Argumente creaționism

(Arhid. Sorin Mihalache)

Peste tot unde poposim cu privirea și începem să analizăm cu rațiunea găsim lucruri
extraordinare, copleșitoare. Dacă ar fi să facem o categorizare a lor, cumva văzând de departe și
nu așa în detaliu, ca specialiști sau ca buni cunoscători, ar fi patru mari categorii de taine sau de
mistere în cuprinsul lumii create, pe care într-un fel le avem la dispoziția noastră și nu le
cunoaștem într-un mod deplin. Și de aici această tensiune sănătoasă a spiritului uman de a fi
mereu atras în incursiunea cunoașterii de ceva ce merită a fi cunoscut și imposibilitatea de a
epuiza prin demersuri omenești cunoașterea acelui lucru. E o tensiune care a ținut întreaga
umanitate în exercițiul științei sau al explorării. Și dacă ne uităm în cuprinsul lumii științifice
vedem că de departe știința nu s-a epuizat; dimpotrivă, întrebările spre care se îndreaptă sunt și
mai mari, și în fiecare secol apar întrebări tot mai profunde, tot mai răscolitoare, în condițiile în
care sipetul datelor științifice este impresionant.

1. Fizica
                Prima categorie de întrebări fundamentale pe care știința le-a provocat, le-a formulat
vine dinspre fizică. Fizica a produs probabil cea mai răsunătoare dintre revoluțiile cunoașterilor
științifice din diverse epoci, dar fabulos este ceea ce ne aduce astăzi fizica în discuție, și ne
apropie cumva de reflecția Sfinților Părinți, este natura acestei triplete: spațiu-timp-energie.
Fizica nu poate face vreo descriere a unui fenomen fără aceste trei entități: spațiu, timp și energie
(în diversele ei forme). Este foarte interesant că nu sunt rezultate mulțumitoare în aria aceasta, și
fizicienii se luptă, mulți dintre ei cu arsenal de matematici foarte complexe, să scoată la iveală
care este natura spațiului, care este natura timpului; de fapt care este natura spațiu-timpului, ele
sunt interconectate (de la relativitatea restrânsă și generală noi nu mai vorbim de spațiu și timp
separat) și care este natura energiei. Fiecare lucru din lumea asta este făcut din constituenți
fundamentali, si fizica descrie bine acest lucru: există un model standard, mai nou i se spune
sistem standard. Acest sistem standard ne spune că tot ceea ce vedem în lumea înconjurătoare, în
lumea fizică au constituenți fundamentali. Există mai multe interacțiuni fundamentale și particule
fundamentale care au diverse proprietăți și care se compun după legi stricte și care dau naștere
tuturor lucrurilor pe care noi le vedem sau le experimentăm sau le putem scoate în evidență prin
diverse dispozitive, și cărora le spunem observabile. Bine, ce este energia care este organizată în
aceste cuante e o întrebare foarte grea. Și fizicienii, ajungând atât de departe cu cercetarea
științifică, nu pot să evite tentația de a formula această întrebare. Unii spun că în fizică este o
capcană metafizică: capcana metafizică este această neobosită intenție a fizicianului de a pune
întrebări despre ce este dincolo sau din ce este făcut lucrul respectiv: un lucru este făcut din
atomi, sau din molecule mai complexe, moleculele sunt din atomi, atomii sunt din nuclee și din
electronii, nucleele sunt din protoni și neutroni, protonii sunt din quarci, și quarcii sunt din
energie, și energia de ce stă așa în cuante, și nu stă altfel? Și de ce este structura aceasta
organizată? Fizicienii știu că este o ordine extraordinară, sunt sisteme simetrice, grupuri de
simetrie care caracterizează toate aceste particule; ce legătură au particulele fundamentale cu
sistemele simetrice sau cu grupurile simetrice din matematică? Ele sunt complexe foarte
frumoase din punct de vedere ideatic; de ce natura respectă frumuseți complexe pe care mintea
umană le poate înțelege? Nimeni nu are răspuns la întrebări de felul acesta.
Dar mergând mai departe pe culoarul acesta al spațiu-timpului și al energiei, fizicienii au
adus în dezbatere, de la jumătatea secolului XX, chestiunea vidului. Vidul ar fi cumva un
complice care stă în spatele spațiu-timpului și în spatele energiei. Există o energie de vid, o
energie de vacuum, și există fizicieni astăzi care, încercând să pătrundă și să spargă această taină
a energiei și a construcțiilor ei, spun că toate interacțiunile fundamentale, toate forțele pe care noi
punem mâna sunt forme de vid. Pentru că ele polarizează vidul într-un fel și scot la iveală și
energia ascunsă din vid, dar sunt și forme de vid pentru că în anumite împrejurări o densitate
foarte mare de energie poate să creeze particule din vid.
Acum complicitatea aceasta între vid și spațiu-timp-energie e foarte interesantă din
perspectiva gândirii patristice pentru că Sfinții Părinți, cu foarte mult timp în urmă au spus că
toate lucrurile din lumea aceasta au fost create din nimic. Și dacă vom lua într-o analiză foarte
atentă doctrinele cosmologice ale vremii, nimeni în tradiția gândirii omenești științifice sau
filosofice, n-a îndrăznit să spună că lumea sensibilă e făcută din nimic, e o idee absolut nebună.
Nu are nicio logică și nu se poate sprijini pe nimic din punct de vedere experimental, pentru că
noi avem experiența faptului că din nimic nu se naște nimic. Ori Sfinții Părinți au dezvoltat o
întreagă creație pe doctrina ex nihilo, și nu făcând filosofia creației, că nu i-a interesat creația în
mod special, nu i-a interesat științificitatea creației, ci toate au fost în interesul Părinților pentru
că erau legate de Dumnezeu. De fapt doctrina ex nihilo este un „ricoșeu” de gândire, un rest la
ceea ce Sfinții Părinți au fost foarte interesați să reliefeze, și anume că Dumnezeu este
Atotputernic. Dacă Dumnezeu e Atotputernic, El nu are nevoie de ceva ca să facă lumea aceasta,
și dacă El este Cel Desăvârșit, și Veșnic, nimic nu mai există împreună cu Dumnezeu din ceea ce
este regim creat. Atunci când Dumnezeu face spațiul, timpul și materia lumii și toate formele ei
de organizare, le face din nimic. Un excurs în filosofia Antichității ne arată că nici anticii, deși au
avut o metafizică atât de înaltă, nu au gândit așa de departe, nu au avut acest curaj de a-și asuma
o idee radicală; chiar și cei care spuneau că materia nu este veșnică și că a fost creată la un
moment dat, spuneau despre spațiu că e veșnic, pentru că Demiurgul ar fi avut nevoie de o
încăpere, de un spațiu, de o incintă unde să creeze aceea materie din nimic. Și Mircea Eliade,
constatând comparativ cum a făcut el în „Fenomenologia comparată a religiilor” toate marile
doctrine ale lumii, a spus că doctrina ex nihilo este un hapax, adică este o idee cu totul originală,
nemaiîntâlnită în toate formele de decodificare a cosmosului, în religii și filosofii, și aparține
iudeo-creștinismului.
Aici suntem deci cumva într-un loc în care știința recentă, tematizând problema vidului și
încercând să lege și ajungând la unele rezultate care leagă vidul de spațiu-timp-energie și de toate
formele de manifestare ale energiei, dezvăluind o energie și în vid, au adus fizica într-o zonă
foarte apropiată de gândirea Sfinților Părinți, într-o zonă unde până acum afirmațiile patristice
erau un scandal definit clar în ceea ce privește judecățile obișnuite ale omului.
2. Ordinea și matematica
                Al doilea palier extraordinar este ordinea și matematica lumii din cosmos. E
impresionantă lumea universului vizibil, e de o mărime și de o complexitate extraordinară. Și
șansa aceasta a noastră de a sta de pământ și de a înțelege ce se petrece la mii de ani lumină
distanță de Pământ, cu o fizică ireproșabilă care îmi spune ce procese nucleare, termonucleare au
loc în miezul unei stele, și îmi dau posibilitatea prin lumina care ajunge la noi să povestesc cu o
precizie extraordinară ce s-a întâmplat acum câteva mii de ani, pe o distanță unde nu voi putea
ajunge niciodată, este o șansă extraordinară pentru om, stând în grădinița lui de pe Pământ, să
cunoască un univers care este imens în raport cu puterea lui fizică de a călători. Și mulți dintre
cosmologii care au cercetat lucrul acesta au fost șocați în principal de două idei: una e legată de
dimensiunea fantastică a universului în care trăim; și a doua e compatibilitatea extraordinară
între ceea ce mintea mea gândește în structuri matematice și fenomenele universului
înconjurător. Întâlnirea acesta dintre matematica minții și lumea fizicii din afară este o temă de
filosofie a științei nesfârșită. S-a scris enorm de mult aici, cum anume matematica, care este
construită potrivit judecăților mele interne și a unei logici care este a minții mele reușește să
producă concepte complexe care apoi reușesc să descrie foarte bine fenomene fizice care se
desfășoară la o distanță imensă de experiența mea; e incredibil!
Și acestea două au adus fizicienii cosmologi și cercetătorii stelelor, astrofizicienii în
vecinătatea unor nevoi filosofice imediate: nu se poate să trăim într-un univers acordat în acest
fel fără niște explicații mai profunde decât asta. Și putem vedea pe piață, în ultimii 50 de ani,
foarte multe cărți scrise de cosmologi sau de fizicieni care încep, într-un fel anume al lor, propriu
să pună problema existenței lui Dumnezeu și a acestui miracol pe care îl avem la îndemâna
experienței directe și anume întâlnirea noastră cu această lume și eficacitatea științei noastre în
explorarea acestei lumi.
Universul este gigantist în trăsăturile lui, în parametrii lui fizici, și e de departe ușor de
observat că dimensiunile lui sunt atât de mari, încât e limpede că noi nu putem călători fizic prin
el. Și reflecția patristică a spus, formulând prin mai mulți autori la unison, faptul că omul este
destinat să stăpânească universul prin spirit, nu fizic. Adică să-l adune simbolic în mintea lui. Așa
se întâmplă când un fizician scrie pe o foaie de hârtie trei legi și cu ele cuprinde jumătate din
cosmosul vizibil.
Omul descoperă lucruri și are la îndemână un univers care într-un fel nu se dezvăluie într-
un mod evident, ci așteaptă o coacere a spiritului său și o anumită ascuțime a minții sale ca
aceasta să poată penetra dincolo de vălul văzut în ceea ce este nevăzut. Aici reflecția părintelui
Dumitru Stăniloae este extraordinară pentru că el spune, într-un loc al Teologiei Dogmatice, că
lumea este o piatră pe care omul este chemat să-și ascută mintea. Că n-ar ieși la suprafață
lucrurile acestea dacă omul nu s-ar lupta cu ele, și luptându-se cu ele el de fapt crește în
spinteneala minții lui și în capacitatea lui de a penetra dincolo de ce se vede, sesizând nuanțe sau
înțelesuri care în mod obișnuit nu ies la suprafață.
Dacă în zona spațiu-timp-energie ne-am apropiat de ceea ce Părinții vorbesc prin creația
ex nihilo, în problema matematicii și a cosmosului și a legilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne
spune că toată ordinea asta extraordinară din lume este o școală pentru ordinea mea interioară.
Sfântul Maxim ne spune că orice lucru care este ordonat și ține de logosul lui, își respectă
logosul, legea, după care a fost făcut, este o lecție pentru mine care e destinată să mă trezească la
o viață în care eu însumi respect legea din mine și legea dinafara mea. Și trăiesc în conformitate
cu acest logos personal. Și cumva creația este ordonată ca noi să ne înfrumusețăm interior. Dacă
noi nu metabolizăm frumusețea lumii în termeni de înfrumusețare interioară, toată cunoașterea
științifică este în van. Singurul mod de a împropria cu adevărat ceea ce am cunoscut, aducând
cumva în mine ce am cunoscut și depozitându-o definitiv în mine, cu valoare eshatologică. Să
iau ceva din experiența cunoașterii lumii care să îmi folosească și să încarneze în mine această
lecție este de fapt această continuă înfrumusețare care să încununeze îndelunga cunoaștere a
frumuseții lumii.
3. Biodiversitatea lumii terestre
              A treia arie în care spectacolul lumii este extraordinar ține de lumea vie. Este o diversitate
și o complexitate în ecosistemul terestru imposibil de cuprins cu mintea. Sunt aproape 50 de
milioane de specii estimate în lumea vie, numărându-le pe toate în mod distinct, de la
microorganisme la mamifere, care arată o integrare incredibilă și o stabilitate pe termen lung.
Nicio minte omenească nu poate să construiască o ecuație cu 50 de milioane de variabile care să
fie caracterizată de stabilitate pe termin lung. Cum e posibil ca acest sistem să dureze de atât de
multă vreme? Sunt mulți specialiști care, încercând să decodifice biodiversitatea lumii terestre,
își dau seama că ea este numai fin calibrată, pentru că altfel nu poate rezista. Poate rezista un
sistem cu 50 de milioane de variabile câteva secunde, sau câțiva ani, dar nu poate dura mii de
ani, fără ca undeva să se instaureze un dezechilibru care încet-încet, prin principiul vaselor
comunicante, să se amplifice și să distrugă tot. Și ce absurdă este ideea să spunem că un astfel de
sistem atât de fin calibrat, cu 50 de milioane de specii care au fiecare legea ei, progresivitatea ei,
rata ei de multiplicare, propriul ei set de substanțe și nutrienți și factori care să-i convină
creșterii; aceste 50 de milioane de specii coexistă și se ajută reciproc și se sprijină reciproc și pe
moartea uneia trăiesc altele. Cine poate să organizeze un astfel de sistem ca el să poată fi
durabil? Cât de absurdă este ideea să punem acest sistem în sarcina haosului, să spunem că
lumea accidentală l-a născut. Haosul are vreo sensibilitate pentru complexitate și pentru
simetrie? Haosul nu are nicio sensibilitate, nu are nicio preferință; dacă la un moment dat din
haos s-ar naște ceva care să fie simetric, imediat după aceea ar fi spulberat, pentru că haosul nu
are nicio preferință, e impredictibil.
Și diversitatea aceasta este extraordinară pentru că omul se sprijină pe ea, sunt foarte
multe cercetări care arată cât de mulți factori din mediul înconjurător sunt exact aceeași de care
noi avem nevoie ca să putem trăi. De exemplu, zona aceasta a substanțelor toxice, a veninului,
este extrem de mult explorată astăzi în industria americană. Sunt aproape 100.000 de specii
veninoase pe pământ, din care numai 10.000 sunt catalogate, 1000 din acestea au un venin aflat
în laborator în cercetare și aproape 100 de medicamente folosesc acum pe piață venin de la
animale pentru sănătatea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur când a spus că chiar și cele
dăunătoare ne sunt folositoare, într-un anumit fel a avut dreptate. El certa pe cel ce putea să
spună că Dumnezeu, când a făcut lumea, nu a dat o întrebuințare corectă buruienilor, că ele nu
folosesc la nimic. Ulterior s-a arătat că buruienile sunt foarte folositoare: există o substanță în
orice buruiană versatilă care distruge un întreg sistem, ecosistem, un biotop de fapt; există o
substanță care se numește catehină, care este arma de bază a buruienilor, ele păcălesc plantele din
vecinătate, trimițând în sol catehina care este asimilată de plantele celelalte ca fiind o substanță
cu rol nutritiv, și atunci când este asimilată ea își schimbă configurația enzimatică și distruge
planta din interior și o usucă. Cercetătorii au luat catehina și încearcă să o folosească ca principiu
pentru atacarea celulelor tumorale, păcălind de fapt membrana celulelor tumorale cu semnale
care dau senzația că e bun din punct de vedere nutritiv acest complex enzimatic și odată asimilat
el să distrugă celula tumorală din interior.
Tot într-o cheie similară, Sfântul Maxim ne spune că biodiversitatea lumii vii trebuie
văzută în lumina duhovnicească ca o expresie a bunătății nesfârșite a lui Dumnezeu, care se
revarsă către om prin multiple daruri. E o diversitate extraordinară a lumii vii pentru că e o
bunătate nesfârșită a lui Dumnezeu, Care i-a făcut omului mii de prilejuri de uimire, ca nimeni,
uitându-se undeva, să nu fie sărac în uimirea lui. Și peste tot să existe câte o fereastră deschisă ca
în orice prilej, în orice răgaz pe care omul îl are să se poată întâlni cu un înțeles care să-l ridice
de sub robia morții și a materialului și să se plaseze undeva mai sus de cele sensibile. Lumea
sensibilă are în ea înțelesuri care ne ridică mai sus de lumea sensibilă.
Dar biodiversitatea lumii vii mai scoate în evidență ceva: există o solidaritate între specii
care ne împinge pe noi la o solidaritate interpersonală, intersubiectivă obligatorie. Sunt specii
care nu sunt conștiente de existența lor și se sprijină reciproc într-o solidaritate trans-specie, care
depășește specia propriu-zisă. Nu există doar o organizare socială intra-specie. Știți că există
foarte multe cercetări astăzi pe furnici. Furnicile au un întreg construct social, au diviziunea
muncii, au o ordine extraordinară în mușuroi. Și din experiența lor s-au transferat în lumea
științifică prin mimetică, biomimetică, acest domeniu al ingineriei enorm de multe rezultate.
Tubulaturile din interiorul mușuroaielor au o arhitectură care este folosită în aerisirea clădirilor
de volumetrie mare din Japonia. Modul în care este organizat ciclul materialului în interiorul
unui mușuroi este folosit ca model de organizare a traficului de bagaje în aeroporturile mari.
Există niște teorii de optim care sunt respectate de către aceste mici viețuitoare, de aceea le și se
spune „insecte sociale”; și, mai nou, cercetătorii chiar au inventat o știință a biologiei sociale, o
societate organizată în diverse specii.
Dar ceea ce este mai cutremurător este că există o solidaritate trans-specică, speciile se
ajută între ele. Și lucrul acesta este cumva o lecție pentru noi, pentru noi oamenii, că noi ar trebui
să ne ajutăm foarte mult între noi pentru că noi suntem conștiente, ființe conștiente. Și putem citi,
putem capitaliza toate aceste lecții din afară; le putem înțelege, și prin asta le putem folosi pentru
ca noi înșine să ne ridicăm la o anumită înălțime comportamentală sau de virtuți. Și Sfântul
Maxim Mărturisitorul ne spune că, uitându-ne aici, de fapt vedem chipul Treimii. Pentru că
solidaritatea nu ar exista într-o lume dacă aceea lume nu ar fi făcută de un Dumnezeu Care a avut
experiența solidarității. Nu poate un dumnezeu singur, care a avut doar experiența propriei sale
solitudini, să facă o lume care experimentează în atât de multe forme solidaritatea. Pentru că un
artist, atunci când își face o operă, din experiența lui pune în ea. Dacă artistul nu a avut
experiența iubirii și a intersubiectivității, el nu are cum să scrie despre dânsa. E ca și cum aș cere
cuiva care nu a vorbit niciodată limba să o vorbească. De unde are lumea atâtea experiențe de
solidaritate? Din faptul că Sfânta Treime experiază iubirea și dăruirea de Sine reciprocă din
veșnicie. Și această dăruire a fost pusă în creație. Și a fost pusă în creație în ordine foarte
complexă, de la cele simple la cele mari, ca noi oamenii, descoperind această solidaritate oriunde
ne-am uita, să ajungem la concluzia că noi înșine trebuie să fim cei mai solidari dintre toate
ființele care există din lumea aceasta, pentru că suntem singurii care le putem capitaliza pe toate
sub forma înțelesurilor la nivelul minții.
4. Antropologia (Omul)
              Și, în fine, ultima arie în care lumea științifică a pus foarte multe întrebări cu referire la
întâlnirea aceasta dintre viața duhovnicească și cunoașterea științifică e omul. Probabil că aici
adâncimile sunt cele mai mari; e și firesc într-un fel, vorbim de coroana creației. Aici sunt multe
cercetări recente din științele medicale, și mai ales din științele creierului care scot la iveală o
imposibilitate a științei de a lămuri ce este conștiința, cine este acest sine? Cum pot de-a lungul
timpului, schimbându-mi materialul celular într-o proporție foarte mare, și figura, și vocea, și
ideile să am sentimentul că sunt același? Și cine este acest „eu” sau acest centru personal care
traduce, decodifică toate realitățile dintr-un centru care le organizează pe toate? Este o dificultate
teribilă în a lămuri problema interiorității omenești, a sinelui, a conștiinței sau acestor stări
modificate de conștiință pe care le dă experiența religioasă, contemplația, rugăciunea sau forța
extraordinară și terapeutică a compasiunii, care este a milei creștine, care este foarte mult
investigată astăzi. Sau a valențelor terapeutice pe care le au îmbrățișarea, iubirea, dragostea
maternă, cât de mult se impregnează în expresia genelor, în lungimea telomerilor, în speranța de
viață, în mecanismele emoționale. Iubirea vindecă. Binele dă o stare de bine. Binele
însănătoșește. Compasiunea întărește, modifică foarte mult procesele neorofiziologice, sporește
imunitatea, îmbunătățește tensiunea arterială, ritmul cardiac etc. Binele, virtuțile sunt sănătoase;
asta este extraordinar, ce ne spune știința omului astăzi sau științele medicale.
Și imposibilitatea aceasta a științelor de a decodifica natura conștiințe, de fapt în ce zonă
ne duce din perspectiva teologiei? În zona apofatismului persoanei. Persoana nu poate fi definită.
De ce nu poate fi definită? Atheorethos a spus Sfântul Grigorie de Nyssa; imposibil de cuprins cu
mintea. Pentru că e după chipul Celui Care nu poate fi cuprins cu mintea. Ceva din apofatismul
divin este imprimat în om, pentru că omul e după chipul lui Dumnezeu și e imposibil de surprins
în adâncimile lui. Asupra lui s-a suflat suflare de viață, și aceea suflare de viață nu e creată, e
harul lui Dumnezeu care e necreat. Există o legătură indisolubilă între harul lui Dumnezeu și
sufletul fiecărui om. Indiferent dacă omul este botezat sau nu, această legătură indisolubilă este
prin creație. De fapt chipul lui Dumnezeu în om subzistă întrucât în om este harul lui Dumnezeu
care subzistă și care îl ajută să trăiască în fiecare zi. E motivul pentru care noi spunem că
Dumnezeu este Atotțiitorul, le ține pe toate; nu le-a făcut și s-a retras, ci le susține pe toate,
logosul fiecărui lucru este întreținut de harul lui Dumnezeu, energiile necreate întrețin logosul
lucrurilor și ajută pe lucruri și pe om să ajungă la ceea ce sunt chemate să devină.
Și pentru că în om există harul lui Dumnezeu și pentru că ființa omenească este
indisolubil legată de harul lui Dumnezeu, noi nu vom putea defini vreodată din punct de vedere
științific PERSOANA.