Judith Herrin, „The Imperial Feminine in Byzantium” în Past and Present 169 (2000).

Autorul: Este istoric britanic, profesor de studii bizantine și antichitate târzie la King’s
College în Londra. A scris:
- Byzantium: The surprising life of a Medieval Empire, Londra, 2017.
- Personification in the Greek World, Aldershot, 2005.
- Porphyrogenita: Essays on the History and Literature of Byzantium and the Latin East
in Honour of Julian Chrysostomides, Aldershot, 2003.
Subiectul: Subiectul este conturat în jurul a trei șiruri de resurse invocate de autoare în
vederea formării femininului imperial.
Întrebările de cercetare:
 Cum au reușit aceste două împărătese să restabilească cultul icoanelor?
 Care au fost resursele care au stat la dispoziția acestor două împărătese pentru
a putea reforma cultul icoanelor?
Scopul: Dorește să demonstreze că până în secolele VIII și IX au existat suficiente resurse
care au permis autorității imperiale să adopte forme feminine. Acest „feminin imperial”
referindu-se la resursele (mituri, practici liturgice, creMariadințe religioase, simboluri) pe care
le-au avut în vedere aceste împărătese și pe care le-au folosit pentru rolul lor. (de a reinstitui
practica iconoclastă).
Relevanța: Pornind de la lucrarea lui Gibbon Decline and Fall of the Roman Empire, în care
a scris despre soțiile împăraților, autoarea menționează faptul că acesta s-a simțit ofensat de
faptul că anumite soții ale împăraților erau promovate ca având poziții egale de autoritate cu
bărbații Așadar, autoarea propune o cercetare care se bazează pe o analiză a moștenirii
culturale și a varietății de modele vizuale ale împărăteselor bizantine.
Surse: Autoarea folosește surse vizuale, surse textuale primare, cum ar fi Parastaseis
syntomoi chronikai, sau scrierile lui Procopius din Cezareea, precum și o bogată bibliografie
compusă din studii moderne de cercetare.
Cadrul teoretic: Pentru a-și construi argumentul, autoarea se raportează la Bizanț, păgânism,
creștinism, cultul marian, dinastie, spațiu imperial.
Metode: Metodele folosite sunt iconografia și analiza textului.
Structura argumentului: Motivul pentru care s-a raportat la această perioadă, sec VIII și IX
se datorează celor două împărătese Irina și Teodora.
- Femeile ar fi preferat venerarea icoanelor, deoarece nu era necesară prezența unui
preot și putea avea loc în casa proprie.
1
- Autoarea invocă patriarhatul ca un motiv pentru care femeile au fost preservatoarele
acestei tradiții.
- Autoarea indică trei direcții pentru femininul imperial: prima este introducerea
Fecioarei ca simbol matern. Prin faptul că a fost introdus într-un mediu dominat vizual
de monumente păgâne, s-a dezvoltat în simbioză cu riturile imperiale și civice,
devenind un cult puternic. Al doilea a originat din procesul de a adapta structurile
imperiale pentru a acomoda nevoile dinastiei și pretențiile de a conduce, transmise de
către femei. Și în al treilea rând, dezvoltarea Noii Rome, unde spațiile imperiale
publice și ritualurile le permiteau femeilor să elaboreze noi roluri.
- Își construiește argumentul, apelând în primul rând la moștenirea romană, prin care
soțiile, mamele și surorile împăraților sunt reprezentate ca fiind puternice. Un exemplu
important este cel al statuii împărătesei Exodia, pe un stâlp de porfir, care a
comemorat-o ca augusta. Aceste lucruri arată că tradiția pre-creștină a supraviețuit în
Imperiul roman de răsărit, Bizanțul fiind caracterizat de tensiunea dintre cele două
tipuri de comemorare publică, cel imperial, asociat cu tradițiile antice și celălalt
religios. Că această tradiție s-a continuat în Constantinopolul medieval, stau dovadă
mulțimile de reprezentări ale împărăteselor cioplite în marmură sau pe diferite obiecte.
Prin faptul că erau reprezentați indivizi, erau numite cu precizie și având legătură cu
activități imperiale, erau greu de confundat cu statuile zeițelor antice sau ale muzelor.
Importanța acestor statui rezidă în faptul că sunt figuri istorice. În plus, existau
motivele figurilor feminine ca alegorii, folosite pentru a neutraliza autoritatea
masculină, autoarea oferind în acest sens exemplul unei împărătese reprezentată pe un
cântar, opinând că folosirea acestora pe obiecte uzuale reprezenta puterea unui
conducător. În acest aspect, responsabilitatea imperială a unei „cântăriri corecte” este
personificată de o figură feminină care garantează acuratețea unei bune măsurări. Tot
în acest context se discută și personificarea orașului tot cu o figură feminină, fiind
evidentă diferența între Noua Romă și cea Veche, acestea fiind în primul rând
diferențiate prin atribute care reflectă poziția și caracterul acestora. Vechea Romă este
reprezentată tradițional cu sânul drept dezvelit, ținând un glob crucifer, iar Roma Nouă
ține o torță și un corn al abundenței. Constantinopolul fiind singurul oraș care își
păstrează caracterul în formă vizuală și poate fi folosită pentru a întări ideea unei
femei conducătoare. Elementul feminin în decorarea orașelor avea multe forme, de
exemplu pentru statuile zeițelor antice, personificarea virtuților sau Muzelor era
2
 reprezentată ca idea de frumusețe grecească, pe când în sculpturile care reprezentau
femei creștine, acestea erau redate în haine care le acopereau din cap până în picioare,
fie în ținute imperiale, sau în haine simple ale sfinților și martirilor.
- Cultul Fecioarei: Autoarea prezintă începuturile cultului Fecioarei în Bizanț, care s-a
dezvoltat în secolul V. După Conciliul de la Efes din 431 unde a fost decretat ca
aceasta să fie numită Theotokos (cea care l-a purtat pe Isus), s-a produs dezvoltarea
unor noi forme vizuale. Un impuls în iconografia acesteia a avut loc în momentul în
care împărăteasa Eudokia a descoperit la Ierusalim un portret al Fecioarei cu pruncul
Christos, lucru care a stimulat reprezentarea grupului Isus cu Fecioara. Tradiții mai
târzii au conectat sosirea acestei icoane la Constantinopol cu fondarea bisericii
Hodegetria de către împărăteasa Pulcheria. Identificarea acesteia cu rolul Fecioarei de
a-l naște pe Dumnezeu, prin privegheri înaintea Crăciunului, au încurajat entuziasmul
laic pentru postul adventului. Participarea acesteia la priveghelile, procesiunile și
liturghiile asociate cu biserica Hodegetria a atras ceremoniale civice și predici noi
ținute de Patriarhul Proclus despre puterea Fecioarei, subliniind astfel semnificația
Mamei lui Dumnezeu.
- Patronajul monumentelor dedicate lui Theotokos au jucat un rol major în stabilirea
unui nou cult în capitală. În acest sens, a corespuns unui context religios care i-a
permis împărătesei să răspundă la dezvoltarea teologică, să stabilească noi altare
pentru relicve sfinte, ca de exemplu prin mutarea relicvelor Sf Stefan, pentru care
Pulcheria a fondat prima sa biserică în capitală. Autoarea spune că aceste lucruri
au stabilit un pattern al patronajului imperial specific femeilor conducătoare,
adeseori având legătură cu fundația lor monastică. Aceste comunități religioase
asigurau pentru împărătese sprijin și refugiu, acestea deseori retrăgându-se acolo
când deveneau văduve.
- În sec V cultul Marian primește foarte multă importanță când ia locul Fortunei și
devine protectoarea orașului, împărăteasa Pulcheria promovându-l și accelerând
procesul de înlocuire prin dezvoltarea posturilor, cât și prin inițierea construcțiilor pe
locurile bisericilor Chalkoprateia și Blachernai, unde o generația mai târziu s-au primit
cele mai importante relicve mariane, voalul (pallium) și roba.
- Un alt lucru care a dus la dezvoltarea cultului a fost stabilirea cultului la Roma,
de către Papa Sixtus III între 432-440, Fecioara fiind reprezentată atât în mozaicuri, în
Santa Maria Maggiore, cât și pe arcul de triumf, având o figură imperială, a unui
3
 conducător, deși al regatului Raiului, la fel, într-o icoană la Transtevere tot cu însemne
imperiale, o coroană cu perle, costum imperial cu bijuterii, în culori asociate cu mătase
violet, brodată cu fir din aur și argint. Autoarea e de părere că în acest context, al
Mariei ca regină a Raiului, sugerează înlocuirea împărătesei imperiului Roman de
Apus, care a dispărut în sec V, iar în absența unei împărătese reale, a fost adoptată
reprezentarea Fecioarei, pentru a compensa lipsa unei familii imperiale din vest. În est,
pe de altă partea, regalia imperială era acaparată de împărătesele de acolo, Pulcheria
sau Ariadna. Astfel că, Fecioara trebuia reprezentată diferit, de aceea apare în ținute
simple în imaginile bizantine: o rochie roșie sau de un albastru închis, ocazional
mărginită de un fir de aur, un acoperământ pentru cap albastru pal, violet sau maro și
fără nici un fel de bijuterie.
- Chiar din primele reprezentări, aceasta apare în costume mult diferențiate de cele
regale. Singura expresie a superiorității sale constând dintr-o pereche de saboți roșii,
încălțăminte rezervată împăraților. Pentru această diferență, autorul apelează la opinia
lui Henry Maguire, explicând că această imagine a fost menținută de către femeile
curții imperiale care aveau dreptul exclusiv de a purta regalia bizantină, lucru care a
făcut de altfel imposibilă o versiune estică a Mariei Regina. Prima apariție a lui
Christos și a Fecioarei în costum imperial a venit din afara imperiului, în Kastoria în
ajunul cuceririi otomane, 1384-1385. Imagini din est cu Fecioara reprezentată ca
împărăteasă apar doar după dispariția ultimelor împărătese pământești. Imaginea
familiară bizantină a Fecioarei prin care devine cunoscută este înfățișarea sa umilă. Ea
este o figură imperială prin virtutea poziției sale hieratice. Cu toate acestea, are rolul
de protectoare a Constantinopolului, în secolul X fiind reprezentată ca patronul căruia
Constantin I i-a dedicat noul oraș, iar Iustinian îi prezentase biserica sa. Așa apare în
mozaicul din vestibulul sud-vestic al bisericii, pe tron, primind orașul său de la
fondatorul imperial și biserica sa de la constructorul acesteia.
- Autoarea conchide că din moment ce sfera religioasă limita oportunitățile de liberă-
exprimare ale femeilor, cultul Fecioarei constituie cel mai frapant exemplu al
femininului imperial în formarea culturii bizantine. Prin inovația priveghiilor de
noapte, procesiunilor și liturghiilor conectate cu relicvele Fecioarei, s-a dezvoltat o
asociere între puterile cerești și cele atribuite expresiei umane. ( la încoronarea lui
Justinian II în 565, în rugăciunea atribuită Sophiei, se face o analogie între atributele

4
 imperiale ale Fecioarei și puterile pe care Sophia și le asumă în rolul său de
împărăteasă).
- În asocierea sa cu vindecările miraculoase ale infertilității, a atras atenția asupra unui
alt lucru în dezvoltarea imperialului feminin, și anume datoria împărăteselor de a
produce fii legitimi care să moștenească puterea taților lor.
- Devine o problemă succesiunea imperială atunci când conducătorul moare fără
moștenitori. În aceste cazuri, femeilor din familia acestuia le revine puterea imperială,
atât de mult încât, de exemplu în cazul Ariadnei, care era fiica unui împărat și văduva
altuia, i s-a recunoscut această putere, astfel încât putea fi transmisă și soțului ei. În
contextul căsătoriilor creștine, iconografia creștină a mariajului a furnizat un element
important în accentul dinastic al familiilor conducătoare bizantine, și anume, imaginea
lui Christos care binecuvântează cuplul. În acest context, prin redarea mariajului pe
monede, cuplul ajungând să aibă responsabilități comune în conducerea Imperiului
Creștin. În multe descrieri, această putere a cuplului provine de la Isus, atât femeia cât
și bărbatul primind binecuvântarea și aprobarea Lui.
- Un alt argument îl oferă prin ideea importanței femeii la curtea imperială, prezentând
imagini care ilustrează rolul dinastic al împărătesei ca și consoartă. Acest rol de
asistență putea fi preluat și de alte femei care erau rude, precizând, ca în exemplul lui
Herakleios care și-a încoronat fiica de un an, „ca și când curtea nu putea funcționa fără
împărăteasă nominală”. Autoarea conchide că rolul fundamental al soției împăratului
era fecunditatea, deoarece în cazul în care acesta nu dăruiește copii, preferabil băieți,
eșuează.
- Un alt aspect al femininului imperial s-a dezvoltat în contextul mediului și topografiei
Constantinopolului, care oferea o independență împărătesei în spațiile sale, privilegiu
geografic oferit de „corps de chambre” compus din eunuci. Aceasta avea așadar,
precum s-a menționat anterior, libertatea de a fonda clădiri ale altarelor, unde se putea
retrăgea după ce rolul său politic ajungea la final. Prin ideologia imperială, aceasta
putea influența și introduce noi activități, rolul său fiind important și prin diplomația
necesară în ceea ce privește alianțele prin căsătorie, în special când era vorba despre
copiii acestora. Rolul lor se extindea și după ce erau excluse din cercurile politice, iar
mai apoi, până și după moartea acestora.

5
- Din nou autoarea punctează devoțiunea față de cultul Fecioarei prin exemple care
arată cum împărătesele întreprindeau călătorii relativ lungi, chiar și în condiții de
graviditate avansată pentru a vizita Biserica în care se aflau relicvele Fecioarei.
- Un mod prin care împărătesele au câștigat mai multă putere a fost prin exercitarea
rolului de tutori asupra fiilor săi, după ce au devenit văduve, pentru a apăra dreptul
fiilor de a conduce. În aceste contexte atât Irina cât și Teodora au reacționat pentru a
apăra interesele curții și de a se asigura că fiii lor vor ajunge împărați.
- Femeia conducător: Ce se întâmplă dacă refuză să se recăsătorească? Ultima problemă
ridicată de autoare este dacă pot femeile să acționeze cu suficient curaj și putere ca un
bărbat, oferind în acest sens exemplele femeilor care doreau să trăiască ca bărbați,
trecând printr-un proces de transformare, care începea cu tunderea părului, ajungând în
final acceptate ca eunuci. În acest sens, oferă două exemple: primul al Pelagiei, care a
trăit ca un călugăr eunuc până la moarte, descoperindu-i-se identitatea abia după
moarte și ajungând să fie considerată sfânt. Al doilea exemplu este dat de Teodora,
împărăteasa care a fost foarte criticată și condamnată de către Procopius pentru
calitățile sale feminine și șarmul ei. Comentatorii moderni sugerează că aceasta
depășește limitele stabilite ale poziției sale ca femeie, cu toate că era cea mai puternică
femeie din imperiu. Ea invadează sfera discursului public (intervenind în revolta de la
Nika din 532). Ambele exemple demonstrează posibilitatea femeilor de a avea virtute
masculină și dorința de a conduce, eunucii jucând un rol foarte important, fie ca
protectori ai femeilor și copiilor împăraților, fie prin colaborarea cu împărătesele
oferind sprijin de „dincolo de cortină”. Autoarea conchide spunând că fie cu ajutorul
eunucilor sau nu, numărul ocaziilor în care împărătesele au preluat inițiativa dincolo
de chemarea lor de soții, indică o capacitate de a manipula forțele în și din interiorul
Marelui Palat.
- Autoarea subliniază faptul că aceste femei s-au bucurat de o foarte mare independență
având în vedere faptul că structurile imperiale cereau împărătese. Pe lângă împărătese,
orice femeie, în calitate de stăpână a unei gospodării putea exercita o anumită putere,
acest lucru fiind acceptat în societatea bizntină.
- Aceste fapte sugerează faptul că în momentele în care bărbații au un comportament
imperial insuficient, sau sunt indeciși sau slabi, femeile pot acționa în locul lor, acest
lucru nefiind conceput ca fiind definitiv.

6
 - Soțiile împăraților bizantini, aduc după sine cele trei șiruri de resurse elaborate,
manifestate în dovezile femininului imperial în Bizanț.
Autoarea reușește astfel să explice cum Irina și Teodora au reușit să reformeze politica
iconoclastă, exploatând circumstanțele prin care au manipulau tensiunile de la curte și chiar să
reziste politicii soților lor. Bazându-se pe femininul imperial, femeile au devenit co-arhitecți
ai triumfului imaginilor religioase. Prin determinarea lor, au ajutat la asigurarea menținerii
artei religioase bizantine și a devoțiunii față de icoane, precum și la perpetuarea tradițiilor
exercițiilor feminim al puterii imperiale.
Stil: Stilul autoarei este cursiv, folosind o perspectivă mai amplă a subiectelor abordate,
ușurând astfel înțelegerea textului.