VALERIU PERIANU

TEORIA EXISTENŢEI

~1~
 PARTEA ÎNTÂI

TEORIA REALITĂŢII TOTALE

~2~
 Capitolul I

Tezele realităţii asimetrice

Orice scriere care se respectă, despre un subiect de interes

general, înseamnă pe fond un protest mai mult sau mai putin făţiş în
raport cu cele anterioare. Sub aparenta politeţe a cuvintelor potrivite,
judecăţile adverse pot fi gemene sau total străine funcţie de seismul
pe care-l produce în domeniul abordat. Dar ele sunt, desigur, scuzabile
în efortul comun de a înţelege ce se întâmplă cu lumea întreagă ca
fiinţă a tot ce se oferă deschis sau nu raţiunii.
Aici putem separa problematica abordării teoretice a realităţii pe
care o trăim şi ne trăieşte. Pentru unii oameni lumea întreagă
înseamnă doar ceea ce este tangibil şi săţios până la limita în care, în
mod dureros, trebuie să gândim necunoscutul. Ceea ce primim la
naştere ca univers apropiat se extinde continuu pe măsura înţelegerii
lui ca adversar ascuns şi nedispus să se dezvăluie cu limitele sale.
Pentru alţii, însă, înseamnă mai mult, ceea ce este constituit ca univers
şi universalitate a fiinţei în genere, indiferent de gradul pe care-l
deţine în ierarhia cosmică. Şi, pe bună dreptate, aici lumea omului şi-a
creatorului său reprezintă maximum de existenţă în cele două paliere.
Dar ceea ce mă desparte pe mine de această înţelegere este
faptul că realitatea nu se sfârşeşte odată cu universul. Există temeiul
logic al supraexistenţei nu de natură divină, ci ordinară,
neconstituantă, a prezenţei totale care include şi universal nostru.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o teorie a realităţii totale,
nu doar a celei imediat percepute ca propriul nostru univers, ci o
realitate desăvârşită prin lipsa completă de istorie. Această realitate
nu suportă discuţii despre origini sau evoluţie fiindcă nu există un alt
sistem de referinţă la care să o putem raporta: există doar ea şi atât.
Prin această teorie, ştiinţa cunoaşterii pozitive şi metafizica, ar
putea fi unificate astfel într-o singură concepţie cosmologică acceptată
~3~
 de toţi gânditorii. Şi pentru a mă face înţeles, am să încerc a
argumenta următoarele idei:

1-Există o suprarealitate fără dimensiuni şi timp: Totul;

2-Totul este un plin de substanţă non-atomară;
3-Substanţa Totului este corporal-spirituală;
4-Totul conţine discontinuu şi goluri cu substanţă atomară;
5-Nimicul nu există, ci numai plinul Totului;
6-Infinitul nu există, ci numai indeterminarea Totului;
7-A existat o Mare Implozie zonală în Tot care şi-a absorbit o parte din
substanţă făcând loc Fiinţei în sine şi super-atomului său primordial;
8-Apariţia super-atomului primordial a fost efectul exterior al potenţei
Fiinţei în sine;
9-A existat o Mică Explozie zonală în Tot (naşterea cavernei-universului
nostru limitat cu spaţiu şi timp)
3 10- Există trei categorii de fiinţe în caverna-universului nostru: Fiinţa în
sine, Fiinţa-univers şi Fiinţa umană.
11-Fiinţa în sine este creatoarea celorlalte fiinţe care sunt fiinţe pentru
sine.
12-Fiinţa în sine se epuizează în Existenţă iar Fiinţele pentru sine se
epuizează în Existent.
13-Există universuri paralele deschise (în aceeaşi cavernă);
14-Există universuri paralele închise (în caverne diferite)
15-Universurile paralele au fiecare spaţiul şi timpul său propriu;
16-Universurile paralele închise au fiecare propria Fiinţă în sine;

Notă: voi utiliza litera înclinată pentru toate noţiunile şi conceptele

speciale ce trebuie să fie în slujba înţelegerii teoriei şi pentru a nu se
confunda cu aplicaţia limbajului obişnuit. Ele vizează maximala
~4~
acoperire semantică de care are nevoie un cuvânt ca să ofere gândul
precis. Pentru aceleaşi obişnuinţe de interpretare, termenul de
Univers, consacrat ca fiind doar unul, va fi scris cu literă minusculă
fiindcă demersul meu vrea să acrediteze tocmai ideea pluralităţii
acestui tip de existent.

Capitolul II

Big Bang

Aproape toată filosofia idealistă de până azi a susţinut că Fiinţa

divină a creat lumea fără a avea nevoie de un suport material,
considerând această minune singura logică nepotrivnică gândirii prin
calmul dat de înţelegerea creştină a fenomenului. Acestei realizări i se
opune acum în concept chiar Nimicul, cel care a fost leagănul şi
balansul unicităţii la începutul lumii ca univers. El era sortit ca după
folosirea sa în creaţia divină să decadă în potenţă devenind un Nimic
vulgar lipsit de atribute. Nicicând Creatorul nu va mai folosi această
plămadă pentru a modela ceva, semn că a fost extras din el tot ce
putea oferi, iar de atunci Nimicul a rămas de neînţeles pentru lume.
Această parte subversiv-generoasă a filosofiei precum şi scrierile
teologice, criticate din toate părţile secole de-a rândul, revin în prim
plan şi sunt susţinute tocmai de cine nu ne aşteptam - de oamenii de
ştiinţă.
Teoria Big Bang este considerată în general ca fiind cea mai
plauzibilă concepţie despre naşterea universului, având la bază şi
unele rezultate experimentale. Astronomul american Edwin Hubble
este descoperitorul expansiunii universului şi, de aici, a apărut ideea că
~5~
universul trebuie să fi avut un început.Ulterior, cercetări relativ
îndoielnice au avansat ideea că acest proces a avut loc cu circa 13,7
miliarde de ani în urmă. Ceea ce ar fi existat, a fost doar un punct de o
natură cu totul specială, o aşa-numită singularitate, ceva fără
dimensiuni dar cu o energie nesfârşită. La momentul zero acest atom
infinit de mic şi dens a ieşit din starea lui iniţială (încă nu se ştie din ce
cauză) şi a avut loc un fel de explozie atipică (deoarece nu s-a produs
într-un spaţiu deja existent), care a dus la apariţia materiei, energiei,
spaţiului şi timpului, altfel spus la existenţa universului. Din materia ce
se combina şi răcea treptat în călătoria sa dată de viteza ce i-a fost
imprimată s-au format galaxiile, constelaţiile şi, în final universul.
Despre antimaterie nu se spune decât că ea a fost învinsă de
materie în procesele de instaurare a unei structuri general suficiente şi
ordonatoare pentru a constitui universul. Deci, se trage concluzia că
prin ordonarea materiei ca univers coerent, avem dovada că
antimateria a fost anihilată în mare parte şi că ea nu mai contează ca
factor decisiv în transformările galactice.
Susţin că în pofida acestui rezultat obscur şi care tentează prin
uşurinţa efortului de înţelegere , cel mai interesant aspect al formării
universului nostru nu este materia sau antimateria, ci tocmai acea
substanţă primă care s-a descompus în cele două forme de existenţă
antagonice. După părerea mea aceasta este substanţa non-atomară a
Totului ce a fost fragmentată de către Big Bang. Ea continuă să fie la
frontiere dar şi în universul constituit ca substanţă fluidă specială, o
stare intermediară între structura non-atomară a Totului şi cea
atomară actuală, a universului-cavernă. Aceasta poate fi materia
neagră, de umbră, despre care se bănuieşte că ar locui cu adevărat
caverna noastră în proporţie de 80%.
Ce este însă certitudine cu privire la această teorie?

- Hubble a descoperit deplasarea spre roşu a galaxiilor, deci

expansiunea universului cunoscut spre margini necunoscute.

~6~
 - Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,7 miliarde de ani, deci
aceasta ar marca vechimea universului.
- O explozie a avut loc într-adevăr şi aceasta a condus la formarea
universului.
- Existenţa reală a zgomotului de fond al exploziei ce persistă şi azi.

În rest, totul este o poveste neverosimilă ţesută pe marginea

acestui eveniment. Parcurgând drumul invers expansiunii universului,
pe firul logic al consecinţelor, fizicienii au ajuns la explozia care s-a
produs, fără putinţa de a trece teoretic dincolo de acest moment. Au
fost îndeajuns de încântaţi să explice totul de la Big Bang încoace şi
mai puţin ce a fost înainte de aceasta. Înclinaţia oamenilor de ştiinţă
de a se raporta numai la ceea ce se impune existent şi concret este,
desigur, de înţeles în raport cu ceea ce nu apare ca realitate imediată.
Şi totuşi, după ce au aşternut explicaţii peste ceea ce ne oferă
universul vizibil şi cognoscibil, fizicienii au fost nevoiţi să se întrebe şi
despre cine sau ce a cauzat acest fapt. Rezultatele judecăţilor de
imaginare a unei cauze anterioare Big Bang au fost slabe şi
neconvingătoare, după cum vom vedea în continuare.
Pentru a evita logica regresului la infinit în cazul acceptării a ceva
preexistent naşterii universului, fizicienii au gândit -premeditat sau
nu-, că este mai firesc să plecăm de la ceva existent spre Nimic şi nu
invers. Şi atunci prin teoria Big Bang ei au construit o realitate specială,
de compromis, în care un corp existent (un atom), devine preexistenţa
sa (Nimicul), prin super-limitarea dimensiunii şi super-concentrarea
energiei sale. Acest atom primordial a fost gândit ca fiind infinit de mic
şi dens, astfel încât el să fie la graniţa a ceva cu Nimicul, chiar să poată
fi asimilat acestuia.
Totuşi, imaginarea unui asemenea motor primordial este prea
puţin suficientă pentru raţiune, ea nu poate să se mulţumească doar
cu analiza efectelor acestui eveniment. Dacă admitem că un atom
special, infinit de mic şi dens, a apărut din Nimic şi de nicăieri, trebuie
să admitem că el a existat dintotdeauna şi s-a confundat cu Nimicul,
~7~
ceea ce-i absurd. Dacă era altceva şi ascuns în Nimic, iarăşi este
contradictoriu fiindcă ceva, este sau nu este, nu poate fi şi nu fi ca
existent real.
Analizând aceste două atribute ale atomului primordial în
conţinutul semnificaţiei de infinit, ca efort necontenit spre împlinire,
vom constata imposibilitatea existenţei unui asemenea corp:

- infinit de mic, înseamnă neajungerea la o limită a micimii care să

echivaleze cu Nimicul. O dată, fiindcă la un anumit nivel subatomic
ceea ce avem de divizat ca unitate devine multiplu şi nefracţionabil, iar
în al doilea rând dacă acest lucru ar fi posibil, veşnic va fi o câtime de
micşorat;
- infinit de dens înseamnă neajungerea la maximum de potenţă ca să
nască universul, mai ales că el era supraîncalzit la doar 10 la puterea
de 32 grade Kelvin. A considera această valoare ca fiind densitatea
infinită mi se pare o copilărie!
- masa critică fiind de atins la infinit, atomul era sortit să nu explodeze
niciodată.

Oricâte miliarde de ani am acorda acestui atom să se micşoreze şi

să se încarce de energie prin comprimare, el nu va fi apt nicicând de o
asemenea experienţă. Nu poţi comunica dimensiuni şi potenţe
concrete, limitate, iar în acelaşi timp să susţii că atomul era înzestrat
cu valenţe infinite. Infinitul va fi încontinuu un orizont intangibil prin
construcţia sa imaginară care se depărtează exact cu aceeaşi distanţă
pe care o parcurgem în orice sens, deci orice dimensiune este
insuficient exactă.
Toată lumea este de acord că anterior Big Bang nu exista timp,
deci conceperea unui atom ca fiind şi nefiind fără timp nu se susţine. A
fi, înseamnă fatalmente o existenţă supusă cronometrării şi, dacă vom
încerca să anulăm această condiţie prin cealaltă stare, aceea de a nu fi,
tot nu anulăm timpul ce trebuie să intervină în această reducere la
zero a prezenţei materiale. Chiar dacă în cazul particulelor elementare
~8~
există o stare specială de realitate datorată vitezelor supraluminice,
totuşi materia nu dispare decât aparent. Ea poate deveni o fantomă
fără masă, dar suportul energetic se păstrează şi deci materia nu se
poate transforma sau pierde în Nimic. Nimicul dacă îl vom aproba
teoretic ca fiind impur, poate suporta discuţii, dar nu mai este ceea ce
dorim să afirmăm, adică Nimicul descărcat de orice însuşiri, absenţa a
orice: material sau imaterial, inclusiv voinţa cuiva. Fie că această voinţă
vine din interiorul Nimicului ori din afara sa, această prezenţă
desfiinţează noţiunea.
De către cine a fost creat acest atom tocmai în scopul de a se
autodistruge? Cine i-a săvârşit momentul optim de tensiune pentru a-l
face să explodeze? A cui voinţă a fost şi în ce scop? Să fie oare o
întâmplare apariţia noastră în universul proaspăt creat?
Din păcate în majoritatea studiilor există doar o singură întrebare
şi aceea este prost formulată: ce a fost înainte de Big Bang? Foarte
simplu, zic eu: înainte de Big Bang a fost atomul cu pricina. Adevărata
întrebare şi corect pusă este: ce a fost înainte de existenţa acestui
atom?
Sunt multe întrebări incomode care, după trecerea momentului
de euforie - acela că s-ar fi descoperit originile universului - apar
supărător în orice discuţie pe această temă. Fizicienii au spus că nu are
rost să ne întrebăm ce a fost înainte fiindcă atunci nu exista timp şi
discuţia trebuie purtată doar pe tărâmul filosofiei sau al teologiei.
Dar ei înşişi au devenit cu timpul nemulţumiţi de rezultatele unor
calcule ale momentului iniţial şi, descoperind că înainte de acesta au
existat câteva fracţiuni de secundă fără de care evenimentul nu ar fi
avut loc, i-a determinat să se gândească şi la ceea ce putea preceda
acest fapt.
Au lansat o teorie complementară, a unui Big Bang în salt, cum că
evenimentul a fost o tranziţie de la un univers precedent, infinit retras
în sine printr-o contracţie ciclică care, ulterior, în miliarde de ani a fost
capabil să se manifeste la scară macro prin această explozie.
Universurile s-ar naşte veşnic printr-un proces de succesiuni
~9~
autopropulsoare, de contracţii şi destinderi, iar problema începutului
nu se mai poate pune. Această teorie este dovada clară a abandonului
în faţa unei probleme mai importante decât descoperirea efectului şi,
în ultimă instanţă, incapacitatea de a trata logic-intuitiv evenimentul.
Eu însă nu pot considera Big Bang ca fiind începutul universului
pentru că nu sunt suficiente argumente de a închide aici cazul. Motivul
invocat - că este bine să ne intereseze doar ce este şi ce va fi de acum
încolo fiindcă cea a fost este secundar ca problematică ştiinţifică - mă
deprimă. A renunţa la acest demers înseamnă a-ţi reprima funciara
inocenţă a curiozităţii care e mai presus de orice rezultate imparţiale,
chiar dacă sunt spectaculoase. Aşa încât simpla recunoaştere că există
o consecinţă fără cauză duce inevitabil la acceptarea unei idei ce
compromite bunul simţ investigator, dar care se substituie unei
determinări mecanice concrete; Nimicul este considerat drept cauză
chiar de către oamenii de ştiinţă, cei care ar trebui să fie ultimii lui
susţinători.
Cum să raţionăm în sens ştiinţific, dacă avem doar Nimicul? Pare
incredibil dar aşa ne propun oamenii de ştiinţă şi atunci sarcina unui
filosof este să demonteze falsul suport al acestei teorii pentru a căuta
alt temei. Acel temei trebuie să ofere consistenţa logică pentru
crearea unei alte teorii mai cuprinzătoare care s-o includă şi pe cea
frustrantă.
Dar să convenim că Nimicul invocat a fost cumva fertil, doar un gol
de altceva, nu şi de sine. Putem defini Nimicul ca fiind un gol? Gol de
ceva are sens, dar gol de gol, nu are. Atunci Nimicul nu înseamnă un
gol. Dar poate fi el un plin? Plin de ceva nu mai înseamnă Nimic, iar
plin de sine ar putea fi dacă se mărgineşte undeva dar, din moment ce
nu avusese loc încă Big Bang, acest lucru era imposibil. Prin urmare
Nimicul singur nu putea exista. Cum să conţină acesta ceva diferit dar
egal cu sine, să fie suportul a ceva concret? Un atom, ca de altfel şi un
univers limitat plutind într-o mare de Nimic este de neconceput.
Apoi, vorbind despre univers, trebuie să raţionăm ca despre un
Nimic infinit progresiv, din moment ce are în poala sa natura. Iar
~ 10 ~
 aceasta este în expansiune spre un loc ce nu există; cum să ne putem
imagina aşa ceva? Fiindcă dincolo de marginile universului –
paradoxal !- nu mai este nici un loc, deşi apreciem ca Nimic ceea ce
limitează corporalitatea. Locul poate exista ca gol doar unde avem şi
un plin. Unde avem doar gol, locul dispare fiindcă nu avem sistem de
referinţă. În consecinţă, operând în gol tot cu gol, noţiunea de locuire
nu are sens. Acesta constituie un alt fapt absurd !
Iar dacă acest lucru este demonstrat, atunci rezultă că înainte de
Big Bang era un plin de necuprins, care închidea orice gol posibil. Există
din totdeauna un Tot plin, în cadrul căruia s-au creat caverne ale unor
universuri, ca acela în care existăm. Aceste caverne conţin gol şi plin ca
rezultat a două evenimente succesive;
-o Mare Implozie, în care o parte din Totul solid s-a prăbuşit în sine şi s-a
fărâmiţat, parte în materie solidă galactică, parte în energie. Ceea ce s-
a transformat în energie a rămas ca gol intergalactic.
-o Mica Explozie, care a eliberat super-atomul şi multiplii săi
decomprimati în acest gol creat.
Aşadar, din acest moment, putem vorbi de Big Bang şi de tot
parcursul materiei, de expansiunea universului, aşa cum o prezintă
oamenii de ştiinţă. Acest univers al nostru - ca oricare altul ce mai
poate exista - este închis; el este mărginit din toate părţile de zidul
acestui Tot care ocupă existenţa şi nonexistenţa.
Una din nedumeririle fizicienilor – care, între noi fie spus, pune
sub semnul întrebării valabilitatea teoriei Big Bang în formă consacrată
- este faptul că în procesul de expansiune, galaxiile îşi accelerează
deplasarea faţă de epicentrul exploziei primordiale în loc să-şi
încetinească viteza. Toate forţele responsabile să facă acest lucru nu
pot împiedica fenomenul şi materia scapă de sub control. Explicaţia
este aceea că zidul Totului atrage spre sine materia rezultată din Mica
Explozie. Nimicul nu ar putea face acest lucru - este clar ! - deci trebuie
să existe o forţă integratoare care să adune ce s-a risipit. Iar mărirea
vitezei de deplasare a galaxiilor este firească atâta timp cât apropierea
de sursa de atracţie se micşorează.
~ 11 ~
 Un al doilea răspuns dat fizicienilor este legat de materia de
umbră. Aceasta nu poate fi decât un reziduu al substanţei non-
atomare ce nu s-a transformat complet în momentul creării cavernei-
universului nostru. Ea este permeabilă şi face trecerea spre substanţa
dură a Totului.

Capitolul III

Nimicul nu are loc în Existent

Rostul de concept al Nimicului este de a semnala absolutul unui

lucru retras din Existenţă, și fixat în Existent doar pentru
contrast, concentrând evidența pentru sine. Concentrarea lucrului
retras devine absență și în final Nimic, un loc detaşat în plinul universul
ui-cavernă. Izolarea Nimicului poate fi făcută prin acest proces de
abstragere a fiinţelor până la nivelul Fiinţei în sine a Creatorului.
Aşa cum spunea genialul pantofar din Görlitz, Jakob Böhme, dacă
eliminăm natura şi creatura, rămâne doar Fiinţa Creatorului. Oarecum
la fel putem raţiona şi în cazul Nimicului: dacă eliminăm natura şi Fiinţa
rămâne Nimicul. Dar a spune că “rămâne”  sau că “rezultă” în acest caz
este inadecvat, deoarece aici nu mai avem Fiind, ci o absenţă a lui. În
plus, Nimicul trebuie să excludă şi absenţa ca fenomen, fiindcă aceasta
presupune că o entitate nu este prezentă, dar nu neapărat că nu
există, ci că poate fi în altă parte de realitate. Fiinţa în sine a
Creatorului nu poate fi însoţită decât de creaţia sa care, deşi e
separată, nu i se opune, ci i se supune, deci numai Nimicul îi este
opozabil. Dar, dacă este atras totul deoparte, nu mai rămâne termen

~ 12 ~
de comparaţie şi atunci Nimicul nu poate fi Nimic, deci ori nu se poate
face separarea ori rămâne ceva ce s-a sustras retragerii.
Şi atunci, prin retragerea tuturor conceptelor majore ale
Existentului, vom produce Nimicul pur, propria prezenţă şi absenţă
într-un concept paradoxal, golit de semnificaţii, care nu mai are la ce
să se raporteze, nici măcar la Fiinţa în sine a Creatorului. În acest caz,
cum trebuie să raţionăm ? Ce <rămâne> dacă nici măcar Nimic nu mai
este ? Această argumentaţie dusă la absurd relevă faptul că Nimicul nu
există - orice judecată am face - nici ca parte nici ca întreg al unei
realităţi.

Capitolul IV

De ce nu poate fi creator Nimicul

A alege între gol şi plin pentru a raţiona cu privire la origine,

înseamnă a pune în balanţă firescul cu nefirescul, într-o cântărire de
bun simţ. Principiul raţiunii suficiente stă la baza unei alegeri corecte
într-o dilemă. Cum din gol este nefiresc să obţii ceva, iar dintr-un plin
nu ai putea obţine Nimic, alegerea firescului este calea naturală a
gândirii ce conduce la axiomatizare. Firescul este o axiomă -aici nu mai
trebuie demonstraţie. “Din nimic nimic iese” - spune pe bună dreptate
un dicton latin preluat de la Parmenide, dar din ceva putem obţine
altceva. Acest <altceva> devine un nou plin fiindcă bifurcă existenţa şi-
o multiplică în Nimic negat. Ce este de fapt firescul?
Firescul este ordinea naturală, ca primă aparţinătoare legitimă de
totalitate. Natura este cel mai firesc lucru, ca dat supraomenesc, găsit
şi primit de noi aşa cum este. Ordinea lucrurilor vine de la ea nu de la
noi, deci ce se petrece în afara voinţei noastre este ceea ce trebuie să
~ 13 ~
fie. De multe ori, judecând prin prisma intereselor noastre, catalogăm
unele fenomene naturale ca fiind nefireşti, ceea ce este, desigur,
greşit. O catastrofă pare nefirească fiindcă iese din tiparul unei vieţi
lineare cu care ne-am obişnuit. Dar ea nu este decât o altă faţetă a
ordinii naturale. Ea nu este cu mult mai neobişnuită decât o catastrofă
a raţiunii care poate crea acelaşi disconfort.
Într-o dispoziţie (şi nu opoziţie) diferită, firescul raţiunii îşi are
ordinea sa - ca stat în stat - chiar dacă aparţinem naturii cu un corp
docil supus legilor ei. Raţiunea însă, nu se supune firescului naturii şi îşi
întemeiază propria instanţă, bunul simţ estetic, care - în ordinea
gândirii - este intuitiv suficient. El acţionează dinlăuntrul naturii prin
argumente ce se constituie în firea judecăţilor umane ca supranatural.
Acesta este talentul dăruit de Fiinţa în sine, care se manifestă nu doar
în logică ci şi în artă ca Nefiinţă estetică. Din această suprapunere de
planuri se nasc antinomiile care, în logică, dislocă idei iar în artă
emoţii. De aceea starea de graţie a Totului este firescul de a fi
pretutindeni, necuprins, un Existent neînceput fără cauză.

Capitolul V

Despre Nimic şi Tot

Pentru definirea Nimicului prin Tot este interesantă opoziţia

edificatoare a termenilor greceşti Ολου-κάτολου. Dacă oλου înseamnă
tot, κάτολου are accepţiunea <deloc>, <nicicum> şi este de fapt un
compus. Explicarea semnificaţiei lui κάτολου se face cu ajutorul
conceptului oponent, acela de totalitate. Acest cuvânt este, de fapt, o
expresie formată din κάτο (jos) şi ολου (tot), adică totul este dat jos,
descărcat de sine, până la lipsirea totală de loc. Astfel Totul devine
inconsistent şi fără locuire, ceea ce înseamnă Nimic.
Nimicul deci, nu poate locui împreună cu Totul, fiindcă acesta
umple pretutindeni spaţiul său, dar nici separat fiindcă aceasta ar
~ 14 ~
însemna neîmplinirea Totului ca Tot. Cele două concepte se exclud ca
existent imposibil oferit celuilalt, Totul nu oferă spaţiu Nimicului iar
Nimicul nu oferă timp Totului.
Retragerea Totului până la limita de desfiinţare nu creează nici
măcar absenţă, fiindcă nimic nu mai există. Absenţa unui lucru se
poate raţiona doar dacă acesta este prezent în alt loc. Dacă însă el nu
există nicăieri el nu poate fi nici prezent nici absent. În cazul unui
obiect care cuprinde Totul, acesta nu se poate ascunde şi nu poate
absenta - nici parţial nici total - astfel încât suntem nevoiţi să raţionăm
încă o dată că Nimicul nu poate fi.
Acest refuz al micimii ultime produce un dubiu asupra restului de
la ultima micşorare gândita asupra unui lucru. Acesta ori este prea mic
pentru a fi cuantificabil ori prea mare pentru a fi contrastul Nimicului
ca parte absentă a ceva. Şi-atunci trebuie să inventăm un concept
opozabil pentru tot ce poate rămâne reziduu în Nimic ca micime şi în
plin ca mărime.<Nimicnicia> Nimicului va desemna maxima sărăcire de
Fiinţă, Nimicul dezbrăcat chiar de numele lui, iar pentru plin ca rest
cuantificabil, vom agrea expresia de <plenitudine suficientă> cu care
se închide Totul.
Nimicul este ordinea desăvârşită fără obiect spre deosebire de Tot
care îşi este sieşi obiect, predispus paradoxal, la dezordine. În
interiorul Totului se pot produce caverne, însă într-un spaţiu imaginar
al Nimicului fără obiecte spectatoare, ordinea este evidentă. El nu este
nici <vârsta întunericului>, aşa cum este definit de unii autori, ca
margine a luminii, fiindcă chiar întunericul trebuie să aibă măcar
consistenţa sa de culoare care îl deosebeşte de Nimic. Deci Nimicul nu
are fiinţare fiindcă trecutul a orice este ocupat de Tot şi nici viitor nu
poate avea deoarece Totul este indestructibil.
Totul nu poate fi distrus fiindcă nu-i o simplă substanţă atomară cu
limite finit-infinit, ci plinul care suprimă prin necuprindere atât trecutul
cât şi viitorul, astfel că ceea ce este omniprezent ca întindere devine
prezent continuu ca durată. El nu a fost niciodată în alt timp decât
prezent şi nici nu va fi, fiindcă Totul e ocupat de substanţă neîncepută
~ 15 ~
şi fără structură. Trecutul şi viitorul sunt secvenţe temporale posibile
doar în cavernele-universurilor.

Capitolul VI

Fiinţa în sine şi Nimicul

Aici trebuie dovedit dacă Nimicul foloseşte asertării ideii de Fiinţă

în sine ca fiinţă integratoare acceptată sau nu, vis-a-vis cu neantul.Pare
ilogic să ignorăm ceea ce este oglindit în nefiinţă dar dacă vom
înţelege că nu Fiinţa în sine este Totul, atunci nu mai poate fi vorba de
dublarea sa cu ceva anume decât în momentul realizării creaţiei sale,
ca o Fiinţă în sine devenită Existent.
Să raţionăm conform interesului teoriei noastre: este vorba aici
despre o constrângere logică, ceea ce acceptăm ca fiind cel mai mare
şi perfect, nu poate fi nici lucru, nici Nimic. Dar cum Nimicul nu poate fi
ceva, trebuie să fie numai ceea ce este Totul şi Fiinţa în sine. Aceasta
este prima dintre constrângeri. A doua este, de fapt, ceea ce se
constituie ca fiind întrebarea fundamentală : ce este firesc şi propriu
gândirii logice să accepte, primordialitatea Nimicului sau a Fiinţei în
sine? Evident că este mai firesc pentru ceva diferit de Nimic să creeze
ceva (chiar pe sine) sau alt ceva (pentru sine), decât Nimicul, care
neputând să creeze alt ceva nu se poate crea nici pe sine. Luăm
următorul exemplu: această pagină scrisă concentrează întreagul
Existent; doar el există pentru mine şi nimic altceva. Nimicul pare a fi
tot ceea ce nu mai este Existent pentru mine. Dar simpla ignorare a
restului realităţii nu-l transformă pe acesta în Nimic, Nimicul trebuie să
fie un concept separat de voinţa mea, care să se opună naturii şi nu
raţiunii.
Ori, dacă acest concept se opune naturii el trebuie să se opună
din interior, fiindcă în mod necesar el face parte din aceasta, iar natura
este ceva, nu este Nimic. Dacă se opune raţiunii ca altul Fiinţei, intrăm
~ 16 ~
într-o încurcătură din care greu putem ieşi. Ce poate fi altul Fiinţei?
Nefiinţa, desigur. Dar şi Fiinţa în sine este Fiinţă, deci cine este altul
Fiinţei în sine? Este imposibil ca aceasta să coexiste cu nefiinţa sa, aşa
cum o facem noi, aşteptând-o să ne preia. Fiinţa în sine este
plenitudinea care exclude Nefiinţa ca margine a omenescului.
Deci Nimicul nu poate fi complementar Fiinţei în sine, ci doar
Fiinţei umane. Dacă astfel stau lucrurile, se poate trage concluzia că,
dacă Nimicul nu este complementar nici naturii nici Fiinţei în sine, el nu
există.
Opoziţia faţă de raţiunea umană există însă, ca rost al procesului
de trăire, de conştienţă a spaţialităţii şi temporalităţii limitate într-o
cavernă- univers. Fiinţa în sine şi Nimicul din Geneză, ca termeni
supremi cu care s-a operat lejer în gândirea teologică devin din păcate
antagonici în logica noastră, fiindcă este imposibil să acceptăm raţional
ca rezultat al creaţiei Nimicul şi Totul în acelaşi gând.
Conceptul de Fiinţă supremă nu poate permite altui concept să fie
mai cuprinzător sau mai puţin cuprinzător dar care să i se opună. Ori
Fiinţei în sine este subalternă Totului şi suprimă Nimicul, ori Fiinţa în
sine este limitată şi atunci este o fiinţă oarecare dublată de Nefiinţă.
Răspunsul stă în însăşi statutul Fiinţei în sine, că ea este dublată
doar de totalitate, de ceea ce a fost şi ce este ca rezultat al Existentului
şi creaţiei sale. Creaţia sa nu a fost în/sau din Nimic, ci în cadrul Totului
existent din tot-de-a-una, şi din substanţa non-atomară ce se află
pretutindeni. Fiinţa în sine nu a fost nici singură şi nici însoţită de
Nimic la Geneză, ci a fost parte a Totului unde s-a creat caverna-
universului nostru, în interiorul a ceva ce preexista.
Cum Totul - cu plenitudinea sa - exclude Nimicul, putem afirma că
numai Fiinţa în sine este dublată de acesta. Aşa se elimină şi cea de-a
doua contradicţie, ce putea fi Fiinţa în sine absolută dublată de Fiinţa
în sine existentă. Această dublare însă nu este ca altul, fiindcă Totul nu
permite nici unicitatea şi nici pluralitatea, el este fără număr şi fără
dimensiuni. Totul nu este creat, ci un dat indiferent opus Fiinţei în sine
care are intentionalitate şi scop, timp si spaţiu. Fiinţa în sine este
~ 17 ~
derivată din Tot fiindca se opune din interiorul unei acestei entităţi
prin ieşirea din nemişcare.
Fiinţa în sine deţine supremaţia doar în caverna-universului noastru,
având o conştienţă spirituală şi nu cerebrală, ceea ce dă dimensiunea
cosmică a cunoaşterii şi puterii sale. Spiritul universal nu simte şi nu
gândeşte, ci acţionează conform programului totalităţii.

Capitolul VII

Spaţiul realităţii totale nu există

Spaţiul ca şi timpul sunt realităţi regionale provizorii ce sunt sortite

pieirii; dispariţia lor se va petrece atunci când galaxiile se vor izbi de
marginile cavernei. Universul limitat va parcurge iarăşi - dar în sens
invers - etapele de început. Va avea loc mai întâi de această dată
explozia şi apoi implozia ce va contracta materia şi energia în
substanţa primordială non-atomară. Ultima secundă şi ultima fărâmă
de spaţiu se vor consuma, iar golul va fi din nou plin. Caverna-
universului nostru se va fi „vindecat” şi închide, fără pretenţia de viaţă
sau moarte. Totul va redeveni indiferent şi nobil.
Să încercăm a reda cu ajutorul limbajului comun expresiile cele mai
relevante pentru locuirea cavernei-universului nostru fiindcă se
potrivesc şi pentru cazul totalităţii. Ele descriu, practic, imposibilitatea
devenirii şi evoluţiei Totului:

~ 18 ~
 - <niciunde> vrea să însemne spaţial imposibil, nu suportă întrebare
despre locuire;
- <nicicând> vrea să însemne temporal imposibil, nu suportă întrebare
despre devenire;
- <nicicum> vrea să însemne mecanic imposibil, nu suportă întrebare
despre cauzalitate.

Meditaţiile asupra existenţei spaţiului şi timpului adună suficiente

argumente care să le facă imposibil de fixat în gândire în chiar caverna
noastră. Dacă aceste două concepte esenţiale nu sunt demonstrabil
convingătoare măcar aici unde locuim, după cum vom vedea, cu atât
mai uşoară devine sarcina de a le anula prin cazul general al totalităţii.
Eforturile cele mai meritorii în a demonstra că spaţiul şi timpul nu
există le-au făcut scepticii. Argumentaţia lor este perfect logică şi
lipsită de aportul sofismelor. Au, fireşte, doar înţelegerea greşită că se
referă numai la caverna-universului nostru, şi folosesc obiecte finite
dar, în rest, aplicaţia lor se face pe un maximum de spaţiu şi timp ce s-
a dorit a fi asemenea realităţii totale. Şi dacă se poate dovedi în chiar
eşantionul total nereprezentativ al unui univers regional că avem
concepte false, atunci cu atât mai mult, spaţiul şi timpul nu pot fi
coordonatele unui obiect de necuprins. Astfel Totul nu mai încalcă
nicio lege, nemaifăcând obiectul vreunui paradox, fiindcă ea nu este o
structură şi nu poate fi desfăcută în mulţimi. Ea nu mai poate fi
cuprinsă în altceva şi nici altceva în ea decât ceea ce este; Totul îşi este
sieşi suficient. Voi incerca şi eu să fiu sceptic în cele ce urmează, ca
metodă de a afla adevărul.

Primul argument sceptic

Este clar că spaţiul există doar în măsura în care un obiect finit ia

fiinţă şi dislocă cu forma sa o parte din mediul înconjurător. În acest fel
obiectul se conţine pe sine, plin şi gol totodată. Golul nu este în
~ 19 ~
exteriorul obiectului ci în chiar forma sa. În fapt şi în caverna-
universului nostru se respectă <măsura totalităţii>. Există doar un plin
continuu, dar cu particularitatea că pentru noi acesta are şi porţiuni
invizibile.
Dacă obiectul se mută, odată cu acesta se mută şi golul, iar în
poziţia părăsită energia înconjurătoare reface mediul. Deci golul
coexistă cu obiectul, spre deosebire de Nimic, care nu poate conţine
ceva. Nimicul - dacă ar fi suport pentru ceva - n-ar mai fi Nimic. Acest
concept este o plăsmuire primitivă a minţii omeneşti care duce la
grave contradicţii în gândire.
Cu atât mai mult, Totul ca obiect de necuprins nu a avut ivire,
fiindcă ce se naşte trebuie să fie limitat, ori el este acoperirea
supremă. Totul nici nu poate naşte ceva în plus sieşi fiindcă nu mai
este loc pentru altceva.

Al doilea argument sceptic

Spaţiul Totului nu există fiindcă acesta nu are nevoie de loc, el este

cel ce se ocupă prin nemişcare, nelăsând gol după sine. Ideea
aristotelică că spaţiul este ceea ce rezultă din înfăşurarea exterioară a
unui obiect nu este valabilă fiindcă, aşa cum am spus deja, nu
exteriorul obiectului creează golul ci interiorul acestuia. Din acest
motiv, obiectul Totului cuprinde şi exteriorul său, ca spaţiu prizonier al
corporalităţii sale.

Al treilea argument sceptic

~ 20 ~
 Argumentaţia este făcută pe baza existenţei unui corp limitat care
poate să se conţină pe sine ca înfăşurat de exterior sau să nu se
conţină. Ce înseamnă a nu se conţine pe sine? Sau a nu fi, sau a fi alt
ceva. Acest alt ceva poate deveni oricând obiectul de care discutăm,
dar trebuie să recunoaştem că sursa este plasată în afara a ceea ce va
fi. Ori în cazul Totului, nu poate fi nicio sursă distanţată de el într-un
posibil spaţiu care să înfăşoare sau conţine totalitatea.
Deci consideraţiile gânditorilor sceptici sunt corecte şi la scara
totalităţii fiindcă prezintă cazul ideal, dar care, - în mod paradoxal - nu
priveşte corpul Totului.

Capitolul VIII

Timpul realităţii totale nu există

Argumentul sceptic

În problema apariţiei timpului, aşa cum am arătat că nu există

spaţiu al totalităţii, nu vom avea nici timp care să marcheze ivirea sa
ori procesualitatea. Orice formă de spaţialitate sau temporalitate ar
exista în unele zone ale sale, ele nu contează şi nu influenţează în
niciun fel Totul.
Abordarea sceptică clasică întemeiază cazul pe aserţiunea că tot
ce apare va fi în timp, deci şi timpul se va ivi în timp. Dar Totul nu are
nevoie de timp fiindcă substanţa sa este un continuu lipsit de părţi.
Timpul nu poate măsura ceea ce nu se desface sau desprinde din Tot.
Rostul timpului este tocmai acela de a face să nu se întâmple toate
~ 21 ~
lucrurile deodată, ci în succesiuni opozabile totalităţii. Altfel nu ar fi
devenire, ci numai moarte sau nemurire. Apoi, ar fi iraţional ca timpul
să poată opera secvenţial realitatea dacă obiectul său, Totul, nu are
spaţiu.

Capitolul IX

Infinitul realităţii totale nu există

O discuţie despre infinit trebuie să stabilească în primul rând dacă

acesta este o mărime. Dacă suntem de acord că este, judecata ar
trebui să ne sugereze imediat că infinitul nu mai poate fi un concept
atotcuprinzător, orice mărime presupunând în mod necesar
dimensiunea şi deci limitarea.
Cum putem explica acest concept contradictoriu în care măsura
devine nemăsurabilă? Trebuie să considerăm că infinitul nu este un
dat, un existent independent de mintea Fiinţei umane, ci o construcţie
reală sau imaginară.
Realitatea cavernei-universului noastru, cu structura sa atomară nu
poate fi infinită fiindcă ce este compus din părţi este finit. Compunerea
voluntară a unui obiect fără sfârşit din fragmente este iarăşi imposibilă
deoarece înaintea fiecărui act de adăugire a unei unităţi în plus,
obiectul are un capăt, un sfârşit. Şi, ulterior adăugării, capătul finit se
păstrează. Deci putem spune că doar intenţia sau procesul de
construcţie este infinit, nu obiectul.
Unui obiect infinit îi sunt necesari alţi atomi, ca paşi în adăugire
continuă, ori din câte se ştie universul nu creşte în substanţă ci
expandează doar. Presupusa lui infinitate se referă la: ori tendinţa de
rarefiere a galaxiilor ce se depărtează unele de altele cu viteze
crescânde continuu, ori la vidul perfect în care se aşteaptă a înainta
~ 22 ~
galaxiile ultime, ori şi una şi alta. Adică plinul şi golul a tot ce este
substanţial şi consubstanţial se vrea a fi o întindere la infinit printr-un
proces natural. Dar acest gând plăcut este oneros fiindcă trebuie să ne
minţim că este posibil.
Dacă materia este finită, este oare vidul cosmic infinit? Vid absolut
nu există fiindcă el ar însemna să fie Nimicul. Deci vidul trebuie să aibă
o cât de mică consistenţă care să facă legătura cu materialitatea şi să-i
fie suport în mişcarea sa de înaintare şi ocupare a acestuia. Vidul va fi
deci un câmp de particule şi energii care nu se opune traversării lui de
către niciun fel de vehicul, inclusiv lumina.
Dacă însă gândim clasic, înaintarea galaxiilor spre Nimic va
conduce la un moment critic când ele vor fi lipsite de suportul forţelor
cosmice cunoscute care le menţine unitatea şi coerenta mişcării.
Atunci şi acolo, materia “va cădea” în această prăpastie, fără a fi ea
însăşi După cum se observă, conceperea infinitului ca realitate este
imposibilă, fie ca vid ce continua corporalitatea evidentă, fie ca Nimic.
Dar infinitul poate fi măcar o construcţie, teoretică în care sau
adăugăm ceva unui şir, ca la numărătoare sau formăm acest şir prin
repetiţie? Această încercare poate părea facilă prin lipsa de explicaţie
a automatismului ce continuă cu nepăsare adăugirea sau diviziunea
imaginară, dar în culisele raţiunii acest fapt se produce concret printr-
un salt mental care arde etapele procesului propriu-zis, adică face o
proiecţie a ceea ce trebuie să se întâmple fără a participa. Noi facem
enunţuri curente de genul “lucrurile se divid la infinit sau lucrurile
continuă la infinit” fără a proba practic această posibilitate pe baza
unui experiment total, ci doar parţial.
În fapt, are loc o mişcare de translaţie greşită între imaginar şi
real, când aducem cazul în faţa raţiunii cu concluzia că procesul este
posibil fiindcă îl gândim ca logic. Procesul însă se opreşte exact acolo
unde acţiunea a operat ultima schimbare şi nu la capătul proiecţiei
noastre ce simplifică pentru a atinge conceptul în întregul său. Şi cum
orice gând are un suport finit de energie şi informaţie, constituirea
unui infinit poate fi oricând întreruptă în timp şi spaţiu datorită unor
~ 23 ~
multitudini de evenimente ( ne gândim la altceva decât la infinit, când
dormim etc ).
Referitor la posibila infinitate a cavernei noastre este de ajuns să
observăm că aceasta este compusă din substanţă atomară, din
segmente, ori realitatea atomară este finită şi dinspre interior spre
exterior şi viceversa. Fie că vorbim de infinit macro ori infinitezimal ca
inversul mărimii maxime, limita curbei lor tinde către zero ca început şi
sfârşit în orice sens.
Trebuie să existe deci, un alt concept cu adevărat atotcuprinzător
care nu are nevoie de construcţie, care este un întreg fără dimensiuni
şi care nu are mărime fiindcă nu are părţi, deci spre care nu poate
tinde nicio măsură. De ce însă există totuşi o mărime paradoxală
structurată cu limite evidente în spaţiu şi timp şi orice evidenţă este
măsurabilă? Aceasta din cauză că ceea ce trăim este o existenţă
limitată în caverna universului nostru, o parte provizorie a Totului şi
care, în final, se va închide neafectând statutul întregului.

Capitolul X

Diferenţa între infinit şi Tot

Infinitul se construieşte, nu este un dat. Dată este doar unitatea

reală sau mentală ce se multiplică abstract sau concret în unităţi finite
ce se adauga una alteia. Dacă ne oprim din adăugire infinitul nu se
poate constitui. Şi cum nimeni nu face în mod practic o numărătoare
continuă, ci doar parţială, este clar că această mărime nu poate exista
decât în calcule cu limite ce doar tind către infinitul ce are infirmitatea
finitului.
El se compune din limite ce se comportă spaţial şi temporal
precum nişte cărămizi pentru a-l întregi, dar care sunt totdeauna
insuficiente. El este într-o progresie continuă dată de mişcarea
~ 24 ~
universală, inclusiv a gândirii. Nu putem concepe infinitul fără a
adăuga ceva continuu interiorului său în care vieţuim. Deci, fie spre
interior, fie spre exterior, noi trebuie sa extindem conceptul stationar
ca sa aiba sens. Dar însă putem face acest lucru înseamnă că nu avem
un infinit fiindcă acesta nu ne-ar permite să-i mai adăugăm nimic.
Limitele sale sunt date de număr în matematică sau de structura
universului în natură. Când gândim întinderea a ceva îi adăugăm
fragmente ale structurii existente. Totului însă nu i se poate adăuga
ceva, acesta neavând structură, nicio fizică şi niciun concept nu-l poate
limita. Dacă am considera că Totul există într-o întindere limitată fără
structură, ca preexistent dat, acestuia nu-i putem adăuga decât ceea
ce avem, adică o structură din caverna-universului nostru. Ar rezulta că
tot ceea ce există are două raţiuni de existenţă total diferite, ceea ce
ar fi absurd.
Pe de altă parte, dacă Totul este fără structură şi de necuprins, ca
realitate fizică dar şi în concept, iarăşi nu-i putem adăuga ceva fiindcă
nu mai există loc pentru întindere şi nici pentru timp. Chiar conceperea
metafizică a infinitului în prezenţa Fiinţei în sine impune
o limitare prin definirea ca fiind ceva concret în afara Fiinţei-univers.
Ori, o Fiinţa-univers infinită şi cu Fiinţa în sine la fel infinită care să fie
entităţi separate, adică două infinituri, este imposibil de conceput.
După cum şi includerea unuia în celălalt este la fel de ilogică.
Un infinit care poate primi o altă infinitate este sau mai mult decât
infinit sau celălalt nu este infinit, ci are o limită care-i permite
includerea într-o mulţime majoră. Şi atunci trebuie să alegem: sau
universul este infinit sau Fiinţa în sine care ordonează universul-
cavernă. Cum ambele entităti există, suntem obligaţi să discernem în
favoarea Fiinţei în sine ca factor primordial determinant, iar ca factor
secund, Fiinţa-universului. Dar dacă Fiinţa în sine este infinită ea nu
poate locui într-un spatiu finit. Rezultă deci, ca ambele fiinţe sunt finite
indiferent de raporturile dintre ele.
Totalitatea însă, este mai mult decât infinitul virtual, ea este ceea
ce există ca arhiplin care nu poate primi niciun adaos, este suficienţa
~ 25 ~
maximă care suprimă exteriorul şi include regional toate Fiinţele în
sine.
Întotdeauna, spaţiul care trebuie să fie locul maxim de
desfăşurare a infinităţii, a fost supralicitat de gândire într-un cadru mai
amplu decât ceea ce există în el, gândire domestică ce pleacă de la
obişnuinţele noastre care refuză a umple ceva cu mai mult decât poate
suporta golul. A avea un univers în care este mai multă materie decât
spaţiu este peste putinţă de a fi gândit şi, totuşi, la nivelul Totului acest
lucru este posibil. Numai o substanţă non-atomară cu prezenţa sa
nemăsurabilă poate elimina complet spaţiul prin umplerea şi depăşirea
lui ca prea plin. Despre ea nu se poate spune că este aici sau acolo
fiindcă nu are spaţialitate şi nici dacă este acum sau mâine fiindcă nu
are temporalitate. Trebuie astfel să ne obişnuim cu ideea că universul-
cavernei noastre nu constituie Totul şi că infinitul este o limită ca
oricare alta atâta timp cât putem să-l înscriem în ceva.
Aşa cum am mai spus, dacă suspendăm judecata despre infinit
pentru o binemeritată odihnă a minţii, acesta devine o măsură
obişnuită, limitată de ceea ce îl constituie ca existent în acel moment.
Orice secvenţă existenţială a Fiinţei umane este o construcţie
neterminată a imaginaţiei, pe care o vrem cu durată infinită.
Dar infinitul se constituie, practic, numai în afara noastră şi nu în
legătură cu noi, fiindcă componenta temporală umană nu se poate
suprapune cu cea universală. Infinitul conceput mental este doar o
proiecţie dezirabilă în limita unei existenţe particulare căreia i se
adaugă continuu lumea.
În concluzie, putem spune că infinitul nu există fiindcă această
măsură nu are obiect: Fiinţa-universului nostru este limitat la o măsură
mai mică, iar Totul nu poate fi măsurat nicicum. Infinitul nu poate
exista într-o teorie a universului substanţial ce înoată continuu într-un
spaţiu nedeterminat şi suficient spre a găzdui orice şi oricât.

~ 26 ~
 Capitolul XI

Despre Tot ca suprarealitate

Orice dicţionar defineşte termenul <tot> ca întreg suficient impus

de real, din care nu lipseşte nimeni sau nimic. Deşi inventarul realului
pretinde că în afara sa nu mai poate fi nimic altceva, această percepţie
este doar pe jumătate adevărată. Realitatea noastră compusă din
fragmente cărora le spunem întreguri nu este atotcuprinzătoare. Şi
atunci, omniprezentul <tot> semnifică el Totalitatea asupra a orice sau
numai întregul convenţional al unui lucru finit? Este adevărat că în
vorbirea obişnuită despre lucrurile ce formează realitatea imediată
acesta pare să fie sensul propriu, partea şi întregul se confundă
oricând dacă privirea asupra lumii este pur contemplativă.
Dacă însă vom avea o acţiune distructiv-constructivă sau invers,
lucrurile vor avea o altă semnificaţie prin măsura şi importanţa pe care
le-o acordăm în ansamblul existenţei. Numai Totalitatea există ca
întreg adevărat şi indivizibil ce urmează fragmentării realului din
caverna noastră. Realitatea în care trăim este conjuncturală, obosită şi
cu viaţă scurtă, pe când totalitatea este prezenţa perpetuă, cea care
nu se poate întrebuinţa fiindcă nu are părţi. Neavând părţi rezultă că
trebuie operat doar cu întregul ei, dar nici măcar Fiinţa în sine nu
poate face acest lucru deoarece Totul nu se poate modela într-un alt
întreg egal cu sine. De aici
rezultă că Totul poate fi gândit ca Unul, ca singurul fiind, dar în
realitate nu poate să se confunde cu acesta, ca necuprins fără
structură. Deci Totul nu poate fi nici Unul, deşi e singur. Singurătatea
lui nu există în mod real fiindcă un altul nu are loc nici măcar în intuiţie
pentru a face comparaţii.
Ceea ce mai poate fi gândit ca perfecţiune a acestei întinderi este
existenţa duală substanţă-spirit, ca entitate supremă intrinsecă. Aici nu
trebuie să facem confuzie cu animismul, ci să înţelegem că substanţa
~ 27 ~
Totului are o energie conservatoare care poate fi activată doar la
creaţia unei Fiinţe în sine într-o regiune oarecare a Totului.
Suprarealitatea poate fi intuită logic-sensibil astfel:

- Definesc Totul ca fiind acea substanţă non-atomară, de natură

spiritual- corporală care înconjoară caverna-universului nostru ca un
zid şi se întinde la nesfârşit, nelăsând loc Nimicului. El este plin de sine,
fără timp şi spaţiu, necuprins şi invizibil fiindcă nimeni nu se poate
distanţa de el ca să-l contemple.
- Totul este de necuprins pentru ca fiinţările să poată avea loc doar în
interiorul său şi nu în afara sa. Apariţia noastră ca fiinţe limitate în timp
şi spaţiu presupune existenţa unui ilimitat superior acestei condiţii,
care în mod cert ne este dată de un nivel suprem.
- Acest nivel nu poate fi limitat nici chiar de infinit, care este un
concept ambiguu, suficient doar pentru substanţa atomară. Totul
trebuie să excludă orice posibilitate de fiinţare ca exterior, altfel
necuprinsul său este viciat de cauzalitate, timp şi spaţiu.
- Totul ca întreg nu poate fiinţa niciun obiect peste sine fiindcă nu are
loc în exterior, dar la interior substanţa spiritual-corporală se poate
comprima sau destinde şi forma structuri atomare.
- Comprimarea sau destinderea unei zone a Totului este cauzată de
apariţia unor Fiinţe în sine regionale, care îşi modelează universuri
proprii. Caverna-universului nostru este unul dintre acestea. Ceea ce s-
a crezut a fi infinit este, de fapt, o parte infimă a Totului.
- Infinitul real nu există decât în imaginaţia noastră, fiindcă pe de o
parte caverna-universului este finită, iar pe de altă parte Totul nu are
dimensiune, este de necuprins nici măcar într-un concept definitiv. El
poate fi doar intuit apriori ca prelungire a gândului ce acoperă toate
posibilităţile.
- Prin substanţa Totului nu se poate călători ca prin eterul universului,
Totul e o substanţă consistentă, supergrea şi care nu este suport
pentru niciun transfer material. Dincolo de cavernele universurilor nu
răzbate nici lumina nici întunericul.
~ 28 ~
- Totul este trecutul absolut fără timp al Fiinţei în sine aşa cum Fiinţa în
sine este trecutul absolut cu timp al fiinţării noastre.
- La nivelul judecăţii despre Tot, orice natură ce evoluează într-o
cavernă a sa are o existenţă paradoxală. Numai Totul nu este
paradoxal fiindcă el se confundă cu Existenţa, care doar este.
Existentul spre deosebire de Existenţă este pieritor şi contradictoriu.
- Dar Totul nu este propria sa cauză, ci lipsa oricărei cauze, fiindcă se
manifestă numai ca interior al său. Existentul presupune mişcare şi
sens, ori el nu are unde să se manifeste. Raţiunea Fiinţei umane însă
percepe fals acest existent pasiv care-i dezvoltă înţelesuri potrivnice
sieşi. Dacă raţiunea umană ar avea o singură idee, de necuprins, ca şi
Totul, atunci contradicţia nu ar mai exista fiindcă imaginarea negării
acestei mărimi ar fi echivalentă cu o limită.
- Totul este plenitudinea izomorfă care se ocupă pe sine şi care nu se
poate oferi plenar nimănui fiindcă nimic nu se poate plasa în afara sa,
deci el poate fi judecat doar din interiorul său. Orice judecată despre
Tot va fi mai puţin decât este el însuşi. În acest format aproximativ, noi
îl vom înţelege ca pe un Existent de necuprins, de nemişcat, fără
structură, fără evoluţie or involuţie. Manifestarea şi autoconfirmarea
lui are loc însă la interior, prin momente de structurare a substanţei
non-atomare şi a spiritului necesar acesteia.

De unde însă necesitatea Totului de a se manifesta? Autocontrolul

şi autoconfirmarea lui derivă din logica existenţei a ceva care, atunci
când este de necuprins, cu atât mai mult el nu poate fi nesfârşit apatic,
trebuie să aibă o mişcare discretă de subzistenţă. Iar dacă acesta nu se
poate manifesta la exterior, o va face la interior, în tot atâtea locuri cât
are nevoie să se simtă prezent. Deci Totul nu se manifestă decât ca
parte a sa; restul rămâne ca frontieră necunoscută a oricărui univers
constituit.
La fel se întemeiază şi Fiinţa în sine, ca structurare şi întrupare a
unei zone de spirit a Totalităţii. Ea va da viaţă şi modela universul în
care a apărut şi în care este prizonier ca şi noi. Veşnicia ei poate să fie
~ 29 ~
sau să nu fie. Dacă în viitor caverna-universului noastru se va închide şi
îşi va reface substanţa non-atomară, atunci şi Fiinţa în sine se va
contopi în spiritul Totalităţii, aşa cum noi, muritorii, ne pierdem în
spiritul ierarhic superior.

Capitolul XII

Marea Implozie şi Mica Explozie

Plinul şi golul nu pot constitui împreună Totul fiindcă rămân

margini deschise pentru o completare sau extindere a ceea ce este
definit ca limitat. În cazul cavernei-universului nostru se consideră în
mod fals că masa de materie inflaţionist-expansivă înaintează la
nesfârşit în Nimic cu margini relative, ca şi cum acestea ar putea
constitui capătul a ceva măsurabil. Caverna-universului nostru nu
poate fi reperul unei continuităţi de substanţă, din simplul motiv că
ceea ce este întrerupt nu se poate lega de Nimic în niciun fel, nici
măcar de spaţiul cosmic considerat ca gol aparent. O substanţă ca să
poată continua la nesfârşit trebuie să nu aibă structură, iar dacă
suntem de acord că universul nostru are, atunci aceasta doar face
trecerea spre altceva care poate fi nesfârşit.
Obsesia începutului, ca şi a sfârşitului a ceva, este o consecinţă a
judecăţilor noastre supuse unui opresiv raport de cauzalitate. Natura
este vegheată şi supravegheată să îndeplinească un scop, iar acesta
este capătul unui lanţ de evenimente ce se condiţionează reciproc.
Dacă, prin absurd, începutul ar putea fi în afara realităţii totale, el nu
ar împlini Totul ci l-ar ştirbi fiindcă i-ar da chiar această limită.
Începutul a orice nu poate exista decât ca demers zonal în interiorul
unei realităţi consolidate, nici ca începută nici ca terminată.
~ 30 ~
 Ce a fost înainte de Big Bang implică o dificultate de judecată, dat
fiind faptul că ne obligă a localiza posibilul eveniment. Cineva a pus pe
drept cuvânt întrebarea: “dacă a fost ceva înainte, unde a fost” ? cu
referire desigur la absenţa spaţiului. Într-un Nimic nu poţi fixa nicio
locuire spaţial-temporală, nu ai niciun reper spre a defini unde se
petrece ceva. Deci, înainte de apariţia acelui super-atom a existat ceva
diferit şi egal de cuprinzător cu Nimicul pe care îl excludea. Nu atomul
infinit de mic şi dens a preexistat, adică Nimicul fertil - cum l-am numit
din raţiuni metodologice - ci Totul ca substanţă corporală implicată în
orice se poate petrece.
Fiindcă Totul este plin, Big Bang nu avea cum să se întâmple ca
fenomen prim. Explozia presupune expansiunea a ceva spre periferii,
departe de epicentru, ori într-un plin fără margini, fără structură
atomară distructibilă, este imposibil să deplasezi masa Totului spre
niciunde şi nicicând.
Logic este deci, ca înainte de această explozie, un alt tip de
eveniment să fi făcut “loc pentru spaţiu”. Acesta a fost Marea
Implozie, iar aşa zis-ul Big Bang a fost, de fapt, Mica Explozie. Marea
Implozie s-a produs nu în Nimic, în presupusul gol al acestuia, ci într-un
plin compact, din care s-a disipat substanţa non-atomară a Totului, în
materie corporală şi energie. Transformarea substanţei non-atomare
în materie atomară a avut drept consecinţă apariţia timpului ce
trebuia să măsoare fragmentarea, iar mai apoi să asiste toate
procesele atomare ce se vor petrece în viitor.
Pe de altă parte, energia a creat locul pentru spaţiu, însăşi caverna
universului, având rolul de a locui ce a fiinţat în ea, de a face şi
menţine legătura cu zidul Totului, la care, finalmente, trebuie să se
ajungă cu expansiunea. Datorită atracţiei fatale a acestui zid are loc
procesul de accelerare a deplasării galaxiilor şi nu decelerarea cum ar
fi normal, încetinirea vitezei pe măsura distanţării de epicentrul
exploziei.
Aşadar, caverna-universului nostru s-a format la Marea Impolzie
prin detensionare zonală, când o parte a plinului s-a prăbuşit în sine,
~ 31 ~
din mai mare în mai mic, din continuu în discontinuu, formând galaxiile
atomare ale microcosmosului şi spaţiul energetic dintre particulele
elementare. Ele s-au comprimat şi concretizat în super-atomul ce va
stoca energia centripetă a Marii Implozii.
Deci, dacă din punct de vedere temporal ne putem plasa înainte
de Big Bang, în ce priveşte spaţiul, paradoxal nu, fiindcă în Nimic nu
este loc. Marea Implozie a însemnat surparea în sine a unei porţiuni
din Tot ce a eliberat materie şi spirit deopotrivă, conducând la
instaurarea unicităţii duale Totului.
La Marea Implozie s-a produs ivirea Fiinţei în sine ca întâiul
element cu trecut. Fiinţa în sine şi materia s-au născut în acelaşi
moment, ca tensiuni inegale, prima creând Spiritul universal iar a doua
compresia materială a singularităţii primului atom. Fiinţa în sine are
dimensiunea spirituală a Totului şi dimensiunea finită a realităţii sale,
în natura universului pe care îl modelează şi conduce. Totul nu este
fiinţă fiindcă nu are fiinţare, deci el nu are nici trecut. Dar el nu are nici
viitor, ci doar prezent, iar prezentul care este încremenit în sine, nu are
timp. Trecutul întâiului întemeietor al ordinii şi dezordinii este Totul.
Timpul nostru însă, reprezintă efortul statistic al substanţei non-
atomare de a asista procesele de comprimare sau dilatare atomică ale
materiei printr-un şir finit de succesiuni. El a luat fiinţă la Marea
Implozie.
Mica Explozie, din contră: a desfăcut substanţa super-comprimată
a atomului primordial creat prin implozie şi a propulsat-o ca materie
atomară în golul existent. Ulterior, aceasta a format galaxiile
macrocosmice şi spaţiul energetic dintre corpurile universului nostru.
Marea Implozie şi Mica Explozie s-au produs aproape concomitent,
prima într-un minus spaţiu-timp iar a doua într-un plus spaţiu-timp.
Acesta a fost momentul zero ce avea să determine transformarea unei
părţi de substanţă fără structură în substanţă pre-atomară,
protosubstanţa spaţială şi temporală alcătuită din particule
infinitezimale, un fel de substanţă necorporală a picometrilor şi
picosecundelor. Pe acest suport, expansiunea a ceea ce devenise
~ 32 ~
derizoriu într-un gol de cavernă-univers, s-a răcit şi coagulat în
structura atomară cunoscută.
În acelaşi timp, cea mai mare parte a substanţei non-atomare
dislocate nu s-a transformat total ci a rămas la nivelul primar, de
protosubstanţă. Ea este alcătuită doar din protoparticule grele care la
Mica Explozie au avut imprimată viteza cea mai mare şi au ocupat
primele marginile universului. Aceasta este materia de umbră care
dublează consistent materia palpabilă. Ea este cea care se interpune
între universul cavernei noastre şi zidul Totului.
Spaţiul de care dispunem reprezintă golul interior al cavernei-
univers formată prin transformarea în energie sau rarefierea
corporalităţii materiei între reperele ei dense, corpurile cosmice. În
afara cavernelor-univers nu există spaţiu, adevăratul gol - cel imaginat
prin concept - al unui spaţiu lipsit complet de corporalitate nu există.
Dovada o constituie faptul că noi ne deplasăm doar prin solide, mai
mult sau mai puţin dense (aer, apă, lumina, câmp energetic, în final
prin materia de umbră).

Capitolul XIII

Despre universul-cavernă

Numesc cavernă-univers, orice gol format în Tot unde şi-a ocupat

locul o Fiinţă-univers. Ea este organizată de Fiinţa în sine şi are ca
limită, de jur împrejur, zidul Totului. Imaginaţi-vă o bucată de şvaiţer.
Dilataţi una din găurile sale la dimensiuni uriaşe, cu neputinţă de
acoperit cu mintea. Încercaţi să uitaţi că sunteţi înconjuraţi de zidul ce
conţine multe alte cavităţi şi veţi gândi că aceasta este totul, nimic
altceva nu mai poate fi. Dincolo de realitatea corpurilor cosmice nu
~ 33 ~
mai este decât vidul ce continuă la infinit şi iată imaginea a ceea ce
ştim.
Aşa ajungem să judecăm fals şi să atribuim unui univers finit
valenţe inexistente. Golul şi plinul nu pot merge la infinit împreună,
fiindcă plinul crează golul şi nu invers, cum am arătat anterior. Dar mai
ales, plinul să fie mai puţin decât golul nu are nicio raţiune. Golul nu
este ceva şi nu ocupă nimic de unul singur. El se termină acolo unde se
poziţionează ultimul obiect. Aşa zis-ul gol cosmic dintre corpurile
cosmice, sau dincolo de ele, este de fapt energie ca o altă stare a
solidului, invizibilă, pe care o străbatem într-un spaţiu aparent lipsit de
corporalitate.
Cu orice entităţi existente în cavernă putem oricând comunica
sau interfera fiinţările, funcţie de variabila spaţial-temporală, fără
ajutorul cuiva. Dacă vorbim însă de alte universuri-cavernă, din afara
celui în care locuim, atunci trebuie să spunem că acestea sunt izolate
de noi, nu le putem contacta fizic ci doar spiritual, numai prin
intermediul Fiinţei în sine aparţinătoare cavernei-universului noastru.

Capitolul XIV

Despre orizonturi şi substanţa non-atomară

Una din consecinţele teoriei Big Bang este şi problema

orizonturilor care deformează judecata asupra începutului dar şi a
sfârşitului acestui proces, nu numai prin limitarea spaţială dar şi acea
tangibil-temporală. Imaginea evenimentului care călătoreşte spre noi
şi imaginea noastră care călătoreşte spre el, cu viteza luminică, ar
trebui să se întâlnească în prezentul cuiva, sub un orizont comun.
Deşi avem o vârstă finită a universului, pe care eu, personal, o
consider un avantaj în a afla cum s-a petrecut evenimentul, viteza de
~ 34 ~
deplasare a luminii combinată cu viteza galaxiilor ce creşte continuu pe
măsură ce se apropie de zidului totalităţii, determină un decalaj uriaş
între noi şi ceea ce s-a petrecut în trecut. Orizontul de vizibilitate şi
tangibilitate poate deveni optim doar dacă n-ar mai exista viitor, altfel,
chiar acesta este cel care măreşte distanţa faţă de ce-a fost, deşi nu în
mod hotărâtor. Şi atunci, trebuie să raţionăm la ce se va întâmpla cu
caverna noastră la capătul acestei curse nebuneşti a galaxiilor
sinucigaşe. Aceasta o gândesc eu ca fiind cu adevărat problema
orizontului în univers.
Unii fizicieni, precum Joao Magueijo, înţeleg să denumească
problema orizontului ca fiind discrepanţa sau similaritatea între cele
două limite, Big Bang şi marginile universului, ceea ce este o problemă
secundară din punctul meu de vedere şi explicabilă foarte uşor;
universul nostru fiind o cavernă, deci cu limite spaţiale în Tot, în mod
necesar trebuie ca marginile ei să aibă caracteristici asemănătoare.
Chiar dacă surparea prin implozie a unei porţiuni din Tot a creat o
imensă cavitate şi marginile ei sunt la miliarde de ani lumină,
substanţa în care s-a produs este aceiaşi oriunde. Să ne imaginăm că
Marele Canion este caverna-universului nostru la scară mică. Marginile
acestuia vor avea aceleaşi caracteristici fiindcă dincolo de ele se află
aceiaşi substanţă; pământ, nu Nimic.
Substanţa non-atomară ce a rămas intactă în urma formatării
cavernei la Marea implozie nu permite să fie traversată. Ea constituie
zidul Totului, dincolo de care nu putem trece. Este un zid dur, invizibil
lipsit de clar-obscurul obişnuit al cavernei noastre. Atât că, la un
moment dat, un obiect ce înaintează continuu în spaţiul universului se
va izbi de ceva ce nu permite nici trecerea luminii măcar. Acolo, lumina
este frânată şi atrasă pe orbita cavernei unde se formează o centură
imensă de lumină, singurul semn că universul nostru se sfârşeşte.

~ 35 ~
 Capitolul XV

Singularitatea primordială s-a produs în Tot

Singularitatea primordială a fost rezultatul comprimării unei

infime părţi de substanţă non-atomară până la limita în care ea a
devenit multiplu în sine, dar fără structură. A doua singularitate în
ordinea devenirii a fost producerea Marii Implozii în care s-au născut
două din forţele de bază ale universului ce va urma, forţa tare nucleară
şi forţa slabă nucleară. Ele au pregătit fisura necesară ruperii acestei
părţi de substanţă non-atomară din marea masă şi au comprimat-o.
Deci apariţia super-atomului este târzie în acest proces de constituire a
universului-cavernă. Apoi Mica Explozie a adus cu sine celelalte două
forţe ce au ajutat la structurarea cavernei-universului nostru prin
energia lor, forţa de atracţie şi forţa electromagnetică.
Unificarea celor patru forţe în plan real ar însemna cu adevărat nu
reconstituirea Micii Explozii, ci desfiinţarea cavernei-universului nostru
prin închiderea ei, fiindcă acestea sunt toate la un loc doar în masa
Totului. De aceea, încercarea de a unifica teoretic cele patru forţe va
avea efectul unei descoperiri epocale, în stare să explice
Supranaturalul; nu însă şi a Marii Implozii, care rămâne un moment
separat, aparţinător spiritului substanţei non-atomare. Astfel, dacă
până la momentul trimiterii materiei în spaţiul creat al cavernei putem
opera cu o fizică prezentă sau viitoare, în ce priveşte determinarea
momentului de început, acesta nu stă nici măcar sub semnul voinţei
Fiinţei în sine.
Marea Implozie şi Mica Explozie s-au produs într-un loc ocupat de
ceea ce era deja şi într-un timp inexistent. De fapt, cele două momente
sau succedat atât de rapid, încât este imposibil să le separi într-un
cadru de spaţiu zero şi timp zero.
Singularitatea văzută ca o stare paradoxală a materiei, ca o
particulă infinit de mică şi densă, ivită într-un deşert de Nimic, are
neajunsul unei logici greu de acceptat. În primul rând, nu putem defini
~ 36 ~
stadiul micimii acestei stări materiale, termenul de particulă neputând
suporta nici ordinul de mărime şi nici densitatea infinită.
Poate fi Nimicul o singularitate? Nu. Singularitatea presupune
existenţa specială a ceva concret, intrinsec, care nu depinde de un
cadru în care să evolueze. Ea are propria legitate asimetrică,
nenaturală, anterioară creării universului sau concomitentă celei ce a
devenit. Singularitatea poate merge în orice direcţie şi-n orice durată,
poate apare şi dispare ca fenomen independent de ce se petrece în
jurul ei. Ea este legătura tainică cu substanţa Totului care se poate
manifesta ca multiplu oricând.
Putem spune că deschiderea şi închiderea cavernelor, oriunde ar fi
ele, este în esenţă un proces banal şi uniform, dar interesantă este
devenirea a ceea ce va locui caverna, precum şi tipul de Fiinţă în sine
care va decide cum trebuie alcătuită lumea fiinţelor or a nefiinţelor.
Care poate fi scopul acestor transformări ale unor zone din Tot?
Scopul, ca intenţionalitate, presupune efort conştient, limită de
cunoaştere şi potenţă. Or, Totalitatea nu are atribute umane şi nici
divine în sensul posedării ei de către ceva mai presus de sine, deci ea
va confirma simpla vieţuire plenară neconstrânsă de legi. Totul ca
suprarealitate nu are nevoie de ele fiindcă este neprocesabil.
Bineînţeles, evenimentele totalităţii au firescul lor pentru că sunt
incomparabile, doar interioare ei, nu şi exterioare. Ceea ce este
perfect plin de sine se manifestă ordonat fără conştienţă, dar ceea ce
are unde să se manifeste în exterior ca insuficient, în mod
haotic,trebuie să aibă conştienţă. Această ordine compensatorie este
singura concesie dovedită de non-structura sa, Totul fiind cea mai
coerentă evidenţă prin monotonia cu care ni se oferă gândirii.
Deşi poate părea dificil de imaginat o substanţă continuă fără
structură, în realitate ea satisface raţiunea prin consecinţele pe care le
produce vis-a-vis cu obsesia începuturilor de orice fel. Dacă realitatea
totală nu are început şi sfârşit, atunci nici acţiunile noastre în mod
peremptoriu nu au decât importanţă regională, neputând influenţa cu
nimic ceea ce este copleşitor şi sufocant de plin. Ele apar mai ales ca
~ 37 ~
reacţiune, deci ca răspuns, fiindcă noi nu începem nimic şi nici nu
sfârşim ceva. Ceea ce facem este să trudim pentru a exista într-un
cadru suficient de larg pentru existenţe dintre cele mai diverse. De aici
şi falsa impresie că suntem liberi în acest univers pe care preferăm să-l
concepem continuând cu Nimicul decât cu Totul. Totul rămâne intact,
însăşi viaţa noastră este un gest inutil, fiindcă nu ne naştem la un
început şi nici nu murim la sfârşitul a ceva. Naşterea şi pieirea unei
Fiinţe se petrec pe fondul existentului altora şi, deci, segmentul ei de
viaţă nu este semnificativ decât din punct de vedere generic.

Capitolul XVI

Universurile paralele

Caverna-universului nostru are o parte observabilă şi o alta ascunsă,

în care sălăşluiesc universurile paralele deschise. Ce poate fi un
univers paralel în general? Orice univers care există concomitent cu
altele posibile, deci ce apare în plus ca separare spaţio-temporală faţă
de altceva în cavernă şi se constituie într-o altă comuniune galactică.
Există credinţa că găurile negre ar putea fi universuri paralele, ceea ce
este fals, deoarece ele s-au format şi se formează ulterior Big Bang ca
stele consumate, un fapt obişnuit în fond. Ori, părerea mea este că
universurile posibile din cavernă s-au constituit toate odată la început,
tocmai datorită comportamentului similar al substanţei non-atomare
după Marea Implozie.
În “găurile negre” se reface la scară mică substanţa non-atomară.
Tot ce nu mai are utilitate în universul-cavernă ca substanţă atomară
este preluat şi reciclat de aceste “găuri negre” care sunt centre de
colectare a deşeurilor cosmice. Ele sunt cele care contribuie decisiv la
închiderea cavernelor-univers după epuizarea sa în acest format
trecător şi reîntoarcerea la veşnicia fără timp. Pe rând, toate formele
~ 38 ~
de Existent vor fi transformate în substanţa non-atomară din care au
provenit şi care, la final, trebuie să vindece rana produsă de Big Bang.
Caverna se va închide şi aceasta va fi istoria unui univers în care noi am
locuit. Fiinţa în sine va pieri şi ea retrasă în “sfântul duh” al Totalităţii
duale. Inevitabil, într-o altă parte a Totului se va ivi o altă lume, poate
cu proprietăţi de neconceput de mintea omenească, cu o altă Fiinţă în
sine regională, nicicând aceeaşi cum a fost a noastră.
O altă idee seducătoare este aceea că s-ar putea călători în aceste
găuri negre, dar personal consider că nu este posibil fiindcă substanţa
non-atomară nu permite niciun fel de penetrare, iar acolo unde
lipseste spaţiul şi timpul nu poate exista golul prin care să se producă
mişcarea unui vehicul. “Găurile neagre”, în mod paradoxal, trebuie să
fie pline ca să poată primi oricât şi orice în afara convenţiei ce o
determină să se conformeze ordinii din cavernă. Chiar dacă aceasta nu
este încă integrată în Tot fiindcă caverna încă există, ea se opune
fragmentării în spaţiul şi timpul necesar călătoriei. Ce este aspirat de
“gaura neagră” este transformat în realitate ultimă, precum un cuptor
în care se topeşte tot ce este fenomenal şi perisabil. Însuşi călătorii vor
fi esenţializaţi până dincolo de moarte.Visul călătoriilor intergalactice
prin găurile negre printr-un spaţiu maxim curbat în pliuri este
irealizabil şi dintr-un alt motiv: nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că
într-un continuu spaţiu-timp al găurii negre sălăşluiesc toate posibilele
destinaţii, astfel încât să putem ajunge oriunde. Aceasta ar însemna că
gaura neagră, care are o dimensiune măsurabilă în cavernă, să poată
cuprinde în ea tot universul, ceea ce este imposibil.
Presupunând că există acest continuu spaţio-temporal, ceea ce s-
ar putea realiza în cazul unei călătorii ar fi doar vizitarea veşnică a unei
singure imagini în care sunt aruncate de-a valma toate evenimentele.
Faptul se explică prin inexistenţa timpului ce face imposibilă trierea
secvenţial - logică a oricărui fapt înseriat ca trecut, prezent sau viitor.
Această călătorie poate fi nesfârşită în sensul că traiectoria este fără
repere iar apoi fiindcă nu se poate ieşi din “gaura neagră” niciodată.

~ 39 ~
 Cu dificultăţi de alt gen ne confruntăm dacă gândim însă călătoria
printr-o “gaură de vierme” fiindcă acesta, dacă poate exista,
presupune un spaţiu existent care conţine un spaţiu deja pliat
conceput teoretic ca lipsit de dimensiune. Deci va fi un spaţiu lipsit de
spaţiu, deşi tunelul “găurii de vierme” trebuie să aibă anvergură în
spaţiul universului. Ar fi ceva care în exterior are suprafaţă şi în interior
nu. Acest aspect paradoxal al “găurii de vierme” ne îndreptăţeşte să
fim foarte puţin încrezători în posibilitatea existenţei unor asemenea
formaţiuni cosmice incoerente. În această privinţă “găurile negre”, cel
puţin, sunt concrete şi se pot supune unor analize cât de cât credibile.
În ambele cazuri însă trebuie să precizăm că şi de ar fi posibil, nu s-ar
putea călători unde dorim, ci doar pe traseul impus de celălalt capăt al
tunelului, care are “staţiile sale”, nu destinaţia dorită de noi. Nu vom
putea călători în Alfa Centauri printr-o “gaură de vierme” pentru
simplul motiv că formaţiunile cosmice sunt separate de un timp şi un
spaţiu determinat natural. Doar construirea de către noi a unui tunel
aspaţial şi atemporal pe ruta dorită ar rezolva problema, ceea ce este
irealizabil.
Dar să imaginăm crearea de condiţii pentru o călătorie prin
“gaura de vierme” de la un capăt la celălalt al ei, cu atât de multă
distanţă cât putem aduce la noi pliind spaţiul la maximum, ca să putem
parcurge repede miliarde de ani-lumină. Vom sesiza că în chiar punctul
de coincidenţă al pliurilor spaţiale, care sunt punctele de plecare şi
sosire, există doar momentul zero, de repaos dinaintea startului.
Suntem plecaţi şi ajunşi deja fără a ne mişca, deci am parcurs orice
distanţă nu prin deplasarea noastră, ci prin deplasarea destinaţiilor
până la noi. Impresia că putem călători miliarde de ani-lumină prin
teleportare este falsă, fiindcă atingerea punctului de plecare cu cel de
sosire a pliurilor spaţiale nu ne permite deplasarea şi nu avem unde să
ne ducem. Această convergenţă a punctelor de interes sunt aduse la
noi, mai aproape sau mai departe, nu de axa focală a pliurilor spaţiale,
ci de buclele pliurilor care sunt infinite în interiorul oricărei construcţii.
Putem plia într-un spaţiu restrâns un hiperspaţiu multiplicat de oricâte
~ 40 ~
ori dorim, dar numai teoretic. Practic, trebuie să acceptăm doar rutele
naturale impuse de existenţa “găurilor negre”.
Aducerea reală, prin absurd, a oricărei destinaţii în punctul de
plecare ar instaura arbitrariul într-o lume care are ordinea sa
pecetluită. Trăirea convergenţei celor două limite ar echivala cu o
suprapunere a prezentului cu viitorul, la care putem lua în calcul
netrecerea timpului şi conservarea fiinţei ca prezent, dar aceasta ar fi
o simulare a ceea ce se întâmplă în mod obişnuit în univers. În fiinţa
fiecărei clipe există puţin prezent mort şi puţin viitor nou născut, însă
prin aducerea totală a viitorului în prezent se distruge ceea ce trebuie
trăit ulterior ca viaţă. Cine va cuteza să călătorească printr-o “gaura
neagră” îşi va trăi tot restul vieţii instantaneu şi va muri la vârsta
încercării, nu la cea destinată, cum ar fi firesc.
La fel de absurdă este şi călătoria în trecut, punctul de repaos
impus de viitor prezentului este valabil şi pentru trecut, deoarece
funcţie de poziţionare şi trecutul poate fi considerat tot un viitor ca
intenţie de proiect. Orice deplasare, în orice sens faţă de prezent, are
virtutea a ceva produs ca gest deja consumat. La fel, aducerea
trecutului în prezent înseamnă trăirea instantanee a nefiinţei şi fiinţei
noastre ca nenăscut/ născut, lucru imposibil, desigur. Ceea ce a fost
trăit secvenţial nu poate fi compus ca întreg absent, cele trei timpuri
trăite deja se opun netimpului.
Aşa cum este ştiut, cavernei-universului nostru are o materie de
lumină cu o anumită fizică şi o materie de umbră cu altă fizică. Aceasta
din urmă, în mod sigur constituie un univers paralel deschis măcar
pentru faptul că este masiv prezentă şi invizibilă, nu mai mult. Rămân
la convingerea că ea reprezintă substanţa non-atomară
netransformată decât parţial şi adaptată la condiţiile universului
nostru, ca zonă intermediară spre zidul Totului. Universul paralel
deschis, în aceiaşi cavernă, trebuie să fie încadrat de spaţiu şi timp.
Este absolut ilogic ca o cavernă să aibă universuri cu sisteme diferite
dacă admitem teoria Big Bang. Realizarea cavernei şi împrăştierea

~ 41 ~
materiei se putea face numai într-un cadru spaţial şi temporal dispus
de acest eveniment.
Dar, dacă caverna ar fi existat anterior Big Bang, atunci era posibil?
Nici această idee nu se susţine fiindcă ne întoarcem la creaţia din
Nimic. Golul universului-cavernă nu avea cum şi cu ce să producă
locuirea sa, el putea cel mult să fie fără spaţiu şi timp, dar nelocuit. În
acest caz el nu mai putea fi gol deoarece am arătat deja că unde nu
există spaţiu şi timp trebuie să fie plinul substanţei non-atomare.
Universul paralel închis este o altă posibilă cavernă în masa
Totului. Spun posibilă fiindcă nimeni nu poate garanta că, dacă s-a
produs un tip de eveniment de acest fel aici, înseamnă că este
obligatoriu oriunde. Nu avem permisiunea raţional-simbolică să
extindem aria minunii existenţei noastre încât să o facem lege. Orice
discuţie despre o cavernă-univers deschisă sau închisă trebuie să
explice în ce fel este implicată Fiinţa în sine în aceste creaţii. Fiinţa
umană este singura sa creaţie sau doar una din multiplele lumi pe care
le-a risipit cu benevolenţă şi nonşalanţă? A fost un act de iubire
altruistă sau un calcul rece în atingerea unui scop? Sau nimic din toate
acestea, ci doar o întâmplare?
Am arătat anterior că Marea Implozie a însemnat naşterea Fiinţei în
sine care adus spaţiul de locuire şi timpul universului-cavernă.
Înfiinţarea unei noi caverne conduce la apariţia unui altei Fiinţe în sine
în acea arie de destabilizare a Totului, fără nicio legătură cu o altă
divinitate existentă. Oricâte universuri ar exista într-o cavernă, Fiinţa
în sine va fi doar una şi ea nu va putea influenţa cu nimic o altă
cavernă. Fiinţele în sine apar şi dispar odată cu cavernele-univers care
sunt “placentele” lor, iar ele se hrănesc cu credinţa ce le este oferită
de Fiinţa umană. Ele pot să se retragă în Tot prin două modalitaţi:

- prin închiderea cavernei-univers ca perioadă de vieţuire consumată

natural în Tot.
- prin lipsa suportului spiritual oferit de creaturile sale, fiinţele
raţionale.
~ 42 ~
 Am ajuns astfel la cea mai importantă întrebare ce decurge logic:
cum şi de ce ia naştere Fiinţa în sine a unei lumi? Trebuie să admitem
că entitatea spiritual-materială care ocupă Totul are o energie leneşă,
a propriei mase, ca împlinire a tuturor forţelor care compensează
nemişcarea. Această energie se autosaturează cu preaplinul substanţei
non-atomare. Substanţa non-atomară este totodată şi aparenţă şi
esenţă, deci nu are ascundere. Ea este presupus inactivă fiindcă Totul
nu se mişcă, dar în interior ea posedă o energie dată de această
dualitate. Esenţa ei este corporală iar aparenţa spirituală, dar au loc
din când în când repoziţionări în acest tandem datorită existenţei lor
pe acelaşi palier. Atunci când numai aparenţa îşi schimbă valenţa în
esenţă şi devine factorul de greutate al dualităţii, are loc un proces
retroactiv de supra-fiinţare-în-tot-ce-poate-fi, ca şi cum ce este
existent nu ar fi deajuns. Atunci substanţa non-atomară tinde spre o
nouă stare a sa, separarea provizorie de Tot prin concentrarea laturii
spirituale spre a rămâne în echilibru. Ea se relaxează în final prin
implozia unei zone şi crearea unei entităţi cu atribute comune,
inteligente şi puternice care este rodul împăcării substanţei fără părţi
cu ceea ce a devenit parte a ei.
De ce are loc acest şoc numai când aparenţa îşi schimbă valenţa în
esenţă şi nu invers? O explicaţie ar putea fi necesitatea ca Totul să aibă
supape de refulare pentru forţele încătuşate în aşteptarea fără timp la
nivelul esenţei şi că doar aparenţa poate să le detensioneze prin
ridicarea la nivelul de eveniment. Dar noţiunile de poziţionare spaţială
nu există în Tot, există doar închidere, deci este un fel de-a spune că
ceva se ridică la vedere. Reacţia are însă loc prin implozie, o zonă a
aparenţei se prăbuşeşte în sine pentru a se înnobila diferit de esenţa
inertă a substanţei non-atomare. Rezultatul este apariţia Fiinţei în sine,
o entitate omniscientă şi omnipotentă care apoi îşi creează condiţiile
de existenţă pentru sine prin Mica Explozie ce formatează caverna-
universului. Super-cunoaşterea şi super-puterea ei nu este suficientă
pentru a exista separat de substanţa non-atomară care îi asigura
~ 43 ~
suportul spiritual şi, din această cauză, ea are nevoie de energia
spirituală a credincioşilor din lumile create în acest scop, exprimată
prin rugăciune, iubire, adulaţie, exaltare, transă mistică etc.
Cum se explică faptul că universul-cavernei noastre datează de
13,7 miliarde de ani iar omul a fost creat relativ recent? Mai putem
justifica cele spuse anterior că existenţa Fiinţei în sine depinde de
credinţa oamenilor în ea şi că fără aceasta ar dispărea? Cum de-a
existat ea până la apariţia noastră?
Fiinţa în sine a modelat fiinţele raţionale capabile să emane suport
spiritual de credinţă în sine încă de la începutul organizării cavernei-
universului nostru. Aşa încât putem fi siguri că au existat şi vor exista
continuu în caverna-universului nostru civilizaţii similare sau total
diferite de a noastră care să întreţină Fiinţa în sine. Fie că sunt în
universul nostru, fie că sunt într-altul paralel şi deschis, Fiinţa în sine
care ordonează cosmosul nu va avea de suferit de pe urma dispariţiei
noastre ca omenire. Noi nu suntem lumea ei şi nici aleşii ei; suntem
doar una din multiplele comunităţi de fiinţe înzestrate spiritual care îl
slujesc, în ideea că se poate beneficia de transferul într-o altă realitate
după moartea fiecăruia.
Acesta poate fi sensul spuselor apostolului Matei: “fericiţi cei
săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerurilor”. Sfântul Ioan Gură de
Aur explică ce înseamnă a fi sărac cu duhul: a te lipsi de iubirea de sine
şi a-ţi consuma spiritul în iubirea pentru Creator. Cu privire la partea a
doua a frazei lui Matei “că a lor va fi împărăţia cerurilor”, aceasta
exprimă clar răsplata pentru devoţiune, adică o viaţă viitoare în alte
universuri benefice ale cavernei-univers (“raiul”). În revers însă este
sugerată şi pedeapsa pentru cei necredincioşi, trimiterea lor în
universuri malefice (“iadul”). Deci, prin această dăruire spirituală
individuală are loc o participare la menţinerea statutului Fiinţei în sine
şi a cavernei-univers.

~ 44 ~
 PARTEA A DOUA

TEORIA REALITĂŢII LOCALE

~ 45 ~
 Capitolul I

Orice fenomen din univers reprezintă o informaţie despre sine

Caverna-universului nostru este formată din materie şi spirit, ca

entităţi fundamental distincte. Aşa am învăţat să raţionăm încă din
antichitate. Încercarea de a unifica conceptele într-un animism cvasi-
ştiintific a eşuat. Materia are structură iar spiritul nu, ele nu se pot
combina să genereze o singură substanţă. Aceasta îndârjire de a
denumi “lucru” sau “fenomen” doar ceva ce este palpabil, a menţinut
separarea celor două atribute esenţiale ale existenţei. Trebuie să
găsim un numitor comun celor două opozabile, nu din dorinţa
superficială de a mai complica lucrurile ci, dimpotrivă, spre a le
simplifica.
Pentru a poziţiona corect conceptele amintite, trebuie în primul
rând să acceptăm evidenţa că tot ce emană de la natură poate fi numit
materie iar ceea ce emană de la divinitate se poate numi spirit. Dacă
acest lucru este asumat, atunci ambele noţiuni pot fi subordonate
conceptului de informaţie. De ce este informaţia legătura dintre
materie şi spirit? Fiindcă ambele concepte se oferă cunoaşterii. Faptul
că unele lucruri rămân ascunse temporar cunoaşterii nu schimbă cu
nimic ceea ce susţin, fiindcă însuşi existentul a ceva necunoscut încă
este o informaţie. Fie că se oferă total, cu uşurinţă sau nu, materia şi
spiritul ne transmit că ele sunt la dispoziţia noastră.
~ 46 ~
 Să fim înţeleşi, din punct de vedere filosofic, nu are nicio relevanţă
fundamentele intime ale conceptelor puse în discuţie, dacă informaţia
este adevărată sau falsă. Acest lucru îl rezolva peste secole ştiinţa cu
infanteria ei greoaie ce vine din urmă. Pentru noi este suficient că am
creat umbrela sub care pot fi studiate cu egală rigoare ambele
concepte; informaţia materială şi informaţia spirituală.

Capitolul II

Spiritul reprezintă informaţiile despre idei şi sentimente

Se cuvine să facem precizarea că spiritul nu este suflet. În lungul

parcurs al gândirii filosofice s-a perpetuat această confuzie. Sufletul nu
este informaţie ci, doar suflul vital al altei informaţii, Fiinţa în sine.
Sufletul nu aparţine lumii decât temporar, fiind dăruit oricărei fiinţe nu
numai omului ci şi vietuitoarelor pe care acesta le stăpâneşte. Spre
deosebire de suflet, spiritul aparţine doar Fiinţei umane şi reprezintă
informaţia despre sinele genetic plus toate informaţiile obţinute din
exterior în cursul vieţii, criptate ca personalitate singulară. Conştiinţa
nu este decât orgoliul personalităţii evaluatoare ce se ridică deasupra
spiritului ca informaţie eminamente statistică.

Capitolul III

Nu există două informaţii identice în caverna-universului

~ 47 ~
 Faptul că materia are structură reprezintă o informaţie generală.
Fiecare lucru sau fenomen are informaţia sa diferită de a altuia. Din
adâncuri până la suprafaţa unui lucru există doar informaţie. Ce
noutate aduce conceptul de informaţie universală în cazul opoziţiei
lucru în sine-fenomen a lui Kant? În situaţia propusă de mine,
informaţia se poate poziţiona pe un palier median între esenţă şi
aparentă, dar numai pentru o recunoaştere generic-esenţială.
Avantajul faţă de înţelegerea kantiană este acela că, prin intercalarea
informaţiei, opoziţia dispare.
Privit de la mijloc în jos spre microcosm şi privit de la mijloc în sus
spre macrocosmos, obiectul pare a avea aceleaşi însuşiri. Informaţia
pură este suprafaţa a orice, fie că ni se oferă cunoaşterii sau nu.
Informaţia se transmite de la un obiect la altul în procesul acţiunii când
datele unuia şi altuia se fac cunoscute prin legile naturii. Informaţia
este esenţială şi fenomenală, preţioasă şi precară în acelaşi timp, dar
in intregul ei nu are lacune, ea este completă.
Nimic nu se inventează ci doar se descoperă. Există în caverna-
universului toate combinaţiile de informaţii materiale sau spirituale,
mintea omenească având oportunităţile tehnice sau ale inspiraţiei
artistice de a alege informaţia necesară, vital materială sau vital
spirituală. Combinaţiile informaţiilor sunt posibile doar în realitatea
locală şi individuală, nu şi în Tot. Sistemul informaţional integrat al
cavernei-universului desfiinţează dihotomia materie-spirit care a dus la
scindarea gândirii filosofice şi a gândirii în genere.

Capitolul IV

Prelucrarea informaţiilor

~ 48 ~
 Ne-am obişnuit a înţelege prelucrarea de informaţii ca fiind o
analiză de a discerne şi sistematiza idei în vederea folosirii şi adaptării
lor la condiţiile de trai. Dar, în concepţia mea, aşa cum s-a văzut,
informaţia este şi materială, obiectele şi fenomenele naturii sunt
informaţii supuse prelucrării de care om. Fie că batem un cui în perete
ori compunem o simfonie, prelucram informaţii care au legătură între
ele. Noi transmitem o informaţie-comandă mâinii sau gândului să
prelucreze o informaţie de bază, cu scopul ca la rândul ei să determine
altele să acţioneze în cascadă până la finalul propus. Fie că este
acţiune fizică sau mentală, folosirea logică a informaţiilor în
concordanţă cu specificul lor duce la succesul operaţiunii.
Este evident că prelucrarea greşită a unei informaţii duce la eşec.
Nimeni nu va reuşi să bată un cui în perete cu gândul său să compună
o simfonie cu ciocanul. Odată prelucrată, informaţia ca efect nu se
opreşte doar la stadiul de proiect realizat ci se propagă în tot universul-
cavernă. E ca şi cum toată lumea află fiecare mişcare pe care o faci.
Informaţia în acţiune transmite impulsuri în tot ce exista viu si neviu şi
inflenţând pozitiv ori negativ restul aflat în aşteptare.

Capitolul V

Informaţia supremă nu poate fi prelucrată

Informaţia supremă ca rang de complexitate este reprezentată de

Fiinţa în sine. Aici, spre deosebire de celelalte lucruri ce ni se prezintă
în diferite unghiuri de înţelegere, avem o singură dimensiune; cea
spirituală ca revelaţie a stăpânirii şi dependenţei de ceva superior
naturii. Informaţia supremă nu ne este dată, ci ea este obţinută prin
prelucrarea pe care raţională a tuturor celelalte informaţii naturale. Ea
se constituie în sursa tuturor consecinţelor necesare pentru ca
existenţa lumii să aibă coerenţă. Această informaţie sumară cu
~ 49 ~
atribute supranaturale s-a consolidat în decursul timpului în pofida
lipsei de detalii, tocmai datorită raţionalităţii unei astfel de înţelegeri şi
nu credinţei. Misterul necunoaşterii s-a transformat într-o axiomă
suficientă pentru gândirea ce recunoaşte necesitatea unui nivel
superior de informaţie. De aceea, în mod empiric, lumea crede
necondiţionat în informaţia divină fiindcă simte firescul unei
orchestrări a destinului de către ceva ce nu se dezvăluie pe sine.
Ambiţia de a cunoaşte informaţia supranaturală nu serveşte nimănui,
toţi ne simţim, în mod paradoxal, mai protejaţi de necunoscut decât
de cunoscut.

Capitolul VI

Realitatea totală nu este o informaţie

Realitatea totală include realitatea locală şi individuală, fie una

singură sau mai multe, dacă ne gândim şi la alte universuri din afara
cavernei-universului noastru. Această realitate metafizică finală
presează gândirea să accepte lipsa oricărei structuri, oricărei limite,
lipsa timpului şi spaţiului. Ea nu poate fi deci o informaţie fiindcă
informaţia este limitată. Pentru a încerca s-o analizăm este necesar să
ne plasăm vis-à-vis cu ea ca obiect de studiu, deci avem nevoie de
spaţiu, ceea ce este imposibil. Dacă am găsi unde să ne poziţionam în
raport cu ea, realitatea nu ar fi totală, nu ar ocupa tot ce poate fi.
În fine, nu am avea nici timp în afara ei ca să o fixăm în menghina
gândirii întrucât suntem subsumaţi condiţiei pe care încercăm s-o
ignorăm. Ce şanse avem din interior de a înţelege Totul? Dar dacă nu
este o informaţie, ce poate fi? Eu cred că este o revelaţie fiindcă nu se
oferă direct precum informaţia, ci mediat prin intermediul Fiinţei în
sine. Revelaţiile pe care le avem sunt informaţii “rezolvate” care nu
mai necesită analiză, ele au făcut deja saltul la rezultat fără a ne
~ 50 ~
dezvălui un mod de operare. Aşa cum există revelaţia religioasă, aşa
există şi cea filosofică, ştiinţifică sau artistică. Asupra revelaţiei nu se
mai lucrează, ci este preluată integral şi folosită ca atare sau pentru a
lămuri alte aspecte ale existenţei.
În cazul nostru, nu putem să ne imaginăm lipsa oricăror margini
din interiorul acestei totalităţi şi atunci informaţia limitată pe care ne-o
oferă universul nostru trebuie să fie acoperită de o revelaţie. Aceasta
dă consistenţă gândirii şi înlătură contradicţiile ei prin credinţă. S-ar
putea spune că este aceiaşi cale pentru a cunoaşte Fiinţa în sine, dar
situaţiile nu sunt echivalente. Fiinţa în sine este o informaţie supremă
la limita cavernei-universului nostru cu realitatea totală, dar totuşi o
informaţie, ceea ce înseamnă că poate fi analizată şi cunoscută. Teoria
conduce logic la următoarele postulate:

1-Un univers creat nu poate fi mai complex decât Creatorul său.

(O informaţie creată nu poate fi mai complexă decât informaţia
supremă).
2- Creatorul include şi separă caverna-universului nostru de Tot.
(Informaţia supremă include şi separă informaţia derivată de necunoscut).
3- Creatorul se va oferi cunoaşterii Fiinţei umane atunci când realitatea
locală va fi consumată.
(Informaţia supremă nu poate fi cunoscută decât după epuizarea tuturor
informaţiilor derivate).
4- Realitatea totală este nemărginirea inexplicabilă din jurul Creatorului.
(Informaţia supremă este depăşită doar de lipsa informaţiei).

~ 51 ~
 PARTEA A TREIA

TEORIA REALITĂŢII INDIVIDUALE

~ 52 ~
 Capitolul I

Întemeierea Fiinţei

Gândirea contradictorie a Fiinţei umane cât şi comportamentul bizar

al materiei şi spiritului, mă determină să cred că există un orizont mai
amplu de meditaţie, dincolo de Existent şi Nonexistent, acolo unde
începutul oricărei forme de manifestare a fiinţării este chiar trecutul ei.
Acest Trecut se referă la ce precedă fiinţarea şi nu la ceea ce se consumă
temporal din fiinţa constituită. Trecutul astfel înţeles reprezintă singurul
concept stabil şi necontradictoriu care nu sileşte raţiunea să se întrebe
într-o regresie infinită ce a existat înainte de acesta. Înainte de Trecut nu a
existat decât tot Trecutul, şi astfel detaşaţi de obsesia primei evidenţe,
acum acceptată raţional, putem să ne concentrăm efortul de înţelegere
asupra a ceea ce urmează conceptului asumat ca istorie a ceea ce este.
Acestuia, desigur, îi poate urma doar fiinţarea “a ceva”, ca prezent detaşat
de propria-i sorginte inconsistentă, fiindcă dacă nu există manifestarea
prezentului, nu există nici trecutul “a ceva”. Orice fiinţare deci, are un
trecut al său ca nefiinţă, pe care îl instituie manifestarea sa ca lume, chiar
dacă perpetuarea fiinţărilor este datorată unor factori concreţi, cum este
cazul părinţilor la regnul animal. Este fals a se considera că trecutul unei
fiinţe îl reprezintă antecesorul său vieţuitor. Antecesorul este cel care
transmite fiinţarea unui urmaş absolut necunoscut, care înainte de sine a
fost propriul său trecut.
Astfel cugetată, această prezenţă spaţio-temporală sensibil-logică o
voi numi Fiind. Acest concept va fi înţeles de Fiinţa umană ca instanţa
suprema care îşi subordonează chiar şi Fiinţa în sine ca specie. În acest
capitol vom ierarhiza fiinţele, astfel încât vom avea; Fiinţa în sine, Fiinţa-
univers şi Fiinţa umană. Fiindul constituie potenţialitatea fiinţării tuturor
mulţimilor de fiinţe cardinale (fiinţe-obiect) şi ordinale (fiinţe cugetătoare)
prin care Existenţa Totalităţii aşează în Existent şi Nonexistent ca
succesiune atemporală toate numerabilele fizice şi spirituale.
~ 53 ~
Numerabilele reprezintă la rândul lor unităţi psiho-matematice, concepte
unificatoare ale numerelor cu numeralele, prin care submulţimile reale şi
virtuale sunt, ori pot fiinţa nedefinit spre Trecut (deosebit de înţelegerea
parţială pe care o dă Aristotel acestui concept în Fizica, III, 5, 204 b, ca
fiind doar ceea ce admite numărarea). Fiinţa umană realizează în
subconştient această durată pierdută la fiinţare, ca ordonare de realitate
epuizată dincolo de Fiinţa în sine şi chiar ca trecut nefolosit încă. Trecutul
este un concept integrator al neînceputului necesar cu începutul
întâmplător care vor constitui realităţile active ce vor urma Existentului şi
Nonexistentului. Astfel, numai Existentului îi este atribuit începutul doar ca
negaţie a ce va urma Fiindului. Existentul negat continuu va căuta să
deplaseze sarcina integrării spre Nonexistent, dar aceasta se va substitui
afirmaţiei ca Existent contradictoriu.
Din cele două duble respingeri de Trecut-Început se vor naşte
Nefiinţele pure ce vor dezechilibra cele două stări ale Fiindului.
Nonexistentul va fi astfel locuit până la graniţa a ceea ce ar trebui să fie
Existentul. El se va automargini trecând o parte din afirmaţia conţinută
într-un stadiu stabil şi puternic opozabil ca Natură incorporală.
Nonexistentul va ceda la randul lui Nefiinţelor pure o parte din negaţia
conţinută şi va deveni un stadiu saturat de energie mistică pe care îl vom
reda de acum înainte ca fiind Supranaturalul. Energia mistică este energia
Nonexistentului manifestat pozitiv prin Nefiinţele pure şi care vor
determina în Natură spiritualitatea Fiinţei în sine. Ea domină Natura şi
Supranaturalul ca sinteză a lor, fiind prima şi unica fiinţă-nefiinţă ce a adus
lumină şi întuneric Fiinţei-univers.
Astfel a fost creat universul de lumină ce va aparţine Fiinţei în sine,
precum şi universul de umbră ce va rămâne încă nerelevat, ca o replică a
lumilor ce vor fi. În urma acestor creaţii au rezultat "reziduuri divine" ce s-
au plămădit ca Nefiinţe estetice folosite de Fiinţa în sine să creeze spiritul
Fiinţei umane, care are ca principală trăsătură componenta estetică.
Natura se va manifesta astfel ca limită a universului de lumină, univers
vizibil, tangibil şi cognoscibil în aparenţă, iar Supranaturalul îşi va
manifesta forţa fără limite în continuare sub anonimatul umbrei,
~ 54 ~
rămânând invizibil şi imprevizibil. Când şi când diversele catastrofe
cosmice vor fi cauza întâlnirii luminii cu întunericul, sau cum se crede încă,
a materiei cu antimateria. Între universurile opozabile se află “găurile
negre”, ca un compromis straniu, ele însele constituind un alt tip de
univers necontradictoriu, ca manifestare a forţelor celor două naturi
imposibil de imaginat. În ele Fiinţa în sine a plămădit Fiinţa umană, fiindcă
numai acolo nu era timp şi deci naşterea putea fi eternă, fără de moarte.
Fiinţa umană este legată de existentul Fiinţei în sine prin dăruirea de
catre acesta a Nefiinţei estetice, ca semn al ratării întunericului de a
domina în Supranatural. La randul sau, Supranaturalul îşi va consuma în
mod fatal energia într-un Spirit universal, pretutindeni şi oricând alături de
Natură, Fiinţa în sine şi Fiinţa umană. Putem spune deci că în “raiul”
atemporal Fiinţa umană a căpătat însufleţirea estetică înainte de naştere,
iar abia după aceea Eul-corp fizic şi Eul-corp psihic. Eul-corp psihic a fost
plămădit din tenebrele universului de umbră, iar Eul-corp fizic din
universul de lumină. Se remarcă desigur, că Fiinţa umană este produsul
contrariilor Existentului şi Nonexistentului, deci ea este paradoxală, fiindcă
îmbină naşterea şi moartea, timpul şi spaţiul, lumina şi întunericul, binele
şi răul. Moştenirea primită face ca în Fiinţa umană să aibă loc o dublă
reprezentare a ceea ce analizează; emoţional constată irealul iar logic
realitatea lui."Materialul" folosit de Fiinţa în sine pentru a crea cele două
universuri sunt Nefiinţele pure ale Existentului şi Nonexistentului ce se
produc continuu ca interacţiune a celor două stări opozabile ale Fiindului.
Ceea ce este Fiinţa ca manifestare prezentă este un existent derizoriu al
Existenţei atemporale. De aceea nu ne este permis să spunem că Fiinţa
are Existenţă, ci Existent, ca manifestare trecătoare a Viului trăit în
particularitatea experienţei proprii.
Conştiinţa umană are ordinea temporală ca model impus sieşi, dar
pentru lumile cu care comunică trebuie să aibă şi o ordine spaţială care
decurge nu din "timpul gândit" ci din "spaţiul simţit". Eul devine în acest
caz forma reflexivă a conştiinţei despre sine în conştiinţa despre altul, ca
fiinţă transactuală şi transmundană. Eul coboară în trecut sau urcă în viitor
trăgând după el spaţiul trăirii (gândirea şi simţirea) pe o traiectorie proprie
~ 55 ~
ce poate fi înţeleasă ca destin. Numai Fiinţa umană are spiritul predestinat
spre a se releva Nefiinţă estetică ca fiinţă cugetătoare. Restul fiinţelor,
inclusiv Fiinţa în sine nu sunt cugetătoare şi deci nu sunt contradictorii,
pentru că şi Fiinţa-univers şi Fiinţa în sine au vocaţia limitării acţiunilor lor.
Ele nu se pot autojudeca nici logic, nici estetic, nici moral şi din această
perspectivă deci, Fiinţa umană este destinată să se autoanalizeze pe sine
ca produs iluzoriu dar şi cu posibilitatea de a înţelege Fiinţa în sine. Din
păcate, Fiinţa umană nu are arhetipul universurilor, dar ea conţine prin
Nefiinţa estetică “codul genetic” al divinului ce se manifestă în creaţia
artistică. Faptul determină în gândire o criză a cunoaşterii ce o obligă pe
aceasta să opereze cu valori relative de adevăr şi fals. Criza se constată în
cazul diferitelor judecaţi pe care Fiinţa umană le emite ca provocare la
fiinţa cea mai aproape de sine; universul. Rezultatele unei astfel de
judecăţi sunt împotriva raţiunii însăşi, ceea ce construieşte din Fiinţa
umană o Fiinţă paradoxală.
Pe de altă parte, Fiinţa-univers ca necugetătoare ce se oferă agresivă prin
materie şi antimaterie, este contradictorie ca subiect pentru cunoaşterea
umană, ea oferindu-se raţiunii ca amestec de real şi ireal în acelaşi timp.
Mişcarea particulelor elementare, de exemplu, este atât de subtilă şi
surprinzătoare, încât pare a avea comportamentul gândurilor ce se
deplasează în salturi, din poziţii staţionare provizorii în altele ce schimbă
natura punctului material din fiinţă în nefiinţă. Particulele elementare sunt
predicatele dinamice ale gândirii pure, gândire care trece de la o judecată
la alta identificând subiectele şi oferindu-le identitate ca "este". Nu are
nici o importanţă că nu sunt observabile predicatele dinamice, dar fiindcă
ele trebuie să existe cu necesitate din calculul structurii intime a materiei,
ascunderea lor trădează o fiinţare. Aşadar, umplerea liniei de univers
imaginare are drept conţinut gândul de lumină sau de umbră care
deschide sau închide Fiinţa cu Nefiinţă şi invers. În planul eforturilor de
cunoaştere atât raţională cât şi iraţională a Fiinţei-univers, cât şi a Fiinţei
în sine, Fiinţa umană ajunge să-şi repudieze contradicţiile gândirii şi să le
transfere sensibilităţii Nefiinţei estetice ca instanţă spirituală. Nefiinţa
estetică preia neîmplinirile raţiunii şi transformă concluziile paradoxale în
~ 56 ~
modalităţi de expunere estetică, pe care apoi spiritul le enunţă ca judecaţi
estetice cu valoare de adevăr şi fals sensibil. Astfel, sensibilitatea deşi
păstrează echivocul, înlătură contradicţia ireductibilă a raţiunii şi oferă
alternative de sens neutru tuturor fiinţelor implicate.
Dubla reflectare a existentului exterior Fiinţei umane în real-ireal
produce şi contradicţii în gândirea ei cu privire la esenţa sa. Cu alte
cuvinte, dubiul persistă şi în sine însuşi şi în altul ca înţeles cunoscut şi
admis ce vine din existentul ce i se opune. Conştiinţa neputinţei de a se şti
existent absolut, precum şi existentul exterior înşelător, transformă Fiinţa
umană într-o Fiinţă
virtuală ce se judecă pe sine fără sensibilitate. Sensibilitatea este folosită
de intelect numai pentru a cunoaşte pe altul, nu pe sine, acesta fiind
judecat la rece numai cu raţiunea, ceea ce determină conştiinţa de sine să
constate că propria fiinţă îi este străină şi ea există doar în măsura în care
este ignorată logic. Nu trebuie să se înţeleagă însă că Fiinţa umană se
autoexclude în planul judecăţii ci că, atunci când se referă la sine, trăieşte
sentimentul că nu este ea, că este absurd să-şi gândească gândurile fără
să participe efectiv. Schema alăturată sintetizează tot ceea ce am spus
până acum.

~ 57 ~
~ 58 ~
 Capitulul II

Fiinţa-univers

Teoria relativităţii şi cosmologia secolului XX au schiţat o imagine de

ansamblu a cavernei-universului noastru, concepută ca o sferă sau un
cilindru în cadrul cărora toate obiectele şi fenomenele au curbura
modelului. În spaţiul eliptic se află finitul şi infinitul fals, galaxiile
supraordonandu-se vizibil şi invizibil sub cele două manifestări: universul
de lumină ca parte dăruită lumii şi universul de umbră ca parte mistică şi
lume a nefiinţelor. Apariţia Fiinţei în sine marchează momentul trecerii
conceptelor Fiindului în act, adică ieşirea Fiinţei din abstracţiune prin
intermediul Naturii şi Supranaturalului şi, în primul rând, crearea
universului ca fiinţă.
Astfel Trecutul se termină la Fiinţa în sine şi de la ea începe
prezentul. Fiinţa în sine a apărut ca alternativă la Nefiinţa pură care să
dea coerenţă mişcării universale de ocupare a tot ce era subaltern ca
macro şi microcosmos. Această mişcare a generat reacţii de sublimare a
conceptelor naturale şi supranaturale, adică s-a constituit o forţă
omniprezentă ca Spirit universal al Fiinţei în sine care însufleţeşte ori
dezbracă de suflet totul. Naşterea Fiinţei umane prin însufleţirea materiei
este alternativa sensibilă dar şi paradoxală a unei copii a Fiinţei în sine,
care să gândească şi să creeze un univers paralel în sens regresiv până la
ea. Apariţia Fiinţei în sine a fost temeiul legăturii cu Fiindul astfel:

- Până la Fiinţa în sine nu era decât timp de nefiinţă, nedivizat şi infinit.

Odată apărută Fiinţa în sine, ea va crea spaţiul ce va fi ocupat de sine ca
Natură şi Supranatural, iar timpul va fi adus din Trecut în prezent în unităţi
finite;

- Prin Fiinţa în sine Fiindul a devenit de sine stătător ca spaţiu şi timp de

întregire a lumilor subalterne ce se vor succede prin ea;
~ 59 ~
- Prin Fiinţa cugetătoare care este omul, Fiindul devine un timp interior
universului paralel conceput de aceasta ca percepţie a Nefiinţei estetice;

- Prin Fiinţa-univers, Fiindul îşi oferă diversitatea ca nenăscut al Trecutului.

Caverna-universului nostru este în echilibru pentru că la un capăt al

său finit se află Fiinţa umană, iar la celălalt capăt nedefinit se află Fiinţa în
sine. Capătul finit dinspre Fiinţa umană este dat de viitor iar capătul
nedefinit dinspre Fiinţa în sine este dat de Trecut. Deci, Fiinţa-univers este
şi finită totodată, pentru că ea este locul unde Fiinţa se întâlneşte cu
Nefiinţa, adică existentul trăitor de viu (viaţa) cu existentul netrăitor de
viu (moartea). În toate celelalte structuri de care am vorbit nu există
trecerea neîncetată din Nefiinţă în Fiinţă şi invers, deoarece ele reprezintă
chiar decorul săvârşit de Trecut. Fiinţa în sine are următoarele trăsături
cognoscibile:

- Este maximum de spaţiu până la Fiinţa umană fiindcă se află pretutindeni

în şi dincolo de gând;
- Este maximum de timp până la Fiinţa umană fiindcă precede şi succede
estetic creaţia sa într-o durată sensibilă şi nemăsurabilă;
- La marginea universului previzibil ca limită a cunoaşterii, ea este
resimţită ca o vibraţie estetică ce umple Fiinţa umană cu adevăr şi fals
necontradictoriu.

Caverna-universului noastru nu poate fi înţelesă drept fiinţă decât

dacă îi acceptăm mişcarea plinului ei fără de Nimic, iar legat de ea
conceptul de viteză al particulelor nucleare şi subnucleare, adică a
fiinţelor şi nefiinţelor ce se întâlnesc pe acest tărâm.
Axioma noastră ar putea suna astfel: orice viteză reprezintă raportul
dintre spaţiul destinat vieţii de împărţit la timpul trecut. Vom avea deci
următoarele categorii de viteze în ordine crescătoare pentru universurile-
cavernă:
~ 60 ~
A) viteza spaţiului care ocupă instantaneu ceea ce există ca mulţime a
Fiindului, ca trecut relativ adus la durata fiinţelor.
B) viteza gândului Fiinţei umane care este viteza cu care se poate ajunge
oricând la Fiinţa în sine.
C) viteza timpului care este viteza limită a nefiinţelor ce întrec lumea cu
întuneric şi se lipsesc continuu de o parte din prezent.
D) viteza luminii care este viteza limită a ceea ce se naşte şi moare fără
sistem de referinţă.

Fiinţele deci, suportă Existentul sau Nonexistentul ca pe o cursă

impusă prin viteza de a trăi sau muri. Din punct de vedere metafizic însă,
imensitatea spaţiului ce conţine şi gândul, devine viteza supremă care
este pretutindeni, se mişcă în sine şi în altul ca plin al Existenţei ce-şi
determină absolutul.În spaţiu, timpul se comportă subaltern ca viteză de
bază în evidenţierea relativului. Aceasta face posibilă mişcarea Nefiinţelor
pure în sensul devenirii şi revenirii la condiţia iniţială ca existent imaginat.
Timpul hrăneşte Nefiinţa pură până la devenirea ei egală în identitate cu
Fiinţa umană. Ea se epuizează apoi prin mişcarea de creare a altui univers
propriu Fiinţei umane ca univers estetic de lumină şi întuneric. Nefiinţa
pură se întoarce în repaos prin acest act, iar durata existentului ei este
dată de spaţiile parcurse în spiritul Fiinţei umane ca experiment al morţii
între somn şi trezie. În aţipirea de o viaţă, fiinţa şi nefiinţa pot fi vis sau
realitate, funcţie de esteticul asumat de conştiinţă.
Opoziţia dintre materie şi conştiinţă, adică dintre Fiinţa umană şi
Fiinţa-univers, se manifestă în primul rând ca ubicuitate a cugetării despre
Eul-corp fizic şi Eul-corp psihic, atitudine refuzată de timp care-şi plasează
evidenţa într-un moment determinat, vis-a-vis cu Fiinţa în sine , la celălalt
capăt al cavernei noastre. Aici, Fiinţa umană îşi află neputinţa de a
înţelege vecinătatea unei fiinţe obtuze ce o separă de Fiinţa în sine. Dar
universul nostru oferă Fiinţei umane şi porţi de trecere într-un continuu
spaţiu-timp-gând, “găuri negre” în interiorul cărora regulile de afară nu
~ 61 ~
mai sunt valabile şi comportamentul lor este diferit, funcţie de corpul
străin care pătrunde în ea. Deci totul se contractă şi se dilată numai spre
trecut, călătoria în viitor nefiind posibilă datorită sensului unic de curgere
a creaţiei în ce va fi fost mai întâi. Pentru a călători în viitor, trebuie
fatalmente să parcurgem trecutul care este egal ca întindere cu viitorul.
Cu cât ne vom apropia de viitor într-o posibilă călătorie, cu atât se va
aşterne mai mult trecut de parcurs, fiindcă prezentul fabrică unităţi egale
de timp, trecut şi viitor.
Realitatea existentului Fiinţei-univers este dată de viteza de reacţie
a particulelor elementare a gândirii Fiinţei umane (ideile). Ca Nefiinţe pure
ele se pot raporta interior Fiinţei-univers ca materie şi exterior Fiinţei
umane ca potenţial spiritual. Consider că tahionii, de exemplu, pot fi ideile
Fiinţei-univers ce se raportează ca Nefiind faţă de timpul exterior care
măsoară dispariţia din momentul morţii spre înapoi pe scara cosmică. În
sine, cele două scări micro şi macrocosm sunt echivalente şi deci scurtul
existent al Fiinţei umane este doar ecoul unei încercări individuale de a fi
în afara timpului. Acest lucru îi şi reuşeşte, deoarece a exista cu adevărat
în timp înseamnă a fi doar spaţiu pustiu. Există propensiunea de a
transforma totul într-o “gaură neagră” în care parsecii vor deveni
secunde-lumină împreună cu multiplii şi submultiplii lor, astfel încât orice
obiect s-ar mişca în interiorul lor, ar învia sau ar muri de tot atâtea ori cât
ar permite Fiinţa în sine, cea care are dimensiunea netulburată de timp. În
eventualitatea că toate Fiinţele umane ar locui această “gaură neagră”,
viaţa şi moartea ar fi în devălmăşie şi nimeni n-ar trăi ori muri cu adevărat,
neavând substanţa de contrast a trecutului.
Aşadar, argumentul Fiinţei umane ce a mai trăit (şi ieri şi alaltăieri
etc.) ţine de amintirea unui Fiind trecut. Ea se estompează până la
naştere, dincolo nemaifiind posibil să mai forţăm amintirea deşi, perioada
de dinaintea naşterii este cea a Nefiinţei mature. De exemplu: o Fiinţă
umană născută în anul 1949 e.n. are la naştere tot atâţia ani de nefiinţă ce
se exprimă ca început–trecut. Trecutul dinaintea naşterii ei, împreună cu
trecutul acumulat în timpul vieţii, formează un continuu de existent

~ 62 ~
personal ce nu depinde de trecutul altor fiinţe. Dacă există Fiinţa umană,
trebuie să existe şi trecutul ei dintotdeauna.
Raţionam astfel: o Fiinţă umană care trăieşte în prezent poate fi
convinsă că a trăit şi înainte de naştere, dacă şi numai dacă nu-şi
aminteşte nimic. Dacă ea însă ar avea amintiri dinaintea naşterii, ar fi în
acelaşi continuu de existent şi, în mod necesar, ar trebui să considerăm că
totul este prezent fără trecut. Aşa însă, trăirea conştientă numai a unui
fragment de existent demonstrează că doar amintirea este ceea ce ne
separă de adevăr, impunând limite Fiinţei umane prin Nefiinţa pură.
Uitarea este fenomenul ce ne conservă continuitatea esenţei cu spaţiul şi
timpul. Uitarea fizică şi metafizică are loc în caverna-univers ca şi în
memoria Fiinţei umane.

Capitolul III

Despre Fiinţă şi Nefiinţă

Existentul Fiinţei nu este decât o călătorie în timp şi spaţiu, o traversare a

trecutului altora, o perpetuă substituire cu Nefiinţa. Aceasta, deşi se
desfăşoară până la moarte, nu poate trece şi în ea, deoarece moartea nu
are coordonate spaţio-temporale. De aceea, viitorul nu poate fi clădit
decât ca prezent în depăşire şi adus ca Nefiinţă în existentul umanităţii.
Astfel, sensul devenirii este dinspre viitor către trecut prin prezent;
Nefiinţă viitoare - Fiinţă prezentă - Nefiinţă trecută. Sub acest unghi privit,
viitorul apare ca un trecut ratat, fiindcă până a ajunge la deplinătatea
esenţială, el se transformă deja în prezent prin recurenţa timpului. El se
comprimă la viteze lente invers faţă de spaţiu, când Nefiinţa ce pare a
umple veşnicia, acumulează viitor limitat pe care va trebui să şi-l
exteriorizeze. Aşa ia naştere Fiinţa, dintr-un reziduu al timpului ce divide
finitul în spaţii ocupate de galaxii ori conştiinţe. Fiinţa devine Unu iar
Nefiinţa devine Ne-unu, multiplu şi nedefinit. Infinitul fals va fi deci
multiplul lui Unu şi submultiplul lui Ne-unu.
~ 63 ~
Să prezentăm câteva caracteristici ale Fiinţei în genere:

- se compune din lumină fiindcă se arată minţii;

- are spaţiu şi timp propriu fiindcă ocupă o viaţă.
- poate fi amorfă, vie sau transmundană.
- are conştiinţă de sine sau doar de altul.

Aceste caracteristici sunt valabile pentru toate cele trei tipuri de Fiinţe:
Fiinţa în sine, Fiinţa-univers şi Fiinţă umană. Tot ce are loc în Existent are
viaţă, nu neapărat în sens biologic, ci în sensul de prezenţă, ca ocupant de
spaţiu si timp.

Neființa, generic înțeleasă, înseamnă așteptare. Din cauză că se

întâmplă ființarea, înseamnă că până la ea există o așteptare atemporală.
Aceasta poate fi netulburată sau tulburată de evenimente. În interiorul
așteptării timpul nu are sens.

Nefiinţa va fi şi ea de mai multe tipuri:

-Nefiinţa pură în instanţele supranaturale, ca mişcare a afirmării

Nonexistentului. Nefiinta pură este neînceperea așteptării de a ființa, care
nu poate fi întreruptă de niciun eveniment.
- Neființa impură, este începerea așteptării de a ființa, așteptare care
poate fi întreruptă de un eveniment.
- Nefiinţa estetică care derivă din Fiinţa în sine sălăşluieşte în Fiinţa umană
pentru a estompa şi transforma contradicţiile gândirii ei în judecaţi
sensibile. Neființa estetică este fiinţarea neașteptată a Frumosului, ca
eveniment lipsit de contradicții. Ea precede Ființa umană ca accident, o
însoțește pe durata vieții ca indivdual sensibil și o reprezintă postum ca
universal sensibil.
- Nefiinţa logică (sau existenţială) care transformă toate fiinţele în negaţii
unele faţă de celelalte.

~ 64 ~
- Nefiinţa ilogică (sau finală) care transformă toate fiinţele în primele
întamplări care au fost dinaintea naşterii.

Neființele și ființele există doar în caverne de univers, nu și în

totalitatea realității. Contradicţiile legate de mişcarea ori repaosul
Nefiinţei apar tocmai datorită separării Fiinţei de Nefiinţă şi fiindcă Fiinţa
în sine acţionează dinspre naştere înspre pieire. Rostul subtil al luptei
Naturii cu Supranaturalul este ca Fiinţa paradoxală să devină Fiinţă
virtuală, ca trecere în Nefiinţă estetică, adică de la schimbarea absolută
(naştere) la schimbarea relativă (pieire). În ceea ce priveşte Nefiinţa
estetică, ea este pregătită de Spiritul universal, pentru naşterea Fiinţei
umane ce va fi înzestrată cu trei atribute:

- Timp şi spaţiu apriori percepute;

- Spirit estetic;
- Destin tragic.

Fiinţa în sine a epuizat Supranaturalul ca forţă spirituală

omnipotentă lasandu-l să se manifeste doar ca Spirit universal fiind
"Botezătorul" cu viaţă şi moarte. Procesul creaţiei Fiinţei în sine precum şi
existentul ei este prea complex pentru înţelegerea Fiinţei umane, care are
o gândire limitată. Din această cauză Nefiinţa estetică are rolul de a
media în finalul unei contradicţii fără ieşire cum este insolubilia, în care
rolul și rostul lucrurilor nesupuse spiritului se opun cunoașterii. Ratarea
demersului logic supune gândirea Fiinţei umane unui alt gen de
experiment în cadrul judecăţii paradoxale pe care o trăieşte, acela al
compensării adevărului cu fals-autentic-sensibil, ca adevăr artistic
necontradictoriu, imposibil de demonstrat dar şi imposibil de respins. Spre
deosebire deci de Fiinţa-univers care nu are constiinţă de sine şi este
însoţită de Nefiinţa pură (ca particulă elementară ce pendulează de pe un
tărâm pe altul spre a nu fi), Nefiinţa estetică împlineşte şi transcende
~ 65 ~
Fiinţa umană paradoxală, într-un univers necontradictoriu şi neconform cu
destinul ei tragic.

Capitolul IV

Existentul Ființei umane

Istoria filosofiei nu cunoaște un gânditor care să fi afirmat categoric

că Ființa umană nu există. Într-un fel sau altul, ar fi trebuit să-și nege și
propria realitate ceea ce spulbera orice afirmație a sa. Cei mai mulți
filosofi când au vorbit despre lume s-au referit la existență, de fapt la
grecescul κόσμος, nu la sensul restrâns de umanitate. Nu s-a făcut
totdeauna această distincție și Ființa umană a fost judecată ca făcând
parte din existență în general și astfel făcută să suporte consecințele unor
teorii radical-integriste de origine marxistă, ori ca fiind un microcosm suis
generis rod al unor concepții psihologist-comportamentiste și, nu în
ultimul rând, ca individ singular, expresie a grației divine. Așa se face că
problematica Ființei umane cu toate considerațiile antropologice
arhicunoscute, tratează acest subiect ca existând în mod evident,
diferențele de opinii operând doar la capitolul Geneză. Cine a creat Ființa
umană sau cum a apărut ea, sunt marile întrebări filosofice dintotdeauna,
existența de facto a Ființei umane nefiind pusă la îndoială. Chiar și Platon
care acorda lumii doar statutul de aparență, de semirealitate, ca proiecție
a lumii ideale, nici nu afirma nici nu nega categoric existența Ființei
umane, ci constata doar că ideea de om aparține Divinității ca adevăr
restrâns. Această existență putea fi retrasă însă oricând în propria sa idee
de Bine. Platon a deschis deci în mod serios pentru gânditorii de după el,
cu sau fară intenție, o nouă problematică, care surprinzător, până la
Descartes a fost ignorată: se filosofa de mii de ani dar nimeni nu
demonstrase că Ființa umană există și că tot ceea ce se gândise până
~ 66 ~
atunci avea realitate sau nu. Îndoiala ca metodă de raționament pozitiv, a
luat naștere în mintea unui soldat ca Descartes, care deprins fiind să
perceapă viața și moartea în aceeași tranșee, a fost încercat de bănuiala
că poate el nu există și și-a dorit un raționament convingător care să
fundamenteze existentul lui precum și speculațiile făcute până atunci pe
această temă. Acest raționament trebuia să salveze filosofia de ridicolul că
tot ceea ce făcuse era inutil.
Descartes va descrie tot acest proces de respingere și apropiere a
existentului prin argumente de ordin logic și psiho-logic de o frumusețe
deosebită în "Discurs asupra metodei"; Dar, îndată după aceea (după
prefăcătorie, cum că lucrurile ce-i cuprind mintea urmează falsul, sn.) mi-
am dat seama pe când voiam să gândesc astfel, că totul este fals, că
trebuia cu necesitate ca eu care gândesc acest lucru (respingerea falsului
prin îndoială, sn.) să fiu ceva. Și observând că acest adevăr: gândesc, deci
sunt, era atât de ferm și de sigur încât toate presupunerile cele mai
extravagante ale scepticilor nu erau în stare să-l zguduie, am socotit că
puteam să-l privesc fără scrupul ca primul principiu al filozofiei. Deși are
certitudinea psiho-logică, Descartes nu este mulțumit și se verifică prin
dubla îndoială. El se îndoiește de orice, de univers, de sine dar nu se poate
îndoi de însăși faptul îndoielii. “Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” este
acum un raționament confirmat și de logică. Dar să-i punem noi la
încercare raționamentul cu o supoziție inversă: dacă cel ce se îndoiește nu
sunt eu, ci altcineva, poate chiar Ființa in sine, atunci mai exist sau nu?
Credem că raționamentul cartezian acoperă și această situație fiindcă
raționând ca altul, sau altul prin mine, având conștiința indusă sau străină
de Eul-cugetător, am prin degajarea alterității dovada existenței mele.
Deci între a cugeta sau a fi cugetat ca fiind, nu este nici o deosebire de
existent, ci doar de spațiu-timp.
Se desprind din cele spuse până acum următoarele:

1-cugetarea mea este adevărată pentru ființa mea;

~ 67 ~
 2-cugetarea mea este adevărată pentru orice ființă deoarece
îndoiala este reciprocă, o dată ne îndoim de noi ca să fim, apoi de ceilalți
ca să se nască;
3-nici o cugetare nu poate exprima Nimicul, ci afirmă ceea ce există
sau va exista;
4-lipsa cugetării este exclusă, trebuie să existe cineva ce gândește
permanent viața în toate formele ei de manifestare, de la cel ce a fost la
cel ce va fi;

Așadar, ceea ce a spus Descartes implicit, spunem noi explicit: fără

cugetare Ființa umană nu ar fi, realitatea ființei mele nu poate fi mai
adevărată decât cugetarea ce mă proiectează ca existent într-un timp
mereu trecut ce ne aduce prezentul derizoriu. Dar dacă există cugetare
doar la nivel uman, mai este oare reală lumea, sau ea este poate doar un
reflex al dorinței noastre de a fi? Având în vedere că opera de artă ca
produs al cugetării sensibil-umane pleacă la Ființa în sine, putem conchide
că prin acest act superior de prezență, ceea ce trăim trebuie să fie cel
puțin o iluzie verificată care ne confirmă.

Capitolul V

Lumea ca “Dasein”

Trebuie să admitem că Ființa umană își aparține sieși ca lume

înființată, dar că și lumea ca totalitate a ființelor fragmentează ființarea pe
care însă nu o distruge.Heidegger explică acest fel-de-a-fi-în-întregul-său
care este lumea prin chiar existentul (Dasein) omului, ce imprimă acesteia
nota umanului prezent. “Cei drepți nu sunt lume, deoarece cu toate că
~ 68 ~
prin timp ei locuiesc în ea, cu sufletul se află la Domnul” spune
Sf.Augustin. Majoritatea gânditorilor extind înțelesul noțiunii de lume
până la cel clasic, elin, de κόσμος, care desemnează orice zonă a ființării și
desființării, o lume care este și nu este a Ființei umane. În scrierile Sf.Pavel
sau în Evanghelia după Ioan lumea este înțeleasă ca loc de viețuire a
omului, redate prin trei cuvinte grecești cu rezonanță aparte ζωή,
άλήθεια, φώς, adică viață, adevăr și lumină. Această lume însă trebuie
înțeleasă ca o înlănțuire cu Ființa în sine și tot ce mai există dincolo de noi.
Christian Crusius la rândul lui spune: o lume este acea înlănțuire reală de
lucruri finite care la rândul ei nu face parte dintr-o altă înlănțuire, căreia i-
ar aparține printr-o înlănțuire reală. Lumii îi este proprie finitudinea căreia
i se opune Divinitatea prin însăși creația sa. În aceeași măsură lumea este
diferită și de o "creatură de sine stătătoare" dar și de mai multe "creaturi"
care ființează simultan, care nu se află în nici un fel de înlănțuire. Lumea
umană este deci înlănțuirea regională care aspiră la înlănțuirea supremă
cu toată ființarea creată și necreată, a celor ce vor fi. Ființa în sine se
opune lumii doar ca entitate ce se așează "lângă lume", prezența sa
creând un destin paralel, fără de care "creatura de sine stătătoare" nu se
poate implica.
Conceptul elin de κόσμος a desemnat primul ceea ce omul consideră
a fi natura infinită, în care erau închiși și zeii. Mai târziu, acest termen a
rămas să desemneze universul, iar lumea să fie conceptul umanizat a ceea
ce omul gândește și trăiește prin acele lucruri ce le consumă cu existentul
său. Lumea, după părerea noastră, este constituită de o elită a naturii care
sunt Ființele cugetătoare. Ființa în sine a creat un spațiu de ființare
sensibil vieții sub toate formele, de la cei care suntem până la ființele
intradimensionale, ființe migratoare în timp, ori cele ce sălășluiesc în
microcosmos ca particule elementare, toate acestea formând un lanț
trofic nebănuit care alimentează Spiritul universal.
Există însă la Ființa umană o dublă dispoziție vis-a-vis cu lumea, o
tendință de integrare și alta de desprindere de ea, ca structură paradoxală
formată de conștiința fără de saț a cunoașterii de sine. Lumea apropie
Ființa umană de alte ființe, dar nu de sine, și deși este demonstrat
~ 69 ~
cartezian că "eu sunt", nu este suficient de adevărat pentru a spune și "eu
sunt în lume", accesul la aceasta fiind liber prin chiar nașterea ființei ce
sunt ca necunoscută mie. Acest început în lume este legat desigur de
neînțelegerea Divinității în postura de creator al ființării cu temeiul obscur
a celei ce este ființă fără să vrea. Întrebarea ce ar trebui pusă lumii ar fi
deci: cine sunt eu ca Ființă umană? Nedumerirea se referă la măsura de
trup și măsura de suflet atribuite mie într-o alcătuire unică, fiindcă lumea
poate fi aceeași dar ființele nu, deci cine este cel ce gândește că sunt opus
mie în chiar aceste măsuri ? Ath.Joja spunea: nu există nimic care să ne fie
mai clar și mai distinct, mai intim decât cogito-ul; dar acesta ne relevă
existența non-eului, a lumii, suntem în lume. Are oare Ființa în sine
adevăratele noastre identități sau nu suntem decât mulțimea vidă a lui
Nimeni, crezând că putem fi oricine fiindcă oricum nu contează ? Eu sunt
eu, sau eu sunt altul, rămâne trăirea anonimă până când moartea ne va
dezvălui poate mai mult.

Capitolul VI

Corpul ambiguu ca paradox al trăirii Sinelui

Corpul Ființei umane aparține conștiinței sale dar și Ființei în sine ca

manifestare a cărnii ce nu devine niciodată pe deplin substanță în sens
fenomenologic. El rămâne o esență de plin și gol a manifestării Eului, ca
trăire mereu în afară și a altuia ce ocupă înlăuntrul în compensare pentru
cunoaștere. Merleau Ponty susține că “noi suntem întotdeauna în plin și în
ființă”. El schimbă raportul cartezian cogito ergo sum , spunând că “nu
"eu gândesc" conține pe "eu sunt", ci invers, ca evidențiere a conștiinței
că eu sunt la mine (în corp, sn.) fiind în lume”. Evident se înșeală în
ambele cazuri, fiindcă dacă am trăi ca plin al nostru în permanență, fără să
ieșim în afară cu simțurile și gândirea, am fi sigur ori zei, ori imbecili.
Neavând însă decât experiența alterității Eului trebuie să fim de acord că
există un transfer de ființă ce se oferă altuia ca Sine investigator dincolo
~ 70 ~
de propria-i piele și conștiință. Cel mai bun exemplu este chiar
raționamentul întors al lui Descartes afirmat de Merleau Ponty, adică eu
sunt la mine fiind în lume, dar dacă sunt în lume înseamnă că am ieșit din
mine, iar dacă am ieșit în lume aceasta a venit în mine. Nu poți comunica
cu lumea decât dacă cedezi din plinul tău de ființă saturată de Sine. Corpul
Ființei umane este după Merleau Ponty, habitudinea primordială, corpul
creând spațiu și timp în jurul său, observând obiectele exterioare lui,
măsurându-le, înconjurându-le, dar fără ca ființa să-și observe ea însăși
corpul. El nu poate fi văzut fiindcă niciodată nu este complet, el evoluează
împreună cu obiectele din jurul său și nu se confundă cu ele. El este
tangibil doar conștiinței căreia i se oferă ca fals obiect tulburat de a fi fapt
de conștiință. Propriul corp apare Ființei umane ca fiind ambiguu și
absurd, nu gândit, ci privit ca percepție ce se opune oricărei rațiuni.
Este relevantă imaginea pe care Nichita Stănescu o reda într-unul din
poemele sale, când într-o dimineață și-a privit mâinile și le-a văzut
absurde. Într-adevăr, dacă le vom lipsi de nume și funcționalitatea lor
domestic-umană, le vom găsi străine și absurde, excrescențe ale
necunoscutului ca altul. “Corpul, spune Merleau Ponty, este existența
(existentul, sn.) încremenită (...) iar existența este o încarnare perpetuă și
cel puțin în privința lumii percepute, el este instrumentul general al
comprehensiunii mele”. Corpul este acela care dă sens nu numai
obiectului natural, ci încă obiectelor culturale cum sunt cuvintele. În
percepțiile sale corpul stochează informația ce constituie realitatea sa, pe
care Ființa umană o ignoră și nu gândește că trebuie gândit acest corp în
care suntem mai mult singuri și mai puțin știuți de lume. Astfel, în
concepția lui Merleau Ponty, corpul ambiguu are două caracteristici:

- el este propriul sensibil, "simțitul", "văzutul" de sine și altul,

"atinsul" și "atingerea" (de interiorul și exteriorul său, sn.)
- el se prezintă și cu o latură misterioasă inaccesibilă interiorului și
exteriorului său (ca ființă ce se retrage subtil din percepția de sine prin
trăirea artistică, sn.)

~ 71 ~
 Evidența altuia este posibilă pentru că Ființa umană nu este
transparentă pentru sine și pentru că subiectivitatea cugetării ei trage
după ea și corpul ca obiect înstrăinat de trăirea dublei realități. Merleau
Ponty distinge vis-a-vis cu corpul o conștiință a cugetării tăcute și una
vorbită. Cogito-ul tăcut ar însemna prezența de sine în Sine, fiind existența
însăși, pe care noi o distingem ca Existent, lucru pe care l-am inserat deja
acolo unde a fost cazul. Între Existență și Existent este o mare diferență,
așa cum am gândit noi instanțele Fiindului. Acest cogito interior și secret
va determina cogito-ul exterior să se manifeste ca subiect cuvântător. În
acest sens, Merleau Ponty devine explicit printr-o frază ce confirmă
spusele noastre dintru început: “Lumea este toată înăuntru (în conștiința
mea, sn.) iar eu sunt în întregime în afara mea (prin corpul meu, sn.).
Simțul Eului–corp psihic este mai pregnant în conștiința Ființei umane
decât Eul-corp fizic. Deși acesta din urmă este în contact direct cu
exteriorul, el pare absent din gândirea despre Sine și considerat ca
"nenatural corp al meu".
Gordon W. Allport dă exemplu cu saliva pe care o înghițim
întotdeauna inconștient fără a fi percepută ca neplăcută, și situația când o
scuipăm într-un pahar și apoi o bem cu vădită greață. Dintr-o dată corpul
nostru și tot ce aparține lui ne este străin și absurd. Gândirea viscerelor ce
palpită viața ca un mecanism străin Ființei umane, fiindcă ea nu se poate
concepe în afara ideii de om, ca altceva decât o structură psiho-mecanică,
ne induce sentimentul de ideal și de dedublare. Una este ființa care
gândește despre ființa mea și alta este cea ce se lasă studiată, dezvelindu-
și natura prozaică a cărnii. Dar cum ființa este marginită de ființă, de
puține ori ne aplecăm asupra cunoașterii corpului nostru și mai mult spre
al altuia. În acest fel cunoașterea altei ființe decât a celei proprii crează de
obicei plăcere,și care de fapt este o experiență estetică. Ne place celălalt
fiindcă îi putem contempla exteriorul spre deosebire de noi, unde avem
acces numai la interior. Aceste piese ale corpului meu pe care le văd și le
simt la altul, îmi dă reprezentarea nimicniciei și iraționalității pe care
trebuie s-o îndur pentru a rămâne eu–cel-tulburat-de–mine. Lângă mine
un altul la fel de contradictoriu își găsește rațiunea de a se suporta în
~ 72 ~
imaginea mea exterioară ca un firesc dat în compensare. Kant numește
conștiința de sine ca fiind identitatea numerică a Eului, și că prin aceasta
Ființa umană își gândește Eul ca Unul identic cu sine. Eu cred însă că
identitatea numerică a Eului nu este Unul ci Doi. Există în conștiința de
sine o unitate relativă a Eului-corp psihic și a Eului–corp fizic ce formează
ambiguul transcedental. Eul-corp psihic nu poate primi în interiorul său
corpul, iar corpul nu poate căpăta la exterior forma gândirii. Henri Ey
spune pe bună dreptate că “Eul este forma problematică a ființei noastre
conștiente”, iar Emmanuel Mounier vorbește despre “excentricitatea
Eului, care este prin natură în afara sa așa cum este prin esență în sine”.
Aceasta ne arată că prin cuvânt el se exteriorizează iar prin reflecție se
retrage în sine ca altul, având două experiențe ce se completează: cea a
expansiunii spațiului și a profunzimii temporale.
Din punct de vedere al spațiabilității apropiate, corpul propriu
reprezintă posesia obsesivă a dat-ului liber de sine, care se mișcă numai în
funcție de spațiu. Această posesie obsesivă, a corpului ce nu poate fi
contemplat în totalitatea sa de conștiință, devine până la urmă nu firescul
gând că eu îmi suport propriul individ dat, ci absurdul gând că altul mă
trăiește cu acest corp și că de fapt corpul meu l-am pierdut la naștere.

Capitolul VII

Gândirea și limbajul Ființei umane

Gândirea umană cuprinde orice act psihic care implică ființa în raport
cu Existentul și cu sine. Cunoașterea de sine pare mai puțin interesantă
pentru Ființa umană deoarece ea are vocația exteriorității trăirii. Această
înțelegere este ispititoare sub aspectul motivațiilor ce subzistă în
curiozitatea ancestrală a ieșirii ființei din Ascundere pentru a-l afla pe
celălalt. Gândirea are deci ca scop principal cunoașterea altei ființe care
prin existentul ei manifestat în comunicare să-i nege aparența și să facă
tangibilă și perceptibilă esența. Această negare nu are loc desigur ca
~ 73 ~
acțiune mecanică de respingere, ci ca efect al tuturor eforturilor gândirii
de a se poziționa în exterior alături de altul, dar a rămâne și în sine. Prin
această pendulare între exterior și interior Ființa umană se autoremarcă
ca subiect gânditor ce face evaluări și ierarhizări în jurul său.
Vom distinge deci în activitatea gândirii următoarele stări:

- starea de lucru absentă în care nu participăm conștient, ci primim

informații prin organele de simț și le lăsăm neanalizate, gândirea
rămănând blocată de o reverie fără obiect, acea postură a privirii în gol ce
face ca ființa să ne fie invadată de neant. Este o rătăcire a gândirii în ireal,
acest moment terminându-se când ființa se adună în corp, fiindcă reveria
desparte și corpul de gândire;
- starea ordinară a primirii informațiilor ce sunt analizate sumar,
intuitiv ca un reflex al instinctelor;
- starea de lucru activă când are loc întregul proces, de la senzație și
percepție până la judecată și raționament, care satisfac cunoașterea din
punct de vedere formal;
- starea de lucru excepțională care are loc când se produce un fapt
deosebit care solicită gândirea total. Încercarea de “a cunoaște prin a nu
ști” cum spune Nicolaus Cusanus, o putem atribui nu Ființei in sine care
are deja însușirea a tot ce există știut în caverna-universului, ci numai
Superființei in sine (despre care nu știm dacă există) dar tocmai pentru
acest fapt poate fi adevărată. Un alt exemplu îl constituie starea
paradoxală a gândului creat de contradicțiile logice, suspendarea judecății
ca retragere a curiozității în sine și renunțarea la altul, starea de boală,
iminența morții etc;
-starea de grație artistică a gândirii ce are o excitație interioară ca
descoperire a altuia nu în exterior, ci în interiorul propriului existent, rod
al împerecherii trăirilor proprii cu Natura și Supranaturalul.

Aceste gânduri sunt facilitate și de Neființa estetică care determină

într-o anumită fază a trăirilor sensibile abandonarea logicii și investirea
Ființei umane cu grația gestului divin căruia nu i se opune nimic, ca
~ 74 ~
oricărei creații insolite. Gândul se formează și pleacă de la Ființa umană pe
un suport lingvistic care în limbajul obișnuit apare ca reflectare
dezordonată a ceea ce iese în exterior ca materializare fonetică. Esența
gândului însă rămâne lipită pe memoria secretă a Ființei umane de care
nu are cunoștință nici ea însăși. Gândirea are în acest sens și o activitate
subconștientă, o alta în travestiul visului sau al dedublării în altul ca ființă
ideală. Cinci sunt însă componentele speciale ale gândirii care domină
existentul Ființei umane și o fac deosebită în raport cu restul. Aceste
componente ale psihicului uman au fost consacrate ca terminologie și
semnificație de către psihanaliză. Folosind aceleași structuri mentale,
facem precizarea că noi le atribuim acestora valențe noi care nu au nici o
legatură cu libido-ul. Tot aceste concepte le vom folosi pentru a cunoaște
logica psihicului uman care își extrage gândul din prăpastia
subconștientului și-l transformă în cuvânt.

1. Sinele ca identitate integratoare a Ființei umane ce participă

sensibil-volitiv și logic la procesul gândirii este în primul rând amprenta
individualității după care Ființa umană se definește în raport cu altul, și în
al doilea rând adevărul despre ființa integratoare ca Eu, Sub-eu, Supra-eu
și conștiința de sine. Orice judecată adevărată sau falsă afectează Sinele
într-o mică măsură datorită detașării acestuia față de Existent. Sinele are
calitatea de a se exprima ca existent independent și din această cauză el
este în opoziție cu conștiința de sine și conștiința alterității Eului.
2. Eul este exprimarea conștientului ca element central în jurul
căruia gravitează ființa ce-și simte substanța ca interior ce se conservă
subiectiv, ca măsură a apetitului de a fi nesupus valorilor de adevăr și fals.
Din punct de vedere logic, el își are temeiul în atragerea spre interior a
existentului altuia ca afirmare a individualității.
3. Sub-eul aduce instinctul în starea critică de conservare a corpului
fără Eu, cu un Sine confuz, nici adevărat nici fals, atras spre exterior de
Existent pentru a-și pierde anonimatul.
4. Supra-eul este acea componentă a psihicului care și-a depășit
stadiul emoțional concentrat numai asupra individului ca Eu-anxios și
~ 75 ~
retras, și marchează evoluția unui nou tip de Eu, cel social, dispus să
armonizeze relația interior-exterior printr-o cenzură ce trebuie să
funcționeze în dublu sens. El este sprijinul rațiunii în tratarea judecăților
când sunt aduse argumentele ființelor cugetătoare implicate într-o
folosință neconflictuală. Supra-eul conține în esență o contradicție care
este de fapt specificul lui, acela că el reprezintă Ființa umană ce-l conține,
dar mai ales ce este în afara ei ca temei pentru alte existențe de care Eul
reprezentat trebuie să țină seama. În acest caz, adevărul și falsul sunt
entități singulare și mistice ce nu se dezvăluie decât printr-o indiferență în
care este implicată (material și spiritual) întreaga ființă, nu numai
gândirea.
5. Conștiința de sine este componenta care are drept scop acela de
a deveni ea însăși ființă estetică ca prim pas spre Neființă estetică, ca
pierdere a Eului cunoscător și contopirea Eului-creator în propria creație
din lăuntru spre afară. Conștiința umană transferă ființei și o experiență
rezultată din procesul de regenerare a Existentului ca negație estetică prin
intermediul Frumosului pe care-l construiește necontradictoriu. La nivelul
conștiinței umane opoziția cu materia este cea mai semnificativă, ca
dezechilibru produs de Neființa pură prin folosirea Ființei umane în scopul
cunoașterii prin "a nu ști" a Fiindului. Datorită contradicțiilor din gândire
cu privire la Existent, apoi dintre gândire și limbaj, Ființa umană este o
Ființă paradoxală, ceea ce determină transformarea acesteia cu ajutorul
spiritului într-o Neființă estetică ca alternativă la incoerența existențială.
Neființa estetică consumă Ființa paradoxală producând metafore, adică
expresii paradoxal-acceptate și de gândire și de sensibilitate. Ele sunt
acceptate și de Ființa umană și de Existent fiindcă aparțin unui limbaj
neutru-Supranaturalul.
Aristotel spune că “universalul este în gândire deoarece constituie
esența gândirii.” Dacă este așa cum susține, atunci universalul este
conștiința unității îndepărtate a Ființei umane, iar particularul și singularul
conștiința apropierii acestora de Ființă, exprimate de gândire ca intelect
pentru tot ce-i aproape și rațiune pentru tot ce-i depărtat de gândire. Pe
lângă aceste două niveluri de înțelegere convențională, credem că mai
~ 76 ~
există unul care devine activ doar atunci când rațiunea devine
neputincioasă. Este acea instanță de orgoliu ca Eu-determinat al Ființei
umane ce-și poartă gândirea despre Sine, precum și conștiința ca Sine
opusă sieși și Existentului, adică spiritul comun Ființei paradoxale și
Neființei estetice. Așadar vom avea trei niveluri de înțelegere care sunt
datorate următoarelor instanțe de analiză:

A – Intelectul - ca instanță a sensibilității și a intuiției, astfel că în

perceperea Existentului el reacționează în primul moment instinctiv și
aceasta determină o acomodare sensibilă cu necunoscutul, după care
percepția se stabilizează într-un gând confuz ce-și descoperă ființa despre
care însă nu știe dacă este ea însăși. Intelectul nu se poate autoanaliza, nu
are puterea de a face introspecție, ci obține pentru rațiune certitudinea
rătăcirii ființei în Sub-eu ca Nonexistent și fixarea scopului de a fi Eu-
cunoscător. În ce privește înțelegerea exteriorului ca altul ființei ce a fost
percepută, intelectul nu face diferența între ființe, fiindca el nu poate da
conștiință Eului. El aduce rațiunii informații despre ceea ce neagă ființa ce-
l conține. Astfel intelectul poate formula doar o premisă necesară
judecății pe care o efectuează rațiunea, prin componenta sa abisală (Sub-
eu) și cea ordinară (Eu);
B - Rațiunea - ca instanță de analiză logică care se folosește de
Supra-eu și conștiința de sine în prelucrarea datelor primite de la intelect.
Rațiunea inferează aceste date cu ajutorul schemelor empiric-logice, care
vor fi apoi combinate în raționamente abstracte, dar nu lipsite de
substanță ca în cazul raționamentelor matematice, obținând concluzii
pentru Sinele Ființei umane, și având ca scop descătușarea acestuia de
sub imperiul senzațiilor oarbe. În acest caz rațiunea nu-și mai verifică
ființa ce-o conține fiindcă a făcut-o deja intelectul, ci ea verifică însăși
existentul pe care îl poate afirma sau nega prin rezultatul analizei logice.
C – Spiritul - ca instanță ce judecă pricinile sensibile ale Ființei
umane cu ființele ambivalente ca binele-răul, frumosul-urâtul, viața-
moartea, pământescul-divinul, precum și contradicțiile gândirii ce nu
poate căpăta răspuns de la rațiune, ca pricini sentimental-formale. Spiritul
~ 77 ~
ca suflet-cugetător preia de la rațiune toate problemele insolubile și le
rezolvă prîntr-o inferență specială <transfigurarea artistică> care face
translația Existentului contradictoriu într-un Existent imaginar creat
pentru a stinge opoziția. Acest Existent imaginar este creat pe fundalul
Spiritului universal care își are obârșia în Supranatural ca și Ființa în sine.
La acest nivel deci, contradicția se topește într-un Existent estetic ce
trebuie să se afirme ca împăcare cu sine a ființei ce se simte frustrată de
adevărul absolut.

Finalmente, spiritul împacă și contradicțiile legate de dispariția Ființei

umane, care știe că va trebui să piară, dar nu știe de ce și cum. Spiritul
este acela care veghează Ființa umană până în ultima clipă și-i dă puterea
să se întoarcă la Spiritul universal ca gest estetic al Neființei ce devine
iarăși pură. Ciclurile așa-ziselor reîncarnări indiene ale ființei sunt de fapt
doar ale Neființei pure care devine Neființă estetică și invers. Ființa umană
capătă însuflețire tocmai pentru a nu fi devorată de materie, care își
produce rapid ciclurile de viață și moarte și integrează toate ființele
necugetătoare în Universul de lumină până la nivel subnuclear. Dobândind
spirit la naștere, Ființa umană va conține și neființa, cea care-i va conferi o
protecție provizorie până când aceasta se va transforma în Neființă
estetică. Din acel moment moartea Ființei umane se poate produce
oricând datorită faptului că aceasta nu mai este negată de Existent ci de
Nonexistent. Odată ridicată la rangul de conștiință artistică, Ființa umană
nu mai are sens ca Existent paradoxal, Neființa estetică trăindu-i destinul
până la pieirea fizică.
Gândirea contradictorie a Ființei umane se manifestă și față de sine,
nu numai față de altul, deși nu cu același apetit de cunoaștere. Acest
aparent dezinteres față de propria ființă a gândirii, decurge probabil dintr-
o mai mare dificultate a autoanalizei structurilor psihologice, cât și a lipsei
de capacitate a gândirii de a se depăși și converti din subiect al observației
în propriul ei obiect. Aici survine și interferența intelectului cu rațiunea,
așa cum bine a sesizat Hegel: “ceea ce este inteligibil pentru intelect este

~ 78 ~
nerațional pentru rațiune și invers, ceea ce este conceptibil de pe poziția
rațiunii, apare ca absurd sau de neînțeles pentru intelectul separator”.
E greu de presupus totuși că în relația subiect-obiect la un corp
comun ce trebuie să se detașeze de sine ca observator-observat, ar putea
exista realmente o separare netă între instanțele gândirii. Dar dacă nu
vom încerca această separare ar trebui să ne folosim de o reprezentare
exterioară cum este Ființa divină, pe care dacă o vom gândi pentru a ne
cunoaște, vom avea rațiunea altuia ca temei subiectiv, ceea ce va fi o
contradicție din moment ce însăși temeiul ne este necunoscut. Oricum, se
pare că Ființei umane îi este mai puternică dorința de a judeca exteriorul
ca o consecință a mulțumirii de sine că are certitudinea interioară a
cugetării, ceea ce amână explorarea propriului spațiu de înțelegere. Din
această perspectivă mai distingem la gândirea Ființei umane următoarele
manifestări:

- căderea tensiunii structurilor psihice, când brusc Ființa umană

rămâne într-o stare de prostrație datorită tendinței Spiritului de a întoarce
gândirea la momentul nașterii, moment neutru și absent în memoria
afectivă a acesteia. Este în același timp și o respingere a Eului-corp fizic de
către Neființa pură ce are un proces de transformare în Neființă estetică,
afectând echilibrul Ființei prin fragmentarea existentului ca și în cazul
judecăților;
- alienarea datorată contemplării propriului corp ce pare absurd în
toată alcătuirea sa ca parte și întreg pentru sine și pentru altul;
- credința necesară pentru a tolera Existentul unui spirit străin într-
un corp străin, pe care încercarea de a-l analiza logic conduce la
contradicții insurmontabile ce au ca rezultat suspendarea judecății.

Toate aceste manifestări presupun controlul gândirii de către

Subconștient, în așa fel încât momentele respective nu se receptează
decât la nivelul intelectului ca ceva ce nu i se întâmplă propriei ființe
(există o senzație de ireal ce induce Ființei umane apropierea morții ca o
repetiție). În Subconștient, Ființa umană nu mai este nici subiect al
~ 79 ~
Existentului, ci devine un semn al pre-Existentului ce percepe spațiul
nepopulat de ființa sa, fără timp, ca ființă la granița dintre intermundii.
Nimeni nu știe cine crează și de ce excitația care ne scoate din acest abis și
ne aduce în matca Eului-corp ca să ne putem aparține. Teorii psihologice
mai vechi și mai noi susțin că Subconștientul este structurat ca un limbaj
de simboluri, dar el nu poate avea această structură pentru simplul motiv
că el este incompatibil cu formarea gândului ce are la bază limbajul
interior. Subiectul din Subconștient este lipsit de voce, deci unitatea
funcțională în organizarea acestuia nu este fenomenul ci litera prin care
natura sa se oferă ca simbol pur de trăire, nu și de gândire, sub forma
unor pictograme ce imită stilizat alfabetul. Prin acest limbaj tăcut, ce se
dorește doar în interiorul Ființei umane, conștientul trebuie să iasă și în
exterior pentru a realiza corpul psihic ca Eu. Acesta va conversa cu
simbolurile sale și ale înaintașilor, alfabetizând gândirea aglomerată de
imagini ce încep să se exprime prin sunete ce vor să înlocuiască
simbolurile. Treptat se va forma un cuplu ciudat, asemeni corpusculului și
undei, cuvântul-gând. În anumite situații gândul va fi suportul cuvântului,
alteori invers, dar întotdeauna umbra absurdului va însoți această
simbioză, pentru că gândul sunt Eu iar cuvântul altul, va spune Ființa
umană. Dorința de cunoaștere din Subconștient ca act ratat de conștiință
se va transforma într-o vorbă de duh, aparent fără noimă, ce-și profilează
existentul pe o așteptare de ordin estetic. Acest loc al formării "limbajului
tăcut" estetizat de suferință, devine izvorul semnificațiilor culte ce vor fi
articulate logic de celelalte instanțe ale gândirii. Așa devine Ființa umană
subiect logic ca "marele celălalt" cu o dorință enigmatică de a-și judeca
gândirea ca "micul celălalt", într-o aventură de a fi cunoscută sieși ca
paradox. Cuvântul este în mod firesc legătura dintre gândire și altul
exterior ei, ca o convenție ce se face în urma reprezentării a ceva care
trebuie neapărat să se distingă de altceva.
După ce gândirea a consimțit la primirea realității, aceasta se va
defini ca fiind ceva, printr-un cuvânt esențializat care să-i recunoască
semnificația umană cu care a fost înzestrat și să se obișnuiască cu sunetele
pe care le emite ca dătătoare de formă acelui ceva nou desemnat. O dată
~ 80 ~
stabilită acestă relație, gândul tinde să lase cuvântul să acționeze
autonom, el devenind treptat rezonanța interiorului și exteriorului Ființei
umane. Acest fapt determină în timp o înlocuire a gândului, care se
folosește de cuvânt pentru a absenta de la reprezentări nesemnificative.
Cuvântul va fi generator de alte cuvinte datorită acestei autonomii și
datorită faptului că gândirea stochează în general judecăți sau scheme
logice și nu cuvântul propriu zis. Cuvântul deci va fi autorul limbajului, care
este de fapt o succesiune de semnificații transferate de la primul cuvânt
la al doilea, de la al doilea la al treilea, șamd. Ceea ce cuvântul surprinde
în exteriorul Ființei umane este în prima fază o simțire oarbă ce trebuie
confirmată ca necesară lăuntric și care devine oglinda unei reprezentări
din propria sa intuiție, ca acțiune și posesie a altei ființe.
Din această implicare se va releva instanța sufletului-gânditor care
îndeobște este denumit spirit. Acea activitate, spune Paul Asmus, prin
care ne cufundăm într-o altă entitate decât noi înșine, o numim gândire. În
actul gândirii Eul și-a realizat noțiunea (de corp exterior și de corp lăuntric,
sn.), a renunțat de bună voie la sine însuși ca entitate izolată; de aceea
când gândim, ne aflăm într-o sferă care e aceeași pentru toți, căci
principiul separării care constă în raportul Eului nostru față de acel "altul"
a dispărut în activitatea de autosuspendare a Eului individual, aici nu mai
există decât Eul comun tuturor. Așadar, toate ființele gânditoare își pierd
individualitatea atunci când are loc actul gândirii care este un loc comun,
dar mai înalt, de unde rațiunea exprimă experiența unui Eu-universal.
Renunțarea la cufundarea în gândire înseamnă întoarcerea la propriul Eu,
la propria ființă ce are pregătite cuvinte pentru orice situație la care nu
trebuie să participe. După cum se remarcă avem o situație paradoxală:
Ființa umană are gânduri transformate în cuvinte și expresii, și deși este
prezentă nu participă decât afectiv, iar când participă la formarea
gândurilor nu este prezentă în sine însuși, ci în sfera celorlalte ființe
gânditoare ce-i dau o identitate provizorie. Heidegger spune: “orice
explicitare este dependentă de o preconcepție care poate fi adusă în
câmpul conștiinței sau să rămână în afara ei (…) suprapune ca sens
ființarea cu Dasein-ul. Până la un punct are dreptate, dar atunci când
~ 81 ~
susține că Existentul poate fi dotat cu sens sau lipsit de sens, afirmația
este absurdă întrucât sensul nu poate lipsi decât Ființei și nu Ființării ca
preconcepție și intuiție a sensului devenirii, așa cum susținea mai
devreme. Trebuie să facem precizarea că Heidegger nu înțelege prin
sensul ființării situația întrebărilor noastre despre rostul de a fi, ci tendința
preconcepției, care în conștiința umană poate avea sens dinspre interior
spre exterior ființare "ca", dar și dinspre exterior spre interior. În acest fel
deși sensurile sunt diferite, Ființarea și Existentul nu se exclud deși ambele
forme sunt nonsens una pentru cealaltă.
Jurgen Habermas afirma că: “ființa umană are capacitatea
hermeneutică de a înțelege sensul cuprins în sisteme simbolice verbale și
nonverbale,și această înțelegere a sensului se afla în directă legătură cu
vorbirea, unde atinge gradul maxim de complexitate”. El face o eroare
fundamentală atunci când apreciază că înțelegerea dobândește prin
vorbire maximum de ființare, a lui "ca mine pentru altul", fiindcă este
dintotdeauna știut că gândul este mai complex decât ceea ce poate
vorbirea să redea, și deci gradul maxim de complexitate nu se potrivește
nici gândirii (care se recunoaște limitată) și nici vorbirii obișnuite căreia îi
lipsesc mijloacele de a transcende realul. Firește, dacă ne referim la
limbajul artistic, acesta într-adevăr atinge un grad înalt de complexitate
față de celelalte tipuri de limbaje, dar Habermas nu s-a referit la acesta.
În mod contradictoriu, tot el afirmă că limba naturală are un cadru finit al
orizontului de simboluri dar poate exprima orice, chiar și absența sensului.
Este foarte adevărat că limba poate exprima și nonsensul, dar aceasta nu
înseamnă că poate exprima orice. Nici gândirea nu poate exprima orice,
deși își descoperă limitele și le exprimă. Dacă Ființa umană este conștientă
de neputința sa de a-și construi conceptele totale și a le exprima prin
limbaj, asta poate fi deja o autodepășire a condiției umane, dar și un
paradox. Cunoașterea limitei înseamnă deci depășirea ei, dar și
neînțelegerea ce decurge din această situație. Vorbim nu de neînțelegerea
propriului proces de conștientizare a limitei ce nu mai este limită, ci de
faptul că de îndată ce suntem dincolo de ea, rațiunea percepe un abis ce
nu poate fi în ființare pe cale reflexivă. În acest fel rațiunea rămâne
~ 82 ~
dincolo de limită într-un paradox sau se întoarce refăcând sensul ființei
tragice și apelează la spirit, pentru a înțelege ceea ce este dincolo de ea.
Limbajul artistic oferă rațiunii acea punte peste abisul existentului ,
necesară ajungerii și înțelegerii la instanțele unde își poate găsi răspuns și
lumină, adică la Ființa divină.
Aceasta este ultima limită a gândirii, dincolo de Ființa în sine
existând doar instanțele supranaturale ce nu satisfac rațiunea umană ca
limbaje extrem de sărace, cu doar câteva sunete. Ființa în sine constituie
limbajul cel mai bogat în semnificații de existent fizic care acoperă ariile
universurilor materiale și spirituale cu lumină și întuneric, cu sens și
nonsens, cu rațiune și absurd, cu frumos și urât ,cu bine și rău. Maurice
Blanchot scria în “Literatura și dreptul la moarte” următoarele: “cuvântul
îmi dă Ființă, dar el îmi dă privarea de Ființă. El și absența acestei Ființe,
neantul ei, ceea ce rămâne când s-a pierdut Ființa(...)”. Din acest punct de
vedere vorbirea e un dat straniu. Această din urmă frază trădează o dată
în plus gândul contradictoriu al Ființei umane ce-și suspectează
capacitatea de a oferi prin cuvânt trăirea personală a existentului ca unul
diferit de altul. Pe de altă parte este sigur că ființa nu poate fi exprimată
deplin prin cuvinte, ceea ce duce la o distrugere a alcătuirii ei inițiale,
necontradictorii. Blanchot mai are o reflecție foarte valoroasă atunci când
înțelege că vorbirea se face în prezența morții, că o parte a Ființei umane
și a cuvintelor trebuie să moară ca urmare a exprimării pentru altul.
“Moartea este legătura, dialogul ce se stabilește între două ființe ce
doresc să se înțeleagă, să fie apropiate, dar și depărtate în același timp de
neant și absurd”.
Lăsând la o parte pentru un moment aspectul metafizic, să redăm în
câteva cuvinte mecanismul prin care se constituie în psihicul uman
vorbirea, pentru a înțelege apoi sensurile mai adânci la care Blanchot a
făcut referire în rândurile de mai sus. Din punct de vedere psihologic se
crede faptul că vorbirea nu este numai o activitate conștientă, ci și
inconștientă, conștiența fiind doar ideea pe care dorim să o exprimăm.
Cuvintele din care se compune propoziția vin aproape de la sine iar
literele sunt pronunțate chiar fără concursul conștiinței. Același lucru s-ar
~ 83 ~
petrece și în cazul scrisului, prin urmare, transferul cuvintelor în
inconștient este făcut tocmai pentru a lăsa liberă conștiința să se îndrepte
înspre structurile mai complexe ale frazelor ce trebuie să exprime un
concept sau o judecată. Trebuie să amendez aici punctul de vedere care
susține că fluxul verbal este posibil fără conștientizare fiindcă transferul
cuvintelor s-a făcut către inconștient. Eu susțin că există două feluri de
implicații psihologice ce explică automatismul exprimării și al scrisului.
Primul motiv este acela că transferul nu este numai al literelor și
cuvintelor, ci și al structurilor de formare mulate pe diverse gânduri, și ce
este mai important de menționat, faptul că acest transfer se face în
Subconștient și nu în inconștient. Al doilea motiv îl constituie faptul că în
inconștient sunt stocate cuvinte și structuri de propoziții străine nouă, ce
le-am primit de la altul și de care nu putem fi conștienți decât atunci când
le scoatem la iveală ca amestec al ființei știute cu ființa secretă. Ființa
secretă este aceea care în vorbire exprimă tot ce nu știm și ni se prezintă
ca experiment al imaginației. Conștientizarea exprimării unei judecați
duce inevitabil la dificultatea explicitării ei, fiindcă ceea ce știi este cel mai
greu de demonstrat. A explica cum de știi să vorbești logic când literele
sunt în devălmășie pe un palier al gândirii și pe un altul există sunetele
corespunzătoare și acestea împreună cu umbra ideii ce trebuie exprimată,
e într-adevăr un dat straniu al ființei. Cuvântul ne separă de noi și ne dă
revelația morții, el lasă un gol în ființă pentru altul, ca existent gândit și
consumat cu trăirea de a fi altul. Și totuși putem să ne rostim ființa însăși
fără mijlocirea cuvântului. Eu spun că Ființa este rostită fără nici o
mijlocire de către corp, ca formă exterioară a Sinelui ce aduce prin fizic și
metafizicul, ca un alt vizibil, inteligibil și contradictoriu. Cuvântul va
deveni deci corpul interior, spiritual, al Ființei-umane ce va genera corpul
judecăților de existență formală și negată în care adevărul și falsul
alternează de câte ori concepem că a gândi este tot una cu a fi.

~ 84 ~
 CAPITOLUL VIII

Reperele gândirii

Obiectul cunoașterii umane este Ființa-univers, obiect care trebuie

extras din individualul datului imediat de către acele idei ce dau forma și
esența lucrurilor, adică quiditatea, substanța ce exprimă universalul în
concept. În același timp, gândirea Ființei umane are nevoie de principii
logice pe care să se sprijine în aflarea adevărului despre altul și despre
sine. Aceste principii au fost elaborate în istoria cugetării omenești și ele
constituie instanța la care se raportează fiecare gând ce vrea să aibă
realitate coerentă. Astfel gândirea se verifică pe sine dacă vis-a-vis cu
obiectul studiat, ea este încorporată rezultatului necontradictoriu al
judecății sau dimpotrivă, ea intră în contradicție cu judecata emisă, ceea
ce constituie o parte din cazurile de insolubilia. De obicei însă,
contradicțiile gândirii sunt datorate celei mai importante categorii logice,
care este esența. Esența este un predicat de maximă generalitate care se
referă la un subiect, dar nu redă proprietățile fenomenale ale lucrurilor.
Or, de la Kant până la noi, disputa cunoașterii este dată tocmai de
neputința înțelegerii lucrului în sine, ce constituie de fapt una din sursele
de concluzii paradoxale. Neputând ține în echilibru de sens și semnificație
fenomenul și lucrul în sine, judecățile vor fi deviante și creatoare de
contradicții. O altă sursă de contradicții pentru gândire este, desigur,
formarea conceptului de Ființă numai ca ființă și nu ca Neființă în ființare.
Aristotel, de exemplu, nu a considerat ca fiind categorie noțiunea de
Existență, spunând că: “nu este posibil ca Existența sau Unul să fie gen al
Existentului, căci este necesar ca în fiecare gen diferențele să-și aibă
fiecare Existența și Unitatea lor. Este imposibil să exprimăm cu predicat
speciile genului cu privire la propriile lui diferențe,sau să exprimăm genul
fără speciile lui. Dacă Existentul sau Unul ar fi un gen,atunci nici
Existența,nici Unitatea nu ar mai creea diferența”. Aristotel are dreptate
parțial, fiindcă el nu a putut concepe un gen superior Existenței care să o
facă predicabilă. Așa cum s-a văzut, în concepția mea, genul superior
~ 85 ~
Existenței este Fiindul, în cadrul căruia Existența este specie. Aristotel mai
greșește și atunci când subordonează Existența Existentului, când de fapt
raportul este invers. Existența precede toate ființele, inclusiv pe cea
divină, iar Existentul este alcătuit din toate acestea ca prezent viu. Vom fi
însă de acord să vorbim despre judecăți de existență sau existențiale, ca
simplă convenție, așa cum s-a obișnuit până acum în logică, înțelegând
totuși că ele sunt din Existență dar se referă la Existent. În alt pasaj din
carte destinat Neființei estetice, vom vorbi despre Existentul maxim, acea
stare de grație în care orice fenomen iese din mediocritatea sa nativă și se
manifestă cu o trăire supremă, făcând ca în gândire să intervină o
anihilare a contradicțiilor. Această trăire specială este desigur efemeră dar
aduce Frumosul ca adevăr în gândire,acesta fiind rezultatul cedării
esenței, al lucrului în sine spre a fi altul.
Să analizăm acum succint principiile logice care stau la baza gândirii.

A - Principiul identității care poate fi:

- identicul cu altul;
- identicul cu sine.

Identitatea cu altul este considerată nerelevantă și accidentală sub

aspect logic. A=B este ilogic, deși în afara logicii, în morală și religie, a te
părăsi pe tine ca ființă păcătoasă și a deveni altul este un lucru firesc.Toți
dorim în fond să nu mai fim ceea ce suntem și să fim sfinți bunăoară.
Exemplul notoriu pentru acest caz este “filosof viu și filosof mort” ceea ce
se vrea o situație limită lipsită de universalitate. Este complet fals, fiindcă
identitatea cu pricina, ca rezultat al vieții și al morții are un caracter
universal. Din moment ce totul se naște și piere, orice ființă va fi ea și alta
în tot existentul. Așa stând lucrurile, mai putem vorbi de identitatea cu
sine? Desigur, deși impresia de moment ar fi aceea că identicul cu altul
înseamnă și identicul cu sine, ca altul dobândit pentru sine. Și totuși
identicul cu sine are un statut mai solid, fiindcă prin aceasta ființa se
certifică ca ea însăși, temei al fostei și viitoarei neființe. Ea este cu sine ca
~ 86 ~
adevăr și fals, ca adevăr ființă-neființă, și fals doar ca ființă. Identicul fără
sine este identitatea falsului cu sine care neavând corespondent în
realitate (deoarece ființele există) este doar identitatea noțiunilor fără
quiditate precum syncategoremata, în afara celor care redau forme ale
verbelor de existență "a fi" și "a exista".

B - Principiul noncontradicției

Acest principiu a fost considerat de Aristotel ca fiind cel mai puternic

și sună astfel: “este imposibil ca cineva să poată concepe că același lucru
este în același timp și nu este”. Și totuși fizica nucleară prin studiul
particulelor elementare, așa cum am mai arătat, dovedește existența și
inexistența în același timp a tahionilor. Trecerea cu viteze supraluminice
din Neființă în Ființă și invers face principiul logic să nu mai fie valabil
decât formal, nu și material. Acest fapt determină contradicții care nu se
opresc doar la paradoxele implicației materiale, ci afectează și
raționamentele calme ale imaginației, a cugetării ca Neființă. O altă sursă
de contradicții o constituie și faptul că ori de câte ori se emit judecăți
despre Ființa-univers îi ignorăm identitatea cu sine pe care nu o putem
concepe decât în serii parțiale. Nici un gând al Ființei umane nu poate
cuprinde întregul acestei ființe, nici măcar atunci când este raportată la
instanțe superioare. Ea este judecată mereu ca altul și acest fapt
generează un tip de eroare logică; ignorarea subiectului în discuție. Dacă
primul enunț al lui Aristotel este de natură ontologică și crează dificultățile
despre care am discutat, să vedem ce consecințe are al doilea enunț ce
pare a fi strict formal. Este imposibil ca două enunțuri contradictorii să fie
în același timp adevărate despre același obiect. Dar expresia "universul
este finit dar și infinit" este un exemplu de încălcare a acestui principiu.
Deși logica refuză o asemenea judecată, ontologic așa stau lucrurile.
Vedem deci, că deși principiile logicii sunt menite a ajuta gândirea să aibă
coerență și substanță în judecarea Existentului, acestea sunt
neputincioase în privința aceasta, mai ales în evaluări globalizatoare, unde
~ 87 ~
conceptul este prea sărac și puțin cuprinzător. Necesitatea de a
abstractiza în concepte cât mai ample,este o consecință a acestui fapt și
conduce spre o lume virtuală, dematerializată, care este doar a Neființei,
ori sensul cunoașterii trebuie să fie dirijat spre Ființă. Avem aici iarăși o
fatalitate în devierea tuturor discursurilor Ființei umane către neființă prin
intermediul stărilor de anormalitate a discursului logic.

C - Principiul terțului exclus

Acest principiu se referă la imposibilitatea de a avea ca rezultat

între adevăr și fals o altă valoare ca variantă intermediară. Acest lucru
reiese clar din enunțul lui Aristotel: “din două judecăți contradictorii una
este necesarmente adevărată, cealaltă falsă, și nu este intermediară
posibilă”. Tot el însă admite o excepție spunând că acest principiu nu se
aplică pentru acte realizabile în viitor. Această abatere de la regulă a
permis mai târziu,în zilele noastre, dezvoltarea logicilor polivalente care
încalcă acest principiu în aparență. Astfel, Jan Lukasiewicz în logica
trivalentă introduce valoarea de jumătate de adevăr și jumătate de fals.
Ante factum, aceste jumătăți îmbinate ne dau valoarea probabilului.
Această valoare intermediară nu este de sine stătătoare ci se deplasează
și se atașează adevărului sau falsului în funcție de ceea ce se va petrece ca
acțiune viitoare. De exemplu: "Este posibil ca mâine să lucrez" se va
alătura adevărului dacă se va confirma acțiunea, sau se va alătura falsului
dacă nu va fi așa. Așadar, chiar dacă lăsăm la voia întâmplării ori
procedăm voit într-un anume fel, noi nu creem o valoare în plus față de
adevăr și fals pentru simplul fapt ca probabilitatea acțiunilor noastre
pendulează tot între adevăr și fals.
"Este posibil ca mâine să lucrez"= "Este posibil ca mâine să nu lucrez"
astăzi au statut egal de adevăr probabil (adevăr va fi și dacă voi lucra și
dacă nu voi lucra) și nu de jumătate de adevăr sau jumătate de fals. Toate
posibilitățile sunt reduse la adevăr până la proba contrarie. De unde
deducem că terțium non datur este valabil și pentru acțiunile viitoare.

~ 88 ~
 D - Principiul rațiunii suficiente

Principiul rațiunii suficiente a fost introdus de Leibniz care considera

că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziție veridică, fără
să existe un temei,o rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu
altfel. Dacă nu ar exista acest principiu ar trebui să existe ființare lipsită de
temei, ceea ce este absurd. Ce anume poate constitui temeiul a tot ceea
ce există? Primul temei ar fi voința Ființei în sine care are rațiunea sa de a
în-ființa ceva sau nu. Al doilea temei ar fi însăși structurarea ființei într-un
anume fel, cerută de funcționalitatea sa. Astfel ne putem întreba de ce
ficatul Ființei umane se află poziționat în dreapta abdomenului și nu în
stânga; răspunsul este desigur acela că numai în acest loc el își satisface
statutul funcțional vis-a-vis de celelalte organe. Al treilea temei ar fi cel al
voinței Ființei umane care crează de nevoie sau de plăcere ceva,
nicidecum fără rost. Rămâne însă întrebarea fundamentală: principiul
rațiunii suficiente se referă doar la întemeierea adevărului sau și a
falsului?
Leibniz după cum s-a constatat, a gândit acest principiu că bază
logică de tratare a Existentului. Acesta însă conține și fals, conține și o
sumedenie de paradoxe ale căror temeiuri nu le cunoaștem. Au ele,ca
rezultat al gândirii Ființei umane, o îndreptățire de a fi ? Aici intrăm într-o
altă încurcătură generată de faptul că în conformitate cu logica
ontologică, ceea ce este este, iar ceea ce este trebuie să fie adevărat. Este
tot atât de cert însă că există și falsul, dar temeiul acestuia este tocmai
contrariul său. Dacă însă falsul se întemeiază în adevăr, atunci acesta este
relativ și nu mai este valabilă axioma că adevărul implică numai adevăr iar
falsul implică orice. În cadrul gândirii Ființei umane adevărul și falsul sunt
relative datorită limitelor cunoașterii. Nu se admite ca anumite
raționamente să încalce toate principiile logicii și să le considerăm doar ca
fiind jocuri ale minții, ci să reflectăm serios asupra acestora,fiindcă ele își
au temeiul în chiar neputința de a transcende dincolo de Neființă.

~ 89 ~
 După Heidegger, Ființa umană este sinteza a două caracteristici,
sensibilitatea și înțelegerea. De aceea,cunoașterea devine pentru ea o
înțelegere sentimentală sau sentiment intelectiv, cu care aceasta obține o
cunoaștere preontologică și nu ontologică a existentului. Deci, Ființa
umană ar rămâne prizoniera unei cunoașteri preponderent imaginativă,
dar nu și speculativ filosofică, ci mai mult intuitiv fenomenală cu privire la
adevăr și fals ca existent specific uman. Sunt de acord cu Heidegger când
spune că “adevărul și falsul sunt aprecieri intuitive dar nu preontologice, ci
postontologice” Experiența rațiunii este contrariată de Existent fiindcă își
impune nonsensul ca limită, dar nu de cunoaștere a lui ci de recunoaștere
a statutului ei de instanță inferioară. Principiile logice acționează și își au
valabilitatea lor doar în fizica gândirii umane care și-a construit repere în
interior și nu în afară. Acesta este și motivul pentru care raportarea la ele
este de natură să mineze orice încercare de a evada și înțelege dincolo de
sine.

Capitolul IX

Judecata ca autorecunoaștere a Ființei umane

Vom defini judecata ca fiind acel proces de gândire în care Ființa

umană se pune în relație cu alte ființe și cu Neființa, în intenția de a stabili
adevărul și falsul vis-a-vis cu Existentul, ca afirmare ori negare a
raporturilor de cunoaștere. Orice judecată conține o doză de incertitudine
datorată cugetării pre-raționale a Ființei umane care își construiește un
existent boem și pervers. Până la raționament judecata cochetează cu
arbitrariul, cu paradoxele, și chiar judecă fals de plăcere. Reversul este
acela că Ființa umană nu poate judeca totul sau orice dorește, aceasta
neconstituind dovada incapacității gândirii ci a limitelor impuse acesteia
de către entitățile supranaturale ce nu vor să participe la jocul cunoașterii.
Aceste entități ce aparțin Fiindului sunt Afirmația nonexistenței și Negația
existenței, ce au rolul de a separa fizicul de metafizic. La nivelul Ființei
~ 90 ~
umane, Afirmația și Negația sunt receptate doar ca poziții inversate ale
realului față de gândire, ceea ce conduce la critica celorlalte ființe în
genere în "a fi" sau "a nu fi". În acest mod trebuie să apreciem Afirmația,
ca existând o ființă sau un raport pozitiv cu aceasta, până la ultima
consecință ontologică și gnoseologică ce afectează realul cu imaginarul
prin adevăr. La fel și Negația, ea va afecta ființa cu ascunderea sub masca
falsului, în cadrul aceleiași judecăți ce va revela un Existent contradictoriu.
Edmond Goblot spune că “adevărul era autentic înainte de a fi
cunoscut și rămâne autentic cât nu-l cunoaștem, dar adevărul trebuie
totuși considerat o formă aproximativă de a construi ceea ce este”. În
acest sens Existentul nu are nevoie de adevăr ca să subziste, dar Ființa
umană are , trebuie să aibă temeiul rațional și sensibil de a locui celelalte
ființe ca Afirmație a sa sau de a le îndepărta prin Negație ca nefolosire a
locuirii. Dând temei Existentului în sensul celor susținute de mine, Jacques
Brunschwig merge până la rădăcină: “considerată ca act primitiv, judecata
este o afirmație. Ceea ce este afirmat este stabilit ca "a fi" sau "a nu fi" și
este obiectul afirmației. Copula care exprimă afirmația lui "a fi" (sau a
exista) este singurul element esențial și caracteristic al judecății de unde
rezultă că problema fundamentală în teoria cunoașterii este semnificația
copulei”. Vedem deci că împotriva concepției antice și scolastice care nu
acorda valoare termenilor copulativi denumiți generic prin
syncategoremata, în perioada contemporană se conturează tot mai mult
ideea că pivotul unei judecăți este predicatul, termenul ce exprimă
Existentul, iar el nu poate fi ambiguu, ci doar gândirea.
Să luăm de exemplu copula "este". Între propozițiile "Socrate este" și
"Este bolnav" ori "Este" pur și simplu ca afirmare de sine a Existentului, ori
a formei prescurtate "E" ca enunț al singularului, nu avem diferențe. Toate
aceste expresii confirmă locul comun al tuturor ființelor (fiindcă ele însele
ca manifestare a gândirii sunt tot ființe) iar gândirea nu face altceva decât
să creeze un substitut al Existentului pentru noi ființe, adică să atribuie
fiecărui subiect gânditor statutul de “gândit de altul". Așadar judecata
Ființei umane se produce pe fondul unei obsesii că fiecare manifestare a
logicii sale are un "gând însoțitor", străin de sine, ce va fi reflectat într-un
~ 91 ~
existent personal-impersonal ca adevăr și fals. Aristotel arăta că “atâta
ființă cât are un lucru, atâta adevăr are”, dar el se referă la o situație
ideală ca și când adevărul și falsul ar fi entități independente de gândirea
umană. În fapt, noi nu vom ști niciodată în ce măsură, sau cât de exact
este adevărul constatat față de însuși faptul de a fi așa cum este împlinit
acel lucru (ființa). Ființa umană realizează în mod fatal judecăți ce nu sunt
proprii obiectului, ci clasei de obiecte. Ar trebui să dispunem de legi
specifice de judecare pentru fiecare ființă în parte, care să ne asigure o
mai mare puritate a adevărului. Faptul că o ființă este, constituie un
adevăr pur în sine dar impur în realitate, deoarece ființa relaționează cu
alte ființe și atunci ea începe să devină altul ca sine.
Din acest moment comportamentul Ființei umane nu mai este doar
adevărat ci și fals. Iar fiindcă ne este foarte greu să rămânem noi înșine
când încercăm să judecăm trebuie să ne înțelegem posibilitățile astfel:

- o posibilitate psiho-logică realizată ca intelect cu încărcătură

sensibilă;
- o posibilitate logico-psihică realizată ca rațiune cu o încărcătură
metafizică.

Aspectele legate de culegerea informației sunt de natură psiho-

logică iar punerea acestora în starea de judecată este de natură logico-
psihică. Este absurd ce se afirmă de către unii autori, că judecata nu este
un act mental, ci un conținut propozițional considerat independent în
sine, ce poate duce la rezultat oricum, logica rezumându-se doar la
stabilirea raporturilor dintre propoziții și că acest fapt nu ar implica ființa.
Aceste raporturi n-ar depinde decât de structura formală a propozițiilor
care ar trebui să aibă doar un "conținut de gândire", fără participarea
afectiv-volitivă. Deci se vrea o explicație gen operație matematică în care
rezultatul nu este consecința raționării intime, ci este un rezultat
impersonal, de domeniul public. Nimic mai greșit decât această concepție
care nu ține cont de faptul că pentru Ființa umană rezultatul nu poate fi
indiferent, mai ales că subiectul judecății trebuie nu doar să fie, ci să aibă
~ 92 ~
și consimțământul nostru să fie, adică să aibă valoare umană. Deci nu ne
putem permite să ne jucăm cu propozițiile, făcând "calcule
propoziționale", așa cum facem cu cifrele, ori să formalizăm limbajul
natural doar pentru a ne ascunde neputința exprimării în termeni reali.
Limbajele formalizate ale matematicii și logicii matematice nu pun capăt
contradicțiilor gândirii, ci din contră, le dă o nouă dimensiune străină, ca
neaparținând umanului și rătăcind sensul existențial al acestora.
Matematica ca știință a convențiilor pure nu are un temei logic decât în
cantitatea “realului abstract” care este ilogic fiindcă este lipsit de calitate.
Orice alt limbaj decât cel natural va trebui să recurgă la un metalimbaj
care la rândul lui va necesita nivele de abstractizare mai înalte, toate
îndepărtându-se de esența contradicției care poate fi numai de natură
intimă, deci calitativă. Acest fapt demonstrează inutilitatea încercărilor de
a matematiza trăirea, care prin ființa și contradicțiile ei refuză imaginația
calculată, de prost gust. Gândirea umană, datorită experienței acumulate,
operează cu raționamente simplificate în mai toate situațiile, astfel că
inferențele se reduc doar la concluzii, fără a desfășura premisele.
Premisele acționează ca structuri de acțiune și reacțiune prin care
gândirea controlează coerent existentul funcție de informațiile primite și
care sunt fixate ca norme de viață. De ex.: "Socrate este muritor" nu
necesită demonstrație, după cum nici informația că "Socrate a murit".
Dacă însă se întâmplă ca informația următoare să fie "Socrate a înviat",
atunci desigur gândirea își construiește demersul logic pentru a stabili
adevărul sau falsul acestui fapt ce depășește experiența.
Metoda de bază prin care judecăm cantitativ și calitativ Existentul
este silogismul ca inferența natural constituită de la general la particular;
spunem natural constituită, pentru că există și o logică a Existentului ce se
deduce pe sine și în sine în sfera gândirii umane. Această inferență poate
avea o logică divină sau niciuna, dar Ființa umană oricum o percepe
coerent. Considerăm că silogismul reprezintă, în ciuda limitelor sale, un
mecanism logic strâns prin care singularul își afirmă identitatea în raport
cu Existentul, ca "pluralitate singulară". Henri Lefebre explică acest
mecanism: “conceptul înfășoară judecata, iar judecata desfășoară
~ 93 ~
conceptul, ea conținând adevărul lui”. Silogismul, la rândul lui, desfășoară
conținutul judecății. Conceptul "Om" implică conexiunea singularului
”Socrate” cu specia umană și cu viața.Și când spun "Toți oamenii sunt
muritori", "Socrate este om", deci "Socrate este muritor" nu fac altceva
decât să desfășor această implicație.
Și totuși silogismul poate fi o sursă de contradicții pentru gândire,
datorită neutilizării unor termeni adecvați. Avem ca exemplu clasic
silogismul:

Toți oamenii sunt muritori.

Socrate este om,
Deci, Socrate este muritor.

Aparent nu avem ce reproșa acestei inferențe, dar , iar trebuie să

aducem în discuție cazul syncategoremata, de astă dată însă pentru a
vorbi despre termenul "Toți". El este semnalat ca fiind un termen
ambiguu, deși vrea să epuizeze întreaga clasă de ființe desemnată ca fiind
oameni. Nefiind analizat, ci doar catalogat ca posibil vinovat de unele
concluzii false, vom încerca să-i relevăm statutul. În silogismul de mai sus,
"Toți" vrea să desemneze absolut mulțimea tuturor oamenilor ca noțiune
globalizatoare ce crează identitatea Ființei umane, ca diferența
nespecifică de cea a altor ființe, adică calitatea de a fi muritor. Această
judecată însă ne obligă să facem referire la mulțimea tuturor oamenilor,
trecuți, prezenți și viitori, nu în mod explicit numai la cei ce sunt în viață.
Suntem siliți astfel să raționăm că și morții sunt oameni și deci ar trebui și
ei să fie muritori, iar cei ce urmează a se naște sunt deja muritori în
virtutea acestui principiu valabil. O altă problemă este că, deși Socrate
este viu, (să presupunem), simpla constatare a morții altor ființe, și nu a
tuturor ființelor, nu îndreptățește logic pe nimeni să conchidă că "toți
oamenii sunt muritori". Nici o ființă nu are experiența morții sale, cu atât
mai mult a altora, pentru a avea temeiul unei astfel de judecăți, până la
proba contrarie ea fiind nemuritoare. Pe de altă parte, strict tehnic
vorbind, lui Socrate nu-i este atribuită calitatea de om decât în premisa
~ 94 ~
minoră, ceea ce înseamnă că el este singur vis-a-vis cu "Toți" ca mulțime
saturată fără rest. Corect ar fi ca în locul cuantificatorului universal "Toți"
să se folosească universal-particularul "Fiecare" ce poate fi simultan
categoremata și syncategoremata. În acest fel silogismul s-ar construi mai
riguros:

Fiecare om este muritor.

Socrate este om,
Deci, Socrate este muritor.

Aici se agrează deja o scoatere din devălmășie a individualului,

posibilă doar cu aportul propoziției universale-răspuns "E", în a afla care
ființe sunt și care nu. Termenul "Fiecare" este format din părțile de
vorbire "Fie" și "care". Ca multe alte cuvinte compuse, el a fost la origine
despărțit, așa cum încercăm și noi să-l folosim acum în demonstrație.
Avem următoarele variante:

-"fie"; care este Socrate, nu este altul.

-"fie"; care este om, poate fi Socrate.
-"fie"; care este Socrate, poate fi muritor.

Credem că a treia variantă ne satisface și o putem reține,"fie"; care

este Socrate, poate fi muritor". Pentru termenul mediu care are forma:
"Socrate este om" putem avea două situații care afectează în mod diferit
silogismul. Dacă se enunță silogismul și Socrate trăiește, el este om, și
termenul mediu este valabil în această formă. Dacă Socrate nu mai
trăiește, atunci enunțul prin termenul mediu nu este valabil, deoarece
“Socrate mort” nu se știe dacă poate fi considerat om. La fel și concluzia:
"Socrate este muritor" ar trebui să fie reformulată "Socrate poate fi
muritor" (cu condiția să trăiască).
Într-o altă variantă rezultatul este de asemeni contradictoriu
păstrând forma inițială a majorei și schimbând minora:

~ 95 ~
 <Toți oamenii sunt muritori
Unul dintre ei (Socrate) este om
Deci unul este muritor>.

Aici, după cum se observă, premisa minoră prin desemnarea lui

Socrate ca fiind unul dintre oameni, conduce la concluzia că nu toți
oamenii sunt muritori, ceea ce contrazice aserțiunea din premisa majoră.
Din toate cele relatate rezultă următoarele:

1) Premisa majoră face o extrapolare nejustificată folosind

termenul "Toți" pentru a desemna mulțimea tuturor oamenilor, deși unul
este în afara sa ori ca fiind viu, ori ca fiind mort;
2) Premisa minoră trebuie să facă referire la o persoană care este
în viață pentru a fi valabilă calitatea de om;
3) Pentru a fi el însuși și nu altul, s-a dovedit insuficient să se
numească om cel ce s-a numit Socrate.

Un alt tip de judecată specifică la Ființa umană pe care merită s-o

amintim este cea a posibilei consecințe sau clasic spus, judecata ipotetică.
Acest tip de judecată folosește doi cuantificatori specifici foarte duri
("dacă", "atunci") în sensul că odată împlinită condiția din premiza majoră,
concluzia se impune cu necesitate. Să luăm următorul exemplu:

"Dacă plouă, pământul rodește.

Dacă pământul rodește, avem ce mânca.
Atunci, dacă plouă, avem ce mânca."

O asemenea judecată ne permite să determinăm circumstanțele

unor consecințe mai îndepărtate, fiindcă una din calitățile judecății
ipotetice este atemporalitatea. Posibilul și imposibilul se mișcă lejer pe
trecut ca și în prezent sau viitor.În inferența noastră gen cascadă s-ar
părea că nu există nici o fisură și totuși aserțiunea "dacă plouă avem ce
mânca" nu este adevărată în deșert. Aici, ploaia, chiar dacă s-ar produce
~ 96 ~
vreme îndelungată nu ar da rezultate și ar contrazice concluzia ce ni se
impune. Avem aici de-a face cu o concluzie adevărată și falsă în mod
provizoriu, fiindcă deși ploaia nu ar schimba deocamdată nimic în deșert,
într-un răstimp semnificativ de câteva mii de ani, acesta ar deveni fertil și
astfel s-ar confirma judecata ca validă. Însă sub aspectul implicației
materiale Leibniz a adus ca noutate conceptul de “necesitate ipotetică”, în
care acțiunile umane nu sunt necesare, ci ipotetic necesare, motivele fiind
difuze în gândirea umană. Aceasta acționează oarecum mecanic în sensul
celui mai puternic motiv, dar ele însele, motivele, înclină în balanța
judecății fără a necesita, ceea ce înseamnă că oricând se poate face o altă
alegere decât cea făcută în fapt. Această "răzgândire din mers" este și ea o
cauză a gândirii contradictorii a Ființei umane ce nu se acordează logic cu
mecanismele ce declanșează și motivează judecățile.
Tot Leibniz lansează și conceptul de “noțiune completă”, adică o
noțiune ce conține tot ce poate fi enunțat adevărat despre o ființă.
Noțiunea completă este singura care poate produce identificări ale unei
ființei, fiindcă fără această noțiune toate celelalte exprimări referitoare la
o ființă sunt incomplete, și dacă sunt incomplete nu este ființa ce o
cercetăm, ci alta. Confundarea noțiunilor complete cu cele incomplete,
crează o suită de contradicții pe care el le denumește identitatea
indiscernabilelor. Astfel se face ca în diverse judecăți facem salturi
inconsistente de la o ființă la alta ființă, iar adevărul relevat poate fi
propriu amândurora, schimbarea identității nealterând formal inferența,
ceea ce cred că am ilustrat prin exemplele prezentate anterior.

Capitolul X

Logosul ca imagine a Ființei și Neființei

Logosul în concepția lui Aristotel are trei ipostaze ce determină

silogismul ca raționament despre Ființă și Neființă:

~ 97 ~
 - “logosul ca simplă noemă care este în afara adevărului sau falsului”,
la care Aristotel dă ca exemplu noțiunea de "om" sau "alb" care nu ar avea
valoarea logică decât dacă li se adaugă Ființa sau dacă le separă Neființa.
Aici Aristotel se contrazice fiindcă, deși ne-a învățat că nimic nu
există decât ca Ființă și nimic nu există decât ca negație a Ființei ca
Neființă, acum el golește conținutul noțiunilor de "om" și "alb" susținând
că acestea sunt vide de semnificații, fără Ființă sau Neființă. Or, tot
conform Stagiritului,” Ființa este tot ceea ce este, nu numai o ființă vie,
dar orice lucru ce este sau poate fi, precum o masă, o cutie, chiar și
piciorul unei mese luat izolat, capacul unei cutii, un izvor, sau lucruri
abstracte ca un triunghi, un număr, un dialect, o republică,o silabă” etc.
Deci, silabele sau noțiunile constituite de acestea sunt Ființe și Neființe
deja, pentru simplul fapt că există. Existentul a ceva neparticularizat,
exprimă viețuirea semnelor și sunetelor ce se pot compune într-un simbol.
Așadar, aducerea Ființei sau a Neființei pentru noțiunile amintite, este
inutilă, dar și imposibilă;
- logosul ca enunțare apofantică în care adevărul și falsul există pur și
simplu și care nu urmează în mod necesar și nu sunt consecința necesară a
nimic, adică a unui proces logic.
Și aici trebuie avut în vedere că ideea despre ceva, dată ca gând, este
o enunțare apofantică interioară ce nu trebuie neaparat să fie rezultatul
unui proces logic, ci o apariție fulgurantă de aiurea ce-și are realitatea sau
irealitatea sa. Oricum, gândul ca și noema este o ființă simplă născută din
Neființa ce conține desigur adevăr și fals nativ. Realitatea Ființei umane în
exterior se produce și impune prin judecată logică și în final prin silogism
care extrage ființa din interiorul gândirii și o aduce în afară pentru a se
verifica ca existent vis-a-vis cu Ființa-univers.
- A treia deosebire este cea a logosului ca proces care ajunge la o
concluzie mediată de premise și termenul mediu.
Aristotel acordă o deosebită importanță termenului mediu pe care îl
consideră pivotul raționamentului silogistic. Nu suntem de aceeași părere,
fiindcă propoziția de genul: "Socrate este om" ca termen mediu în
binecunoscutul silogism, nu oferă certitudinea necesară care să determine
~ 98 ~
obținerea concluziei. Putem chiar să afirmăm că premiza " Toți oamenii
sunt muritori" este mai certă, deoarece ea este confirmată de experiența
colectivă (mai puțin în cazul lui Isus,care s-a dovedit nemuritor). În cazul
lui "Socrate este om" ca termen mediu, avem următoarele obiecțiuni:

- Socrate este om doar pentru cei care îl cunosc pe Socrate ca om,

altminteri, oamenii lipsiți de instrucție nu vor ști nici măcar dacă este
ființă sau altceva;
- Socrate poate fi om, dar nu numai Socrate filosoful,Socrate fiind un
nume destul de răspândit, deci Socrate nu este doar o singură ființă,
rămânând de văzut despre care Socrate este vorba;
- Dacă este Socrate filosoful, acesta a murit deja și deci el nu mai este
om, ci Neființă, ceea ce face ca termenul mediu să fie altul și silogismul să
nu aibă sens;
- Concluzia silogismului "Deci Socrate este muritor" este valabilă doar
pentru că el a dovedit asta prin chiar moartea sa, altfel, excepția datorată
lui Isus ne îndreptățește să raționăm că până la proba contrarie trebuie să
fim circumspecți. Deci, silogismul despre Socrate conține o contradicție:
dacă îl considerăm valabil doar în timpul vieții lui Socrate, atunci concluzia
"Socrate este muritor" este riscantă, iar dacă luăm ca valabil silogismul
după moartea sa, Socrate nu mai poate fi subiectul nici unui logos.

În schimb sistemul de concepte folosit de indieni este mai suplu și

mai complex decât sistemul logicii grecești,referitor la cunoașterea pe
calea inferenței cel puțin.Astfel,în paragraful 34 din Tarka-Samgraha ni se
spune despre “cunoștință” că este acea cunoaștere a cărei cauză este
determinată de folosirea tuturor expresiilor. “Cunoștința” ar fi posibilă
prin două concepte:

- amintirea care este o particularitate a Sinelui ce conține impresii

psihice reziduale dar conștiente și în același timp ea este și o
particularitate a subconștientului de a menține în stare latentă întregul
impresiei psihice, ce poate fi dezvăluit prin acțiunea unei informații al cărui
~ 99 ~
subiect există în trăirea simțului intern, ca legătură între minte, corp și
obiectul exterior;
- informația care este deosebită de amintire fiindcă este actuală în
mare parte dar și ea pierde din impresii și formează alt strat al amintirii.
Informația poate fi conformă sau nu cu obiectul. Informația conformă cu
obiectul la rândul ei poate fi de patru feluri: percepută,inferată,identificată
prin analogie și verbală.

Revenind la cauza ce determină “cunoștința”, ca folosire a tuturor

expresiilor posibile nu ne vom limita a spune doar că logica indiană se
referă la intelect ca instrument al cunoașterii, la actul cunoașterii în sine și
la rezultatul acesteia, ci vom susține că întrebuințarea tuturor expresiilor
folosită la propriu poate aduce o cunoaștere exhaustivă. Să ne închipuim
că pentru a cerceta și a stabili adevărul și falsul a ceva, vom avea
posibilitatea de a combina toate expresiile limbii, care îmbinate într-o
gândire logico-estetică ar epuiza realitatea. Cum însă lucrul acesta nu este
posibil, rămâne ca acel deficit de expresii care ne împiedică a cunoaște
orice să fie suplinit de expresia estetică, acea logică imaginativă pe care
indienii o presupun dar nu o afirmă. Astfel considerăm că referirea strictă
la cele trei aspecte ale cunoașterii enunțate mai devreme, constituie o
eroare ce afectează grav fondul calitativ și mai puțin formal al gândirii
indiene. În strictă legătură cu cele spuse până acum, trebuie să facem
referire și la un paragraf anterior (24) în care se spune: “numărul este
cauza specială a întrebuințării (tuturor, sn.) cuvintelor, unu, doi, trei” etc.
Se observă desigur simetria semantică a formulării acestei teze cu cea din
paragraful 34, unde totuși intervine ceva deosebit de interesant. Însoțirea
numerelor până la infinit devine epuizantă pentru cuvinte, fiindcă 1 însoțit
de cuvântul “unu”, 2 însoțit de cuvântul “doi”, 3 însoțit de cuvântul “trei”,
șamd., face ca la un moment dat cuvintele să nu mai poată rosti
cantitatea.
Cuvântul în sine, ca entitate, înseamnă calitatea abstractizării a ceva
ce nu poate fi primit integral în semnificație, iar numerele care și ele
reprezintă abstracțiuni, lipsite însă de calitate, vor fi apte să se încarce de
~ 100 ~
realitate mai mult decât cuvintele. Se va ajunge astfel la un număr
deosebit de mare pe care nici un cuvânt nu-l va putea rosti, chiar dacă cel
mai mare număr, infinitul, încape într-un concept provizoriu. De la acest
număr subaltern infinitului, probabil că logica estetică va găsi exprimarea
însoțirii acestuia printr-un gând ca mărime a calității ce se acumulează în
cunoaștere ca adevăr sau fals. Astfel, toate numerele ce nu ar putea fi
însoțite s-ar percepe ca adevărate prin antecesori și false prin succesori,
infinitul constituind un fals. Inferența la indieni este cunoașterea produsă
prin inferența informației și a amintirii, care este o deducție specială, într-
o succesiune particulară de judecăți. Spre deosebire de inferența greacă,
unde avem un singur raționament valabil și pentru cel ce îl face și pentru
cel ce îl ascultă sau citește, raționamentul indian are două forme:

- inferența pentru sine, care este o deducție simplificată, gen soritul

aristotelic;
- inferența pentru altul care are cinci părți față de trei ale deducției
grecești.

În cazul inferenței pentru sine este important faptul că există o fază

de pregătire a înțelegerii celui ce judecă, tocmai de a fi apt să facă apoi un
raționament care să lămurească pe altul. Se ia ca exemplu enunțul:
“oriunde există fum, acolo există foc”, care într-o situație dată se remarcă
prin dependența unilaterală a celui ce judecă de un fapt similar ce
confirmă enunțul. Astfel, se dă în continuare exemplul cu cuptorul de
acasă care devine într-o altă situație exterioară fapt de înțelegere a
inferenței, cunoștință sigură și continuă pe baza observației și a
experienței. Odată spulberată îndoiala pentru sine se dobândește expresia
acest munte posedă fum care este dependent de foc, ca apoi să se obțină
informația inferată "muntele posedă foc". Inferența pentru altul pleacă de
la concluzia inferenței pentru sine în cinci etape:

1- muntele posedă foc (aserțiunea).

2- din cauza faptului că posedă fum (temeiul).
~ 101 ~
 3- tot ce posedă fum posedă foc,ca în cazul cuptorului din bucătărie
(exemplul).
4- la fel ca și aceasta (aplicarea).
5- de aceea este așa (concluzia).

Această etapizare a inferenței pentru sine și pentru altul are o mare

însemnătate, deoarece nimeni nu va emite o judecată înainte de a fi
convins el însuși de justețea celor susținute. Deși aparent mai concis și cu
implicare clară a termenilor silogismului în concluzie, inferența logicii
grecești ni se pare mai superficială sub aspectul faptului că încearcă să
convingă mai întâi pe altul și apoi pe sine, ceea ce este nefiresc și imoral,
cu mari repercusiuni asupra rolului falsului în raționamentele ce conduc la
insolubilia. Pe de altă parte, folosirea pentru ambele tipuri de inferență la
indieni a enunțului: “oriunde există fum, acolo există și foc” este o
greșeală, fiindcă nu se poate opera cu un cuantificator universal în orice
situație. În cazul inferenței pentru sine era mai nimerit să se folosească
forma condiționării ipotetice: "Dacă există fum, acolo poate exista foc" iar
la inferența pentru altul trebuia introdusă forma necesară a universalului
"oriunde există fum, acolo trebuie să existe foc”. Astfel, trecerea de la
starea de suficiență ipotetică a cunoașterii pentru sine ce nu poate fi
deplină, la starea de suficiență necesară și pentru altul, este în mod sigur
o trecere de la cazul particular al cunoașterii aproximative la cel universal
în care judecățile ce decurg din enunț se inferează până la nivelul de
interes manifestat.
În concluzie putem spune totuși că raționamentul indian se sprijină
nu numai pe temeiuri logice, ci și psihologice, cum este amintirea. Aceasta
poate fi deformată de trecerea timpului, secvențială și nu integrală, dar ea
are rolul de a fixa logicul pe o ipoteză trăită. Inferența grecească în schimb
se bazează doar pe propoziții logice care ori conduc la concluzii de
nezdruncinat ori la contradicții insurmontabile. Calea indiană de a raționa
este așadar una de mijloc în care rar se ivesc contradicții în gândire, care
satisface prin psihologia mistică a cunoașterii a ceea ce urmează a fi
informație ca reziduu al amintirii. În amintire orice ipoteză poate lua
~ 102 ~
forma informației ce vine, deci construcția cunoașterii se proiectează
dinainte iar informația ca atare nu mai constituie o noutate, ci un factor
de stabilitate a demersului logic.

Capitolul XI

Judecata estetică și morală

În privința judecății estetice a mărimilor matematice sub care ni se

prezintă ființele ca realitate, care nu mai poate fi o judecată de gust, ci
doar un pretext suprasensibil al imaginației, există totuși o constrângere a
acestora în a întruchipa scopul și finalitatea la scară redusă.Kant spunea că
”imaginația înaintează spontan la infinit dorind să cuprindă întregul”, dar
el nu distinge între imaginația intelectului care este una limitată,
primitoare de informații fragmentate și imaginația spiritului care într-
adevăr este spontană și acoperă instantaneu orice arie de mărime.
Oricum subliniez încă o dată că în judecata estetică de creație sau de
contemplare, absolut toate mărimile sunt imaginate la scară mai mică dar
ca întregi. Astfel infinitul este imaginat ca o mărime a celei mai
îndepărtate stele observabile în imaginație, fiindcă în acest proces de
imaginare este necesar să vezi, să ai obiectul sau fenomenul conturat. În
aceasta constă paradoxul imaginației artistice în special, în această
căutare a concretului cu mijloace subiective. Este adevărat că rațiunea își
dorește reprezentate toate mărimile ca întreguri, inclusiv infinitul, dar
accesul logico-matematic la perceperea acestora pentru a da satisfacție
nu este posibil, mai ales că în cele mai multe dintre cazurile abordate duc
la contradicții în gândire. Sinteza ce trebuie să aibă loc în imaginație ca
intuiție a sensibilului cu reflexivitatea logică poate să conducă la o schemă
redusă în care fiecare termen al seriei numerice a mărimii matematice să
fie reprezentat ca număr individual scos din serie, și pe rând oricare poate
fi evidențiat ca mărime întreagă, mai puțin infinitul care nu este niciodată
mărime întreagă. Perceperea infinitului ca întreg este falsă și sub raport
~ 103 ~
obiectiv și subiectiv. El este o mărime care crește sau descrește ca finit
întreg sau ca infinit incomplet.Imaginația nu face altceva decât să-i dea o
dimensiune afectivă în cazul judecății estetice, dimensiune ce produce o
finalitate convenabilă rațiunii neliniștite.
Referitor la judecata morală, în etica neopozitivistă se consideră că
ea este o expresie a sentimentului, care nu poate fi nici adevărat nici fals.
A.J.Ayer consideră că “prezența unui simbol etic într-o propoziție nu
adaugă nimic la conținutul său factual. Astfel, dacă eu aș spune
unuia:"Dumneavoastră ați acționat rău furând acești bani", ea nu ar spune
nimic mai mult decât dacă aș declara simplu:"Dvs.ați furat acești bani”.
În primul rând, dacă suntem de acord că judecata morală există, ea
trebuie să aibă aceleași valențe ca și celelalte tipuri de judecăți. În al
doilea rând, dacă suntem de acord că judecata morală este expresie a
sentimentului ori emoției, care sunt stări absolut particulare specifice
fiecarui individ, înseamnă că judecata nu poate exista sub nici o formă
deoarece nu are universalitate ca expresie. În al treilea rând, simbolurile
etice (binele și raul) sunt evidente tot cu ajutorul enunțurilor logice,
suspecte de a fi adevărate sau false sub raportul desfășurării unei acțiuni
în bine sau rău. Desigur, enunțuri neutre de genul "A ucide este un păcat",
aparent nu conține un fapt ce poate fi confirmat, pus la îndoială sau
infirmat. Acest enunț însă conține în sine un adevăr axiomatic format în
experiența de mii de ani a umanității când în anumite împrejurări era
păcat să ucizi iar în altele nu. În acest sens, adevărul și falsul țineau de
mentalitatea epocii trăite, dar această judecată a devenit cu timpul o
normă morală. Norma morală desigur, ca imperativ, nu mai are caracterul
explicit de judecată ce solicită apelarea la adevăr sau fals, fiindcă așa cum
am spus, imperativul la norma morală include adevărul și exclude falsul.
Rudolf Carnap consideră judecata de valoare etică “un comandament
ascuns sub formă gramaticală înșelătoare” și sunt de acord cu el, dar mai
departe spune că “o astfel de propoziție nu afirmă nimic, ea neputând fi
nici demonstrată nici respinsă”. Este absolut de neconceput ca un enunț
să nu afirme sau să nege ceva, Carnap referindu-se la norma morală "A
fura (bani, sn.) este rău", dată ca exemplu de Ayer.
~ 104 ~
 După părerea mea enunțul este clar afirmativ și exprimă un adevăr.
Dacă însă el ar suna astfel: "A-ți fura singur căciula ", acesta este desigur
un enunț ce conține noțiunile de adevăr-negativ și fals-negativ ascunse
într-o semantică a zicerii neutre, dar propoziția nu poate fi nici
demonstrată nici respinsă. Judecata morală putem spune că face apel la
conștiință și nu la sentimente sau emoții. Judecata morală mai are și rolul
de a cenzura activitatea intențională și neintențională, în raport cu binele
și răul, făcând proces de conștiință Ființei umane, eliberând-o de vinovație
sau umplând-o de remușcări. Într-un astfel de autoproces conștiința se
scuză și se acuză tot cu ajutorul adevărului și falsului, care au travestiul
normelor morale. Judecata morală folosește concepte ca "trebuie, “nu
trebuie" în loc de "este” sau “nu este", dar pentru a fi conștienți că
"trebuie” este necesar și "nu trebuie” nu este necesar, avem nevoie de
adevăr sau fals ca fundament al aprecierii pe care construim norma de
conduită. Iar norma de conduită crează dezacordul de opinie și dezacordul
de atitudine ca nerespectare interioară a adevărului și falsului, fapt ce
evidențiază caracterul contradictoriu al Ființei umane nu numai ca agent
logic, ci și moral.

CAPITOLUL XII

Adevărul și falsul – limite ale recunoașterii

“Adevărul este o afecțiune anumită a gândirii”, spune Aristotel. Dar

când spune afecțiune el se gândește desigur la înclinația naturală sau chiar
supranaturală a Ființei umane de a fi impresionată în egală măsură,
sensibil și rațional, de ceea ce nu știe. Explicația pe care și-o cere sieși
despre altul, reprezintă echivalentul trăirii ca Neființă, când realul poate
părea și adevărat și fals. În această perspectivă privind rostul evaluărilor
Ființei umane, nu putem fi de acord cu Aristotel care în "Metafizica" își
contrazice fraza de mai sus, spunând că: “în suflet există când un gând
~ 105 ~
fără adevăr sau fals, când un gând căruia cu necesitate îi aparține unul sau
altul”. Revenim fără să vrem pentru a nu știu câta oară la problema că
orice noțiune înainte de a semnifica ceva despre ceva, ea se afirmă pe sine
"ca oprire a gândirii asupră-i". Această oprire se aplică unei mișcări reale
de limbaj ce există ca sunete înlănțuite pe care intelectul trebuie să le
asculte. Deci putem spune că avem câteodată gânduri lipsite de adevăr și
fals - și Aristotel dă aici exemplul cu "om", "cal", "alb" etc.- iar alteori
gândul este însoțit de valoare logică, când noțiunea are atașată verbul "a
fi" sau "a exista".
Eu susțin că orice gând s-ar forma, el este purtător de adevăr și fals,
chiar dacă el exprimă doar un sunet, o literă sau o plăsmuire ce se
suprapune realului. Intelectul discursiv, spune Aristotel, cunoaște și
gândește prin aceea că stă calm și se oprește. În răgazul oferit de oprire,
Ființa umană rămâne să primească mesajele lumii, ca mesaje noționale
nedescifrate. Heidegger în "Ființă și Timp" spune în același sens referitor
la atitudinea intelectului: “această oprire, care este abținere de la orice
act de uz și întrebuințare, se înfăptuiește sub forma aprehensiunii
Existentului subzistent. Aperhensiunea se consumă în interpretarea a ceva
și într-un cuvânt asupra ceea ce e acest lucru. Această (auto, sn.)
explicitare în sens larg întemeiază aprehensiunea ca act de determinare.
Ceea ce e astfel aprehendat și determinat se poate exprima în propoziții”.
În consecință se poate judeca logic orice enunț redat prin sunet,
literă, număr, culoare, etc., ca Existent pentru sine ori pentru altul. Iar
dacă judecata logică nu se dovedește a fi eficientă se recurge la judecata
estetică. Judecata estetică poate avea ca rezultat atributul plăcerii, al
gustului sau al "judecății de apoi" ca judecată totală, în care se schimbă
Ființa cu Neființa, cea care deși neagă, este necontradictorie. Ludwig
Wittgenstein în Tratatul logico-filosofic spune: “când gândesc vorbind n-
am în minte niște semnificații în plus față de expresiile de care mă servesc
și limba însăși e vehiculul gândirii(...).Greșeala filosofilor este că au
presupus existența unui proces ascuns de gândire în dosul limbajului, dar
acesta nu există; există doar limbajul creator de gândire, care este
limbajul logopoetic”.
~ 106 ~
 Adevărul, după părerea mea este un temei subiectiv al Ființei
umane pentru a stabili o relație de cunoaștere și recunoaștere cu celelalte
ființe, inclusiv cu Ființa în sine , din care să reiasă pe baza observațiilor și
judecăților următoarele certitudini:

1) realitatea ființelor implicate sau irealitatea lor;

2) congruența acțiunilor ca fenomen și esență a ființelor cu
principiile gândirii umane;
3) cugetarea Ființei în sine își are adevărul său pentru sine;
4) Ființa umană are menirea de a distinge adevărul de fals ca scop al
cunoașterii Fiindului.

Avem astfel mai multe tipuri de adevăr, funcție de felul cum se pot
obține:

A) adevărul Existentului, bazat pe o judecată asertorică ("Omul

este", "Dinozaurul nu este").
Conform lui Aristotel “o enunțare adecvată e aceea prin care spui
că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este”. Definiția lui satisface și
consacră tocmai acest tip de enunțuri care nu sunt de fapt judecăți și din
care nu putem extrage adevărul.Aceste enunțări redau “adevăratul” și nu
adevărul, fiindcă există o distincție între cele două concepte. Adevărul
Existentului nu este un adevăr propriu-zis, fiindcă la acesta se ajunge în
urma unui proces de gândire, pe când simpla constatare că ceea "ce văd
este" sau "ce simt este", constituie “adevăratul” ca realitate impusă și
presupusă a fi cu adevărul ei ascuns. “Adevăratul” este ceea ce ni se
impune sau oferă liber efortului nostru de înțelegere, iar adevărul este
existența ascunsă pe care o descoperim a fi complice cu gândul nostru,
mai sofisticat decât realitatea. Se mai obișnuiește să se afirme că cel ce
spune adevărul spune realitatea, iar cel ce minte spune ceva nereal.
Trebuie să subliniem că adevărul înseamnă mai mult decât realitatea,
fiindcă și din lucrurile nereale se poate obține adevărul. Referitor la verbul
Existentului, "a fi" sau cel al Nonexistentului "a nu fi", Porfir spunea că:
~ 107 ~
“aceste verbe nu sunt un semn al lucrului, în sensul că ele singure nu
desemnează adevărul sau falsul, ci doar poate să arate o acțiune sau o
nonacțiune și nimic mai mult”. Deci simpla afirmare a verbului "este" fără
componentele Ființei nu înseamnă că are valoare de adevăr, după cum
nici "Socrate este" fiindcă Socrate nu este definit deși noi facem prezumția
de prezență a Ființei , și astfel propoziția ia din forma implicită, una
subînțeleasă explicit:

"Socrate ca fiind ceva (ființă) este".

Așadar, chiar real fiind, un lucru ce devine noemă ca simplu termen

mental este în afara adevărului sau falsului până îi atașam Fiindul ca
acțiune exterioară ce o afirmă sau o neagă. Aristotel afirmă că predicatul
este cel care dă realitate subiectului, atribuindu-i acestuia calități ce-l fac
operațional logic. El susține că “om” sau “ființă”, ele singure nu spun
nimic, dacă nu le atașăm verbul, cel care adaugă semnificație timpului.
Totodată, în concepția sa verbele pot avea semnificație singure, fără
subiect, deoarece acțiunea cuprinsă în ele determină pe acela care
vorbește să-și fixeze gândirea și pe cel ce ascultă să și-o mențină în
repaos, dar asta nu înseamnă însă că obiectul este sau nu este. Din
punctul meu de vedere și subiectul și predicatul au o realitate simplă dacă
sunt separate și au o realitate complexă dacă sunt împreună. A spune că
"om" sau "ființă" nu înseamnă nimic este fals. În primul rând, ele au o
realitate ca foneme, ca semne, ca simboluri statuând convențional
semnificația a ceea ce dorim să fie. Verbul este mai viu decât un
substantiv, fiindcă el are în însăși esența sa o mișcare proprie ce excită
realul. "A fi" sau "a exista" sunt desigur forme apriorice ale Ființei, ce
conțin potențialitatea multiplului prezent "este", "există". Absolut tot ce
alcătuiește un enunț complet, subiect, predicat, copulă, semne de
punctuație, au în primul rând realitatea semiotică și apoi semantică, iar
dacă au sens lingvistic, trebuie să aibă și logică. Mai mult, ceea ce poate
părea ilogic în fraze de literatură, poate fi convertit de logica judecăților
estetice care pot schimba ordinea rațiunii într-una sentimentală. Aristotel
~ 108 ~
insista în a acredita ideea că verbul de existență "este" folosit ca o copulă
nu semnifica nimic, ci doar face legătura între termenii grei ai unei
propoziții. Ni se dă ca exemplu enunțul "Omul este alb", în care dacă noi
vom elimina copula "este" va rămâne "Omul alb". El susține că această
propoziție rezistă oricum, dar nu ține cont de faptul că acest enunț are
sens doar dacă se sprijină pe existentul presupus, adică chiar pe "este",
fără de care n-ar exista nici omul și nici culoarea. Dacă însă "este" ar fi
doar un simplu element tehnic de legătură, prin eliminarea sa ar trebui ca
propoziția să fie nimicită, să nu mai aibă sens, ori nu se întâmplă așa.
Acest fapt dovedește că verbul de existență rămâne ca suport presupus
pentru orice enunț, chiar dacă nu-l atașează explicit. El rămâne nu numai
ca existent subînțeles, ci și ca nonexistent, în forma "nu este". Se cuvine să
precizăm că avem o diferență de sens între "este" și "există". "Este"
exprimă tot ceea ce este apropiat intelectului, iar "există" tot ceea ce-i
îndepărtat pentru rațiune. În aceste concepte sunt retrase universurile din
care gândirea ființei consumă ce este de știut în mod finit. Orice afirmare
sau negare a ceva prin "este" sau "nu este", "există" sau "nu există",
fragmentează un univers proxim care nu are nici subiect și nici predicat,
noi înșine ținând loc de enunț, tot ce asertăm privindu-ne direct ca
implicație într-o ființă superioară.
Julius Pacius, deși în multe privințe de acord cu Stagiritul, și-a dat
seama de importanța copulei în discuție: “copula nu înseamnă nici un
lucru, dar înseamnă întotdeauna existența sau nonexistența in abstracto
(Existentul si Nonexistentul sn). Funcția copulativă nu-și pierde niciodată
cu totul rezonanța existențială, așa încât nu este corect să se afirme că o
copulă nu înseamnă nimic; ea nu înseamnă nici un lucru determinat, dar
păstrează totdeauna un ecou existențial, ea înseamnă întotdeauna o
relație, și o relație este o afirmare atenuată a existenței.
Am spus deja că simpla enunțare a verbului "este" fără referire la un
subiect nu semnifică nimic ca adevăr sau fals. Și totuși verbul așteaptă
legătura logică pentru a exprima adevărul în chiar această singurătate,
verbul "este" există și este adevărat ca parte de vorbire și ca parte de
existență atestată retoric. De altfel, putem enunța ca adevărat și că "nu
~ 109 ~
este" este. Trebuie deci să facem diferența între realitatea expresiei ca
atare, care nu poate fi contrazisă și misiunea ei în afară, aceea de a
produce concordanța sau nonconcordanța între rațiune și existent. Cazul
verbului "a fi" prin forma sa de prezent "este", are și o formă prescurtată
interesantă. "Este" ia în multe ocazii forma "e". Suntem pregătiți din punct
de vedere logic și filosofic a ne asuma existența și sensul unei propoziții
cu o singură literă ? Ce semnificație ar avea ea ca valoare de adevărat,
adevăr sau fals ?

Să analizăm propoziția :"E."

În acest caz "E." nu mai este o simplă literă ci un enunț redat de

majusculă și semnul de punctuație, ceea ce corespunde regulilor
lingvistice recunoscute, apoi, dincolo de realitatea semiotică, el are și o
referire la altul nu numai la sine. În analiza propoziției universale "E.", se
poate constata că ființa care cugetă este exclusă din Existent fiindcă ea nu
primește răspuns decât prin forma de singular prezent "sunt". Propoziția
universală "E." răspunde tuturor ființelor referitor la Existent, la tot ce
există și pot fi enumerate și raportate la prezent. De pildă: Omul poate fi ?
Răspuns: E. Natura poate fi ? Răspuns: E. Eu pot să fiu? Răspuns: Sunt. "Eu
sunt" înseamnă că de fapt eu nu sunt "E", care înglobează toate
individualele, ci doar Existentul adus la unitatea ființării. Ce se întâmplă
atunci cu ființa ce sunt ? Dacă nu pot fi nici Existentul nici Nonexistentul,
înseamnă că "sunt" reprezintă un paradox al acestora, în care ne
reprezentăm ființa ca Neființă estetică prin cugetarea îndoielii de sine."E"
poate și subiect și predicat. Ca subiect fiindcă:

-aduce la sine mulțimea ființelor și le confirmă Existentul de

netăgăduit, iar cu imaginarul și plăsmuirea, face ca produsul artistic, opera
de artă, să participle la construcția Supranaturalului și prin aceasta,
desigur, a Ființei în sine. Poate și fi predicat fiindcă;
- își asumă acțiunea totală ce se răsfrânge asupra sa ca subiect în
potență absolută. Propoziția universală "E." are corespondent logic în
~ 110 ~
cuantificatorul existențial "" care reprezintă Existentul nedesfășurat.
Ambele concepte-simbol sunt egale relativ doar la nivelul neînsoțirii
Fiindului, adică E=. Dacă însă E= sunt însoțite, atunci egalitatea nu mai
este valabilă, deoarece "E." reprezintă Existentul plin sub forma verbului
"a fi" care posedă aria cea mai cuprinzătoare, incluzând și posibilitatea de
devenire a ființei, iar "" reprezintă verbul "a exista" ce semnifică
existentul, mai concret dar și mai restrâns la cele ce sunt săvârșite doar.
Astfel, Ex x, unde Ex = este omul, iar x = există un om.
"A fi" și "a exista" sunt verbe cu greutate diferită, lucru ce apare
mai clar în analiza mulțimilor vide acolo unde operează numai verbul "a fi"
ca verb de în-ființare a celor ce au existat, există sau vor exista.

Așadar, Ființa umană are o singura șansă; aceea de a deveni

Neființă estetică, ce are ca misiune împăcarea structurilor paradoxale ale
ființelor cu destine diferite, în plan material și spiritual. Ființa umană
trebuie să fie implicată tocmai la această graniță pentru a înțelege
Neființa pură cu ajutorul Neființei estetice. Neființa pură este cea căreia îi
datorăm starea de grație dinaintea vieții când eram un simplu element al
Nonexistentului afirmat.
În cartea sa “Ființă și timp” Heidegger are o părere surprinzătoare
referitor la Existență, ceea ce denotă că limitează absolut nejustificat
acest concept, înțelegând-o doar ca Existent, ceea ce constituie un nivel
inferior acesteia in ierarhia Fiindului. Existența conține Existentul ca
prezență a lui "este" acum, nu în trecut sau un viitor. Heidegger
procedează exact pe dos atribuind Ființei umane Existență (ca și cum omul
ar putea trăi simultan în toate timpurile) și acordă celorlalte ființe doar
Existentul, ceea ce este fals. El spune: “numai omul există. Stânca este,
însă ea nu există. Copacul este, dar el nu există. Calul este, dar el nu
există. Dumnezeu este, dar el nu există. Îngerul este, dar el nu există”.
Propoziția numai omul există nu înseamnă nicidecum că numai omul este
o ființare reală, în timp ce tot restul ființărilor sunt ireale, ci omul este
acea entitate a cărei ființă se distinge dinspre Ființă și în Ființă prin
situarea fermă și deschisă în starea-de-neascundere a acesteia. Heidegger
~ 111 ~
nu ne spune ce diferență putem opera între "există" și "este" și exemplele
sale nu sunt susținute de argumentație. Considerațiile mele referitoare la
raportul dintre propoziția universală "E" și cuantificatorul existențial ""
credem că au lămurit lucrurile. Exemplele prezentate de Heidegger ar
trebui să invoce altfel Existentul;

<Omul este - și pentru că este - el există>.

<Îngerul nu este - și pentru că el nu este - el nu există>.
<Dumnezeu va fi -și dacă va fi - el va exista>.

Și atunci la întrebarea ce este "E." se răspunde; este Existentul

concentrat la maximum de semnificație și minimum de expresie. Verbul
de Existent în forma prescurtată "e" se prezintă în logica limbajului natural
și ca variante syncategoremata: "e ca și cum", "e cum ar fi", "e nimeni
altul", "e de altfel", "e așa și așa", "e de neînchipuit", "e nimic mai mult",
care au depășit de mult cadrul așa-zis ambiguu și au semnificații de sine
stătătoare, unele cu un caracter contradictoriu. Enunțul "E nimeni altul"
se referă în mod curent la o persoană ce este recunoscută indubitabil (E
nimeni altul decât Socrate), dar dacă nu vom face această extensie și vom
judeca strict formularea impersonală, atunci rezultă că afirmăm silogismul
cuiva (una din posibilele interpretări), exist numai eu și altul e nimeni. Sau
enunțul "E de neînchipuit" poate fi interpretat ca ceva nereal dar și ireal
fiindcă existența, "E.", nu poate produce falsul. Referitor la negarea
verbului "a fi" trebuie să facem precizarea că toate formele de negare a
Fiindului se fac cu ajutorul termenului opus, adică a afirmării. Negarea ar fi
deci o participare a verbelor de existență la propria lor desfacere de ființă
și împlinirea alterității. De exemplu:

1)"nu este", "nu există" înseamnă afirmarea absenței prin negarea

prezenței;
2)"nu trăiește", "nu viețuiește" înseamnă afirmarea absenței prin
negarea Existentului;

~ 112 ~
 3)"nu moare", "nu dispare" înseamnă afirmarea Existentului prin
negarea Nonexistentului.

B. Al doilea tip de adevăr este adevărul de congruență, care este o

realitate adecvată între părți ale Fiindului sub aspectul structurii și
interacțiunii lor.
Conform lui Aristotel, “calea adevărului aparține acelui care
socotește drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit și ca unit ceea
ce este unit, precum este în eroare acela care gândește contrar de cum
sunt lucrurile în realitate”. În același timp însă, așa cum spunea Kung-Sun-
Lung, “lucrul este singur și adevărat și deci relațiile părților țin de adevăr
fiindcă numai adevărul este singur”. Într-adevăr, numai falsul este
multiplu și el se naște tocmai din nerelaționarea corectă a părților cu
întregul. Pe cale de consecință, trebuie să dăm dreptate și lui Protagoras
care afirma că “despre fiecare lucru există două raționamente opuse unul
altuia și că astfel gândirea și realitatea ar fi dilematică, amândouă
raportându-se pe sine și ca adevăr și ca fals, fără însă a face imposibilă
alegerea”. El voia de fapt să spună că gândirea umană are tendința de a
înlocui realul cu imaginarul, care într-adevăr este un viciu al Ființei umane.
Adevărul de congruență rezultă din analiza judecăților apodictice care se
raportează la ce este necesar. Această necesitate Aristotel o înțelege ca
fiind tot ceea ce nu este posibil să fie altfel. Judecata de forma "Pentru a
raționa avem nevoie de gândire" este o judecată apodictică care redă în
mod evident adevărul unor relații. Verbele acestui tip de adevăr sunt
toate celelalte ce pot forma astfel de judecăți în afara cazurilor în care
verbele "a fi" și "a exista" sunt folosite în propoziții simple de genul celor
comentate anterior și care fac obiectul judecăților asertorice.

C. Al treilea tip de adevăr este cel de imaginare, care folosește

judecățile ce se referă la posibil sau imposibil. Diodor, referindu-se la
judecățile apodictice spunea: “necesarul ceea ce, fiind adevărat nu va fi
fals, și non-necesarul ceea ce, ori este anume ori va fi fals, iar despre

~ 113 ~
judecățile posibile, posibilul este ceea ce este sau ceea ce va fi, iar
imposibilul ceea ce fiind fals nu va fi adevărat”.
L-am citat pe Diodor fiindcă adevărul imaginativ îmbină necesarul cu
posibilul, non-necesarul cu imposibilul, posibilul cu non-necesarul și
imposibilul cu necesarul, și chiar posibilul cu imposibilul, ca exemplu
următoarele aserțiuni care sunt trei versuri:
Fereastra priveste pe geam la intrare
Patul doarme ghemuit lângă sobă
Masa mănâncă în picioare.

Aici nu vom mai analiza adevărul în raport cu falsul, ci adevărul

Existent al rostirii sau scrierii enunțului cu adevărul imaginat în
semnificație. Adevărul imaginativ este propriu propozițiilor artei, care sunt
prin excelență contradictorii, ele nefiind nici judecăți asertorice, nici
apodictice, ci o construcție specială real-ideală. Judecățile posibile asa
cum le înțelege Aristotel au doar calitatea de a analiza un eveniment ce s-
ar putea petrece dacă el nu este necesar. Este o interpretare
probabilistică ce ne poate conduce la:

-un adevăr cu valoare 1;

-un fals cu valoare 0 ;
-un adevăr pe jumătate cu valoare 1/2 = posibil ;
-un fals pe jumătate cu valoare 1/2 = posibil.

Judecata "E posibil ca mâine să plouă" este o judecată care se

bazează pe relația posibil-imposibil și nu posibil-real, în care dacă va ploua
obținem adevărul, dacă nu va ploua obținem falsul, iar dacă nu vom
aștepta rezultatul și încercăm să rezolvăm apriori problema, avem de-a
face cu un adevăr pe jumătate, ca posibilitate a imposibilității de a ști că
va ploua și de asemenea vom avea un fals pe jumătate datorat
imposibilității de a ști că e posibil să plouă. Acest gen de judecăți au dus la
crearea logicilor trivalente. Acestea însă crează valoarea de posibil 1/2
fără a distinge că această posibilitate este combinația celor două valori de
~ 114 ~
bază, adevărul și falsul. Raționând corect trebuie admis că valoarea de
posibil este una de compromis și trebuie să aibă două valori 1/2, una
pentru adevăr și una pentru fals. Realul deci trebuie să conțină în sine
până la manifestare, ca eveniment anume, ambele valori care în predicția
logică nu pot fi luate ca unul decât după petrecerea acțiunii.
O altă caracteristică a adevărului este și aceea că el după apariție se
pierde în erudiție. El niciodată nu poate fi spus decât pe jumătate,
deoarece ființa care este cauza dorinței de cunoaștere, este aproape
imposibil de reprodus ca termen complex fizic, psihic și logic. Orice ființă
care este în cercetare caută și reușește să se sustragă adevărului pe care
și-l propune. Adevărul, pe lângă conotația logică are în primul rând o
conotație psiho-logică, fără de care Ființa umană nu poate fi judecată
fiindcă trebuie să posede adevărul vorbirii. În acest sens Jacques Lacan
spune: “este clar că vorbirea nu începe decât ca trecerea simulării în
ordinea semnificantului și că semnificantul reclamă un alt loc - locul
celuilalt să poată minți,(…) adică să se prezinte ca adevăr. În consecință,
tocmai de la realitatea pe care o are în vedere își trage garanția adevărul
(…) ce se instituie într-o structură de ficțiune. De aceea Hegel afirma pe
buna dreptate că: “orice lucru este o judecată, fiindcă lucrul se oferă pe
sine cu logica Existentului ce nu poate fi negat decât de propria sa
structură. El este primit în memorie sau nu, dar el există ca judecată a
calităților ce i-au fost impuse de ființare. În acest fel orice ființare
exprimată natural, ca existent trebuie să fie și adevărată”.
Raționamentul meu în ce privește primirea adevărului poate fi greșit,
ceea ce conduce la o concluzie falsă. Aceasta însă nu desființează obiectul,
ci îi schimbă rolul și statutul în cadrul lanțului natural al evenimentelor,
schimbare care are loc desigur în mod subiectiv numai pentru cel ce
cugetă obiectul. În realitate acesta își joacă rolul sau în mod obiectiv,
independent de cel ce-l cugetă. Nietzsche are o viziune aparte despre
adevăr, considerând că “adevărul este acel tip de eroare fără de care un
anume fel de viețuitoare (omul, sn.) nu ar putea trăi”. Esența acestui
adevăr ar fi modificarea și falsificarea de către gândire a realului judecat.
Realitatea fiind în devenire continuă, judecarea acesteia prin
~ 115 ~
încremenirea impusă de de schemele logice determină starea de neființă
improprie celui ce este. Această oprire a mișcării realului crează eroarea
care ne conduce la un adevăr parțial fals.
Adevărul ca și falsul deci nu pot fi concepte pure iar logica este de
fapt o stiință experimentală ce lucrează cu "discernabile" și
"indiscernabile", acestea din urmă având vocația esteticii. Heidegger
crede că există o gândire esențială care este o depășire a logicii în măsura
în care a face experiența adevărului ființei presupune a depăși adevărurile
ce decurg din obiectualizarea ființei. Gândirea esențială ar fi aceea care în
permanență ne aduce aminte că suntem prin cuvânt, prin vocea mută a
gânditorului ce mijlocește între ființă și limbă, și care rostește ființa
împotriva uitării.
“Singurii capabili să perceapă, spune Heidegger, în suita ascunderilor
și dezvăluirilor ei glasul Ființei și să-i reproducă adresarea, sunt gânditorii
și poeții. Gânditorul rostește Ființa. Poetul rostește sacrul”.
La rândul lui, falsul este și el un temei subiectiv prin care ființa se
oferă cunoașterii umane direct ca neadevăr grosolan ori mediat, sub
forma unui adevăr travestit ca o consecință a ascunderii ființei în chiar
realitatea sa precară. Ne amintim că și la ființarea Ființei aceasta era
scoasă din ascundere de către Neființă, iar după ființare urma ascunderea
rătăcirii, ca Ființă prezentă desprinsă total de Nonexistent. Falsul deci,în
prelungirea acestei idei, reflectă încă reticența Ființei de a se dezvălui
total și totdeauna. Ea rămâne într-o legatură secretă cu toate instanțele
superioare ei,ceea ce face ca demersul logic al Ființei umane să aibă un
rezultat opus celui căutat, sau unul contradictoriu,dacă obținem ca
răspuns și adevărul și falsul în egală măsură acceptabile. Dar dacă realizăm
falsul în sine, acesta nu este contradictoriu, fiindcă el este o eroare a
gândirii umane și nu a Fiindului. Astfel,dacă facem o paralelă cu tipurile de
adevăr,aici vom remarca că falsul de existență nu poate fi, deci nu putem
spune că ceea ce există este fals. O judecată asertorică de genul "Omul nu
există" este în mod evident falsă. În schimb există falsul de incongruență
ca relație inadecvată între Ființa umană și Fiind, redată prin intermediul
judecăților apodictice construite greșit sau interpretate în acest fel. Ex.:
~ 116 ~
"Socrate a fost elevul lui Platon" este evident falsă. Avem, ca și la adevăr,
falsul de imaginare, care este egal ca valoare cu adevărul imaginativ.
Având în vedere că propozițiile imaginative sunt contradictorii, prin natura
lor opuse existentului, ca logică impusă de re-creația acestuia, ele nu pot fi
judecate după legile realității date. Ele sunt rodul intuiției sau inspirației
artistice sau al revelației religioase. Adevărul și falsul imaginativ nu sunt
distincte în astfel de propoziții și din această cauză nu sunt opozabile. Într-
o propoziție poetică de exemplu, deși ea este contradictorie în mod
evident, adevărul și falsul sunt împăcate fiindcă amândouă sunt temeiuri
subiective ale gândirii Ființei umane ce are nevoia de a-și subordona un
univers propriu. Acest univers virtual însă este lipsit de Fiind, ceea ce
reclamă o nouă consistență realității. Acum ea trebuie să-și caute alte
repere, cele legate de cunoașterea sensibilă, adică frumosul, sublimul,
divinul.
Aristotel spunea că: “fiecare lucru participă la adevăr în măsura în
care participă la Ființă”. Sunt de acord doar într-o singură privință:
participarea la Ființă determină participarea oricărui lucru până la nivelul
Ființei umane și a Ființei în sine. Dar mai departe există adevărul celorlalte
instanțe, deci trebuie să reformulăm astfel: fiecare lucru participă la
adevăr în măsura în care participă la Fiind. Platon afirma că: “în orice lucru
natura celuilalt transformă fiecare (existent, sn.) în altul decât Ființa și
face din el o Neființă. Negația nu înseamnă contrarietate,expresiile "nu" și
"a nu" înseamnă pur și simplu altceva. Spre deosebire de Aristotel, el
înțelege că Ființa întemeiază ființa dar și că Ființa întemeiază neființa.
Negațiile la Platon înseamnă afirmația Neființei care este mai presus de
adevăr și fals și constituie Ideea. Ideea nu poate fi concepută în afara
Neființei fiindcă ea este suportul acesteia. Totodată adevărul și falsul se
însoțesc reciproc pentru a-și convinge ființa de netemeinicia existentului.
Falsul însă are și un rol în evidențierea ființei ca "substanță de contrast",
fiindcă odată evidențiat, raționamentul care a eșuat din cauza lui, poate fi
refăcut și rezultatul să fie altul. Este însă foarte important de știut cât de
evident și de supărător este falsul obținut,în așa fel încât să necesite
efortul de a-l dezarma. Există destule exemple, mai ales în istoria
~ 117 ~
științelor,când falsul a rezistat cu succes secole de-a rândul făcând chiar
carieră pe post de adevăr. El nu a deranjat rațiunea niciodată și a fost
considerat ca fiind înlocuitor de adevăr, fiindcă, (și acesta este un
paradox) în absența adevărului nu putem avea decât falsul.
Se cuvine să facem precizarea că încă din antichitate s-a facut
confuzie între fals și minciună. Minciuna este tot un fals, dar un fals
fabricat cu caracter intenționat, având rolul de a escamota adevărul și pe
care cel ce minte, deși îl cunoaște. În cazul falsului propriu-zis, acesta este
neintenționat, decurge dintr-o inferență logică și noi nu cunoaștem
adevărul din spatele lui. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar mai fi avut rost
demersul logic și mai ales obținerea și aprobarea rezultatului fals. O altă
caracteristică a falsului este și aceea că nu are grade de complexitate așa
cum are adevărul, neexistând un fals simplu sau altul mai complicat, ci
doar unul singur care afirmă neconcordanța ființei cu existentul său.

Capitolul XIII

Numărul ca mărime falsă a Ființei

Încercând să dau o definiție a numărului voi susține că el este

câtimea rezultată din diferența temporală, ordinală și cantitativă a
șirurilor de semne ce se subordonează și supraordonează unității etalon
"1", fiecare cu alt simbol, pentru a reda gradul de multiplicare pozitivă sau
negativă al acestuia.
Din vremuri imemoriale, chiar înaintea apariției vorbirii, numerele
erau reprezentate mental ca evenimente ce se petreceau într-o
succesiune nesesizată inițial ca repetitivă. Mai târziu, evidența amintirii
unor fenomene ce aveau loc cu o anumită frecvență s-a fixat în gândirea
Ființei umane ca evenimente temporale numărabile, dar încă în
devălmășie. Astfel, într-o primă fază s-a perceput lăsarea serii, răsăritul
soarelui, ploaia, tunetul, fulgerul, anotimpurile etc., ceea ce putea fi
numărabil ca fiind o dată, de două ori, de trei ori, deci ca întâmplare
~ 118 ~
fixată. După această fază, gândirea a distins între fenomene, ca ordin a
succesiunii, creându-se o conștiință firavă a cauzalității, funcție de poziția
evenimentului într-un șir deja învățat. Aspectul cantitativ, grosier, dar în
mod paradoxal abstract, apare abia o dată cu limbajul care are și acesta
două faze de evoluție:
- perioada limbajului oral, în care se păstrează numărul încărcat de
substanță, ex.1 măr +1 măr = 2 mere;
- perioada limbajului scris, când abstractizarea duce la dispariția
încărcăturii concrete și numărul devine un simbol liber de a intra în orice
combinație.

Referitor la număr, George Berkeley spunea: „Trebuie să avem

încredere că numărul nu este ceva fix și stabilit, nu este un existent real în
lucrurile însăși. El este întru totul o creație a cugetului care privește fie o
idee în sine, fie o combinație de idei căreia i se dă un nume, făcând-o
astfel să treacă drept o unitate. În funcție de modul variat în care cugetul
combină ideile sale, variază și unitatea , iar așa cum variază unitatea,
variază și numărul care este numai o colecție de unități”. Erwin Schröder
are un punct de vedere mai nuanțat susținând că numărul copiază
realitatea prin aceea că unitățile sunt înfățișate prin intermediul unu-rilor.
Acest proces este denumit de el abstragerea numărului. Copierea prezintă
unitățile numai sub raportul frecvenței lor, toate celelalte determinări ale
lucrurilor-culoare, forma etc.-sunt lăsate deoparte. Numărul ar fi un semn
care are un concept ce-l delimitează de mediul înconjurător ca ceea ce
cade sub el. Adică, conceptul literă a cuvântului "cinci" îl delimitează pe
"c" de "i", față de "n", de "c" și "i". Conceptul "silabă a cuvântului cinci"
desprinde cuvântul ca un întreg ce este indivizibil în sensul că părțile nu
mai cad sub conceptul "silabă a cuvântului cinci". Regula deci ar fi că
numai un concept care delimitează în mod determinat ceea ce
subsumează și care nu permite o divizare arbitrară poate fi unitate în
raport cu un număr finit.
St.Jevons spune pe de altă parte că numărul este o unitate a unității,
ca obiect al gândirii ce poate fi distins de orice alt obiect tratat ca unitate
~ 119 ~
în cursul acelorași probleme. Ori de câte ori utilizez simbolul "5" înțeleg
de fapt:
1+1+1+1+1
și este perfect clar că fiecare din aceste unități este distinctă una de alta.
Acest lucru ne obligă să le mascăm diferența astfel:
1/ +1//+1///+1////+1/////
în care rezultatul nu se poate ști, deci trebuie să facem abstracție de
notele distinctive ale lucrurilor.
Numărul abstract ar fi deci forma vidă a diferenței. Dacă nu
procedăm la eliminarea diferențelor vom avea situația "paradoxal-
normală", spun eu, a existenței numărului "unu  unu, doi  doi, trei 
trei etc.", ceea ce este incompatibil cu matematica. De exemplu, numărul
10 nu este o unitate, ci este o sumă a adevăratei unități care este "1".
Numărul 10 ca oricare alt număr are un caracter finit impus tocmai de
nivelul acceptat ca limită a multiplicității ce îl identifică ca grup. Acestui
număr i se satisface mărimea convenită prin toate operațiile de însumare
a unității "1" multiplicată și în celelalte numere subalterne lui. Nu putem
concepe deci numărul "10" decât ca fiind compus din alte numere de
diferite mărimi mai mici decât el, ca rezultat al însumării părților, altfel
orice număr, 100, 1000 etc., ar fi egal cu "1", ceea ce este exclus prin
convenție. Singur numărul "1" conține în sine unitatea și se opune prin
conținutul său intrinsec pe care-l imaginăm, tuturor numerelor. Această
caracteristică face ca chiar existența numărului "1" să fie contradictorie,
adică de a fi în același timp "clasă a unui obiect" și "clasă de obiecte".
Bertrand Russell face următoarea demonstrație a nedefinirii lui "1":
“Dacă x și y sunt membrii unei clase nule și dacă x=y, atunci clasa
este singulară. Dar ca să aibă loc x=y ar trebui ca "x" să fie identic cu "y",
ceea ce este imposibil. Fiecare termen nu poate fi identic decât cu sine.În
același timp, dacă fiecare termen este identic cu sine, "x" și "y" sunt
diferiți, și ei nu mai pot constitui membrii unei clase decât separat, adică
clase cu câte un membru, ceea ce contrazice premisa din definiția dată”.
Ideea de număr, spune Virgil Stancovici, fie el cardinal sau ordinal,
poate exprima situații de univers de ordin cantitativ sau calitativ. Este
~ 120 ~
adevărat, dar această exprimare a concretului prin abstract face ca
situația de univers avută în vedere să fie viciată de lipsirea Ființei ce se
manifestă ca existent.
În cadrul unor asemenea evaluări cantitative (cu ajutorul numerelor
cardinale) și calitative (cu ajutorul numerelor ordinale), noi putem avea
surpriza să analizăm segmente de universuri diferite, adică de obiecte
numărabile și ordonabile, dar și de non-obiecte unde nu avem ce număra
și ordona. Într-un asemenea segment de univers, ce va reprezenta ideea
de număr? Așa cum spunea V.A.Markov, universul este marcat și de linii
neumplute, de neant, iar în eventualitatea că șirul numerelor este
întrerupt de absența substanței numărabile, ce se va întâmpla în acel
interval când de exemplu între 5 și 6 există spațial și temporal o
întrerupere semnificativă? Mai concret, dacă numărăm până la 5 și facem
o întrerupere de 100 de ani și rostim apoi 6, sau scriem 1, 2, 3, 4, 5, aici pe
această pagină și continuăm șirul abia peste 100 km depărtare, ce valori
se interpun ca fiind corespondente ale realului și care să redea
continuitatea sau discontinuitatea? Aceasta credem că este doar una
dintre marile contradicții pe care gândirea logică le semnalează
matematicilor. Abstractizarea distruge și Ființa și Neființa creând o
realitate convențională ce funcționează paralel ca un joc virtual.
Să luăm ca exemplu expunerea lui Virgil Stancovici care are desigur
meritul de a fi făcut efortul să ierarhizeze gradele de înțelegere ale
numărului; astfel el stabilește următoarele niveluri:

- primul grad este concretul empiric și obiectual: (acest măr, acest

toc, acest fapt);
- al doilea grad este gradul logic sau noțional: (1 măr, 1 toc, 1 fapt);
- al treilea grad este gradul epistemologic sau științific 1, 1, 1, sau 2, 2,
2, sau 1, 2, 3);
- al patrulea grad este cel ontologic exprimat prin (1=1= (A=A).

Autorul "Filozofiei integrării" la care facem referire, nu distinge însă

între nuanțele ce pot interveni în limbajul natural ce poate oricând
~ 121 ~
schimba înțelesul unei expresii și limbajul matematic care în această primă
fază încearcă să se integreze sensului și nu semnificației obiectului. El
consideră că dacă la primul grad de formalizare, empiric, "acest măr"
există, la gradul următor, cel logic, acestei expresii trebuie să-i corespundă
ca limbaj superior "1 măr", apoi în gradul trei, mărul trebuie să dispară și
rămâne 1, ca în ultimă instanță 1 și cu mărul ce a dispărut e totuna, adică
1 prezent și cu 1 absent =1. Autorul se înșeală chiar de la primele exemple
empirice.
Dacă vom folosi expresia "acelui măr", în loc de "acest măr", nu va
mai fi valabilă egalitatea cu 1. Sau dacă vom spune "celălalt fapt" ce
echivalent îi vom găsi, tot 1 sau 2? După cum se constată, trecerea de la
gradul empiric la cel logic poate fi împiedicată de aspectul (unul din multe
altele) temporal. "Acelui măr", care a fost în trecut, nu i se poate asocia
cifra 1 fiindcă "obiectul"ce trebuie să fie substratul la vedere inițial și mai
apoi doar prin implicație, lipsește, el nu mai există.
La al doilea exemplu, a considera expresia "celalalt fapt" înseamnă a
recunoaște că mai există un prim fapt, ceea ce ne pune în dilemă, în a
considera "celălalt fapt"=1 când ar trebui, logic, să avem egalitatea
"celălalt fapt=al doilea fapt, "exprimat deci prin număr ordinal.
În continuare, analizând trecerea de la gradul doi la gradul trei de
abstractizare, de la cel logic la cel științific, nu ne dăm seama cum 1 măr, 1
toc, 1 fapt, pot deveni 1, 1, 1, sau 2, 2, 2, sau 1, 2, 3, când într-un exercițiu
ca 1+1=2 noi putem să considerăm pe 1 orice obiect, nu numai obiectele
de mai sus. Adică, pentru gândire este absolut straniu și nesănătos în a
opera cu niște simboluri ce pot fi orice își închipuie fiecare. Fiindcă este
clar, cine face o operație aritmetică nu-și reprezintă nici-un obiect cu
cifrele. Or, dacă 1 în cazul de față este un măr, cum mai poate fi altceva?
Atunci înseamnă că 1 nu este egal cu 1. Normal ar fi ca 1 să fie "ocupat"
de un obiect, 2 de alt obiect ș.a.m.d. Altfel, neștiind ce se află în spatele
cifrelor, ele rămân o cabala a nimănui. Să luăm acum ca exemplu o
operație de aritmetică care, în ciuda rezultatului firesc, general-acceptat
conduce la contradicție. Ca și în logică, în aritmetică lucrăm cu termeni de
bază categoremata, care sunt numerele și termeni cu rol secundar, de
~ 122 ~
legătură, syncategoremata care sunt ("+", "-", "x", "/ "etc.). Într-o
propoziție de felul 7+5=12 se presupune a fi nu numai o egalitate ci și o
identitate, ceea ce este fals. Renunțând la syncategoremata, între grupul
(7 și 5) și 12 există o relație în sensul că 12 este divizat fără rest într-o
sumă de noțiuni parțiale (7 și 5). Chiar făcând însă divizarea, obținem
contradicții în ce privește adunarea părților divizate, care nu pot realiza
întregul, sau dimpotrivă să-l depășească ca mărime, fiindcă numărul 12 își
reglează egalitatea cu aceea a părților numai dacă și părțile sunt identice
cu el, ceea ce este absurd.
Rezultă deci că orice calcul matematic conține eroarea de a nu
respecta identitatea ființei cu care se asociază mental numărul. Cazul
numărului "zero" este și el edificator pentru demersul nostru. Zero se vrea
rezultatul inexistenței a ceva ce se neagă pe sine, ca de exemplu expresia
1-1=0. Dar însăși logica care l-a desemnat pe zero ca semn pentru fals, se
împotrivește inexistenței a două cantități care se neagă. Este vorba în
relația noastră de o cantitate care se lipsește pe sine de propriul atribut,
de o caracteristică a sa și care desigur nu este singura,cu aceasta suntem
de acord. Dar a considera că ceva existent sub denumirea de "1" scăzut cu
altul de aceeași mărime dispare, rezultând nimicul, așa ceva nu este
posibil.
Aceasta din următoarele motive:
a) Zero nu este un număr (nu suntem de acord cu Peano);
b) Zero nu poate reprezenta nimicul fiindcă noțiunile de "tot" și
"nimic" nu pot participa la operații ce ignoră calitățile obiectelor;
c) Rezultatul unei operațiuni, chiar dacă este matematic și deci nu
ține cont de realitatea pe care o implică, aduce în discuție iarăși
inegalitatea termenilor folosiți; nici-o cantitate nu poate fi ideal egală cu
altă cantitate și deci rezultatul scăderii a două concepte-număr cu aceeași
încărcătură, va fi diferit de zero.
Dacă nu se ține cont de realitatea Ființei și se invocă pura convenție
matematică, atunci cantitatea negată prin scădere, cea pozitivă (căci în
forma explicită noi avem +1-1= 0) își pierde doar cantitatea și locul .
Cantitativ, "+1" nu va mai reprezenta decât un număr fără sarcină, care nu
~ 123 ~
mai poate rămâne unitate și va intra în alte combinații ca zecimală a altui
număr. Așadar +1-1= fals este un rezultat logic, mult mai aproape de
înțelegerea Ființei. Fiindcă nu s-a putut da o definiție a numerelor 0 si 1,
Gottlob Frege încearcă să o facă, completându-l pe Leibniz:
“Astfel numărul 0 revine unui concept atunci când sub acesta nu mai
cade nici un obiect sau altfel spus, numărul 0 revine unui concept atunci
când propoziția că "a" nu cade sub acest concept este valabilă în general
pentru orice "a". În mod similar numărul 1 revine unui concept F atunci
când propoziția că "a" nu cade sub F nu are loc în mod general pentru
orice "a" și când din propozițiile:"a cade sub F" și "b cade sub F "urmează
în general că “a” și “b” sunt identici. Pentru trecerea la numărul următor
avem următoarea formulare: numărul (n+1) revine conceptului F atunci
când există un obiect "a" care cade sub F și este astfel încât numărul "n"
revine conceptului subsumat lui F, dar nu "a".
La cele spuse pâna acum de Frege trebuie să fac remarca evidentă că
definiția numărului 0 este aceeași cu a numărului 1. Aceasta din cauză că
zero revine unui concept vid de semnificații și sub acesta nu mai cade
decât tot zero. În cazul numărului 1 acesta revine unui concept tot atunci
când sub el nu mai cade decât 0. De aici și 1 egal cu 0, rezultă contradicția
că 0 este egal cu 1, deci aceste definiții nu sunt valabile, din punctul
nostru de vedere.
Dar Frege își dă seama de paradox și încearcă să-l rezolve:

0 este numărul care revine conceptului "neidentice cu sine”

asta înseamnă că vom avea " 0 nu este identic cu 0".

Pentru a ajunge și la definrea numărului 1 Frege vrea să arate că

există ceva ce succede imediat lui 0 în șirul numerelor naturale:

-conceptului "identic cu 0" i se subsumează numărul 0;

-conceptului "identic cu 0 dar nu identic cu 0" nu i se subsumează
ceva deci vom avea tot 0.

~ 124 ~
 Avem deci un concept "identic cu 0" și un obiect 0 ce i se
subsumează, despre care au loc:
- numărul ce revine conceptului "identic cu 0" este identic cu
numărul ce revine conceptului "identic cu 0" ;
- numărul ce revine conceptului "identic cu 0 dar nu identic cu 0"
este numărul 0. Astfel, conform definiției, numărul ce revine conceptului
"identic cu 0" succede imediat lui 0 în șirul numerelor naturale. Deci dacă
definim,"1" este numărul ce revine conceptului "identic cu 0", ultima
propoziție o putem exprima astfel:
"1 succede imediat lui 0 în șirul numerelor naturale".

Din cele expuse până acum de Frege rezultă alte concluzii decât și-a
dorit el. Eu cred că acestea pot fi următoarele:

- numărul 0 nu-și poate subsuma ceva, fiindcă el însuși nu înseamnă

ceva. Sub el nu poate să cadă un "obiect" fiindcă el însuși nu este obiect;
- dacă susținem că numărul 0 este identic cu 0, acesta este o
identitate falsă;
- dacă numărul 0 nu este identic cu numărul 0 și numărul 1 revine
conceptului sub care nu mai cade nici un obiect, înseamnă că zero nu
poate să fie propriul său succesor sau antecesor, deci 0 nu există ca
număr;
- primul număr este 1 ca unitate etalon al celorlalte numere, fiecare
oricâți de 1 am însuma ei sunt identici fiindcă nu reprezintă obiecte din
exterior, ci obiecte ale minții;
- numărul 1 este mereu cu aceleași dimensiuni fiindcă l-a fabricat
gândirea o singură dată, cu toate calitățile sale.Nu gândim numărul altfel
la fiecare exprimare a lui. El are un tipar mental, ceea ce face ca el să fie
reprezentat și înțeles identic ori de câte ori este necesar;
- unitatea lui 1 nu se confundă cu multitudinea sau pluralitatea lui,
cu faptul că este măsura unică ce se adaugă egal oricărui număr pe care-l
succede în ființare.

~ 125 ~
 Deci sensul dat de Frege și alți analiști și care a dus la confuzii îl
consider eliminat prin explicarea unității ca unicitate:

- zero este un semn ce desemnează în logică falsul, iar în aritmetică îl

putem considera ca fals început, așa cum semnul pentru infinit este un
fals sfârșit;
- problema fundamentală a numerelor este de a stabili care dintre
numerele șirului natural constituie începutul acestuia, al câtelea membru
al succesiunii este membrul ultim, precum și problema spațiilor dintre
numere, care este unitatea întreagă dar și micșorată ca fracții și zecimale.

Deși Frege, pentru a demonstra infinitatea șirului numerelor

naturale, susține că nici un număr finit din acest șir nu este propriul său
succesor, eu am următoarele obiecțiuni:

- numărul 1 este propriul său succesor multiplicat, în sensul că

succesorul este produsul unitații etalon; unu succede lui unu și este doi,
unu succede lui doi și este trei, etc;
- într-un șir de numere naturale întrerupt: 1, 2, 3, 4, ...7, 8, ș.a.m.d.,
ultimul număr dinaintea întreruperii devine propriul său succesor
adăugându-și fiecare câte o unitate etalon adică 4+1=5 ; 5+1=6.

Frege, spre sfârșitul vieții, spune ca o concluzie la tot ce a însemnat

demersul său: “sforțările mele de a aduce lumină în chestiunile legate de
cuvântul "număr", legate de numeralele disparate și de simbolurile
numerice par a se fi încheiat printr-un eșec deplin”.
Una dintre cele mai mari probleme asupra căreia Frege nu a facut o
analiză ce putea folosi demersului său, este aceea a intervalelor din cadrul
numerelor naturale. Încă de la Berkeley care respingea infinitezimalul,se
făcea distincție între cantitate discontinuă și cantitate continuă. Cantitatea
discontinuă este cantitatea numerică iar cea continuă este cantitatea
spațială, iar deosebirea dintre ele constă în faptul că cea de a doua
cantitate nu poate fi reprezentată complet prin prima. Cantitatea
~ 126 ~
discontinuă - spune el - este exprimată de seria numerelor întregi or,
această serie crește infinit începând cu unitatea fără a ajunge vreodată la
un termen ultim. Dacă situăm seria numerelor întregi pe o linie dreaptă,
apare evident că această serie, tocmai unitatea existenței intervalelor
egale cu unitatea dintre elementele ei, este incapabilă să surprindă natura
întinderii. Matematicienii au încercat să reducă aceste intervale prin
introducerea numerelor fracționare. Dat fiind că numerele fracționare
sunt inversele numerelor întregi și că deci, numitorii lor sunt totdeauna
astfel de numere, creșterea indefinită a seriei numerelor întregi implică
descreșterea indefinită a numerelor fracționare. Cu cât crește numitorul
unui număr fracționar, cu atât descrește diferența dintre acest număr și
elementele precedente seriei, dar oricât s-ar micșora această diferență, ea
nu poate fi vreodată suprimată.
De aici se poate trage concluzia care concordă cu poziția mea, că
intervalul dintre numerele naturale este unitatea, adică numărul 1, ca
etalon ce poate fi comprimat într-o măsură incalculabilă a zecimalelor
nesfârșite, ce apropie două numere vecine până la minimum ordinal.
Acest minimum sensibil ar trebui să fie zero, dar în fapt el nu există fiindcă
nici un interval nu se poate suprima total, unitatea revenind totdeauna la
întinderea ei inițială. Fac precizarea că pentru logică trebuie găsit un
termen comun al matematicii și gramaticii, care să redea numărul și
numeralul într-un singur concept pentru a fi coerenți în gândire, deoarece
operarea strict matematică cu numere ce exprimă doar cantitatea, nu și
calitatea acestora, sunt de natură să creeze insolubilia. Vom denumi deci,
numărul-numeral prin termenul generic de numerabil care poate lua
forma cardinală pentru cantitate și ordinală pentru calitate. Așadar, în
șirul numerabilelor cardinale avem intervale spațiale, spre deosebire de
șirul numerabilelor ordinale unde avem intervale temporale.
Având de exemplu șirul numerabilelor cardinale până la 9 în
corespondență cu șirul numerabilelor ordinale, primul, al doilea, al treilea,
etc., constatăm că:

~ 127 ~
1= primul ; 2= al doilea; 3= al treilea, etc., caz în care din punct de vedere
existențial numerabilele cardinale de la 1 la infinit sunt de fapt numerabile
ordinale de la "primul" la cel al "ultimului" ca infinit mic. Dacă șirul
numerabilelor ordinale și cardinale crescător sau descrescător respectă
succesiunea naturală, cum este în exemplul dat, corespondența este
posibilă între limitele arătate. Dacă însă șirurile nu sunt echivalente, deci
nu încep cu același numerabil, de exemplu șirul numerabilelor cardinale
începe cu "6" și cel al numerabilelor ordinale începe cu "al zecelea", avem
o asimetrie existențială care face să avem capete ale șirurilor ce ramân în
afara ordinii, precum numerabilele cardinale de la 1 la 5 și cele ordinale de
la primul la al nouălea. În aceste condiții numerabilele 6,7,8,9 nu mai au
din punct de vedere existențial temeiul întăritor al numerabilelor ordinale
și nici numerabilele ordinale de la "primul" la al nouălea" nu-și mai
respectă locul, ele fiind în afara șirului, în devălmășie. Rupte din șirul
infinit, și numerabilele cardinale și cele ordinale au existența separată, dar
ele totuși ar trebui să fie apte de operațiuni matematice. Dacă
numerabilele corespondente din cele două șiruri sunt și identice, atunci
avem operația de însumare a lor și va avea ca rezultat "1", adică:
1 + primul=1, 2 + al doilea=1, 8 + al optulea=1.
Ruperea șirurilor în orice fel și operarea cu numerabile asimetrice
poziției lor, face ca operațiile matematice să fie foarte dificile, deoarece
însăși existența se opune creării altei stări cantitativ constante a "primului
numerabil " și a "ultimului numerabil". Astfel, operații ca: 3 + al cincilea, 10
- al doilea, 7 x primul, 6 la al treilea, sunt imposibile.
Rezolvarea acestor operații ar fi posibilă numai dacă numerabilele ar
avea și forma de plural, ori acest lucru este imposibil din cauza existenței
ce nu se evaluează decât prin șiruri de unicate, care este doar o formă de
plural matematic. Încercarea de a formula gramatical pluralul
numerabilelor este imposibilă. Singurul număr ce are pluralul gramatical
este numerabilul ordinal "primul" cu forma "primii", fiindcă forma de
numerabil “ultimul” este provizorie și labilă în oricare șir și comportă o
altă analiză. Acest caz singular își explică existența datorită necesității ca
numerabilul ordinal "primul" să poată crea odată cu șirul său și primul
~ 128 ~
numerabil al șirului cardinal, "unu", pentru a avea simetria începutului.
Deci primii înseamnă "primul" și "unu". Crearea numerabilelor cardinale a
fost posibilă datorită numerabilelor ordinale. Înainte de a avea simbolurile
cifrice, Ființa umană a avut doar gramatica limbii obișnuite, a logicii și
numerabilele ordinale au fost folosite în primul rând ca numerale. În
crearea șirului de numere era necesar ca simbolurilor să li se asocieze
ordinea care stabilea în același timp și ordinul de mărime al acestora.
Cândva, probabil că se număra așa: primul este 1, al doilea este 2, al
treilea este 3 ș.a.m.d., ceea ce înseamna că primele numere concepute
de om au fost numeralele ordinale, "numerele logice" care le-au creat pe
cele cardinale, matematice. Oricum este sigur ca ele au fost folosite mult
timp împreună pentru a da puțină substanță abstractului, numeralele
ordinale având menirea de a ființa și a fi ființa mărimilor matematice.

Capitolul XIV

Geometria falsă a Ființei

Trebuie să spunem că cea mai plăcută ramură a matematicii care

este geometria plană, este și cea mai falsă redare a ființei, căci ea
studiază suprafețe imaginare ale unor corpuri spațiale, suprafețe aflate
într-un cu totul alt raport matematic cu universurile. Nu ne vom întreba
acum care sunt rosturile acesteia, pe care nu le deslușim, dar vom atrage
atenția matematicienilor că geometria nu poate exista decât ca Existent al
figurilor geometrice în spațiu, și că acestea au toate atributele unor
corpuri. Este absurd să crezi că poți trasa un unghi fără să-i acorzi toate
dimensiunile; astfel simpla trasare pe hârtie cu creionul a unei figuri
geometrice crează prin așternerea minei de creion pe acea suprafață
folosită a unei grosimi infime, dar care există ca nouă dimensiune ce ne
dă dreptul să calculăm volumul triunghiului isoscel sau al pătratului etc.
Chiar simpla imaginare a unei figuri geometrice are spațialitatea pe care i-

~ 129 ~
o conferă geometria intelectului Ființei umane, care ea însăși fiind în
spațiu își conține și plăsmuirile.
In Dialogul asupra celor două mari sisteme ale lumii publicat in 1632,
Galileo Galilei cu ajutorul personajelor sale, aduce argumente pro și
contra necesității implicării matematicii în realitate, chiar dacă scopul
propus era acela de a discerne între teoria ptolemeică și cea copernicană
asupra universului. Această discuție însă trebuia să recurgă la metafizică
și epistemologie pentru a da consistență poziției științifice. Având postura
celui ce are deja convingerile sale adânc înrădacinate, Salviati (Galileo)
opune logica sa demonstrațiilor lui Simplicio (Aristotel) ce sunt de
neînțeles pentru Sagrado, care este un nobil venețian neinițiat,dar care
pare să-și folosească naivitatea cu viclenie pentru a veni în sprijinul
demonstrației matematice.
Aici noi vedem doar o reeditare a polemicii Aristotel – Platon, in
problema importanței matematicii, dar ne interesează doar o frază a lui
Simplicio care face referire la încadrarea matematică a realității. Toate
aceste subtilități matematice (figuri geometrice, sn.) explică Simplicio -
sunt adevarate in abstracto (doar ca ființări, sn.). Dar aplicate la materia
fizică și sensibilă ele nu funcționează. Materia manifestată deci, are forme
geometrice imperfecte ce va crea o geometrie vagă, mai puțin cantitativă
și mai mult calitativă,careia nu i se mai poate aplica formulele de calcul
consacrate.
Cu ani în urmă, pe marginea unei discuții despre matematica altor
civilizații, extraterestre, un confrate mi-a mărturisit foarte convins că nu
crede într-o anulare a ceea ce s-a construit teoretic pe Pamant, din simplul
motiv că această știință nu poate avea caracter zonal, ea ori există pentru
tot universul ori deloc. Argumentul de care s-a folosit a fost acela că în
orice galaxie și de către oricine s-ar gândi cercul, acesta va fi la fel
reprezentat de constanta π, ca relație absolută între lungime si raza sa,
chiar dacă s-ar folosi alte simboluri. Solomon Marcus, dacă luam un alt
exemplu, într-un studiu dedicat lui Matila C. Ghyka are aceiași părere
entuziastă despre universalitatea unor numere: acele mesaje laconice pe
care pământenii le lansează către niște posibili locuitori ai altor planete
~ 130 ~
sau corpuri cerești ar trebui poate să conțină alături de π și de numerele
prime și numărul de aur. Această sigurantă a convenției matematice vine
dintr-o acceptare comodă a ideii de univers falsificat pentru uzul gândirii
meștesugărești. În realitate cercul nu există, și deci nici constanta
amintită, există doar elipse particulare, nici un corp ceresc neavând
contur geometric precis. Iar dacă posibilele civilizații, mult mai avansate
au renuntat demult la protogeometrie și lucrează direct cu fiecare corp în
parte, atunci întreg sistemul nostru de gândire paradoxal trebuie
reconstruit din temelii. Acest lucru va fi resimțit ca o mare decepție
pentru umanitate, dar va avea desigur și parțile ei bune rezultate din
clarificarea multor insolubile matematice. Mă gândesc doar la quadratura
cercului, la care efortul lui Antiphon de a găsi soluția creând triunghiuri la
nesfârșit ar putea fi răsplătită cu o variantă simplă prin sugerarea unui
cerc imperfect împlinit ca pătrat perfect.
O altă problemă nefirească a geometriei plane dar și a celei în spațiu
de această dată, este că se folosesc la trasajul figurilor și corpurilor
geometrice linii drepte și nu curbe. Toate figurile geometrice la care se
folosesc linii drepte au forme nereale într-un spațiu curb. Liniile drepte
pot merge la infinit fără să închidă spațial (deși se recunoaște că se
întâlnesc la infinit), așa cum se întâmplă cu liniile curbe, și din această
cauză figurile geometrice sunt multiplicate pe un spațiu inexistent.
Referitor la liniile ce le folosim pentru a trasa corpuri și nu doar figuri
geometrice imaginare, trebuie să spunem că ele însele sunt corpuri
geometrice care au în mod necesar dimensiuni spațiale. Când trasăm deci
o linie pe hârtie, ea trebuie să fie în mod necesar o linie curbă care are o
lungime, o lățime și o grosime, deci va fi un paralelipiped curb, cu arii și
volume specifice alurii ei. Aproape de acest adevăr a fost Sextus Empiricus
care a recunoscut că “linia ce se rotește în jurul unui capăt al ei trasează
un cerc, tocmai pentru faptul că linia având lățime, aceasta se adaugă sieși
în permanență, formând aria cercului”. Sigur, el nu și-a dat seama că linia
are și o a treia dimensiune, și că de fapt în rotirea ei ea crează un segment
de sferă.

~ 131 ~
 Aceeași consistență paradoxală o are în geometrie și punctul.În
general se definește punctul ca fiind rezultatul intersecției a doua drepte,
unde în zona de incidență se stabileste un loc imaginar al acestuia. Iată ce
spune Louis Couturat despre punct: “noțiunea de punct nu joacă nici un
rol în construcția logică a geometriei. Punctele nu sunt altceva decât
elementele multiplicității sau mai degrabă membrii unei anumite relații,
sunt obiecte oarecare de natură necunoscută și nedeterminată, despre
care se știe doar atâta, că ele sunt purtătoarele unor relații. Sau, mai bine
zis, nu se știe chiar nimic, nici măcar acest lucru: se știe doar că dacă
anumite obiecte pe care le numim puncte sau altfel, întrețin anumite
relații fundamentale, atunci toate acestea satisfac legile care decurg
logic”. Aici am aflat deci că nu putem afla nimic, deoarece toți
matematicienii fac aceeași greșeală de a considera punctul un nimic, un
accesoriu, o invenție teoretică necesară demonstrației. Curios este faptul
că pe matematicieni și logicieni nu-i deranjează construcția punctului, care
este o operațiune mecanică de intersectare a două drepte în viziunea lor,
fără relevanță în planul demonstrației ce urmează a fi făcută. Voi arăta cât
de greșită și păgubitoare este această abordare a punctului. Se susține că
punctul nu are dimensiuni și nu semnifică nimic; dar noi am stabilit deja că
linia dreaptă este o curbă de fapt și ea are dimensiuni spațiale, fiind un
paralelipiped. O astfel de linie-corp care se intersectează cu o altă linie-
corp, crează o zonă de incidență omogenă și ca urmare a presiunii de
executare a intersecției, liniile se prelungesc în curbura lor până se adună
într-o sferă deschisă (vezi figura 1).

Fig.1

~ 132 ~
 Așadar, punctul în matematică nu este tot una cu punctul în
gramatică, pe care desigur îl putem îndepărta de virtuțile corpului
geometric. Iar dacă operăm această distincție, trebuie să ținem cont și de
următoarele caracteristici ce ni se impun pe cale naturală:

- linia dreaptă (sau curba mai corect) care se intersectează cu o alta

pentru a localiza punctul, este ea însăși compusă dintr-un număr indefinit
de puncte tangibile care realizează dimensiunile acesteia;
- linia,așa cum am arătat mai înainte, nu este o simplă trasare
imaginară ci este un corp în spațiu, paralelipiped;
- liniile ce se intersectează pentru a realiza punctul sunt corpuri în
spațiu care se intersectează;
- intersecția a două corpuri în spațiu nu este posibilă decât prin
modificarea structurii moleculare a acestora;
- intersecția, dacă se petrece, va realiza un punct asimetric
intersecției, datorită modificărilor fizico-chimice ale corpurilor;
- aceste linii cu dimensiuni spațiale intersectate, dacă se prelungesc
în ambele sensuri, vor realiza o sferă deschisă cu aria infinită la interior și
la exterior;
- spațiul închis și în același timp deschis de sfera formată va fi chiar
universurile, iar punctul interior al intersecției va fi centrul acestora care
conform teoriei relativitații este pretutindeni și nicăieri.

Capitolul XV

Opoziţia materie-conştiinţă

~ 133 ~
 Fiinţa-univers este marea creaţie care se opune cu materia sa
oricărei judecăţi, oricare ar fi ea. Conştiinţa umană precum şi cea a Fiinţei
în sine sunt izolate de marginea cavernei-univers, deci nu pot fi decât
critice din moment ce nu se pot amesteca ori substitui materialităţii. Astfel
vom avea pentru conştiinţa umană următoarele raporturi cu Fiinţa-
univers:

A) de preexistenţă;
B) de determinare;
C) de existenţă;
D) de cunoaştere.

Luând în considerare conştiinţa Fiinţei în sine ca fiind anterioară

apariţiei Naturii, înclin să cred că şi conştiinţa umană îşi are rădăcinile în
ea ca temei al fiinţării obiectului pentru om. Fiinţa în sine a creat sub
instanţa sa, mai întâi Fiinţa-univers şi apoi Fiinţa umană, cu scopul de a
oferi un existent deosebit numai Fiinţei umane. Deşi aceasta a apărut fizic
mai târziu, putem considera prin prisma locului său privilegiat în creaţie,
că raţiunea ce a lucrat pentru ea era o formă de conştiinţă comună cu cea
a Fiinţei în sine, ce preexista Facerii ca intenţionalitate umană. Astfel, chiar
dacă s-a născut prima, Fiinţa-univers a fost săvârşită de conştiinţa Fiinţei în
sine ca obiect al existentului pentru om şi nu oricum. Fireşte, existentul ei
se opune existentului uman doar în modalitatea de a trăi, altfel în moarte
esenţele sunt similare, materia recuperându-şi spiritul energetic iar
conştiinţa Fiinţei în sine recuperându-şi spiritul estetic.
Revenirea la esenţele primordiale se poate face fie prin includerea
materiei în conştiinţă, fie prin includerea conştiinţei în materie.
Conştiinţele simple ce nu şi-au recunoscut şi folosit darul natural de a
emite judecaţi estetice vor fi incluse în materie şi vor determina Urâtul
natural iar conştiinţele evoluate estetic vor include şi modifica materia
determinând Frumosul natural. Conştiinţa umană conţine şi ea două laturi
contradictorii: adevărul şi falsul, care în procesul cunoaşterii pot fi
travestite, luând locul unul altuia sau atrăgându-se reciproc într-un
~ 134 ~
existent absurd. Fiinţa-univers tinde să tulbure şi să deruteze Fiinţa umană
pe această cale mediată, furnizându-i permanent paradoxe spre a-i
suspenda judecăţile şi a le subordona materiei sale ca existent blazat.
Din tot procesul de confruntare, Fiinţa-univers tinde către starea de
graţie care este conştiinţa umană, iar aceasta către cea a Fiinţei în sine.
Când este posibil ca materia să se transforme în conştiinţă umană? Am
afirmat deja că Fiinţa umană este o triplă trăire, existent-materie-
conştiinţă, existent ce se naşte desigur finit. Atunci când la moartea Fiinţei
umane materia deţine ponderea de capacitate energetică şi îşi include
conştiinţa celui ce piere, avem de-a face cu o transformare a Fiinţei
umane în Nefiinţă pură. Când la naşterea Fiinţei umane avem o includere
a materiei în conştiinţă, ea având capacitatea energetică mai mare atunci
avem o transformare superioară. Deşi, în final se moare, aceasta rămâne
veşnic să trăiască ca altul până la Fiinţa în sine într-o succesiune de
generaţii nedefinită. Ea este o compensaţie divină la absurdul naşterii ce
trebuie să fie în zadar şi moartea se rezumă astfel doar la a împiedica
Fiinţă umană să mai existe, nu însă şi să vibreze estetic în continuare prin
conştiinţa actului artistic. Să notăm câteva idei legate de naşterea şi
moartea Fiinţei umane:

1 - în momentul morţii, timpul se comprimă la maximum, până la netimp

de aşteptarea celui ce este Nefiinţă încă;
2 - cel ce moare consumă cu ultima clipă, tot timpul ramas celor vii,
fiindcă veşnicia lui depaşeşte instantaneu vieţile tuturor.
3 - timpul consumat în clipa morţii voalează deopotrivă şi Trecutul, cu toţi
cei ce au fost cândva vii, de la "primul nou murit" la "ultimul vechi
născut";
4 - "primul nou-murit" înseamnă că acela ce moare acum, în această clipă,
este cel mai tânăr fiindcă are mai puţini ani de Nefiinţă, iar "ultimul vechi-
născut", înseamnă că acela ce se naşte acum, în această clipă, este cel mai
bătrân fiindcă are mai mulţi ani ca Nefiinţă;
5 - cei ce rămân în viaţă îşi aliniază succesiv dispariţiile doar în spaţiu,
fiindcă temporal ei nu mai au suport decât pentru gând;
~ 135 ~
6 - adevăratul trecut este până la naştere (ca spaţiu de fiinţare) iar viitorul
este dincolo de moarte (ca spaţiu pentru desfiinţare);
7 - singurul spaţiu real este Nefiinţa în care intrăm şi ieşim la fel de
contemporani cu ceilalţi care au fost cândva vii;
8 - intrările şi ieşirile succesive din acest spaţiu (ca redobândire de timp şi
re-fiintare) pot exista doar în măsura în care nu ne amintim, altfel,
conştientizam faptul că se trăieşte acelaşi continuu ca existent virtual
ratat.

Despre moartea Fiinţei umane

Problema fundamentală în judecarea conceptului de Nimic vis-a-vis

cu Fiinţa umană este aceea de a putea să te lipseşti de repere
substanţiale, să-l defineşti fără a-l raporta la ceva opus statutului său
inconsistent. Altfel, orice enunţ despre el va fi viciat de însăşi fiinţa care-l
judecă şi deci Nimicul va fi mereu impur, ca un apendice al realităţii.
Vârsta Nimicului este o metaforă ce poate să convină poeţilor, dar
nu numai. În sensul teoriei Big Bang, Nimicul trebuie să fie cel mai bătrân
fenomen fără timp (o contradicţie bogată în consecinţe). Cum eu prefer să
cred că Nimicul nu există, ci doar plinul Totalităţii, în acest caz contradicţia
se menţine: Nimicul fără timp = Totul fără timp.
Cu ce se învecinează de fapt timpul, cu Fiinţa or Nefiinţa? Pare
suficient de interesant pentru meditaţia filosofică numai dacă admitem că
pe orizontala infinitului leneş (care trebuie considerat închis în momentul
reflecţiei) sunt aliniate toate posibilităţile fiinţării viitoare, altfel
întreruperea construcţiei finite suprimă şi timpul.Timpul nu este un flux
continuu, ci discontinuu, fiindcă universul-cavernă este plin de fiinţe care
se nasc şi mor fragmentând timpul. Moartea fiinţelor întrerupe fluxul
curgerii lui şi-l desparte de de viitor, timpul fiind doar trecut şi prezent.
Arta este un alt bun exemplu, plăsmuirile ei sunt realitate
atemporală, vecinătatea cu timpul este imposibilă în cazul imaginaaiei.
Rodul artei este întregul enorm, opera nemăsurabilă, pe când natura este
fragmentată. În artă Fiinţa se depărtează de timp iar în natură se apropie
~ 136 ~
de acesta. Răspunsul la întrebarea mea retorică este că timpul se
învecinează doar cu natura virgină, fara noi. Iar noi scăpăm de timp doar
locuind în artă sau murind. Reprezintă moartea adaptarea Fiinţei la Nimic
sau ea este chiar Nimicul obţinut prin constrângere?
Camus spunea că „sinuciderea este cea mai importantă problemă
filosofică”, fiindcă numai prin această libertate folosită în sens tragic-eroic
ştim dacă viaţa merită trăită sau nu. El a decis în finalul expunerii mitului
sisific faptul că merită. Clipa de fericire de care beneficiem cu toţii înaintea
efortului de a începe o nouă zi de trăit ca sclavi ai vieţii justifică chinul pe
pământ. Sunt de acord cu el, dar găsesc în acest caz şi un motiv pervers,
ce ţine de dispoziţia şi sănătatea mentală a subiectului ce cumpăneşte
sorţii cu luciditate.
Eu raţionez însă că dacă alţii mor, este doar experienţa acestora, nu
şi a mea, deci nimeni nu-mi poate demonstra apriori, că mi se va întâmpla
ace-laşi lucru. Până se va petrece acest fapt, potenţial sunt nemuritor. Şi
atunci, singura probă ce-mi dă certitudinea pierderii vieţii este
sinuciderea. Sinuciderea, în afara bolii depresive, este o ispită a dia-volului
care-ţi hrăneşte orgoliul şi trufia că poţi în-frunta orice deznodământ
predestinat.
Ca reflex ale unei gândiri ce se împotriveşte naturii descopăr la mine
însumi două simptome metafizice şi metapsihice problematice:

-teama de a nu muri niciodată;

-teama de a supravieţui după moarte.

Revenind deci la Camus, punctul meu de vedere este în acelaşi sens,

dar mai înalt. Eu cred că viaţa merită trăită ca probă a ceea ce ne aduce
gratis soarta, adică mişcarea Nefiinţei spre Fiinţă în sens descrescător
energetic. Or, dacă această probă m-a dezamăgit, am toate motivele să-mi
provoc sau să aştept moartea cu o nerăbdare mai mare decât la naşterea
despre care nu-mi amintesc nimic. Apoi, mai există o problemă pe care
Camus nu a luat-o în calcul. Fiecare trăim un solipsism aparte fiindcă avem
în administrare temporară un trup insular şi un suflet prizonier din care nu
~ 137 ~
putem evada total prin sinucidere. Sinuciderea curmă viaţa prin sacri-
ficarea trupului sau a sufletului? Cine ne poate spune dacă am procedat
corect? O frază memorabilă de-a lui m-a năucit cu labirintul şi frumuseţea
ei. „În scopul de a exista doar o singură dată în lume, este necesar să
existe niciodată din nou”.

Matematic se poate reprezenta astfel:

-a exista o singură dată = 1
-niciodată = 0
-niciodată din nou = 2º

Ştim că 2º = 1, deci se demonstrează că „niciodată din nou” este egal cu

<a exista o singură dată>, ceea ce susţine Camus. Dar nu numai cifra 2 la
puterea zero face 1, ci oricare număr încărcat pozitiv, deci exprimarea „să
existe niciodată din nou” se referă la orice manifestare de n ori. Aceasta ar
putea pă-rea la prima vedere că şubrezeşte argumentaţia, dar însuşi
elementul de dezordine apărut, infinitul minus 1, dă până la urmă
coerenţa frazei analizate.
Camus vorbeşte despre scopul de „a exista o singură dată” ca efort
de excepţie de la regula unei lumi cu vieţi multiple. Dar să admitem că
putem trăi de nenumărate ori, că aceasta ar fi o condiţie doar pentru
existenţa umană. Ce rost are demersul paralel în împlinirea unei fatalităţi
ce se manifestă independent de voinţa noastră? Premisa şocantă a
alegerii unei singure vieţi dintr-o infinitate ce ne stă la dispoziţie este doar
o ancoră înfiptă pe străfundul gândirii pentru a fixa şi desfăşura mai bine
raţionamentul. Fie că suntem creaţia Fiinţei în sine sau nu, apariţia
noastră, ca scop opus naturii depinde de o premisă excepţională; „să
existe niciodată din nou”, adica sa fie Nefiinţă, fiindca fara ea Fiinţa ar fi o
prezenţă perpetuă si nemuritoare, ceea ce este imposibil.
Să vedem însă ce înseamnătate are această impunere. Camus face o
judecată riscantă, încercând să folosească neantul temporal în fragmente.
Rezultatul este însă uluitor, fiindcă se obţine o modalitate de percepere a
neantului ca întrerupere firească; lanţul cauzal de la reziduul unei Existent
~ 138 ~
pierit ca altul la o Fiinţă umană apărută ca mine. Raţionamentul pleacă de
la următoarea disjuncţie: <niciodată> este sau accident sau necesitate.

-Dacă Existentul lui <niciodată> este necesar, el nu poate fi modificat cu <a

fi sau a nu fi> şi atunci există o singură dată în lume, iar omul de mai
multe ori.
-Dacă Existentul lui <niciodată> este accident, el este multiplu iar omul
trăieşte doar o singură dată.

Dar dacă există <niciodată> ca accident, este necesar să trăim de mai

multe ori, de tot atâtea ori cât se întâmplă <niciodată>. Acesta este un
paradox ce nu poate fi evitat. S-ar părea că trebuie să adoptăm o măsură
de compromis; aceea de a depăşi Existentul necesar şi întâmplător a lui
<niciodată> şi a aserta inexistenţa lui. Anularea lui <niciodată> lasă loc lui
totdeauna într-un singur exemplar, care se divide pentru fiecare Existent
pe rând în <niciodată> şi o singură dată. Aceasta constituie de fapt
revenirea lui niciodată din nou care face posibilă o singură manifestare în
lume. Manifestarea Existentului unic a oricui este condiţionată de
aşteptarea într-un <niciodată>, care se repetă cu altă fiinţă decât cea care
a fost deja.

Capitolul XVI

Reîncarnarea estetică a Fiinţei

A) Existentul maxim şi Existentul minim

~ 139 ~
 Conceptul de Existent maxim trebuie înţeles ca un moment
deosebit al devenirii Fiinţei când ea atinge trăirea cea mai intensă şi îşi
joacă total rolul său în involuţia finală. Mai devreme sau mai târziu,
concomitent sau nu, toate ce se nasc şi mor trebuie să respecte această
lege ce nu depinde de Fiinţă ci de Nefiinţă ca negaţie ce întăreşte şi obligă
fiinţa să-şi afirme momentul de graţie. În momentul de trăire maximă,
moartea este neputincioasă şi destinul anulat. Similar, detaşarea Fiinţei
faţă de destin, chiar şi pentru o clipă , se produce şi la nivelul universului
de lumină în raport cu universul de umbră. Existentul Fiinţei-univers ca
întreg perpetuu neîmplinit produce o vibraţie a stringurilor sale ce face
posibilă manifestarea potenţei fiinţei. Existentul maxim este final fiindcă
nu este un simplu salt calitativ al mecanicii existentului ci el cuprinde în
sine şi un moment de adevăr. Numai în acest moment al trăirii sale
excepţionale, Fiinţa, fie ea cugetătoare sau nu, este recunoscută de
Nefiinţă ca exponent al Viului. Dincolo de această stare Fiinţa se mişcă
superficial, fără să se evidenţieze ca individualitate, doar ca element
constitutiv al unui mecanism cosmic ce-i va fi străin întotdeauna.
Existentul maxim se manifestă pe toate planurile (fizic, chimic, biologic
etc.) şi nu are scop fiindcă acest moment are caracter neintenţional şi nici
nu este determinat de Fiinţa în sine.
La nivelul Fiinţei umane, surprinderea momentului de adevăr al
trăirii maxime nu poate fi controlat datorită interferenţei proceselor
fizico-chimice cu cele psihice, precum şi rapiditatea cu care se consumă
acestea la nivel subnuclear. Reversul îl constituie Existentul minim al
Fiinţei în trăirea secvenţial provizorie cu forţa nucleară slabă a unui proces
cosmic ce îşi afirmă Nefiinţa fără evenimente, către o zonă intermediară a
esteticului întâmplător. Pentru că cele două momente ne interesează cum
se reflectă ele în plan artistic, vom distinge din această perspectivă
următoarele ipostaze:

- un Existent minim obiectiv (frumosul natural);

- un Existent minim subiectiv (urâtul);
- un Existent maxim subiectiv (frumosul artistic);
~ 140 ~
- un Existent maxim obiectiv (adevărul artistic).

Toate categoriile estetice vor fiinţa între aceste limite în cadrul

procesului de creaţie. Artistul-logician, va infera Fiinţa-univers indiferentă
si neutră de la Urât la Sublim, lăsând adevărul să se constituie liber în
contrariul său.

B) Existentul minim obiectiv

Acest concept este reprezentat de ceea ce se numeşte a fi în genere

"frumosul din natură". Dar Natura, care după cum am arătat, este o
instanţă necunoscută Fiinţei umane şi Fiinţei-univers, ea fiind în preajma
Fiinţei în sine. Natura este doar un reflexie divină, pregătită pentru a fi
umanizată, deci vom fi siliţi în acest caz să facem referire la expresia
"frumosul universului de lumină" ca singurul vizibil şi evaluabil estetic. El
se prezintă judecăţii logice ca indiferent şi neutru, dar cum Fiinţa umană
nu poate refuza diversitatea ce i se oferă şi ca judecată sensibilă, realul
exacerbat de atenţia noastră va fi perceput ca Urât. Lumea abrutizată de
<a fi> fără ştirea noastră, devine astfel materia primă în care Fiinţa umană
cu spiritul ei avid de Frumos găseşte armonii acolo unde întâmplarea ori
necesitatea nu au dat nici o semnificaţie sensibilă celorlate fiinţe de
lumină sau de umbră. Odată abordat estetic, universul de lumină capătă o
calitate în plus, aceea de fiinţă egală co-participantă la actul artistic cu
Fiinţa umană. Între universul de lumină şi Fiinţă umană se interpun
elementele sensibile ale celor două stări co-participante, stări pre-estetice
ce interacţionează prin forţa de culoare a stringurilor ce vibrează
sensibilizând materia şi spiritul. În această stare de minimă excitaţie
reciprocă, artistul şi universul de lumină se caută unul pe celălalt pentru a
alege un peisaj pentru pictat, o armonie de sunete pentru muzică, o
materie calmă pentru sculptură etc. Aceste elemente alese, intră deci în
~ 141 ~
rezonanţă cu o anumită predispoziţie a artistului, ce are convingerea că
porţiunea de realitate aleasă reprezintă un pre-Existent maxim ce
urmează a se constitui ca universalii ale frumosului.
Este notoriu faptul că există un registru al elementelor sensibile
genetic-estetice cu care operează artiştii, ce s-au consacrat fie în cuvinte,
sunete de bază ori culori. Acestea însă nu satisfac prin ele însele categoria
Frumosului ci constituie premisa elaborării estetice de către artist.
Datorită consideraţiilor prezentate, vom conveni să numim în continuare
frumosul din universul de lumină ca "frumos natural" şi nu "frumosul din
natură" sau "frumosul Naturii". Frumosul natural deci nu există decât în
măsura în care noi îl construim ca datorie a trăirilor noastre faţă de
această vecinătate care ne alienează. Universul de lumină nu are idealuri
ci el simplifică diversitatea prin infinitate falsă, pe când Fiinţa umană
multiplică unicul prin finitudine. Totuşi uneori, frumuseţea naturii
păstrează pentru noi un caracter estetic, împrejurarea explicându-se prin
faptul că o asimilam inconştient cu arta. Dacă vom considera universul de
lumină o operă de artă, ei bine, acesta nu poate fi contemplat de Fiinţa
umană decât pe porţiuni, ea neavând perspectiva de ansamblu a creaţiei
Fiinţei în sine. Deci în mod obligatoriu vom percepe imperfecţiunea unei
lucrări neterminate, ceea ce va motiva gestul creator al Fiinţei umane în a
întregi cu imaginaţia sa o lume pe care nu o poate cuprinde. Artistul nu
are nevoie decât de mostre de univers pentru a-şi umaniza lucrarea, toată
diversitatea de còpii ale fiinţelor determinându-l de fapt să aleagă o
esenţă, să se joace de-a Creatorul. Exemplul florilor este sugestiv: un
buchet de flori va fi mai puţin frumos decât o singură floare în care
suntem ispitiţi să vedem toate florile. Mai mult, un lan de flori este
aproape fără valoare estetică, ceea ce ne spune că în artă contează numai
individualul.
La Fiinţa umană primitivă conta generalul, dar astăzi când
ancestralul este estompat de sedimentările culturale, afectivitatea noastră
se simte atrasă tocmai de acele lucruri neglijate atunci. Floarea, care este
un frumos sălbatic şi satisface sensibilitatea rudimentară de pe vremea
când Fiinţa umană se confunda cu universul de lumină, a devenit mereu
~ 142 ~
actuală prin abstractizarea estetică. Noi ne recunoaştem prin ea prietenii
copilăriei primitive şi trăim plăcerea acestei regăsiri prin înţelegerea
ascendentului într-un arhetip estetic. Sunt sceptic şi în privinţa aşa-ziselor
peisaje suficiente cărora li se poate atribui frumuseţea convenţională, ca
fiind măreţii ale naturii, cascade, munţi etc. Un adevăr sigur este acela că
Fiinţa umană investeşte deja o doză de Frumos în obiectul cercetării, că e
predispusă nu numai să recunoască segmentul potenţial al realităţii ce se
pretează a deveni Frumos ci se şi aliază cu mediul înconjurător pentru a
realiza operă de artă. Frumosul natural nu este decât o creaţie a Fiinţei
umane ca recunoaştere a trăirilor paradoxale laolaltă cu Nefiinţa pură. El
tinde să se elibereze de ea prin găsirea unui plan sensibil exterior ce poate
conduce la actul artistic, în care acesta se consumă ca Nefiinţa estetică.
Actul de creaţie artistică trebuie privit ca fiind reuşita obţinerii
libertăţii Fiinţei umane prin ieşirea din acest cuplu existent de la naştere.
Artistul deci, nu imită universul de lumină şi nici nu îl modifică ca fiindu-i
ostil, ci îl foloseşte ca fundal al rezolvării trăirilor sale speciale. De aceea,
realitatea înconjuratoare nu poate fi decât urâtă ca premisă de a fi a
raţiunii estetice. Acolo unde se nasc opere de artă nereuşite, explicaţia
este că imaginaţia este invadată mai mult de realitate decât de ficţiune, ca
lipsă de manieră a artistului în a doza evoluţia logosului, arta fiind o
alchimie subtilă în care uşor se greşeşte traiectul sentimentelor. Pe de altă
parte însă, tot datorită artistului ce ştie cum să întrevadă esenţele, este
posibil ca universul de lumină să aibă opţiuni şi momente de încărcătură
estetică datorate tocmai educaţiei subiectului contemplator şi a
subiectivităţii sale. Este cazul când acea realitate este transformată,
sensibilizată şi umanizată "la minut" fără a fi folosită într-o operă de artă,
ea rămânând un simplu clişeu în amintirea cuiva. În funcţie de
contemplator, un peisaj poate părea mai frumos sau mai puţin frumos
chiar dacă în genere frumosul natural aduce opiniile aproape la unison.
Acest gen de artă vizuală, de realizare a Frumosului prin viul său este o
creaţie instinctuală ce nu poate fi redată coerent. Ea nu poate fi dovedită
şi impusă atâta timp cât nu uzează de mijloacele specifice de construcţie
ale artelor: culoare, sunet, cuvânt etc.
~ 143 ~
 Explicaţia că Urâtul apare mai pregnant în opera de artă decât în
universul de lumină, ar fi aceea că aici Urâtul este deja constituit ca
infrastructură şi artistul îi împrumută doar un frumos provizoriu, pe când
în opera de artă, acesta trebuie să creeze nu doar Frumosul ci şi Urâtul ca
substanţă de contrast. Supravieţuirea estetică este determinată de
supoziţia că Frumosul natural conservă întotdeauna simţirea primară de
care are nevoie orice artist pentru a se motiva pe sine în exterior.
Suficienţa universului de lumină şi apetitul lui pentru grandios face ca
Frumosul natural să rămână în competiţie doar cu stările sale de exaltare
când au loc transformări cosmice.

C) Existentul minim subiectiv

Obiectul artei îl constituie Frumosul şi Urâtul, nici ca fiind contrarii

nici ca fiind despărţite în vreun fel, ci ele se constituie într-o unitate
aparte. Frumosul se naşte din simţirea specific estetică a Fiinţei umane
care are însă în permanenţă lungă trena a Urâtului, realitatea ca atare,
faţă de care orice plăsmuire devine impură. Aşadar, această conjuncţie
necesară face obiectul de studiu al artei, înţelegerea simbiozei conducând
la o critică coerentă a actului artistic. Dacă ar fi să vorbim despre
diferenţele ce le separă, deşi este mai mult decât evident că Urâtul nu
reprezintă aspiraţia nimănui,precum Frumosul, vom distinge ca foarte
important faptul că Urâtul are valoare cantitativă iar Frumosul valoare
calitativă, primului neputându-i-se adauga nimic ca Fiinţă saturată de
realitate. Frumosului însă, ca Nefiinţă estetică, îi putem adăuga realul
inopinat, sosit cu sensibilitatea niciunei experienţe umane, unde
virginitatea cosmică constituie premisa elaborării operei de artă. Desigur,
Urâtul nu poate fi ignorat, dar el nu este o construcţie, ci este un dat al
exteriorului care dacă ar fi Frumos nu ar mai avea sens să facem artă. El
este şi pozitiv doar în sensul că provoacă o criză a sensibilităţii şi raţiunii
(cum sunt insolubilia) devenind cauza metafizică în crearea Frumosului.
Urâtul trebuie să fie într-un raport de negaţie cu Frumosul tocmai pentru
~ 144 ~
a exista raţiunea creării acestuia, dar negaţia nu este distructivă şi nici nu
este reciprocă. Ea există doar într-un sens, dinspre Urât spre Frumos, ceea
ce creează şi distanţa dintre ele, suficientă pentru a le distinge. Atunci
când negaţia nu este suficient de puternică, operă de artă nu este reuşită
deoarece insuficienta distanţă dintre Frumos şi Urât ca ratare a înalţării
este un eşec artistic.
Am spus deja că Urâtul este decorul din preajma Fiinţei umane şi deci
el poate exista ca urât ignorat sau ca univers indiferent atâta timp cât nu
ne propunem să abordăm estetic realitatea înconjurătoare. De îndată ce
însă acest lucru se petrece, el începe să comunice cu artistul, se oferă total
fără condiţionări şi participă efectiv la crearea Frumosului prin suportul
concret dat motivaţiei artistice. Deci, de sine stătător poate fi doar Urâtul
şi opera de artă care conţine Frumos, dar nu Frumosul însuşi, care nu
poate exista în afara creaţiei artistice. Esteticienii n-au înţeles întotdeauna
că lupta perpetuă împotriva Urâtului nu trebuie să ducă la eliminarea lui
(de altfel imposibilă) ci doar la individualizarea într-o formă sensibilă şi
suportabilă. Pe de altă parte, artiştii, cu marile lor orgolii au păstrat şi
păstrează secretele de fabricaţie ale operelor de artă, nefiind conştienţi de
contribuţia Urâtului în declanşarea actului de creaţie, inspiraţie ce se
insinuează a fi alcătuitoare de noi orizonturi. Dacă în contemplare are loc
prima întâlnire cu Urâtul, unde artistul dăruieşte realităţii exterioare
sensibilitatea sa predispusă estetic, pe parcursul creaţiei, subiectivitatea
împrumutată realităţii se instalează îngemănată într-un univers de emoţie.
Urâtul rămâne fenomenul iar Frumosul devine esenţa prin sacrificiul
artistului care „moare” de fiecare dată când îşi desăvârşeşte opera.
Unii esteticieni susţin că Urâtul îşi are partea sa de frumuseţe: dacă
Urâtul ar fi complet, adică lipsit de orice element de frumuseţe, prin însuşi
acest fapt, el ar înceta să fie Urât, fiindcă i-ar lipsi şi în acest caz
contradicţia în care stă raţiunea lui de a fi. Este evident că se exagerează
atribuind Urâtului o anumită cotă de frumuseţe. Este vorba poate de
Frumosul natural conţinut la un moment dat de către realitate, dar acest
frumos este construit de contemplator, el nu este un conţinut intrinsec al
Urâtului. Urâtul este impur prin Frumos doar în acest sens subiectiv, altfel
~ 145 ~
Urâtul este pur şi devine cauza travaliului artistic. Urâtul devine impur
după abordarea sa de către contemplatorul intenţional sau creator, iar în
procesul creaţiei, Urâtul ca fundal al scenariului artistic se amestecă într-o
proporţie infimă cu Frumosul determinând şi impuritatea lui. Niciun
Frumos artistic nu corespunde pe deplin idealului nostru pentru motivul
că odată conceput acesta devine liber într-o lume pe care nu o mai putem
controla ca muritori. Măiestria artistică înseamnă în mare măsură
abilitatea de a manevra în construcţia estetică cu două substanţe sensibile
şi opozabile: Urâtul şi imaginaţia. Ele sunt folosite mai bine sau mai rău,
determinând rezultatul creaţiei artistice, ce poate fi înălţătoare sau
coborâtoare în aşteptările noastre.
Un exemplu de rebut artistic situat în subsolul Frumosului natural
este "Geneza" lui Brâncuşi. Identificarea acesteia cu un ou (chiar
inteligent, cum cred unii) este un truism a cărei semnificaţie plată nu
transcende dincolo de organizarea inconştientă a materiei. Chiar dacă l-
am învesti cu rang de matrice originară, tot nu am putea justifica "oul",
dat fiind faptul că solemnitatea acestei ceremonii (de ridicare la rangul de
simbol) a avut deja loc, el fiind gândit aşa dintotdeauna. Realitatea, dacă
nu este considerată urâtă de către artist şi va fi preluată ca indiferentă, va
genera un Frumos indiferent. De aici, se naşte categoria Absurdului ca
afirmare a Frumosului inform, un alt gen de Urât, elaborat. Fotografia de
exemplu, este Urât pur fiindcă realitatea nu mai poate participa la Frumos,
ea este imobilizată şi nu se supune imaginaţiei. Aşa-zisa artă fotografică,
prin imaginile secvenţiale ale realităţii se opune mişcării creaţiei într-un
plan superior, şi deci nu poate exista posibilitatea transfigurării artistice.
Urâtul este o realitate cu semnificaţie imaginară, iar Frumosul o
imaginaţie cu semnificaţie reală. Ca fiinţe cugetătoare, noi stăm sub un
“duş” alternativ de Urât şi Frumos ca existent cunoscut dar nu
întotdeauna conştientizat, când zi de zi ne facem datoria de a trăi fără voia
noastră într-o mediocritate estetică. Sunt momente când lipsindu-ne
excitaţia Frumosului putem gusta Kitsch-ul, care nu este un Frumos impur
ci un urât realizat cu uneltele boante ale meseriaşului, nu ale unui artist.

~ 146 ~
Diferenţa dintre ele constă în faptul că la Frumosul impur, Urâtul întăreşte
Frumosul, iar la Urâtul impur, Frumosul întăreşte Urâtul.
Încercând să formulăm o definiţie a Urâtului, constatăm că el este
Existentul minim subiectiv, o neechivalenţă relativă a spiritului Fiinţei
umane cu Fiinţa-univers care creează conştiinţa privaţiunii.
Şi din punct de vedere estetic realitatea este limitată, cel puţin la acele
elemente apte pentru Frumos. Luând în consideraţie acest fapt, rezultă că
Urâtul este echilibrat de Tot ce are predispoziţie estetică, pentru că el nu
locuieşte singur realitatea. Urâtul, ca Existent minim subiectiv creează
conştiinţa privaţiunii, ceea ce determină de fapt ivirea conştiinţei artistice
şi dorinţa evadării într-o lume paralelă. Retrasă în sine, realitatea rămâne
obiectivată doar prin Urât şi se defineşte ca fiind starea de prostraţie a
obiectelor şi fenomenelor ce nu mai sunt personalizate şi redau o
chintesenţă fără nume. Această chintesenţă gândită estetic, echilibrează
fiinţa-obiect prin calitatea şi finitudinea ei, ceea ce conferă urâţenie
substanţei. Orice fiinţă-obiect ignorată estetic este deposedată şi de nume
chiar pentru simplul fapt că nu participă la existentul său. Vom avea deci
Fiinţa pentru sine (realitatea retrasă în sine ca Urât natural) şi Fiinţa-
fenomen (realitatea expusă alterităţii ca Urât artistic). Dubla postură a
realului operează o delimitare ontologică, gnoseologică şi estetică,
redenumind cele două categorii kantiene: fenomenul şi lucrul în sine.
În ceea ce priveşte limitele Urâtului, ele par a fi însuşi artistul şi
opera lui, deşi suntem tentaţi să-l eliminăm pe artist şi să introducem
realitatea. Acest lucru nu este posibil însă, deoarece Urâtul este extras din
realitate şi păstrat în gândirea artistului până la sfârşitul vieţii sale când se
predă sieşi în exteriorul indiferent. Urâtul natural este oarecum izolat, căci
nimeni nu îl doreşte decât atât cât este necesar, dar cel artistic tinde să îl
depăşească în rezultat ca nereuşită în creaţia artistică. În această
asimetrie Urât-Frumos, centrul de greutate nu va mai fi ca în cazul
Frumosului pe artist, ci pe opera sa. Echilibrul Urâtului este la marginea
artisticului, acolo unde concentraţia sa are prin compensaţie năluciri de
Frumos. În poziţia specială a Urâtului faţă de Frumos ca afluent al său,
vedem că însuşi Frumosul este o limită a Urâtului în concept, iar dacă este
~ 147 ~
limitat de Frumos el poate fi şi un Urât suportabil estetic, aşa cum de
exemplu este pictura lui Goya.

D) Existentul maxim subiectiv

Frumosul este o temă eternă de discuţie care rar raportează

concluzii clare, multe fiind aprecieri vagi şi sterile care măresc hăţişul
interpretărilor cu o limbă de lemn estetizantă.
Eu susţin că Frumosul prin intermediul operelor de artă ar fi intuirea
Trecutului ca Frumos pur fără obiectele niciunei instanţe ale Fiindului.
Cantitatea de adevăr stocată în operele de artă construiesc istoria
premergătoare primului obiect ca fiinţă cu trecut. Fără acest trecut, nici
un obiect al demersului artistic nu ar avea sens. Spre deosebire de spaţiul
şi timpul fizic care sunt un continuu perfect suprapus în cuplu, cele două
dimensiuni fundamentale ale Existentului şi Nonexistentului au
caracteristici şi componente diferite în artă. Acest cuplu devine
contradictoriu şi discontinuu datorită fanteziei creatorului care îl
dezechilibrează cu viteza gândului său, viteza maximă de reacţie în toate
universurile. Universurile trebuie înţelese că fiind unul într-altul, ca sferă
închisă în sferă, sferele de umbră închise în sferele de lumină iar spaţiul
dintre ele străbătut de întinderea timpului.
Astfel distingem trei întinderi ale spaţiului artistic în funcţie de
componenta temporală:

- Întinderea trecutului;
- Întinderea prezentului;
- Întinderea viitorului.

Întinderea trecutului permite oricărei imaginaţii să se răsfeţe datorită

faptului că el se dilată conform dorinţelor artistului. Curburii spaţiului fizic
~ 148 ~
îi corespunde în artă o curbură cu o rază "infinit-întoarsă", datorită
limbajului artistic, transfigurativ. Acesta creează un spaţiu metaforic, ca
univers de clar-obscur ce se plasează în trecut atât de mult încât viitorul
aproape că îl ajunge din urmă (ca sferă urmăritoare căreia i se transferă
curbura de imaginaţie).

Dilatarea întinderii prezentului nu este posibilă pentru că:

1- demersul artistic ca motivaţie interioară este orientat numai către

trecut, ca satisfacere a nostalgiei după amintire;
2- numai spre trecut avem întindere sensibilă ca suport pentru Frumos
fiindcă el constituie însuşi drumul artei de până acum;
3- întinderea prezentului nu permite decât cel mult etalarea visului uitat
la naştere, a închipuirii Fiinţei în sine, care domină obsesiv activitatea
psihică umană.

Întinderea viitorului este dată de cantitatea Frumosului ce se adună

în sublim ca univers sensibil şi care se depune pe această întindere ca
operă de artă. Ca spaţiu nelocuit de Fiinţa în sine, el are fireşte limita a
ceea ce noi putem crea epuizând întinderea prezentă: uitarea şi amintirea.
În actul de creaţie artistică deci este vorba de o sensibilitate frustrată ce
se îndreaptă inevitabil spre Fiinţa în sine ca margine convenţională a
amintirii. Artistul vrea sa simta si sa ştie în ce sferă de univers se află
deopotrivă ca Fiinţă umană şi ca Fiinţă în sine: este el creator de adevar
sau de fals? Adevărul artistic instaurat de prezent ca sensibilitate şi gând
orientat spre trecut, induce un proces de revelaţie care este o realitate
oglindită în Fiinţa în sine. Ea reprezintă speranţa alternativ-estetică ce ne
este permisă a o aborda înainte de actul de creaţie şi care ne dă inspiraţia
artistică.
În procesul de revelaţie supus artistului, are loc o comprimare a
timpului şi o dilatare a spaţiului adică invers ca în realitatea fizică. Odată
realizată, opera de artă devine atemporală în sensul că se plasează pe
întinderea de graniţă între viitor şi trecut, la capătul a tot ce va fi fost.
~ 149 ~
Aşadar, putem spune că arta reprezintă finalmente tot ce-şi pot imagina
Fiinţele- univers ca devenire încheiată. Expansiunea universurilor ca
dinamică a structurilor Existentului şi Nonexistentului nu poate avea loc
decât între aceste limite spirituale, ale Naturalului şi Supranaturalului;
Fiinţa în sine în trecut şi arta în viitor. Aceste hotare omeneşti, fiindcă
până la marginea ei suntem Fiinţe umane, ne închid într-o sferă al cărui
spaţiu şi timp este aglomerat de Nefiinţa pură în proporţie egală cu Fiinţa,
ceea ce ne determină să evadăm ori în artă ori în credinţă pentru a
transfera morţii obsesia fiinţării.
Însă conceptul de Frumos reclamă neapărat o definiţie fără de care
orice teoretician al artei eludează una din misiunile sale de conştiinţă. Din
antichitate şi până astăzi nu s-a reuşit acest lucru, existând doar încercări
de apreciere a Frumosului, multe dintre ele naive ori lipsite de sens, ceea
ce arată că Frumosul ca subiect de filosofie şi logică este o nucă tare. Spre
mâhnirea mea, fiindcă veni vorba, Estetica “în nuce” a lui Benedetto Croce
nu reuşeşte decât să tăvălească conceptul de Frumos prin reflecţii puerile,
după care dă o definiţie ce ne lasă stupefiaţi: “Frumosul este expresia
reuşită”. Definirea Frumosului cu privire la cazul singular o face însăşi arta
fiindcă ea este estetică “in nuce”, iar nu estetica (care-i, de fapt,
metaestetică) şi care nu poate da definiţia Frumosului ca artă. Apreciind
Frumosul ca existent plenar al obiectelor şi fenomenelor peste care nu se
mai poate întâmpla nimic, îl putem considera îndreptăţit pe Kant să
susţină că arta este “forma finalităţii unui obiect întrucât este percepută
fără reprezentarea unui scop”. Frumosul se naşte tocmai în acest punct al
maximului de trăire ca semnificant al fiinţei. Frumosul este rezultatul
exacerbării sensibile a realului până la limita unde el nu poate avea o mai
mare concreteţe şi semnificaţie, scopul devenind inutil.
Definiţia deci, ar trebui să sune astfel: Frumosul este actul unic fără
scop al Existentului maxim subiectiv ca semnificaţie, concreteţe şi
sensibilitate, o echivalentă metafizică a spiritului cu invenţia unei realităţi
virtuale ce creează senzaţia de libertate.
Realizarea Frumosului ţine de o măiestrie a succesiunii
metamorfozelor, a împăcării spiritului Fiinţei umane cu fiinţele-obiect prin
~ 150 ~
intermediul unor terţi, acestea fiind ideile sensibile. Prin ele Frumosul
artistic completează şi depăşeşte Frumosul natural care nu conţine idei, ci
semanteme, fragmente de Frumos brut risipite în simţurile noastre
predispuse a surprinde esteticul. Conştiinţa faptului că Frumosul natural
este interior celui artistic s-a născut atunci când în procesul de creaţie
artistul a fost obligat de simţuri să procedeze la o separare a zonelor de
influenţă ale Frumosului şi Urâtului supuse prelucrării. Astfel Frumosul
intenţional este plasat în natură iar Urâtul neintenţional în opera de artă.
Aceste două componente acţionează ca gând lăuntric şi confuz în mintea
artistului în perioada premergătoare actului de creaţie. Apoi, în plin
proces de elaborare, Frumosul în natură este abandonat şi ignorat iar
Urâtului, pregătit să facă parte din operă, i se impune rolul secundar al
elementului de contrast. Se întâmplă în realitate ca elementele sensibile
din natură (semantemele) să fie mai dinamice decât ideile artistului, şi
atunci funcţie de proporţii, Frumosul poate fi mai evident sau nu. Aceasta
înseamnă că Frumosul este însoţit în permanenţă de Urât, că el nu poate fi
pur oricât s-ar dori acest lucru, puritatea fiind sterilă în artă. Frumosul
artistic vrea să ne convingă că el este o alternativă a realului ce ar fi putut
fiinţa ca natură egală cu Fiinţa în sine.
Existentul maxim subiectiv ca Frumos artistic se împlineşte când
realitatea monotonă se încarcă pozitiv în exces şi creează aberaţia de
firesc ireal.Se creează astfel o cantitate de real crispat şi o calitate de ireal
relaxat care ni se oferă dintr-o dată cu putere ca nou-simţit-şi-trait-
perpetuu.

E) Existentul maxim obiectiv

Fiind fapt de conştiinţă, reflectarea realităţii în operă de artă ar părea

că este condamnată să rămână în limitele unui obiectivism cras. Arta nu
poate fi verificată în practică ca o teorie oarecare fiindcă ea este teorie
pusă în practică în chiar cadrul procesului de elaborare. Dacă opera de
artă este realizată, ea conţine şi un adevăr artistic ce devine o axiomă,
ceea ce face ca fiecare operă să fie singulară şi unică. Este una dintre cele
~ 151 ~
mai surprinzătoare trăsături ale operei de artă, care deşi creează o altă
realitate ea mimează continuu obişnuinţa vieţii pe care a părăsit-o.
În ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică, noi oamenii suntem cei ce
reflectăm Existentul, pe când în artă se petrece fenomenul invers,
Existentul ne reflectă pe noi. În artă, Fiinţa umană s-a născut prima iar
Existentul a urmat-o. Singurul artist rival, Fiinţa în sine, împarte cu noi
peisajul lumii pe care fiecare îl crează altfel. Existentul nostru obiectiv-
subiectiv permite în perspectiva raportului special artă-Existent, să
considerăm tot ce nu cunoaştem ca fiind teorie. Reflectaţi fiind în artă,
putem spune că actul creaţiei artistice este practica ce validează Existentul
a tot ce este necunoscut, acea porţiune a realului pe care o descoperim.
Arta are deci un adevăr al ei, paradoxal, a ceea ce nu cunoaştem încă. El
nu se dezvaluie decât pe cale sensibilă şi instituie Fiinţa umană ca obiect şi
nu ca subiect în soarta Fiinţei-univers.
Valoarea artei constă în două mari trăsături filosofice: din punct de
vedere ontologic demonstrează că ceea ce nu este poate fi, iar
gnoseologic că ceea ce nu ştim există pentru noi. Această constatare are o
mare însemnătate dacă facem legătura cu logica, unde am văzut că toate
problemele insolubile trebuie judecate de o instanţă superioară, care este
cea artistică. Cele două aspecte valorice ale demersului artistic face ca
Fiinţa paradoxală să fie calmată de Nefiinţa estetică. Ea acţionează în
Fiinţa umană chiar de la naştere ca o a doua conştiinţă, aceasta împăcând
gândul limitat cu intransingenţa ascunderii universurilor de lumină şi
umbră. Între cele două universuri, Fiinţa umană este deopotrivă şi Eu-corp
de lumină şi Eu-corp de umbră. Intelectul în prima fază şi raţiunea în faza a
doua, disting cu greu adevărul cu ajutorul logicii, datorită transferului de
substanţă lumină-întuneric dintre diferitele fiinţe. De aici confuzia şi
disperarea raţiunii care nu-şi găseşte împlinite argumentele ce le
foloseşte. Este nevoie de ceva mai mult, de artă, singura instanţă sensibilă
care operează cu o realitate saturată ce nu mai are înaintea ei precum
ştiinţele o infinitate de lucruri de descoperit. În artă totul este descoperit
şi urmează doar a se reconstitui adevărul material de care avem nevoie la
un moment dat.
~ 152 ~
 Acest adevăr se oferă în procesul creaţiei Frumosului prin două
modalităţi:

- Prin intermediul naturii indiferente (ca ecosistem al fiinţelor

necugetătoare şi lipsit de aprecierea estetică a Fiinţei umane);
- Prin intermediul Frumosului natural (cel constituit din porţiuni ale
aceluiaşi ecosistem, dar care are deasupra sa aura simţirii şi gândirii
estetice a Fiinţei umane).

Iniţial, în procesul creaţiei artistice se ignoră adevărul naturii ca

evidenţă a ceea ce este şi a concreteţei ce ni se impune. Apoi el este luat
ca partener de închipuire a artistului până când Natura asupra căreia se
lucrează devine sensibilă şi dobândeşte semnificaţie estetică. Când se
obţine Frumosul, inseamnă că materia şi-a format alte “quark-uri” şi o altă
forţă de culoare ce va fi prezentă în zona subnucleară, datorită cuantelor
de energie estetică emise de artist. Fiinţa paradoxală poate fi echilibrată
numai în urma procesului de creaţie artistică ce modifică materia şi face
ca Nefiinţa să fie dincolo de moarte, modificată sensibil ca Nefiinţă
estetică şi având rolul de armonizare a celor trei adevăruri antagoniste: cel
material, cel formal şi cel artistic. Printr-un proces de aplicaţii surjective
ale artistului se ridică astfel Existentul minim obiectiv (Urâtul) la nivelul de
Existent maxim subiectiv (Frumosul) şi apoi la nivelul de Existent maxim
obiectiv care este adevărul artistic. Astfel, realitatea devine adevărată şi la
nivel subiectiv nu numai la cel obiectiv iar prin fuziunea materiei cu
conştiinţa Fiinţei umane se înlătură opoziţia lor.
Datorită actului de creaţie se realizează şi o apropiere a adevărului
material de interiorul Fiinţei umane care este exponentul cel mai potrivit
a-l valida spiritual. Frumosul prin adevărul său devine puntea de legătură
dintre simţirea omenească şi simţirea neomenească a Supranaturalului.
Ca secvenţă a Existentului el devine maximul subiectiv ce se adaugă
Naturii într-o realitate obiectivă, dar nu ca spaţiu şi timp indiferent, ci ca
experienţă şi evoluţie spirituală care comunică estetic cu oricare alte
fiinţe. Adaptând raţionamentul cartezian la cazul nostru, am putea spune
~ 153 ~
că: mă îndoiesc de orice numai de creaţia mea nu, căci faptul îndoielii este
depăşit de Frumos, gândesc şi simt estetic, deci exist.
Opera de artă are o valoare ontologică ce este dată de natura
insolită a demersului artistic ce se adaugă experienţei universurilor chiar
dacă aparent plăsmuirea pare a fi ruptă de realitate. Aceasta din cauză că
prin artă noi suntem pretutindeni ca Fiinţe gânditoare supersensibile ce
emitem cuante de energie estetică spre toate lumile posibile ale Fiindului.
Astfel, actul de creaţie artistică este a cincea forţă care există în
universuri, ea poate comprima spaţiul şi dilata timpul. Ultimul tablou
pictat va fi limită de spaţiu, ultima poezie va fi limită de timp ori de cuvânt
al Fiinţei în sine, ultima sculptură va fi limită de materie. Toate creaţiile
artistice le putem considera ca fiind limite, dar şi depăşiri ale acestora,
ceea ce se adaugă spiritual universurilor şi le controlează deplasarea
cromatică. Adevărul material nu poate fi descoperit decât într-o anumită
stare de spirit pe care noi o asociem inspiraţiei, ceea ce înseamnă că la
limita gândului uman acţionează mereu sensibilitatea ca o prelungire a lui,
şi care determină o iluminare ca pe ceva găsit pe potriva căutării. Într-un
asemenea moment aria de realitate este ocupată exclusiv de trăirea
mentală, realul fiind alungat.
Cu alte cuvinte, în opera de artă este pus un adevăr ce este instaurat
ca valabil de la început. Trecut prin sensibilitate, acest adevăr individual
trăit va da naştere la un adevăr universal, dar netrăit încă.
Nimeni nu are experienţa adevărurilor artistice, dar ele nu pot fi
îndeplinite doar de o Fiinţă umană ci de toate fiinţele în acelaşi timp.
Valoarea gnoseologică este dată de acest moment de adevăr care este
construit de artist şi care nu corespunde momentului de adevăr real ce se
construieşte în mod natural în universuri. Actul singular al artistului este o
forţare a materiei să producă sau să reproducă acel maxim de trăire al
Fiinţei a cărui frumuseţe se pierde dacă nu există artistul. Demersul
artistic va fi desigur o soluţie artificială, dar cu o mare încărcătură de
afectivitate, ceea ce îl face ideal. Adevărul astfel abordat, trebuie să fie
Frumosul în acţiunea intimă de a-l desprinde de falsul unui existent veşnic
egal cu sine.
~ 154 ~
 Putem să fixăm câteva dintre valentele Frumosului, care ne conduc
la adevărul artistic.

1) Frumosul constituie limita de spaţiu, timp şi sensibilitate a universurilor

ca depăşire a acestora. Arta nu poate vorbi despre viitor fiindcă nu-l
cunoaşte şi deci nu poate avea nostalgia a ceea ce nu s-a petrecut. Ea se
plasează numai în prezent dar se referă şi lucrează numai cu trecutul, cu
acest păcat originar care merită a fi ocolit de existentul oricărui muritor.
Aşadar, limita de spaţiu şi timp a universurilor este prezentată ca operă de
artă iar sensibilitatea ei se opune viitorului ce poate fi oricum
neinteresant;
2) Frumosul realizează fuziunea materiei cu conştiinţa umană înlăturând
opoziţia dintre ele;
3) Frumosul rezolvă contradicţia finit-infinit deoarece opera de artă este
indivizibilă, în sensul că, în realitate, finitul este liber iar infinitul prizonier.
În artă se întâmplă invers, adică infinitului i se adaugă perpetuu Frumosul
ca o limită liberă fără dimensiune. Astfel, prin expansiunea Frumosului
raporturile matematice şi propoziţiile vor fi altele:

- Partea poate fi mai mare decât întregul (versul faţă de poem, de

exemplu);
- Diviziunea la infinit se poate opri la nivel semantic (conceptul nu se
divide);

4) Frumosul rezolvă problema înţelegerii Fiinţei în sine, care dacă există,

va fi trezorierul tuturor operelor de artă, iar dacă nu există, ea se va
constitui cândva ca preaplin de frumos artistic ce se va înfiinţa;
5) Frumosul rezolvă orice contradicţii ale gândirii, chiar şi cele ale
implicaţiei materiale întrucât judecata estetică armonizează universurile.
Puterea artei de a construi o altă realitate în trecut poate fi alternativă la
orice adevăr incomplet; religios, istoric sau filosofic fără speranţă de a fi
reconstituit prin mijloacele ştiinţelor;

~ 155 ~
6) Nu se poate gândi şi simţi decât până la Frumos ca limită a cunoaşterii.
În ordinea faptelor noastre omeneşti, succesiunea temporală are ca primă
certitudine prezentul, trecutul şi la urmă viitorul. Toată sensibilitatea
Fiinţei umane vine din trecut şi se îndreaptă către acesta ca un ecou ce ne
confirmă realitatea Viului prezent. Ceea ce se întâmplă în viitor (căci el se
întâmplă şi până a-l ajunge noi) este nerelevant pentru că el nu a fost
trăit;
7) Frumosul este liber şi nu aparţine nici unui univers, nici măcar celui prin
care este conceput prin opera de artă. Frumosul exprimă un adevăr de
maximă generalitate şi concreteţe în acelaşi timp depăşind prin exprimare
metaforică orice alt limbaj de care se folosesc ştiinţele;
8) Orice poate fi dincolo de Frumos este neinteresant pentru
experienţa Fiinţei umane.

Gândirea artistică este o gândire în imagini indiferent de arta

aplicată, imagini care sunt concepte sensibile ale adevărului nou creat,
adevăr care deşi nu este cel material, este complet şi deci valabil în raport
cu orice adevăr relativ, inconsistent şi străin Fiinţei umane. Pentru a vedea
cum răspunde gândirea artistică la diferitele întrebări fundamentale în
comparaţie cu ştiinţele, am luat câteva exemple pentru a evidenţia
valoarea adevărurilor enunţate:
La întrebarea ce a fost la început şi cum a luat naştere totul, diversele
ştiinţe ar putea răspunde astfel:

- La început a fost limita a tot ce este (matematica);

- La început a fost atomul primordial (astrofizica);
- La început a existat posibilitatea (logica);
- La început a existat spaţiul curb (fizică relativistă).

Arta, poate răspunde mult mai inteligent si nuanţat, sensibilitate:

-La început a fost deja târziu pentru minuni.

Un alt exemplu: Ce poate fi un om mort?

~ 156 ~
- Un organism căruia i-au încetat funcţiile biologice (biologia);
- Omul mort este orice numai om nu (logica);
- Un om mort este un corp din care sufletul s-a eliberat plecând la Fiinţa
divină (religia).

Arta poate răspunde astfel:

-Un om mort este cel de-a binelea trăit şi confiscat de Existent.

După cum se observă, răspunsurile ştiinţelor sunt sărace, incomplete

sau contradictorii, pe când ale artei sunt categorice, definitive şi nu pot fi
contrazise sau infirmate. Dacă adevărurile ştiinţelor sunt susceptibile de
schimbări sau respingeri, cele ale artei sunt veşnice şi devin axiome prin
faptul că ele stau la baza unei realităţi construite cu ajutorul lor. În ştiinţe
axiomele sunt derivate din cunoaşterea unui real existent deja, ce poate
compromite oricând un adevăr pe care nu se întemeiază. În artă însă,
apariţia altui enunţ artistic pentru aceeaşi problemă nu modifică pe cele
anterioare, nu le contrazice şi are aceeaşi valoare de adevăr. Arta poate
da răspunsuri complete fiindcă este un demers fără de lege, adică liber de
constrângeri formale ori dogmatice, folosind un metalimbaj în care
metafora are valoarea unei monede de schimb universale şi în real şi în
virtual.
O altă valenţă a creaţiei artistice este aceea că poate descoperi
adevărul despre Fiinţa umană şi problematica lui specifică, contradicţiile
psihice şi spirituale, poate sonda în adâncimea sufletului omenesc spre
sentimentele şi emoţiile sale. Nu rareori, ştiinţele apelează la limbajul
artistic uzând de metafore pentru a da definiţii cât mai aproape de adevăr,
pentru a compensa sărăcia mijloacelor lingvistice în exprimarea unei idei
complexe. Cel mai edificator exemplu îl constituie definiţia dată Fiinţei
umane de către şcoala psihologică behavioristă. Această definiţie pe care
o redăm, nu mai este prozaică, stereotipă şi incompletă generic, ci este o
definire artistică, vie, adevărată şi completă. Ea sună astfel: „Omul este o
celulă întunecoasă în care se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte între o
~ 157 ~
maimuţă obsedată sexual şi o mătuşă-fecioară, ambii arbitraţi de un
funcţionar de bancă cam nervos”. Se poate observa devierea de la
limbajul riguros şi supus legilor de fier ale ştiinţelor experimentale, ce nu-
şi pot permite fantezia, la un limbaj imaginativ-plastic care se apropie de
adevăr prin transfigurarea artistică.
Şi fiindcă tot suntem în planul psihologiei, trebuie să amintim pe
ilustrul dramaturg român I.L.Caragiale care în piesa de teatru “Conu’
Leonida faţă cu reacţiunea”, realizează o admirabilă descriere a
mecanismului formării ipohondriei, lucru pe care cercetătorii psihologi şi
psihiatri nu au reuşit să-l facă. Este vorba de celebrele cuvinte adresate de
conul Leonida soţiei sale Efimiţa care era speriată; “Omul bunioară, de par
egzamplu, dintr-un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, din curiozitate intră
la o idee. A intrat la o idee, fandaxia e gata. Ei, şi din fandaxie cade în
ipohondrie. Pe urmă fireşte; şi nimica mişcă”.
Afirm deci, că ficţiunea însăşi este un adevăr ce nu poate fi infirmat,
dar se cuvine a face distincţia între adevărul axiomatic ca presupunere a
unei realităţi acceptabile şi ficţiunea ca fals axiomatic al irealului ce
propune pentru moment renunţarea la evidenţă. Ficţiunea concepută în
afară artei ca plăsmuire a minţii comune sau a celei ştiinţifice nu creează
un univers propriu-zis, ci îl deformează pe cel real, lucru ce nu poate
contribui la cunoaştere. Lumea lui "ca şi cum", cea a ficţiunii creatoare de
structuri estetice, are o credibilitate ce o depăşeşte pe cea a lumii
existente deoarece elementele incompatibile sunt asimilate firescului
gândirii fără riscul tulburării armoniei universurilor exterioare artistului.

Capitolul XVII

Idealul artei

Arta nu poate avea un ideal pentru simplul motiv ca acesta este

chiar ea însăşi. Orice discuţie despre un ideal presupune şi scopul ce
~ 158 ~
trebuie atins, ori în artă scopul este până la scop; este primul paradox ce
rezultă în mod evident din travaliul artistic. Categoria estetică a Sublimului
este considerată de toţi esteticienii ca fiind superioară Frumosului datorită
desfăşurării lui în natură prin evenimente grandioase. Ele par a copleşi
spiritul, precum o cascadă ori semeţia şi măreţia unor peisaje care încântă
simţurile, dar toate combinaţiile naturii nu depăşesc Frumosul.
Am spus că Frumosul natural este inferior celui artistic şi că măreţia
naturii dezlănţuite sau liniştea ei metafizică câteodată nu poate egala
sufletul gânditor al artistului. Fără acest gând Frumosul natural n-ar fi
decât un fenomen zgomotos (cazul cascadei) sau o natură nătângă în
liniştea sa. Un amurg, sau cerul înstelat care l-a fascinat atât de mult pe
Kant când l-a înţeles pentru sine ca Sublim, nu pot fi considerate ca fiind
superioare Frumosului artistic. Şi totuşi, arta nu poate avea acest ideal,
fiindcă produsul său firesc şi suficient este Frumosul care nu are grade de
comparaţie, ori idealul presupune "un ceva şi mai şi" spre care să se tindă
conştient şi cu voinţă. Am putea spune chiar că există aici şi o contradicţie
în termeni, aceea că a-i căuta Frumosului un ideal este absurd. Frumosul
este unul din conceptele ultime, alături de bine şi adevăr. Dincolo de ele
ca extensie a esenţei lor nu poate fi decât idealul divin care deocamdată
scapă chiar şi imaginaţiei artistice.
Deci, o eventuală discuţie despre ideal în artă trebuie să se oprească
inevitabil la Frumos. Este însă aceasta cu adevărat o ţintă greu de atins sau
în creaţia artistică idealul capătă amprenta unei minuni supraomeneşti
cotidiene? Eu cred că prin realizarea Frumosului idealul este atins şi
depăşit, el fiind al doilea paradox al artei. Fiind scop până la scop, adică
până la Frumos, acest lucru se petrece inconştient fiindcă niciun artist nu
ştie la ce graniţă se va opri creaţia. Gestul lui are voinţa de a se exprima
artistic fără intenţionalitatea expresă de a atinge ceva presimţit, ci doar ca
limita a efortului de imaginare. Atingerea Frumosului înseamnă în acelaşi
timp şi autodepăşire ca realizare a stării de graţie şi echilibru a fiinţării
Frumosului pentru sine. Această stare nefiind controlată de artist, nici ea
nu poate fi considerată ca realizare a unui scop sau ca limită a expresiei

~ 159 ~
estetice deoarece dincolo de ea se întinde indiferenţa materiei virtuale ce
trebuie să fie capătul oricărei fantezii.
Însă suficienţa maximă a Frumosului pentru sine, derivă din aceea,
că la un moment deosebit al acumulării tensiunilor sensibile el nu se mai
oferă contemplaţiei ci meditaţiei. Aşadar autodepăşirea Frumosului este
cauzată de imposibilitatea stabilirii unor dimensiuni, Frumosul fiind un
fenomen supranatural ce este implicit în relaţia dintre Fiinţă umană şi
Fiinţa în sine. De aceea considerarea Sublimului ca efect estetic superior
Frumosului, nu poate fi idealul artei din simplul motiv că nu exprimă
momentul de adevăr al Fiinţei umane, trăirea plenară a sufletului gânditor
ca existent maxim subiectiv.
Sublimul este un ideal fals pentru următoarele motive:

A) Sublimul nu înseamnă "mai frumos", ci el este în concepţia mea

totalitatea operelor de artă care sunt şi vor fi, deci numai arta în
totalitatea ei poate fi sublimă;
B) participarea operelor de artă ca rezultat excepţional al umanităţii în
crearea unui univers sensibil (pe lângă universul de lumină şi universul de
umbră) dar care nu este idealul nimănui;
C) universul sensibil se constituie continuu şi se depune în trecut ca o
supercreaţie de voinţă a Fiinţei umane şi cu participarea Nefiinţei estetice;
D) idealul nu poate exista decât în ştiinţe acolo unde efortul uman nu este
total decât pe parcursul unor nenumărate epoci istorice, iar natura ce se
oferă poate fi model doar pentru fiinţele negânditoare.

Autodepăşirea Frumosului ca paradox pe care l-am prezentat mai

devreme, are loc tot în interiorul său, nu în afară, adică odată realizat
Frumosul, acesta depăşeşte imaginaţia artistului şi se constituie ca adevăr
supranatural, ridicând astfel gândirea sensibilă din spaţiul universurilor ce
pot fi cercetate ştiinţific sau logic, la nivelul instanţei ce a creat Fiinţa
divină. În acest fel, actul artistic ca realizare sensibilă şi adevărată intră în
rezonanţă cu Supranaturalul şi Nefiinţa pură.

~ 160 ~
 Toate aceste consideraţii induc ideea că îndelungatul proces de
milenii al creaţiei artistice , care continuă şi va continua, construieşte un
univers sensibil al valorilor care trebuie perceput ca sublim omenesc
supranatural la capătul imaginaţiei şi simţirii. Construcţia Frumosului
devine act de credinţă perpetuu ce impune o divinitate virtuală şi
provizorie până la consistenţa operei de artă colectivă a Fiindului.
Sublimul, pentru un asemenea proiect nu poate să încapă într-o operă de
artă individuală aşa cum Fiinţa divină nu poate să încapă într-o singură
icoană. Ea este rezultatul unei naturi ce se reflectă în concept cu
proximitatea simţirii artistului, ca arie restrânsă în desfăşurarea actului
artistic, şi care ajunge la starea de uniune sensibilitate umană - adevar
supranatural al tuturor celor predispuse estetic instar omnium.
Având în vedere că Frumosul are ca specific mişcarea spre trecut iar
Sublimul către viitor (ca eventuală convergenţă în Divinitate) putem spune
că acesta constituie al treilea paradox al artei. Orice contemplare a operei
de artă organizeză o călătorie în trecut spre Fiinţa divină, prezentă prin
traversarea Supranaturalului. Dacă se merge spre viitor traversând
imaginarul, la capătul drumului va fi tot Fiinţa în sine care poate încă nu
este.
Soarta unei opere de artă este asemenea sorţii lui Iisus Hristos, ea fiind
chinul supraomenesc de a schimba păcatul în virtute cu sacrificiul
Existentului maxim care este trăirea unică a adevărului şi simţirii Fiinţei
umane. Prin crucea pe care o duce ca o povară ce nu-i aparţine, Frumosul
este divin fiindcă transformă omenescul pieritor şi inocent într-un etern
vinovat de început. În acest univers sensibil compus din universul de
lumină şi universul de umbră, operele de artă ca "natură supranaturală"
ne eternizează conştiinţele sensibile ca posibile semanteme ce se vor
constitui motive de creaţie în nefiinţe estetice după dispariţia Fiinţei
umane. Pentru Fiinţa umană care este paradoxală, gândirea şi simţirea îi
sunt influenţate de materia de lumină şi materia de umbră, şi deci singurul
scop al demersului artistic (dacă trebuie să-i găsim totuşi unul potrivit)
este acela de a salva Existentul său contradictoriu în raport cu sine şi cu
altul.
~ 161 ~
 Capitolul XVIII

Ipostazele esteticii şi actul critic

Voi spune de la început că eu am o viziune aparte în ce priveşte

obiectele şi obiectivele activităţii esteticii. Dintotdeauna s-a considerat că
estetica trebuie să studieze categoriile fundamentale ca: Frumosul, Urâtul,
Comicul, Absurdul, Grotescul, Sublimul etc., ceea ce este fals.
Eu plec de la premisa că arta este o ştiinţă a Frumosului, iar estetica o
filosofie a acestuia. Estetica este metateorie şi se poate ocupa numai de
analiza artei ca Frumos iar ştiinţa artei va fi teorie de analiză în act al
Frumosului. Pe de altă parte, arta poate fi pe alocuri metateorie, iar
estetica teorie, planurile interferând câteodată. Arta însăşi este o estetică
pentru frumosul operei de artă, iar estetica o artă a propriilor enunţuri
despre sine. Toţi esteticienii de până acum au tratat Frumosul şi Urâtul în
cadrul esteticii propriu-zise ca metateorie, când de fapt acestea nu puteau
fi obiectul ei de studiu. Frumosul şi urâtul operei de artă sunt situate la
nivelul infrateoretic. Arta, numai ea, poate da lămuriri despre frumosul şi
urâtul operei de artă, concluzii pe care estetica le poate prelua şi analiza
global la nivel metateoretic. Deci, în accepţiune comună, estetica va face
doar consideraţii goale de conţinut şi în contradicţie cu ceea ce
teoretizează artiştii.
Dintotdeauna esteticienii, ca filosofi ai artei, şi-au permis să judece
Frumosul peste părerea artiştilor care sunt "oamenii de ştiinţă" ai artei, în
loc să judece arta. S-a creat astfel situaţia paradoxală în care cele două
tabere vedeau diferit lucrurile, mai mult, uneori artişti ale căror opere
erau apreciate de către esteticieni considerau din contră că le-au fost
ignorate operele adevărate şi lăudate cele nereuşite. Dar dincolo de
aceste neînţelegeri mai mult sau mai puţin subiective, există un adevăr
dur pe care cei ce discută despre artă nu-l iau în considerare. Nu poţi
critica ceea ce nu poţi să faci, decât cel mult să apreciezi funcţie de bunul
~ 162 ~
simţ şi o anumită educaţie estetică. Ca o replică dată teoreticienilor de
meserie, artiştii au făcut volens-nolens în operele lor referiri la toate
subiectele ce ţin de nivelurile infrateoretic, teoretic şi metateoretic. Toate
operele poetice sunt în primul rând teorii ale Frumosului, iar acele "Ars
Poetica" sunt de fapt metateorii, crezul artiştilor despre ceea ce înseamnă
arta ca Frumos.
Estetica când analizează arta, făcând enunţuri despre frumosul
operei, sigur va cădea în analiza actului, ceea ce este de competenţa artei
însăşi. Aşadar, analiza obiectului poate fi făcută doar în funcţie de aceste
delimitări. Estetica trebuie să studieze arta ca obiect, iar arta (tot ca
"estetică") frumosul artistic ca obiect în artă. Nu se sesizează de fapt că
arta nu poate să nu emită enunţuri şi despre sine, că ea prin excelenţă se
supraordonează şi subordonează numai sieşi fiindcă este un obiect special
al cunoaşterii. Din aceste consideraţii rezultă că:

A) - opera de artă este teoria adevărului artistic (aici estetică);

B) - estetica este teoria cunoaşterii artistice (aici metaestetică).

În ce priveşte actul critic, consider că teoreticienii artei în dorinţa lor

aprigă de a fi obiectivi, sunt cei mai departe de o judecată dreaptă a
operei de artă. Trebuie să luăm în considerare faptul că opera de artă este
o construcţie formal-subiectivă. Plasându-ne obiectiv interesul faţă de ea,
noi îi mărim astfel doza de subiectivitate cu care ni se oferă, obiectul de
studiu îndepărtându-se de noi. Plasând subiectiv interesul nostru, slăbim
acea subiectivitate a obiectului, participam la ea şi îi putem da contur mai
uşor cu raţionamentele noastre. Acesta ar fi primul pas în judecarea
operei de artă şi a artei însăşi. Urmează cel de al doilea pas, care este
plasarea obiectivă în faţa propriei noastre subiectivităţi adăugate
obiectului studiat.
Într-un asemenea mod de a raţiona, vom avea în prima fază un
apriori posterior (subiectivitatea noastră participă la construcţia unui
obiect deja construit - operă de artă), iar în cea de a doua fază, avem
posibilitatea de a ne verifica prin un aposteriori intuiţia anterioara. Deci,
~ 163 ~
faţă în faţă cu opera de artă şi părerile noastre subiectiv-ameliorate,
putem să ne corijăm intuiţia şi deveni cât de cât obiectivi.
Cine a asistat la discutarea unei opere de artă îşi dă seama imediat
de faptul că prin intermediul părerilor cuiva este mai aproape de adevăr
decât cel în cauză, tocmai pentru faptul că judecă nu de pe poziţia sa, ci
prin prisma celor spuse de vorbitor. Adică, în faţa unei terţe persoane
devine evidentă contradicţia primului demers ce îl reclamă pe al doilea.
De foarte multe ori această situaţie dă impresia că adevărul se află la
mijloc, în realitate însă el se află plasat după.
Cea mai bună dovadă că aşa se petrec lucrurile ne-o furnizează
artiştii, care în faţa propriilor opere nu prea ştiu ce să spună când li se cer
explicaţii. Mintea lor lucrează cu înfrigurare să găsească "obiectivitatea",
căci lor aceasta li se cere de obicei şi deci neglijează primul pas;
subiectivitatea. Sunt mulţi artişti însă care au prezenta de spirit în astfel de
situaţii şi pot vorbi despre operele lor cu uşurinţă, dar nici în acest caz nu
rezolvăm nimic, fiindcă ni se serveşte o subiectivitate necontrolată, o
minciună, în acest caz lipsind al doilea pas. De cele mai multe ori persoana
care întreabă pe artist nu înţelege sau simte contradicţii între ceea ce i se
spune şi ceea ce observă. Atunci, cel în cauză îşi face o părere proprie
care, de fapt, este un adevăr valabil. N-am vrea să se înţeleagă că părerea
oricui despre opera de artă este adevărul, ci doar acea opinie formată în
prezenţa a două lucruri: operă de artă şi subiectivitatea cuiva. Numai
plasându-ne ca "al treilea" se poate friza obiectivitatea ce se naşte astfel
dintr-o critică a criticii.

~ 164 ~