Nume: Ionescu Mihai-Vlăduț

Facultatea de Teologie Ortodoxă București

Anul II

Examen Artă Creștină

Mozaicul bizantin în Roma

Zidirea unor biserici maiestoase de către împăratul Constantin cel Mare și succesorii săi,
sau de către papi, a favorizat crearea unor ateliere de mozaicari chiar la Roma. În absida marilor
sanctuare, de pildă la San Pietro și la San Paolo fuori le mura, Hristos a fost reprezentat tronând
între fruntașii apostolilor, după modelul imaginilor care, în palate sau în bazilici, îl arătau pe
împărat între dregătorii de la curte. Astfel s-a creat o tradiție iconografica față de care au rămas
credincioase, în ansamblu, bisericile ulterioare de la Roma. Mozaicurile păstrate la Santa
Constanza (a doua jumătate a secolului al IV-lea) și la Santa Pudenziana (începutul secolului al
V-lea) sunt întru totul romane prin demnitatea lor senină și gustul pe care îl exprimă pentru
notațiile pitorești. Dar Roma se arătase totdeauna foarte sensibilă față de ceea ce se realiza în
provinciile răsăritene ale imperiului său și a continuat să rămână așa și după triumful
creștinismului.

Anumiți savanți socotesc că mozaicurile Arcului de Triumf și fără îndoială cele din
absidă, astăzi dispărute, din biserica Santa Maria Maggiore, ar fi fost executate, cu prilejul
reconstruirii edificiului pe vremea papei Sixtus al III-lea, sub conducerea unui mozaicar venit de
la Constantinopol și după cartoane desenate în acest oraș. S-a presupus chiar că lucrările ar fi fost
întreprinse cu resursele zestrei principesei constantinopolitane Evdochia, fiica lui Teodosie al II-
lea, care se căsătorise în 437 cu vărul ei Valentin al III-lea, fiul Gallei Placidia.

Întreg decorul arcului avea drept scop să proslăveasca triumful Fecioarei și al iubitului
său Fiu. În mijlocul zonei superioare, între apostolii Petru și Pavel, se desprinde un medalion
cuprinzând tronul pregătit pentru a Doua Venire. La stânga spectatorului sunt înfățișate scenele
Visului lui Iosif, în care i se arată îngerul, și Bunavestire, în care Maria este îmbrăcată în tunica
patrieie-nelor, cu guler de mărgăritare și capul încins cu o diademă de asemenea împodobită cu
mărgăritare. Ea poartă aceleași veșminte bogate și în dreapta, în scena Intrării în Templu. În al
doilea registru, la stânga, închinarea magilor este tratată în maniera unei scene de audiență
imperială: pruncul Iisus este așezat pe un mare tron împărătesc, în fala unei gărzi de onoare
formate din patru îngeri, între Maica Sa, la fel de somptuos îmbrăcată, simbol al Noii Legi, și o
femeie în veșminte întunecate, care reprezintă Vechea Lege.
 În dreapta, la același nivel, Afrodisius, guvernatorul păgân al orașului Sotis, îmbrăcat ca
un rege, se închina lui Iisus, în scena Fugii în Egipt, în a treia friză, piedicile pe care le-a învins
Iisus sunt înfățișate prin Uciderea pruncilor și audiența acordată regilor magi de către Irod,
asistat de doi cărturari ai Legii. În partea de jos se văd Ierusalimul și Betleemul deasupra a două
grupuri de câte șase oi, care simbolizează Apostolii. Solemnitatea foarte accentuată a scenelor de
sus, a căror iconografie se inspiră din obiceiurile de la curtea imperială, și folosirea unui colorit
totodată mai întunecat și mai puțin variat decât mai înainte, au fost considerate drept indiciile
unei origini constantinopolitane. Se presupune că la Constantinopol s-a alcătuit, într-un timp
relativ scurt, imagistica nouă, destinată să o preaslăvească pe Născătoarea de Dumnezeu. Tot de
la Constantinopol se pare că provenea și decorul absidei, distrus în secolul al XIII-lea sub
Nicolae al III-lea (1277-1280) care, pe un fundal de împletituri de frunze și flori, o înfățișa pe
Fecioara tronând împreună cu Pruncul între martiri care îi aduceau cununile lor.

Mozaicurile din partea de sus a pereților naosului, care ilustrează la stânga povestea lui
Avraam și a lui Iacov, la dreapta povestea lui Moise și a lui Iosua, par să se fi inspirat din
miniaturile unui manuscris al Vechiului Testament care, prin abundența și diversitatea
compozițiilor sale figurative, se înrudea cu Iliada păstrată la Biblioteca Ambrosiana. Anumite
detalii iconografice lasă să se creadă că acest manuscris ar fi putut să fie împodobit cu miniaturi
tot la Constantinopol. Dar strălucirea si subtilitatea coloritului acestor mozaicuri, vioiciunea
spiritului narativ care le însuflețește și caracterul de "pastorale " al multora dintre ele ne
îndeamnă să recunoaștem opera unor executanți aparținând unor ateliere de la Roma.

Un nou aport de influențe bizantine s-a făcut simțit un secol mai târziu, în cursul primilor
ani ai domniei lui Iustinian, în mozaicurile din absida bisericii amenajate de papa Felix al IV-lea
(526 - 530) în biblioteca forumului lui Vespasian, în cinstea sfinților bizantini Cosma și Damian,
care îl vindecaseră pe împărat în chip miraculos: poate ar trebui să vedem în acest monument
consecința unei înțelegeri între papă și împărat, în vederea recuceririi Italiei și a eliberării ei de
sub stăpânirea goților eretici. Pe un fundal de nori, a căror redare pitorească rămâne conformă
tradiției romane a mozaicurilor din biserica Santa Pudenziana, se înalță Hristos, matur. Dar
chipul Său nu mai este acela al unui filozof senin, ca în operele anterioare. Acum seamănă cu un
neîmblânzit călugăr răsăritean. Nu Îl mai vedem, așa cum au spus-o domnii Maury și Percheron,
pe "Învățătorul blând și impunător ", ci pe " Judecătorul sever și de temut ". La dreapta lui,
Sfântul Pavel i-l prezintă pe Sfântul Damian, urmat de papa Felix al IV-lea care ține, în calitate
de ctitor, chivotul bisericii (această ultimă figura a fost refăcută sub Urban al VIII-lea, 1623 -
1644).

La stânga lui, Sfântul Petru i-l prezintă pe Sfântul Cosma, însoțit de Sfântul Teodor, Sfânt
militar bizantin față de care papa Felix al IV-lea avea o evlavie deosebită. Acești sfinți, ale căror
trupuri păstrează o vigoare antică, sunt tratați cu accente de asprime noi. Se simte că, pentru a-i
reprezenta pe acești sfinți bizantini, mozaicarul s-a folosit de un model venit din Răsăritul
mediteranean. S-a putut spune despre acesta că este "ultimul mozaic antic de la Roma și primul
mozaic bizantin ". Scena este încadrată de doi palmieri, pe unul din ei stând animată o pasare
phoenix, simbol al învierii. Dedesubt, între două grupuri de câte șase oi, simbolizând apostolii,
este înfățișat Mielul mistic. Deasupra, pe Arcul de Triumf, reapare Mielul, întins pe tronul
pregătit pentru a Doua Venire, în interiorul unui medalion flancat de cele șapte sfeșnice ale
Apocalipsei, de patru îngeri și de simbolurile înaripate ale celor patru evangheliști (ultimele două
au dispărut). În unghiuri s-au păstrat mâinile învăluite a patru dintre cei douăzeci și patru de
bătrâni din Apocalipsă. Desenul destul de sec al acestor figuri de pe arc i-a îndemnat adesea pe
cercetători să creadă că ele ar fi fost executate abia sub papa Serghie, între 692 și 701.
Acțiunea înrăuririlor bizantine s-a făcut simțită cu deosebire atunci când Roma a fost
reluată de la ostrogoți de către Narses, în 553, și când ea a reintrat în sânul Imperiului de la
Constantinopol, de care avea să depindă, cel puțin în chip teoretic, timp de două veacuri, până în
755, când papa Ștefan al II-lea, pentru a ține piept amenințărilor regelui longobard Astulf, obține
de la regele francilor, Pepin, recunoașterea statului pontifical, așezat sub puterea temporală a
pontifilor. Grecii și levantinii - slujbași, soldați, neguțători și călugări - năpădiră Italia recucerită
de trupele lui Iustinian, precum și vechea capitală a Imperiului. Unii dintre aceștia veneau din
Orientul Apropiat asiatic și din Africa de Nord, fugind de invaziile arabe. Șefii administrației
bizantine se instalară pe Palatin. Un întreg cartier grec, care a căpătat numele de Cosmedin în
amintirea unei mahalale din Constantinopol, se dezvoltă în jurul bisericii Santa Maria, construită
în secolul al Vl-lea pe locul pieței imperiale de aprovizionare, în forul Boarium. Dintre cei
douăzeci și cinci de papi care au ocupat tronul pontifical între 607 și 752, până la Zaharia,
predecesor al lui Ștefan al II-lea, treisprezece au fost greci sau sirieni.

În îndelungații ani de război între bizantini și goți, atelierele mozaicarilor romani au fost
silite să-și înceteze activitatea și, când s-au întors vremurile mai bune, a fost nevoie să se facă
apel ori la artiști străini, ori la pictori localnici care, în acest răstimp, pierduseră secretul celor
mai bune tradiții tehnice ale școlii lor și deveniseră extrem de receptivi la influențele dinafară.
Dar dacă stilul a fost marcat de tendințele care biruiau în provinciile răsăritene ale Imperiului,
existența la Roma a unor venerabile sanctuare împodobite cu mozaicuri îndemna în schimb la
menținerea unor anumite tradiții iconografice. Probabil că Bizanțului i se datorează lipsa de
volum și rigiditatea figurilor de sfinți care Îl încadrează pe Hristos pe arcul de triumf din biserica
San Lorenzo fuori le mura, ridicată de papa Pelaghie al II-lea (579-590), după modelul bisericilor
constantinopolitane, cu un nartex și cu tribune. Totuși, potrivit obiceiurilor romane, Hristos, cu
barbă, așezat pe sfera lumii, este înconjurat, nu de îngeri, ca la San Vitale din Ravenna, ci de
Sfinții Petru și Pavel. Primul i-l prezintă pe Sfântul Laurențiu, pe mormântul căruia fusese zidită
biserica, și pe papa Pelaghie al II-lea, care poartă chivotul bisericii. Sfântul Pavel este urmat de
Sfântul Ștefan, ale cărui moaște fuseseră așezate în mormântul Sfântului Laurențiu sub domnia
lui Valentinian I, și de Sfântul Ipolit, care a suferit martiriul pentru că a luat pe furiș și a îngropat
trupul Sfântului Laurențiu. Sub influența bizantină fundalul de nori a dispărut, în absida, distrusă
de papa Honorius al III-lea în 1218, se afla fără îndoială chipul Sfântului Laurențiu.
 Calități mult superioare se recunosc în stilul mozaicurilor din absida bisericii pe care
papa Honorius I (625-638) a ridicat-o pe mormântul Sfintei Agnese, înzestrând-o tot cu un nartex
și cu tribune, după moda de la Constantinopol. În concă, în centru, se înaltă patroana bisericii,
împodobită cu veșmintele bogate în care, după tradiție, ar fi apărut alor săi la opt zile după
moarte. Ea poartă costumul unei împărătese bizantine, cu pectoralul și dabnatica smaltate cu
nestemate. Pe brațul său drept este înfășurat vălul alb al fecioarelor. Instrumentele cu care a fost
martirizată nu se văd prea deslușit în fotografii: la picioarele ei o spada și, de o parte și de alta,
jos, câte o flacără. Deasupra capului ei, mâna lui Dumnezeu ținând o cunună iese dintr-un cer
spuzit de stele și străbătut de nori albi și roșii. La dreapta ei, papa Honorius îi oferă bazilica pe
care a ctitorit-o; la stânga ei, papa Symmacus (498-514), care restaurase bazilica ridicată de
Constantin în partea de sud a mormântului, ține în mâini o Evanghelie închisă. Artistul a avut
cutezanța de a despărți prin spații mai mari decât la Kiti cele trei personaje la care își reduce
compoziția. Fondul de aur, de tonalitate stinsă, capătă adevărata sa valoare picturală. El mai este
limitat încă doar de fâșiile verzi ale solului, în partea de jos, și de cerul înstelat în partea de sus.
Asemenea rămășițe vor dispărea în curând. Gesturile personajelor prezentate din față sunt
marcate de o demnitate solemnă, inspirată din ceremonialul aulic. Nu mai există aici - ca în
anumite opere anterioare - acel amestec puțin hibrid de hieratism și de mișcare ce încremenește.
Nimic nu alterează măreția calmă a figurilor.

Tipicurile iconografice ce ființau în Răsăritul mediteranean și cu deosebire în Egipt au

inspirat decorul absidei și arcului de triumf din oratoriul pe care papa Ioan al IV-lea (640-642),
dalmat de origine, l-a amenajat ca anexă a Baptisteriului din Lateran, pentru a depune în el
moaștele Sfântului Maurus, episcop în Parentium, și ale celor nouă martiri din Salona, pe care le
adusese la Roma spre a le feri să fie profanate de avari. Capela a primit hramul unuia dintre
acești martiri, Sfântul Venanzio, patron al tatălui lui loan al IV-lea. Mozaicurile au fost terminate
sub urmașul acestui pontif, Teodor I (642 - 649). La fel ca și în multe capele din Egipt, Fecioara
înconjurată de sfinți, printre care se numără și cei ale căror moaște erau adăpostite în oratoriu,
este plasată în atitudine de oranta, sub imaginea lui Hristos, reprezentat aici doar în bust,
asemenea celor doi îngeri care Îl încadrează. De o parte și de alta a Fecioarei se află, la dreapta
ei, Sfinții Pavel, Ioan Evanghelistul (unul dintre patronii papei) și Venanzio, urmați de papa Ioan
al IV-lea, și, la stânga ei, Sfinții Petru, Ioan Botezătorul (alt patron al papei) și Domnus,
precedându-l pe papa Teodor I. Ceilalți sfinți dalmați au fost înfățișați pe fața arcului.

Mozaicul pe care papa Teodor I (642-649) a poruncit să fie executat pentru absida
bisericii San Stefano Rotondo, unde, în 648, transferase moaștele Sfinților Primus și Felicianus,
martirizați sub Dioclețian, este una dintre cele mai pure opere bizantine de acest gen de la Roma.
El este foarte apropiat de panourile contemporane din biserica Sfântul Dumitru de la Salonic, cu
care se înrudește prin severitatea atitudinilor personajelor cu trupuri inexistente sub veșminte
"clos ", și prin austeritatea unui colorit destul de rece, care nu exclude, în redarea cutelor, jerbele
de umbre azurii, cu aspect foarte bizantin. Însăși iconografia pare să vină din Răsărit: în această
biserică veche cu plan circular, imitând pe Monte Celius - Muntele Cerului ! - rotonda Învierii
(Anastasis), Teodor I, originar din Ierusalim, a pus să fie înfățișați Sfinții Primus și Felicianus de
o parte și de alta a unei cruci bătute în nestemate, inspirate după cea de pe Golgota, deasupra
căreia se află un bust al lui Hristos, înscris într-un medalion, după o iconografie practicată pe
fiolele din Palestina.

Unui papă de origine greacă, Ioan al VII-lea (705-707), fiul unui curtor (administrator al
finanțelor) al palatului bizantin de pe Palatin, cu numele de Platon, i se datorează mozaicurile ce
împodobeau oratoriul pe care acest pontif l-a ridicat la Sfântul Petru în cinstirea Fecioarei, față
de care avea o evlavie deosebită. Aceste mozaicuri au dispărut aproape în întregime în urma
dărâmării, pe la începutul secolului al XVII-lea, a ceea ce mai rămăsese din vechea bazilică și
din anexele sale. Nu au ajuns până la noi decât fragmente disparate. Ne putem face o idee despre
ansamblu din desenele pe care Tacopo Grimaldi le-a făcut cu puțin înainte de dărâmare. În
centrul unui perete se afla Fecioara, în atitudine de orantă, uriașă, purtând veșmintele bogate de
împărăteasă în care, începând de la sfârșitul secolului al VII-lea, în Italia pictorii greci au luat
obiceiul să o înfățișeze pe Madona, pe când în Răsăritul mediteranean o reprezentau
înveșmântată mult mai simplu, cu tunică și mantie. Această Fecioară din oratoriul lui Ioan al VII-
lea este una dintre cele mai impunătoare din arta bizantină, semănând cu o matroană. Ea a fost
transportată încă din 1609 în biserica San Marco de la Florența. La dreapta ei, pe jumătate mai
scund decât ea, papa Ioan al Vll-lea, având în jurul capului un nimb pătrat, îi oferă oratoriul:
bustul său se păstrează astăzi în Grotele Vaticanului. În sacristia bisericii Santa Maria în
Cosmedin se poate vedea fragmentul Închinării Magilor. Mozaicurile păstrate sunt remarcabile
prin gingășia coloritului. Desenul capătă aici o mare însemnătate. Potrivit unei evoluții, ale cărei
mărturii le găsim în biserica Sfântul Dumitru de la Salonic formele devin plate și lineare. Ele
pierd densitatea cromatică pe care o avuseseră în mozaicurile precedente. După desenele lui
Grimaldi, paisprezece scene împărțite în șapte panouri ilustrau viața și patimile Mântuitorului, de
la Bunavestire până la Pogorârea Domnului la Iad. Alte panouri istoriseau felurite episoade din
viața lui Petru și Pavel, până la supliciul lor. Aceste scene narative par să fi fost tratate cu o
vioiciune care le deosebesc de compozițiile mult mai solemne pe care le-am întâlnit în
precedentele biserici de la Roma. Sunt ultimele mozaicuri de care avem cunoștință înaintea crizei
iconoclaste.

Surse:
Charles Delvoye: https://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-iv-viii/mozaicul-
bizantin-roma-67268.html