Opera Lirică – este o creație literară în care autorul își exprimă în mod direct

gândurile, emoțiile și sentimentele, folosind un limbaj expresiv.

În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici
aluzive si asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează
sensibilității cititorului.

Vocea autorului – este cea care exprimă trăirile și se numește eu liric. Acesta
poate fi subiectiv sau obiectiv. Subiectiv atunci când în text apar mărcile
subiectivității eului liric (adjective pronominale, pronume și verbe la persoana I-a
iar obiectiv atunci când nu apar în text aceste mărci, ci forme pronominale
precum și verbe la persoana a III-a).
Accentul – cade mereu pe exprimarea sentimentelor, trăirilor, stărilor
sufletești precum: tristețea, melacolia, extazul, amirația, dragostea, teama, dorul,
etc.
În textul liric se remarcă bogăția și varietatea figurilor de stil și a imaginilor
artistice (metafore, epitete, enumerații, comparații, inversiuni, hiperbole, imagini
auditive/olfactive/auditive, etc.).
Creația lirică – este o confesiune continuă a eului liric, o dezvăluire a
sensibilității și a sentimentelor intime ale acestuia.

Genul Epic – cuprinde totalitatea creațiilor (proză și versuri) în care predominantă

este narațiunea.

Opera Epică – este o creație literară în care autorul își exprimă în mod indirect
gândurile, ideile, sentimentele, prin intermediul personajelor și al acțiunii.
 Vocea autorului – exprimă ideile și se numește narator. Acesta poate fi obiectiv
sau subiectiv. Obiectiv atunci când narează despre alții și în text apar forme
pronominale și verbale la persoana a III-a iar subiectiv când povestește despre
sine și în text apar mărcile subiectivității naratorului precum pronume, verbe la
persoana I-a (în acest caz naratorul este și personaj) și adjective pronominale.
Modurile de expunere predominante în opera epică sunt: narațiunea (cu rol în
prezentarea faptelor) și dialogul (cu rol în caracterizarea personajelor prin vorbe și
limbaj ori pentru a conferi dinamism acțiunii). Modurile de expunere secundare
pot fi descrierea și monologul.
Acțiunea – se desfășoară gradat, urmărind momentele subiectului
(expozițiune, intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant, deznodământ),
integral sau parțial. La acțiune iau parte personaje principale, secundare,
episodice, etc. iar desfășurarea sa are loc în timp și spațiu, în textul epic existând
numeroși indici temporali și spațiali.

De reținut!

În textul narativ se remarcă frecvența verbelor și a adverbelor.

Din textul epic nu lipsesc figurile de stil însă, sunt mai rare și mult mai puțin
expresive decât în creațiile lirice.

Specii ale Genului Epic

în proză: povestirea, basmul, romanul, schița, nuvela

în versuri: poemul eroic, fabula, balada, etc.
Rolul notațiilor autorului în textul dramatic

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de

mai jos.

ACTUL AL DOILEA

Aceeași cameră, însă aranjată. Pe întâiul plan o masă de lucru – spre stânga, în
dreapta, o măsuță cu scaune și canapea, sub un palmier. Pe pereți, tablouri făcute
de-o mână de diletant, un orologiu vechi cu lanțuri lungi etc. … Spre seară. Lampa
aprinsă.

SCENA 1

DARIA, GRIGORE, PRIETENA mică și foarte grasă, la măsuța din dreapta și-au luat
ceaiul

GRIGORE: Daria, înțeleg să spui toate acestea doamnei Procopiu (arată spre
Prietena), fiindcă ți-e bună prietenă și, desigur, niciun cuvânt n-are să fie auzit de
urechea mare și curioasă a orașului, dar…

Lucian Blaga, Daria

Notă
Pentru conținut, vei primi 6 puncte, iar pentru redactare, vei primi 4 puncte
(utilizarea limbii literare – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia –
1 punct; punctuația – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă

minimum 50 de cuvinte și să dezvolte subiectul propus.

Rolul notațiilor autorului în textul dramatic

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite

să îndrume jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele
sunt importante, pentru că îl ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în
completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop (spațiul
și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile,
gesturile, mimica, vocea etc.).

În fragmentul dat sunt trei indicații scenice, care acompaniază și completează

replicile personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru
înțelegerea textului.

Prima dintre ele conține o descriere a locului acțiunii. Este vorba despre o cameră
bine aranjată. În planul din față se văd o masă de lucru, în stânga și „o măsuță cu
scaune și canapea, sub un palmier”, în dreapta. Pe pereți atârnă tablouri pictate
de o mână de amator și un orologiu cu lanțuri. Este seară. Lampa este aprinsă.
Decorul anticipează existența unor personaje de bună condiție materială, dar fără
gust, dovadă fiind alăturarea stupidă a unor obiecte care nu se potrivesc: palmier,
tablouri fără valoare, orologiu. Abrevierea „etc.” sugerează inutilitatea și
arbitrariul obiectelor.
A doua didascalie cuprinde două părți. Prima este o descriere sumară a unuia
dintre personaje, simbolic numit „Prietena”. Substantivul comun – scris cu inițială
majusculă – folosit pentru denumirea femeii și trăsăturile ei – „mică și foarte
grasă” – au cu siguranță o semnificație, pe care însă nu o putem înțelege din acest
mic fragment de text. A doua parte a didascaliei are rol în dezvoltarea acțiunii: „la
măsuța din dreapta și-au luat ceaiul”. Se întărește astfel ideea, desprinsă din
analiza decorului, că acțiunea se petrece în lumea bună a societății.

În sfârșit, ultima indicație scenică este inclusă într-o replică a personajului Grigore
și prezintă un gest al acestuia: „arată spre Prietena”. Coroborată cu replica – din
care aflăm că doamna mică și foarte grasă se numește Procopiu – această
didascalie nu are rol decât pentru cititor. Lui i se semnalează că trebuie să fie
atent la această trăsătură a personajului: ori doamna se va dovedi o prietenă
extraordinară, ori cuvântul e folosit ironic. Replica lui Grigore pare să îndrepte
interpretarea spre a doua variantă.

În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor, Blaga transmite

regizorului și actorilor indicații privind decorul și jocul scenic, dar sugerează și
cititorului căi de interpretare a textului.
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe
scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și
spațiu a acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict dramatic,
care este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și
caractere care se ciocnesc. Personajele textului dramatic comunică prin
intermediul dialogului și al monologului, autorul intervenind doar în indicațiile
scenice (didascalii). Indicațiile scenice apar între paranteze sau în subsolul
paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la mimică etc.
Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui intervenție indirectă se manifestă
prin indicațiile de regie, care se numesc indicatii scenice-didascalii.
Operele aparținând genului dramatic au trăsături specifice:
- acțiunea este declanșată de conflictul dramatic ce constă în confruntarea a
două personaje, idei, situații;

- prezintă o structură specifică: replici, scene, acte (sau tablouri);

- replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
- singura intervenție a autorului se face prin didascalii (indicații scenice);
- modul de expunere predominant este dialogul sau monologul.