Arta în evul mediu

Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul
Mijlociu și nordul Africii. Ea include importante curente artistice și perioade, arte naționale și
regionale, genuri, renașteri, lucrări ale artiștilor și artiștii înșiși.
Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreștină, arta popoarelor migratoare, arta
celtică, arta preromanică și arta romanică, arta gotică, arta bizantină și arta islamică. În plus,
fiecare „națiune” și cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate
individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii
artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor și arta mozaicului; mai
mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.
Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moștenirii artistice a Imperiului Roman și a
influenței Bisericii creștine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică „barbară”
a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei
Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei
paleocreștine și a artei „păgâne”.
Principalele mișcări artistice
Arta paleocreștină este cuprinsă cu aproximație între anul 200 (înainte de care nu se cunoaște
nici o formă de manifestare artistică a creștinismului) și anul 500, la inaugurarea unui stil pur
bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiștii au adoptat subiecte și metode specifice artei
romane în pictură, mozaic și sculptură.
Arta paleocreștină s-a dezvoltat în perioada creștină veche (secolul I d.Hr. - secolul al V-lea
d.Hr.). Este strâns legată de apariția și răspândirea creștinismului, de evoluția dogmelor
religioase și de numeroasele dispute teologice ale perioadei. Poate fi împarțită în două etape:
înainte și după anul 313, când cultul creștin este recunoscut de Constantin cel Mare.
Arhitectura
Case particulare
Primele locuri în care se desfășurau ritualurile noului cult creștin erau casele particulare, care
aveau încăperi specializate în acest scop. Amintim aici casele de la Dura Europos, pe malul
Eufratului (începutul secolului al III-lea). Acestea aveau un plan dreptunghiular, curte interioară,
o sală în care se afla vasul pentru botez (baptisteriu) și un spațiu ce servea în scop liturgic.

1
 Catacombe
Catacombele erau cimitire săpate în stâncă, la marginea orașelor. Cele mai multe s-au
descoperit în zonele: Roma, Napoli, Sicilia. Acestea cuprind galerii strâmte și înalte, camere cu
firide în care erau așezate trupurile celor decedați și camere transformate în sanctuare (cu altare
și decorate cu picturi religioase).
Biserici
La mijlocul secolului al III-lea, un prim edict de toleranță permite construirea la Roma a unor
case-biserici (domus eclesiae), dar care au fost distruse în secolul al IV-lea, în perioada ultimei
mari persecuții.
Primele biserici creștine au apărut în secolul al IV-lea, după domnia lui Constantin cel Mare și
Teodosiu I. Planul lor semăna cu cel al vechilor bazilici romane, dar cu unele adaptări. Acesta
cuprinde: exonartexul: spațiul de trecere de la lumea reală la cea divină; 3-5 nave, dintre care cea
centrală este mai înaltă și cele laterale sunt mai joase și înguste, pentru a primi cât mai mulți
credincioși; absida semicirculară a altarului, în centrul căreia era amplasat altarul pentru oficierea
liturghiei.

Reprezentare a lui Isus în Catacomba lui Ponțian(en)[traduceți], Roma

Aceste biserici erau acoperite cu tavane drepte pe șarpantă de lemn sau bolți. La exterior,
bisericile erau simple, din cărămidă, austere și fără decorații bogate. Întreaga atenție se

2
concentrează asupra interioarelor în care se adună credincioșii, interioare bogat decorate, mai
ales cu fresce și mozaicuri. Niciun monument din secolul al IV-lea nu se mai păstrează în starea
lui inițială datorită intervențiilor repetate de-a lungul timpului. Cu unele variante, schema acestor
biserici va fi răspândită în întreaga lume creștină.
Pictura
Pictura paleocreștină atinge apogeul între secolele al III-lea și al IV-lea. La început (secolul al
II-lea), creștinii văd în pictură doar o amintire a păgânismului, un mijloc de idolatrie, ceea ce
duce la un refuz categoric al imaginii pictate. Ulterior, sub influența artei figurative greco-
romane, creștinii recurg la pictură sau mozaic pentru decorarea caselor, catacombelor sau
primelor biserici, considerându-le mijloace de educație în spirit creștin. În spaţiul mesopotamian,
la Dura-Europos, s-a descoperit o sinagogă decorată cu interesante picturi murale. Ca şi în
catacombele romane şi în acest baptisteriu, apar decoraţii reprezentând scene biblice din Vechiul
şi Noul Testament.
Ele sunt printre primele reprezentări creştine cunoscute în ceea ce priveşte pictura murală.
Privindu-le, descoperim ,,originile” picturii religioase creştine, făcându-ne astfel, o imagine
asupra evoluţiei artei bizantine de mai târziu.

Pictură murală, Sinagoga Dura - Europos

Simboluri si imagini
Primele imagini folosite de creștini (în catacombe) sunt cele simbolice, de tip imagine -semn
pentru redarea esențialului și o înțelegere rapidă. Printre simbolurile cele mai utilizate se numără:
crucea: simbolul credinței creștine; peștele, mielul, păstorul: simboluri ale lui Iisus; porumbelul:
simbolul Sfântului Duh; păunul: simbolul nemuririi; palmierul: simbolul victoriei asupra morții.

3
 În secolul al III-lea, simbolismul nu mai este suficient, iar pictura trece la teme figurative, ca
instrument de propagandă pentru creștinarea păgânilor, Hristos fiind figurat în mai multe
ipostaze alegorice pentru a-l deruta pe cel neavizat într-o perioadă de mari persecuții. Cele mai
frecvente reprezentări sunt: Bunul Păstor: Isus Hristos, cu referire la Evanghelia după Ioan;
Orfeu: Dumnezeu îmblânzitor de suflete; Psyche: sufletul desprins de trup; raiul: peisaje cu
arbori și flori pentru a se reprezenta locul unde sufletele credincioșilor ar fi mântuite; Cina cea de
Taină; Orantele: femei în poziții de rugăciune.

Fecioara si pruncul, pictură murală dintr-o catacombă din regiunea Romei (secolul al IV-lea)
Treptat, imaginile devin tot mai narative, cu subiecte din cărțile sfinte, din care predomină
cele referitoare la viața și minunile lui Isus. O dată cu creșterea importanței picturii, ca
instrument educativ ce ilustrează triumful creștinismului, se stabilește și o iconografie creștină.
Iisus apare reprezentat ca un bărbat matur, cu barba, păr negru sau castaniu până la umeri, în
atitudini majestuoase, încadrat de Alfa și Omega (simboluri ale eternității) și cu aureolă pe cap.
Arta bizantină se naște din ceea ce numim arta paleocreștină în jurul anului 500. Este un pic
problematic să vorbim despre o "artă bizantină", din moment ce Imperiul Bizantin și arta sa s-au
întins pe mai bine de un mileniu, penetrând regiuni geografice îndepărtate față de capitala sa,
Constantinopol. Prin urmare, arta bizantină include lucrări create din secolul IV și până în sec.
XV, cuprinzând părți din Peninsula Italică, marginea estică a lumii slavice, Orientul Mijlociu și
nordul Africii.

4
 Este util să reținem că arta bizantină este împărțită, în general, în trei perioade distincte:
Bizanțul timpuriu (c. 330–750); Bizanțul mijlociu (c. 850–1204); Bizanțul târziu (c. 1261–
1453).
Bizanțul timpuriu (c. 330–750)
Împăratul Constantin a adoptat creștinismul și în anul 330 și-a mutat capitala de la Roma la
Constantinopol (astăzi Istanbul), la granița estică a Imperiului Roman. Creștinismul a înflorit și a
înlocuit treptat zeii greco-romani care cândva defineau religia și cultura romană. Această
schimbare religioasă a afectat în mod dramatic arta creată de-a lungul imperiului.
În această perioadă au fost ridicate primele biserici creștine, inclusiv faimoasa Hagia Sofia
(mai sus), care a fost construită în sec. VI sub împăratul Iustinian. Decorațiunile pentru
interioarele bisericilor, incluzând aici icoane și mozaicuri, au fost realizate tot în această
perioadă. Icoanele, precum Maica Domnului (Theotokos) și Pruncul între Sfinţii Teodosie şi
Gheorghe (deasupra), au servit ca și o cale de acces către divinitate pentru credincioși—au servit
drept porți spirituale.

Maica Domnului (Theotokos) și Pruncul între Sfinţii Teodosie şi Gheorghe, sec. VI sau
începutul sec. VII, pictură în tehnica encaustică pe lemn
(Mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, Egipt)

5
 În mod similar, mozaicurile, precum cele de la Bazilica San Vitale din Ravenna, au urmărit
evocarea lumii cerești. În aceste lucrări, figuri eterice par să plutească în fața unui fundal de aur
care nu reprezintă vreun spațiu pământesc identificabil.

Mozaicul împăratului Iustinian, Bazilica San Vitale, Ravenna, Italia, c. 546-56

În general vorbind, arta bizantină se diferențiază de cea romană prin interesul său față de
redarea lucrurilor nevăzute—lumea nematerială a raiului și a spiritualului.
Bizanțul mijlociu (c. 850–1204)
Perioada Bizanțului mijlociu a urmat unei perioade de criză pentru artă, numită și Controversa
iconoclastă, în care folosirea imaginilor religioase a fost profund contestată. Iconoclaștii (cei care
se temeau că folosirea imaginilor era idolatrie) au distrus astfel de reprezentări, lăsând în urmă
doar câteva exemplare din perioada Bizanțului timpuriu. Din fericire pentru istoria artei, lupta a
fost câștigată de cei în favoarea imaginilor și au urmat sute de ani de producție artistică
bizantină.
Bizanțul târziu (c. 1261–1453)
Între anii 1204 și 1261, Imperiul Bizantin a suferit o altă criză: Ocupația latină. Cruciați din
vestul Europei au invadat și cucerit Constantinopolul în 1204, imperiul fiind doborât temporar
într-o încercare de readucere a imperiul estic în brațele creștinismului vestic (în acel moment,
creștinismul se împărțise deja în două ramuri distincte: creștinismul estic ortodox, în Imperiul
Bizantin, și creștinismul latin, în vestul Europei). Prin 1261, Imperiul Bizantin scăpase deja de
ocupanții săi vestici și își recapătă statutul de imperiu independent, însă slăbit considerabil.
Întinderea imperiului se micșorase, precum o făcuse și puterea sa. Totuși, Bizanțul a supraviețuit
până la cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453. În ciuda acestei perioade de

6
bogăție și stabilitate diminuate, artele au continuat să înflorească în perioada Bizanțului târziu,
precum o făceau și în trecut.
Deși Constantinopolul a căzut în fața turcilor în 1453—aducând sfârșitul Imp. Bizantin—arta
și cultura bizantină au continuat să existe în colțurile îndepărtate ale imperiului, precum a
continuat în Grecia, Italia și în Imperiul Otoman, unde a prosperat vreme îndelungată. Imperiul
Rus, care începea să se ridice pe vremea căderii Constantinopolului, a continuat ca și
moștenitorul Bizanțului, cu biserici și icoane create într-un stil "ruso-bizantin" distinct
(deasupra). În mod similar, în Italia, când Renașterea se contura, aceasta a împrumutat foarte
mult din tradițiile Bizanțului.

Anastasis (Coborârea în iad), c. 1310-20, frescă, Biserica Chora/Muzeul Kariye, Istanbul, Turcia
Prin urmare, chiar dacă putem vorbi despre sfârșitul Imperiului Bizantin la 1453, este mult
mai dificil să trasăm granițe geografice sau temporale în jurul imperiului, fiindcă se întinsese în
regiunile învecinate și a persistat prin tradiții artistice mult timp după cucerirea sa.
Stilul romanic este arta caracteristică spaţiului european occidental din secolele XI – XIII.
Apare in statele feudale ale Europei occidentale. Principalul domeniu de manifestare a acestei
arte este arhitectura cu doua mari directii: castele fortificate construite pe inaltimi inconjurate cu
ziduri inalte si santuri cu apa al caror element central era donjonul si bisericile de tip bazilica
construite din piatra compuse din: o nava (incapere) centrala, doua sau patru nave laterale
despartite prin stalpi. La est are o absida (incapere, nisa) in care era adapostit altarul.

7
Caracteristice sunt zidurile masive, absidele semicirculare, deschiderile în general mici şi
ancadramentele cu arc semicircular.
Arhitectura este principalul gen de manifestare. Arhitectura romanică este dominată de
programul religios crestin. Stilul romanic a păstrat formele de traditie romana in care a integrat
elemente bizantine.
Secolul al XI-lea a fost relativ calm în Europa Occidentală. Principalele susţinătoare ale
arhitecturii erau mănăstirile care, în acea perioadă, depăşeau numărul de 2.000. Familiile înstărite
doreau şi ele să-şi etaleze poziţiile pe care le ocupau în societate, făcând numeroase donaţii
locaşurilor sfinte.
Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor şi catedralelor romanice este masivitatea şi utilizarea
frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, uşi sau arcade. Acelaşi principiu al construcţiilor
semicirculare a fost aplicat şi pentru acoperişul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe
biserici lemnul. Stâlpii masivi, rotunzi, şi pereţii groşi ai clădirilor romanice erau necesităţi
structurale până la descoperirea tehnicilor perfecţionate, asociate cu stilul gotic, ce permiteau
preluarea tensiunilor.

Abația Maria Laach, în apropiere de Andernach (Germania)

Cea mai mare parte a lucrărilor de sculptură şi de arhitectură realizate în această perioadă
medievală timpurie au fost executate în stilul moştenit din Roma antica.

8
 Sculptura decora bazilicile in special pe portalul bazilicii (chenar pe fatada bisericii).
Subiectele erau religioase. Una dintre cele mai mari realizări ale perioadei romanice este
renaşterea sculpturii monumentale care nu mai fusese întâlnita in Europa după prăbuşirea
Imperiului Roman, cu aproximativ 600 de ani în urmă. A renăscut şi sculptura în bronz, mai ales
sub forma reliefurilor aplicate pe uşile bisericilor. În ceea ce priveşte pictura, tematica ei nu se
inspira din viaţa din toate zilele ci avea caracter religios.
Arta gotică este un termen variabil în funcție de opera de artă, loc și timp. El își are originea
odată cu nașterea arhitecturii gotice în anul 1140, deși pictura de stil gotic nu a apărut decât în
jurul anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franța
în 1144 odată cu renovarea abației Saint-Denis și s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al
XIII-lea un stil internațional care înlocuia stilul romanic. Goticul internațional descrie arta gotică
dintre anii 1360 și 1430, după care aceasta se va transforma, în momente diferite și în timpuri
diferite în artă renascentistă.
Stilul gotic
Numit si ogival (stilul arcului ascutit). Se naste din arta romanica, in a doua jumatate a
secolului XII sub influenta Cruciadelor, a scolasticii si a misticismului religios. Arta gotica
datoreaza mult contributiei masive a societatii laice, fiind creata si reprezentata de mesteri si
artisti laici, cu concursul material si moral al multimilor de credinciosi, dar inspirata si patronata
tot de clerul Bisericii. Pe cand in perioada romanica bisericile cele mai importante care s-au cla-
dit erau abatiile (bisericile marilor manastiri ale ordinelor calugaresti), gloria stilului gotic sunt
catedralele. Arhitectii, mesterii constructori si lucratorii (zidarii, pietrarii, decoratorii, sculptorii,
pictorii etc.) au inceput in sec. XIII sa se organizeze in adevarate corporatiuni ambulante,
raspandite mai ales in Germania si Anglia ; acestea stau la originea asociatiilor de francmasoni
(zidari-liberi) de mai tarziu.
In comparatie cu stilul romanic, stilul gotic se distinge prin urmatoarele caractere generale :
 Planul predominant e cel de cruce latina (romana), iar edificiile sunt de dimensiuni
mari.
 Zidurile masive din stilul romanic sunt inlocuite cu ziduri mai subtiri si inalte,
sprijinite la exterior de contraforti in forma de arcuri butante (proptitori ingusti si
inalti, meniti sa preia o parte din greutatea boltilor).

9
  Interiorul e impartit (ca si la basilici) in mai multe nave longitudinale, (trei sau cinci),
delimitate prin siruri de coloane subtiri.
 Elementul nou si specific stilului gotic e arcul frant sau ascutit (unghiul format de
intretaierea a doua segmente de cerc), dar mai ales ogiva si bolta ogivala (bolta
sprijinita pe doua arcuri diagonale de sustinere, care se incruciseaza in punctul de
cheie a boltii). Elementele acestea aparusera sporadic, inca din sec. XII, la unele
catedrale romanice din nordul Frantei.
 Dintre incaperile bisericilor de tip romanic dispar nartica de la fatada si criptele de
sub chor, dar se mentin deambulatoriile, formate din siruri de coloane, iar absidele
altarului sunt mai mult poligonale decat semicirculare, fiind flancate spre exterior de
mici capele.
 Ferestrele sunt foarte numeroase, largi si inalte, terminate in forma de rozeta sau de
flacara si impartite longitudinal prin colonete, avind geamuri multicolore (vitralii
translucide), care dau interiorului lumina multa (goticul a cultivat cel mai mult arta
vitraliilor, dintre care unele cuprind o minunata iconografie a sticlei colorate, fiind
adevarate opere de arta).
 In ornamentatia interioara pictura este intrebuintata mai putin, predomina (mai ales la
exterior) sculptura monumentala (statuara).
Cele mai cunoscute opere gotice sunt: domurile din Köln, Nürnberg și Bamberg.
Caracteristica edificiilor germane este planul "bisericii-hală", cu trei nave de înălțimi egale.În
Anglia, trăsătura monumentelor gotice este masivitatea lor, necunoscută pe continent.
Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din: Canterbury, Wells, Lincoln și Salisbury.
Și Spania stă sub influența goticului francez, adus de pelerinii sosiți în Peninsula Iberică de
dincolo de Munții Pirinei. Caracteristicile acestui stil apar mai ales la catedralele din Burgos si
Toledo. În sfârșit, Italia rămâne refractară inovațiilor gotice, datorită puternicei rezistențe a
influențelor bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic din Peninsula Italică este domul
din Milano, înălțat pe parcursul a cinci secole. În schimb, Italia, mai mult decât orice altă țară
europeană, a dat admirabile monumente gotice în arhitectura civilă. Zeci de palate comunale din
orașele italiene preiau elementele stilului, ce le oferă eleganță și armonie. Printre cele mai
faimoase edificii civile se număra Palatul Dogilor din Veneția și admirabila "Casa de aur" (Ca
d'Oro) aflată în aceeași cetate

10
 din lagună.
Domul din Köln
Biserici de stil gotic tarziu (decadent), de proportii mai mici si de o valoare artistica mai
redusa, s-au construit si la noi, in Transilvania, de catre germani (sasi) si unguri (secui), ca de
exemplu biserica manastirii cisterciene din Cirta (1202), biserica din Prejmer, biserica Sf.
Bartolomeu din Brasov, biserica evanghelica din Cristian, biserica Sf. Mihail din Cluj, biserica
Neagra din Brasov s.a.

11
Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_medieval%C4%83
https://luceafarul.net/arta-paleocrestina-secolele-i-iii-d-hr
https://ro.khanacademy.org/humanities/istoria-artei/x0207b27581b2ccf7:imperiul-bizantin/
x0207b27581b2ccf7:introducere-in-arta-si-cultura-bizantina/a/byzantine-artintro
https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_romanic%C4%83
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/arhitectura-bisericeasca/stilul-gotic-70714.html

12