusă de aceleași bombardamente).

Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deși
felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un
ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se
comunică; însă astfel de greșeli de politețe elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).
 Alungarea Regelui: un act de șantaj terorist

A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques Vergotti, au părăsit Sinaia, pentru a
se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București.
La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza locuinței, fusese înlocuită
prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruiți în URSS și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut
însă să reacționeze, fiind el însuși arestat de un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în parcul
din jurul Palatului.
La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza. Neanunțat, acesta venise însoțit de
ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej - o altă încălcare a protocolului, fiindcă nu se puteau aduce persoane străine la întâlnirea
dintre Suveran și Primul-ministru, mai ales neinvitate. În locuință se găseau - în afară de Regina-mamă Elena, care participa
la discuția „de familie” - doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al Regelui.

În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit momentul unui divorț amiabil între țară și
monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze (documentul nu
respecta formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta că este un fals, întocmit de persoane străine).
Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la dorința expresă națiunii române
și cu respectarea exactă procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un
referendum. De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere juridic, fiindcă
prevedea că acesta „renunță la Tron pentru sine și pentru urmașii săi” (fără mandat expres, nimeni nu poate renunța la ceva
în numele altcuiva); în plus, eventuala renunțare la Tron a Regelui Mihai I nu însemna, automat, și abolirea Monarhiei, ci
numai trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune.
 Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era
urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz
pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu, a aflat că
Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul
că un atentat reușit la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a situației, pe când o
semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriașă
susținere populară și întreaga națiune ar fi știut că actul de abdicare a fost smuls prin forță. Informații
parvenite ulterior au arătat că, în înțelegere cu comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe
străzile Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de
Triumf, fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.
Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp,
Petru Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu pățească
ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat cu împușcarea
imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă de la manifestația din 8
noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza
mea!”
 După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus
în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să
plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde o
„comisie de inventariere” numită de guvernul comunist
avea să ia în primire toate proprietățile regale (în graba
sa de a confisca „averea Regelui”, conducerea
comunistă a amestecat de-a valma, în decretul de
naționalizare, atât proprietăți personale ale membrilor 
Familiei Regale, cât și bunuri care aparțineau 
Domeniilor Coroanei, adică Statului; Statul comunist
confisca, astfel, bunuri care îi aparțineau deja).
Se poate observa că data loviturii de stat a fost
atent aleasă de comuniștii români și sprijinitorii lor, în
perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou, într-
un moment cu vreme de iarnă, când atenția majorității
populației României era îndreptată spre sărbători și
activități de familie curente.
 Plecarea în exil a Familiei Regale cu Trenul Regal
Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a determinat
abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să părăsească România. Plecarea
s-a făcut din Gara Regală de la Sinaia, în Trenul Regal, după detaliate și umilitoare controale de valori ce
s-au făcut asupra bagajelor, asupra membrilor Familiei Regale și asupra personalului (singurele bunuri de
valoare permise au fost patru automobile, proprietatea personală a Regelui, care au fost încărcate pe un
vagon separat). Pe peron, Familia Regală și însoțitorii ei au mers la tren printre două șiruri de militari ce
fuseseră instruiți să stea cu spatele la Rege, pentru a evita contactul vizual. La plecare, ușile și ferestrele
Trenului Regal au fost închise (cu obloane, fără vizibilitate), sub strictă pază militară a autorităților
comuniste. În tren, chiar și pâinea și fructele ce se găseau pe masa din vagonul destinat Reginei Elena
 au fost tăiate în bucăți, pentru a nu ascunde eventuale bijuterii sau alte obiecte personale de valoare.
Bill Lawrence, corespondentul ziarului New York Times în România, a dorit să asiste la plecarea
Familiei Regale, dar acest lucru nu i-a fost permis de către noile autorități. El a insistat, privind
evenimentele de pe o înălțime din apropiere; reportajul său despre eveniment a apărut în presa
americană câteva zile mai târziu.
Pistolul care a fost confiscat de către gărzile comuniste aghiotantului regal Jacques Vergotti, la urcarea în
tren, nu a mai fost înapoiat.
Trenul a oprit la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici. Garnitura s-a îndreptat către secțiunea 
Vienei ocupată de armata americană (unde un ofițer american a intrat în vagon, salutând pe Rege și pe
Regina mamă și confirmându-le că sunt liberi). Drumul a continuat apoi către Lausanne.
Consecințele loviturii de stat de la 30
decembrie 1947

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 și până la 13 aprilie 1948, țara s-

a aflat într-o situație de vid constituțional, Constituția din 1923 fiind abrogată dintr-un
act nelegal, de forță, lovit de nulitate juridică absolută. Unele decrete emise de
guvernul Petru Groza au fost publicate în Monitoare Oficiale antedatate (29
decembrie 1947), continuându-se seria de falsuri. Adunarea Deputaților a continuat
să legifereze fără bază legală, stabilindu-și propriile atribuții. La 13 aprilie 1948 a
fost adoptată prima Constituție a României comuniste, cu aceeași „bază legală”
discutabilă.
 Revenirea în țară a Familiei Regale
După Revoluția română din 1989, regimurile conduse de Ion Iliescu
și Petre Roman au împiedicat revenirea în țară a Familiei Regale a
României, în ciuda solicitărilor Regelui, cu excepția unei vizite de două
zile din primăvara anului 1992 (care a făcut, după estimările oficiale, ca
aproximativ un milion de oameni să iasă pe străzi, în întâmpinarea
Regelui). Alte încercări ale acestuia de a face vizite în țară, cum a fost
cea din preajma Crăciunului anului 1990, s-au soldat cu expulzarea la
frontieră, sub pază armată.

Revenirea definitivă în țară a Familiei Regale s-a făcut în 1997, când

guvernul Victor Ciorbea a anulat hotărârile guvernului Petru Groza prin
care Regelui Mihai i se retrăgeau „cetățenia și naționalitatea”.
 Poziția Regelui față de actul abdicării și față de un
posibil referendum. Succesiunea la Tronul României

După plecarea în exilul forțat, Regele a folosit fiecare prilej pentru a arăta
autorităților străine adevărul legat de condițiile în care s-a produs lovitura de stat
de la 30 decembrie 1947, subliniind faptul că evenimentele au avut loc cu
încălcarea legii, într-o țară aflată sub ocupație militară străină și fără consultarea
voinței națiunii române - care n-a fost niciodată întrebată. În unele dintre aceste
demersuri de expunere publică a adevărului, el s-a lovit de reticența oamenilor
politici din Vest - dornici să mențină relații politice de compromis, acceptabile, cu 
Rusia sovietică - precum și de infiltrările și propaganda susținută desfășurate de 
Securitatea comunistă. [4]
În 1991, întrebat de ziariști și memorialiști dacă pentru stabilirea formei de
guvernământ a României post-decembriste este necesară, mai întâi, o consultare
publică prin referendum, Regele a subliniat faptul că, pentru a avea valabilitate,
legitimitate și continuitate istorică, orice nouă alegere privind organizarea Statului
trebuie să se facă pornind de la prevederile Constituției din 1923, în vigoare în
momentul alungării sale abuzive. 
Concluzie
 Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Abdicarea_regelui_Mihai
omania.europalibera.org/a/abdicarea-regelui-mihai-73-
de-ani-de-la-instaurarea-republicii-populare-/
31025052.html

https://historia.ro/sectiune/general/30-decembrie-1947-
cum-a-abdicat-regele-mihai-585122.html

https://www.unitischimbam.ro/abdicarea-regelui-mihai-i/
PROIECT REALIZAT
DE:
David Malina
11B