Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata

Cultura dominanta in Europa de astazi este o cultura secularizata. Inainte insa de a

cauta sa clarificam conceptul de secularizare, care are conotatii diferite - la noi la
romani se vorbeste adesea de secularizarea averilor manastiresti, adica trecerea
mosiilor manastiresti in porprietatea statului pe timpul lui Al. I. Cuza - vom porni de la
o constatare concreta cuprinsa intr-o declaratie a unei Biserici reformate din Cantonul
Neuchatel (Elvetia), in care se spun urmatoarele: "Am perceput fenomenul
secularizarii cu aproape 20 de ani in urma; inca din acea vreme locasurile de cult
erau tot mai putin frecventate, tinerii nu mai participau la orele de religie din scoli si
chiar unele servicii religioase, cum ar fi botezul, cununia sau inmormantarea, erau din
ce in ce mai putin solicitate.

Marea majoritate a concetatenilor nostri nu mai simteau nevoia de a lega realitatile

cotidiene de cele spirituale. Era inceputul unei decaderi interioare, dar nimeni nu era
constient de aceasta; cresterea economica, nivelul de viata si progresul tehnologic
umbreau in larga masura expansiunea ingrijoratoare a indiferentei interioare. Astazi,
vedem insa consecintele acestui fenomen generalizat. Nimeni nu mai are incredere in
autoritati, nimeni nu mai crede ca marile probleme ale lumii o sa fie rezolvate de
tehnica, ba chiar exista teama fata de schimbarile din domeniul tehnologiei. Biserica,
care juca un rol atat de important, nu mai poate raspunde la intrebarile omului; nu
mai stie ce atitudine sa ia fata de individualism si fata de o societate care intereseaza
doar de satisfacerea nevoilor materiale".

Situatia de la noi din tara este mult diferita deocamdata fata de cea din Elvetia. Pe de
o parte, daca in Elvetia populatia frecventeaza tot mai putin Biserica si slujbele ei, la
noi poporul a ramas in majoritatea lui un popor religios cu toata propaganda atee la
care a fost supus pe parcurs de mai bine de patru decenii. Pe de alta parte insa exista
si elemente comune, fiindca si la noi sporeste numarul celor care se intereseaza mai
mult de cele materiale decat de cele spirituale, cu atat mai mult cu cat cultura
secularizata europeana exercita o puternica influenta asupra societatii romanesti in
contextul procesului de integrare europeana. Fie ca este vorba de cinematograf, fie
ca este vorba de televiziune, de presa sau publicatii, toate tind, in majoritatea
cazurilor, sa orienteze omul mai mult spre realitati pamantesti decat spre cele
ceresti.

Ce se intelege prin secularizare? Un colocviu organizat de KEK asupra misiunii

crestine intr-o Europa in mutatie reia un citat al unui teolog protestant mai cunoscut,
Fr. Gogarten, si spune urmatoarele despre originea procesului de secularizare:
"Secularizarea este consecinta libertatii din partea fiintei umane fata de lume si fata
de dominatia acesteia asupra lui. Aceasta exigenta a libertatii duce la secularizarea
lumii, in sensul ca aceasta lume nu mai este o lume dominata si condusa de zei si de
stapani. Lumea si tot ce contine ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume,
lume seculara".

Cu alte cuvinte, aceste consideratii vor sa arate ca datorita crestinismului s-a trecut
de la o conceptie panteista despre lume, care confunda Divinitatea cu lumea si
teroriza omul prin sacralitatea ei, la o conceptie teista care desacralizeaza lumea si
reda omului libertatea fata de ea. Daca in conceptia panteista lumea se confunda cu
Divinitatea, iar omul era supus legilor naturale care ii anulau orice aspiratie spre
libertate, asa cum se intampla cu personajele din tragedia antica obigate sa se
supuna unui destin implacabil, in crestinism lumea se desparte de Dumnezeu, fiindca
este creata, si devine astfel o realitate autonoma fata de Dumnezeu. La baza
procesului de secularizare se afla aceasta idee de autonomie a lumii care, dupa
parerea comentatorilor apuseni, ar reprezenta contributia principala a Noului
Testament. Consecintele care decurg de aici sunt extrem de importante pentru viata
si misiunea crestina.

Conceptul de autonomie a lumii fata de Dumnezeu a dus la aparitia si dezvoltarea

unei teologii gnostice care a oscilat intre un rationalism care pretindea ca poate
cunoaste pe Dumnezeu in fiinta lui si un agnosticism care interzice orice cunoastere a
lui Dumnezeu in afara de Revelatia adusa de Hristos, fapt pentru care ambele
sisteme de gandire au izolat pe Dumnezeu in Treime intr-o transcendenta
inaccesibila. Acest fapt este pus in evidenta de unul dintre cei mai straluciti teologi ai
Bisericii Catolice, anume Yves Congar, care declara urmatoarele : "Una dintre cele
mai mari nenorociri care au atins crestinismul contemporan - in speta catolicismul -
consta in faptul ca Treimea a fost rasfranta asupra ei insasi si izolata de oameni si de
cosmos in transcendent".

Dar ce este mai grav in aceasta conceptie deista care izoleaza Divinitatea in
transcendent, consta in faptul ca atribuie cunoasterii lui Dumnezeu o simpla
dimensiune intelectualista si face abstractie de implicatiile ei morale si spirituale
asupra intregii fiinte umane, adica atat asupra sufletului, cat si a trupului. In felul
acesta cunoasterea lui Dumnezeu devine o problema de ordin teoretic si speculativ
care nu mai intereseaza poporul, sau cum spune Karl Rahner: "In teologia scolastica,
Treimea a fost inchisa intr-o adanca izolare, care implica riscul de a fi resimtita fara
interes pentru viata crestina". Astfel, fie ca este vorba de rationalism, fie ca este
vorba despre agnosticism, fiecare dintre ele, in moduri diferite, au promovat ruptura
dintre teorie si viata, dintre spirit si materie, contribuind la promovarea procesului de
secularizare care a atins crestinismul contemporan. Cunoasterea lui Dumnezeu a
devenit o problema strict intelectuala fara consecinte spirituale si morale pentru
viata credinciosilor, contribuind astfel la procesul de secularizare al societatii.

Autonomia creatiei ca rezultat al izolarii Divinitatii in transcendent a dus apoi

inevitabil la autonomia omului si ratiunii umane fata de Dumnezeu. Aceasta
autonomie a ratiunii este intemeiata din punct de vedere teologic pe faptul
discutabil, din punct de vedere biblic si patristic, ca omul prin propria lui ratiune, fara
interventia harului divin, se poate ridica la cunoasterea lui Dumnezeu. In acest sens
se declara textual ca "Sfanta noastra Biserica, mama noastra, tine si invata ca
Dumnezeu, principiu si sfarsit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine
prin luminile naturale ale ratiunii umane pornind de la lucrurile create". Si noi credem
ca omul zidit dupa chipul lui Dumnezeu este menit prin firea lucrurilor sa-L cunoasca
pe Creatorul sau, dar o cunoastere a lui Dumnezeu care se realizeaza numai prin
puterile naturale ale ratiunii umane fara interventia harului divin care vine sa
fundamenteze cea mai deplina autonomie a omului si ratiunii sale fata de Dumnezeu.
Desigur, exista o mare diferenta intre scolasticism si iluminism fiindca, diferit de
primul care stie si de Ratiunea divina, cel de al doilea, din opozitie fata de
autoritarismul ecleziastic, nu stie decat ratiunea umana. Dar autonomia ratiunii
proclamata de iluminism in urma formidabilei confruntari cu Biserica, isi afla originea
intr-o teologie speculativa care a introdus separatie profunda intre ordinea naturala a
omului si cea supranaturala a lui Dumnezeu. Scolastica n-a avut intentia sa opuna
gratia cu ratiunea, dimpotriva considera ca gratia desavarseste natura, dar din cauza
conflictului deschis pe care l-a avut cu iluminismul, omul european a inceput sa
considere gratia ce apartine ordinii supranaturale, ca o violare a ordinii naturale si ca
un atentat impotriva libertatii de gandire, pornind pe panta indreptarii de ordinea
supranaturala pentru a se angaja pe calea procesului de secularizare, al unei lumi
care se vrea autonoma. Autonomia ratiunii umane, proclamata de iluminism, este
rezultatul autonomiei creatie fata de Dumnezeu.

Mergand mai departe, in aceeasi directie, putem spune ca atat izolarea Dumnezeirii
in transcendent cat si autonomia creatiei fata de Ziditorul ei au determinat omul sa ia
locul lui Dumnezeu pe pamant si sa domine lumea in numele Creatorului. Pentru
justificarea acestei tendinte s-a facut apel la doua idei biblice, mai intai la cea dupa
care fiinta umana poarta in ea chipul lui Dumnezeu, fapt care i-a permis omului sa se
substituie Creatorului pe pamant, si apoi la porunca data omului sa stapaneasca
pamantul, invocata in sprijinul dominatiei lumii vazute de catre om. "In sfera
civilizatiei crestine, aceasta sete de putere si dominatie a omului, spunea Jurgen
Moltmann, a fost eliberata de inhibitiile ei religioase si sporita apoi prin intelegerea
eronata a credintei biblice in creatie; porunca divina de stapanire a pamantului
(Dominatio terrae) a fost inteleasa ca o porunca divina data fiintei umane ca porunca
de dominare a naturii, de cucerire a lumii si de stapanire asupra ei. Nestavilita pofta
de putere a fost cea de a face omul asemenea cu Dumnezeu - Atotputernicul. Astfel
fiinta umana a invocat puterea lui Dumnezeu ca sa dobandeasca o justificare
religioasa pentru propriile lui interese, iar aceasta coceptie a fost mentinuta in
crestinatate europeana si americana (de Bisericile apusene) care ramane si ea
vinovata pentru criza lumii de azi".

In virtutea poruncii de a stapani pamantul, omul a crezut ca este chemat sa impuna

lumii vazute propria lui ordine. Asa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei
interioara, rationalitatea creatiei, tot astfel omul, in calitate de chip al lui Dumnezeu,
are rolul sa impuna lumii ordinea lui exterioara. Acesta tendinta isi gaseste expresia
ei adecuata in sistemul kantian dupa care omul nu este chemat sa scoata legile din
natura, ci sa impuna naturii legea sau oardinea izvorata din mintea lui in care sunt
date aprioric categoriile gandirii (cauzalitate, spatiu, timp). Este adevarat ca datorita
acestei ordini pe care omul a cautat sa o impuna naturii vazute, a reusit sa realizeze
un imens pregres stiintific si tehnologic care, desi de multe ori s-a intors impotriva
omului (bomba atomica), totusi a contribuit si la bunastarea omului (conditii civilizate
de viata, combaterea maladiilor, prelungirea vietii, etc.). De aceea este foarte
important pentru noi, ca unii ce marturisim credinta rasariteana si folosim o limba de
provenienta latina, sa luam serios in consideratie gandirea analitica care se afla la
baza ei, adica "capacitatea de a analiza toate fenomenele umane si cosmice, si chiar
structura genetica etc.", ca sa putem introduce si la noi in societate si Biserica mai
multa ordine si disciplina fara de care nu este posibil sa devii om civilizat si
responsabil. Avem multe de invatat din cultura occidentala din acest punct de
vedere.

Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta ordine pe care omul a cautat sa o imprime
lumii a intrat in conflict cu ordinea asezata de Creator la baza intregii creatii si a
produs imensa criza ecologica, care polueaza natura si omul. "Este ingrozitor sa
gandesti, spune CBE, ca specia umana care a intrat in scena istoriei si a creatiei cu
numai 80 de mii de ani in urma, atunci cand istoria planetei depaseste 4 miliarde de
ani, a fost capabila sa ameninte si sa submineze baza insasi a vietii intr-o perioada de
200 de ani, de la inceputul epocii industriale". Dupa cum arata filosoful Schelling,
"pacatul originar al omului, de a vrea sa fie Dumnezeu, consta in atitudinea
prometeica a omului care nu recunoaste concretul real asa cum a fost creat de
Dumnezeu in cosmos, ci cauta sa dea forma realitatii dupa chipul si asemanarea sa".
Criza moderna este rezultatul ignorarii de catre om a ordinii sau rationalitatii de la
temelia creatiei izvorata din voia lui Dumnezeu".

Din cele expuse anterior s-a putut desprinde ca la baza procesului de secularizare se
afla trei elemente, si anume: izolarea Divinitatii in transcendent, autonomia creatiei si
a ratiunii umane, si, dominarea lumii de catre om. La originea acestui proces de
secularizare nu se afla revelatia Noului Testament, fiindca Scriptura nu pledeaza
niciodata in favoarea separatiei dintre creatie si Creatorul ei, ci o grava eroare
teologica care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie.
Dumnezeu a fost eliminat pur si simplu de mintea omului din realitatea lumii vazute,
fizice sau materiale, pentru a fi cantonat in sfera subiectivitatii umane. Pe aceasta
cale religia si-a pierdut rolul ei dominant in societate, incepand cu epoca iluminista, si
a fost privatizata, transformata intr-o simpla convingere subiectiva, devenind un
sistem de valori alaturi de alte sisteme marginale. Sau altfel sups, desprinderea
omului si a creatiei din relatia lor cu centrul de gravitate dat in Dumnezeu a favorizat
explozia unui pluralism religios si cultural atat de contradictoriu in esenta lui, incat
produce confuzie si dezorientare in mintea, sufletul si inima credinciosilor. Aceasta
este cauza aparitiei atator secte si curente filozofice care asalteaza neincetat Biserica
si societatea.

Mai mult chiar, progresul spectacular inregistrat in domeniul stiintei si al tehnologiei -

aceasta din urma nefiind altceva decat aplicarea practica a stiintei - a agravat
ruptura dintre om si Dumnezeu, fiindca lumea a fost conceputa ca o masina uriasa
care functioneaza fara Dumnezeu. Dupa cum spune un teolog protestant, "simbolul
lumii ca masina a fost acela care l-a facut pe Dumnezeu atat de transcedent, incat nu
se mai poate pune pentru El problema imanentei in lume. Monoteismul unui
Dumnezeu izolat in transcendenta, mecanizarea lumii a pus capat ideii despre
imanenta lui Dumnezeu in creatie, fiinca lumea ca masina functioneaza prin ea
insasi, chiar fara Dumnezeu". Asistam astfel la o reintoarcere (revolutie) a omului la
panteismul precrestin, care inchide omul in imanenta lumii create, fiindca face
abstractie de transcendenta lui Dumnezeu. Pe aceasta cale omul, care se simte
mandru de cuceririle lui stiintifice si tehnologice, de dominatia lumii vazute, isi pierde
libertatea interioara si devine sclavul unor forte irationale, spirite si patimi, care-i
transforma viata interioara intr-un adevarat cosmar si-l desfigureaza din punct de
vedere spiritual. Ce-i foloseste omului daca dobandeste lumea dar isi pierde sufetul
sau? Aceasta este realitatea lumii secularizate de astazi, cu care se va confrunta din
ce in ce mai evident pe masura procesului de integrare europeana si careia Biserica
va trebui sa-i faca fata prin misiunea ei.

Fata de religiile panteiste care confunda creatura cu Creatorul, Sfanta Scriptura

afirma transcedenta lui Dumnezeu, dar tot atat de bine pune in evidenta si imanenta
lui Dumnezeu in creatie. Prin Duhul Sau, Dumnezeu a creat lumea si tot prin Duhul
Sfant la Cincizecime o recreeaza in Hristos si Biserica. Impotriva oricaror incercari
secularizante, Sfanta Scriptura afirma clar si precis imanenta lui Dumnezeu in
cosmos. Iata un text concludent: "Si cum ar fi ramas ceva de n-ai fi voit Tu? Sau cum
ar dainui, daca n-ar fi fost chemat de Tine la fiinta? …Duhul Tau cel fara stricaciune
este intru toate"(Intelepciunea lui Solomon, 11, 25-26 si 12, 1). Lumea nu poate
exista fara prezenta lui Dumnezeu in ea, ca sa nu se intoarca in neant, si tot prin
Duhul se innoieste: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata
pamantului"(Ps. 103, 31).

Diferit de panteism care face confuzie intre fiinta lumii si fiinta lui Dumnezeu, Sfanta
Scriptura afirma ca fiinta lui Dumnezeu este transcendenta radical fata de fiinta lumii,
dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent in intreaga
creatie. Cei care izoleaza pe Dumnezeu in transcendent si fac abstractie de lucrarea
Sa in lume, infirma atributul atotputerniciei divine si transforma pe Dumnezeu intr-o
fiinta neputincioasa. Asa dupa cum trupul fara membre este neputincios, fiindca nu
poate lucra nimic, tot astfel si Dumnezeu, fara energia Sa necreata, prin care se face
prezent si lucreaza in lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent. Daca Biserica
Ortodoxa a reusit sa pastreze religiozitatea poporului ei ei a rezistat permanent
procesului de secularizare se datoreaza faptului ca a afirmat consecvent prezenta lui
Dumnezeu in creatie si om.

Intemeindu-se pe cartea Genezei care vorbeste de Duhul pe care Dumnezeu l-a dat
omului in actul creatiei lui, Biserica Ortodoxa afirma ca energia sau lumina necreata
pastreaza o legatura interna cu fiinta omului. Asa dupa cum lumina soarelui nu se
confunda cu ochiul, dar nimeni nu poate sa vada pana ce lumina soarelui devine
interioara ochiului, tot astfel nici lumina necreata a Dumnezeirii nu se confunda cu
fiinta omului, dar omul se poate dezvolta duhovniceste numai prin prezenta
interioara a harului sau luminii divine in fiinta lui.

Acesta este motivul principal pentru care teologia rasariteana s-a opus cu indarjire
conceptului de ratiune autonoma, care nu vrea sa stie de lumina necreata a
Dumnezeirii, care da aripi si inspira ratiunea umana pentru a patrunde in sanctuarul
valorilor supreme.

"Eu nu cred in puterea ratiunii umane, spunea N. Crainic, Conceptul modern de

autonomie a ratiunii vine din umanismul pagan, adica din incredera nelimitata in
puterea individului de a se ridica deasupra lumii formulandu-i sau dictandu-i legile lui.
E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut
prin trufie in clipa cand il imbata iluzia inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de
Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a
reintors la ea, reluand pacatul de la capat".

Prezenta lui Dumnezeu in creatie are din mai multe puncte de vedere, o importanta
decisiva pentru viata crestina. Mai intai promoveaza o cunoastere a lui Dumnezeu
care depaseste domeniul abstract al speculatiei fiindca nu se adreseaza numai
sufletului si mintii ci implica inima si trupul omului. "Cea mai mare ratacire elina si
izvorul a toata necredinta, spune Sfantul Grigore Palama, este a ridica mintea nu din
cugetarea carnala sau patimasa ci din trupul insusi, pentru a o face sa se intalneasca
acolo sus cu vederile mentale (adica o cunoastere pur intelectualista, gnostica). Nu ni
s-a spus ca trupurile noastre sunt templul Duhului Sfant care locuieste in noi (I Cor. 6,
19)? De ce a asezat Dumnezeu mintea in trup? A savarsit prin aceasta vreun rau? Noi
socotim ca e un rau ca mintea sa fie in cugetari rele, dar nu e rau sa fie in trup,
pentru ca nici trupul nu e rau".

Spiritualitatea crestina nu este indrepatata impotriva trupul ca atare - fiindca

prezenta Duhului in creatie ne impiedica sa vedem in creatie si trup o natura rea - ci
impotriva patimilor ca miscari irationale care departeaza pe om de Dumnezeu si-l fac
sa devina scalvul lumii sensibile. Prin lucrarea Duhului credinciosul are posibilitaea, in
Hristos si Biserica, sa converteasca patimile din miscari irationale in virtuti sau
miscari rationale, potrivite firii, spre a se inalta spre asemanarea cu Dumnezeu.
Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu are pe langa creatorul ei intelectual si unul spiritual
si moral fiindca se adreseaza omului intreg, suflet si trup, prin lucrarea Duhului Sfant
care imbratiseaza atat lumea inteligibila cat si cea sensibila, adica omul si creatia. De
aceea teologia rasariteana afirma de doua milenii ca mantuirea adusa de Hristos are
o dimensiune cosmica.

In al doilea rand, este vorba despre porunca primita de primii oameni din partea lui
Dumnezeu pentru a stapani pamantul. In duhul teologiei rasaritene, aceasta porunca
nu poate fi interpretata in sensul dominatiei lumii vazute de catre om, prin eliminarea
lui Dumnezeu din creatie, asa cum s-a vazut mai sus, ci de a transfigura creatia in
Hristos si Biserica. "Adam si Hristos, spune Parintele Staniloae, sunt tipuri pentru
alegerea celor doua alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de
catre fructul dulce al partii sensibile a naturii, sau stapanirea ei prin spirit, desigur, nu
fara efortul renuntarii la dulcetile ei si al durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieste
spiritul asupra partii sensibile a naturii si o transfigureaza pana la inviere". Taina
crestinismului este Taina materiei transfigurate in Hristos, iar scopul ultim al
transfigurarii este restaurarea legaturii de comuniune a omului cu Dumnezeu, cu
semenii si natura in ansamblul ei. Numai o astfel de comuniune poate constitui
remediul cel mai eficace impotriva poluarii si pentru integritatea creatiei.
S-a spus adesea despre Ortodoxie ca se ocupa prea mult cu viata interioara a omului
si manifesta retinere fata de angajamentul social sau politic al crestinismului. Este
adevarat, pe de o parte, ca Biserica nu face politica, fiindca rolul ei nu este cel de a
diviza pe credinciosi dupa optiunile lor, ci de a-i uni pe toti in Hristos. Pentru a pastra
unitatea neamului si a credinciosilor Biserica trebuie sa se situeze dincolo de
optiunile politice ale partidelor. Pe de alta parte insa, viata interioara asa cum este
inteleasa ea in teologia rasariteana, cu transfigurare, nu se adreseaza doar sufletului,
ca sa favorizeze fuga credinciosilor de lume pentru a se continua intr-o mentalitate
pietista, ci se adreseaza deopotriva si trupului pentru a-l elibera de patimi si de
consecintele patimilor care se manifesta in relatiile sociale dintre oameni. Din punct
de vedere ortodox exista un angajament politic al crestinului menit sa contribuie la
eliberarea oamenilor si societatii de toate formele de alienare, de exploatare, de
opresiune, pentru dreptate sociala, pentru integritatea creatiei, pentru apararea
omului de alienari sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii,
ci ca o consecinta fireasca a participarii sale la viata de comuniune a Sfintei Treimi in
Biserica.

Este adevarat ca pentru iradierea mai puternica a vietii spirituale a credinciosilor in

societate este nevoie de o reinnoire a vietii comunitare din cadrul parahiilor, atat la
sate dar mai ales la orase, de mai multa ordine si disciplina in randul preotilor si
credinciosilor, dar trebuie avut mereu in vedere ca angajamentul social si chiar politic
al crestinilor este rezultatul transfigurarii fiintei umane in Hristos si Biserica, dar care
se intemeiaza pe prezenta lui Dumnezeu in creatie. Aceasta prezenta data in
energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe si misiunii ei sa depaseasca atat
panteismul, care duce la sacralizarea lumii si impiedica progresul, cat si secularizarea
ca rezultat al separarii lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurarii omului si
creatiei in Hristos ca Logos Creator si Logos Mantuitor. Prezenta Logosului Creator in
toate lucrurile vazute si nevazute este temeiul trecerii lumii de catre Logosul
Mantuitor, prin transfigurarea ei in Duhul Sfant. Transfigurarea, aceasta este misiunea
Bisericii intr-o lume confruntata de secularizare.

Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU