Arta românească

Arta românească în secolele XIX, XX ne dezvăluie transformările apărute în arhitectură, pictură și

sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist și în România. Astfel în
arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia națională sunt curente ce aduc elemente
noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută.
Pictura ne aduce o întreagă paletă de schimbări majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la
Paris, la München sau în București încearcă să-și definească propriul stil de lucru îmbinând elemente
ale modernismului cu cele ale tradiționalismului. În domeniu picturii întâlnim foarte mulți artiști
români cum ar fi: Ștefan Luchian, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae
Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și alții.
Secolul al XIX-lea
Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se
resimte influența culturii bizantine. Îndeosebi în Moldova, și Țara Românească, această cultură se
dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de cele două țări românești, în Transilvania sunt prezente influențe
ale curentelor artistice provenite din zona Europei centrale.
Dintre curentele artistice de proveniență din Apus, primul curent va fi neoclasicismul, chiar dacă
uneori va avea influențe ale academismului. După apariția neoclasicismului, își vor mai face simțită
prezența și alte curente occidentale, diminuând simțitor decalajul în timp față de arta Apusului.
Astfel, întâlnim influențe și chiar putem vorbi de arta romanică, gotică, renascentistă, sau barocă.
Dintre curentele artistice de proveniență din Apus, primul curent va fi neoclasicismul, chiar dacă
uneori va avea influențe ale academismului.
Arhitectura
NeoclasicismuChiar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea neoclasicismul, este prezent punându-și
amprenta în edificii religioase, care adaptează elemente decorative specifice clasicismului pe structuri
de tip bizantin. Aceste influențe se observă și în cadrul arhitecturii caselor boierești. După anul 1830,
construcția de edificii mari se accentuează, dar din lipsă de specialiști se apelează la arhitecți străini.
Clădirea Universității București, a fost construită în stil neoclasic la fel ca Grand Hôtel du Boulevard
de primul arhitect român important, Alexandru Orăscu, acesta terminându-și studiile în Germania.
Primele cursuri de arhitectură, vor fi predate la Iași și la București.

1
 Ateneul Român (București), 26 octombrie 1886-14 februarie 1888, de Paul Louis Albert Galeron
Eclectismul
Numeroși arhitecți francezi, formați în spiritul eclectismului au realizat în București un număr mare
de construcții, ce aveau un aer parizian, de aici provenind și supranumele lui de „micul Paris”.
Exemple de arhitectură eclectică pot fi: Palatul Băncii Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A.
Galleron), Palatul CEC, 1900, (arhitect Paul Gottereau), toate din București. Specific sfârșitului
secolului al XIX-lea și începutului secolului XX e stilul eclectic (care combină elemente luate din
renascentiste, baroce, rococo și neoclasice)

Casa Filipescu-Cesianu pe Calea Victoriei (București), acum Muzeul Vârstelor, secolul 19 târziu,
arhitect necunoscut

Neoromânismul
La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura neoclasică și cea eclectică, se afirmă și
arhitectura veche românească, valorificându-se tradițiile arhitecturale românești. Linia națională a fost
2
inițiată de Ion Mincu, aceasta fiind numită și stil neoromânesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios,
elemente din arhitectura noastră medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în
acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovari (1884-1886), Bufetul de la Șosea (1892) sau
Școala Centrală de fete (1890), toate fiind construite în București. Un alt arhitect român, Petre
Antonescu va continua stilul lui Ion Mincu. Acesta a creat clădirea primăriei din București sau Palatul
Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este preluat de o serie de arhitecți care pun în valoare
elementele ornamentale din stilul brâncovenesc, aceștia fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae
Ghica–Budești sau I. Socolescu.

Fostul Hotel Pallace (Craiova), 1900-1905, de Otto Hesselmann-Carada

Art Nouveau
Stilul „Art Nouveau” (Secession; Noul stil), care înfloreşte în ultimii ani ai secolului al XIX-lea și
la începutul secolului al XX-lea este un curent inovator, revoluţionar, care s-a împotrivit în toate
chipurile istorizării: acesta este numit „Secession”, expresie franceză ce înseamnă sciziune, ruptură,
despărţire. Dinspre Viena, mișcarea secesionistă s-a răspândit în acele vremuri și în alte provincii ale
Imperiului Austro-Ungar, în Europa Centrală și de Est.
Construcții Art Nouveau, stil specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania, având influențe ale
secesionismului vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș terminat în 1913 (de
arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art Nouveau francez, va fi mai prezent în fostul
regat, unde putem întâlni ce exemple Hotelul Athenée Palace și Cazinoul din Constanța. Oradea, un
oraș Art Nouveau
Oradea s-a aliniat acestui fenomen artistic european prin programele de arhitectură ce se insinuează
pe un număr semnificativ de clădiri ca adevărate manifeste ale modernismului.Vorbim despre o artă a

3
cotidianului care s-a manifestat în rezonanță cu stilismul contemporan budapestan, într-o oarecare
măsură cu Secessionul vienez, și care definește structurile de tip 1900. Majoritatea edificiilor
construite în perioada 1890-1914 sunt purtătoarele acestui curent rafinat, care într-un interval de timp
foarte scurt a schimbat aspectul arhitectural orădean.

CaseleAdorjan
Oradea
Organizate în
edificii cu funcții
și mărimi diferite,
de la ambițioasele
„case de raport”,
hoteluri, cafenele,
teatru, școli,
bănci, case de
comerț, și
industrie, până la clădiri industriale și depozite, precum și arhitectura militară marchează indubitabil
până azi, contextul arhitectural orădean prin modalități de exprimare artistică specifică Secessionu-lui
din Transilvania cu tendințele fecunde ale Art Nouveau-ului european. Arhitecții orădeni de formație
secesionistă au realizat un repertoriu original, parcurgând influențele multor familii din Europa,
fuzionând cu repertoriul ornamental românesc sau maghiar. Sunt construcții mari, cu multe etaje, din
schelet de beton armat, cu bow windo-uri decroșate pe mai multe nivele, cu console și coronament
îmbinând forme și structuri foarte variate.

Oradea
cover
arhitectura
art
nouveau

4
 Trăsătura comună a clădirilor este decorația, o decorație florală ce acoperă dezinvolt suprafețele
prin desfășurări de verjuri cu muguri gata să erupă, flori sau frunze, frize cu Arborele vieții, frunze de
viță-de-vie, cârcei și struguri, motive vegetale, motive zoomorfe stilizate, cu inimi, rozete, contururi de
ou, simboluri organizate în rețele decorative originale și de mare forță de iradiere a artei 1900.
Sculptura
Sculptura în arta medievală românească pune accent pe decorațiuni. După mijlocul secolului al
XIX-lea, se dezvoltă în România sculptura ronde-bosse. Karl Storck, german la origine se stabilește în
București și având un stil neoclasic, realizează o operă variată, remarcându-se în portretistică
(„portretul lui Theodor Aman”) dar realizând și numeroase monumente, cum ar fi: „Domnița Bălașa”,
„Spătarul Mihail Cantacuzino” (București). Acest sculptor are o contribuție deosebită în ceea ce
privește începuturile învățământului academic, predând la catedra de sculptură din București. Fiul său,
Carol Storck fiind elevul acestuia, își va continua studiile în Italia și Statele Unite ajungând astfel la un
nivel profesional de invidiat. Carol Storck creează portrete („B. P. Hasdeu”), alegorii („Progresul”,
„Electricitatea”), și sculptură monumentală („Carol Davilla”).
Ion Georgescu, fiind și el elev al Școlii de Arte Frumoase din București, realizează portrete într-un
mod realist datorită unor vaste cunoștințe anatomice(„Actorul Mihail Pascaly”), dar are și înclinații
spre romantism („Copiliță rugându-se”). Acesta are realizări și în domeniul sculpturii monumentale,
creând statuia lui „Gheorghe Lazăr” din Piața Universității din București și statuia lui „Gheorghe
Asachi” de la Iași, dar și figuri alegorice precum „Justiția” și „Agricultura” de la Banca Națională din
București. Un oponent al neoclasicismului lui Georgescu este Ștefan Ionescu-Valbudea, ce pune accent
pe anatomia umană, caracterizată prin forță și dramatism. Dintre lucrările sale se remarcă „Mihai
Nebunul” și „Speriatul” fiind tratate cu un modelaj nervos, anticipând opera îndrăzneață a lui Paciurea.
Un alt sculptor, Wladimir Hegel de origine poloneză, stabilit în București realizează câteva lucrări
importante printre care se numără și „Monumentul pompierilor din Dealul Spirii” din București.
Acesta, în calitate de profesor îi va avea ca elevi pe Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși.
Pictura
La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe meleagurile
românești. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori de
biserici sau din pictorii străini experimentați în țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii
de subțire” sunt hieratice, prezentând naivități de desen și în general convenționalism.
În prima jumătate a secolului XIX, în domeniul învățământului artistic, apar și în România, primele
inițiative. Astfel, Gheorghe Asachi inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din
Iași recomandându-le pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”. În anul 1848 în momentele de
entuziasm ale revoluției, pictura românească fiind influențată de romantism, trece printr-o schimbare la
nivelul transmiterii mesajului artistic. Alt pictor este și Constantin Daniel Rosenthal ce va fi cunoscut
prin realizarea tabloului alegoric „România revoluționară”, creând „o figură eroică, nobilă și blândă

5
 România Revoluționară” de C. D. Rosenthal
Academismul
Stilul academic pătrunde încet încet pe la mijlocul secolului al XIX-lea și în România, deși în
pictură se regăsesc și elemente venind dinspre Romantism sau Realism. Deși există o paletă mare a
genurilor, portretul rămâne încă de actualitate. Un important pictor academist român este Gheorghe
Tattarescu care mai întâi ca „zugrav de subțire” își arată interesul pentru portretism. Fiind atras de arta
academică de factură clasică și formându-se în spiritul frumosului ideal dobândit prin absolvirea
„Academiei di San Luca” din Roma, reîntors în țară relizează numeroase compoziții mitologice și
religioase („Agar în deșert”), dar și numeroase ansambluri de pictură murală bisericească. O
compoziție deosebită este „Deșteptarea României”, transmițând cu generozitate idealuri naționale este
tratată cu mai puțin interes.

6
 Gheorghe Tattarescu - Deșteptarea României de la Muzeul de Artă de la Craiova
Theodor Aman (1831-1891)
O importanță deosebită pentru pictura românească este Theodor Aman (1831-1891) fiind un artist
desăvârșit cu studii academice la Paris și cu succese deosebite cum ar fi în 1853 „Autoportretul” și
compoziția „Bătălia de la Oltenița” din 1854. Aman este interesat de tehnicile artistice ale picturii,
gravurii sau sculpturii folosind toate genurile din pictura secolului al XIX-lea. Pictorul fascinat de
stilul de viață al bucureștenilor, pictează petrecerile date în atelierul său, realizând o adevărată cronică
mondenă pictată. Exemple de astfel de picturi sunt:„Petrecere cu lăutari”, „Bal mascat în atelier”,
„Serată”, „Dama cu câinele”, „La fereastra atelierului cel mic”. Viața la țară este o altă temă abordată
de pictor, realizând lucrări de mici dimensiuni în care personajele sunt plasate în mijlocul peisajului
căpătând prospețime datorită libertății pensulației și luminozității culorilor. Exemple pot fi: „Hora la
Aninoasa”, „Glume de peste Olt”, „În grădina pictorului”, sau „Siestă în grădină”. Datorită faptului că
gravura autohtonă era la început, Aman abordează și această secție artistică și învață tehnicile reușind
lucrări deosebite în acvaforte („Autoportret”, „Țăran cu căciula în mână”). Artistul are un merit
deosebit și în învățământ deoarece înființează în București în anul 1865 „Academia de Belle-Arte” pe
care o va conduce timp de peste 25 de ani. El organizează „Pinacoteca Statului” și tot el inițiază
expoziții colective ca la Paris, prima fiind „Expoziția artiștilor în viață” din 1865.

Theodor
Aman -
Hora la

Aninoasa (1890)
7
 Un alt mare pictor român, Nicolae Grigorescu (1838-1907), aduce un suflu nou în pictura
românească. Până la vârsta de 23 de ani, Grigorescu picta icoane (Căldărușani) și biserici (Agapia). În
1861, ajunge la Paris cu o bursă de studii devenind elev al Școlii de Belle-Arte și studiind conștiincios
pe marii maeștri cum ar fi Rembrandt, Rubens sau Géricault. Pictorul inițiază un nou mod de a gândi
plastic fiind mai aproape de peisajul plein-air-iștilor de la Barbizon. Totodată este influențat și de
pictura lui Millet, Corot sau Courbet el realizează un stil personal contopind stilurile celor trei. La
bătrânețe Grigorescu pictează care cu boi sau ciobănași, reluând astfel subiectele sale de succes.
Tehnica folosită dă posibilitatea artistului de a pune în evidență pe pânză vibrațiile sentimentului.
Lucrările mai cunoscute ale lui Grigorescu sunt: „Mocan”, „Vatra la Rucăr”, „Evreul cu Gâsca”, „Case
la Vitré”, „Andreescu la Barbizon”, „Țărancă torcând”, „Întoarcerea de la târg” sau seria de
autoportrete.

Car cu boi
Arta românească în prima jumătate a secolului XX
La Belle époque
De la sfârșitul secolului al XIX-lea până la intrarea României în primul război mondial se
desfășoară perioada cunoscută în Europa sub numele de La Belle Époque. În această perioadă,
tradiționalismul și modernismul sunt într-o aprigă confruntare. Arta anilor 1900 este arta artiștilor
reveniți în țară după studiile făcute în Germania și Franța. Putem aminti pictori ca: Ștefan Luchian,
Abgar Baltazar, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbu, Ștefan Popescu, Kimon Loghi sau Cecilia Cuțescu-
Storck. Înainte de primul război mondial, în arta românească se regăsesc tendințe primitiviste, fove sau
expresioniste și mai puțin cubiste. Una din problemele teoretice ale timpului era cea legată de
„specificul național”.
Ștefan Luchian (1868-1916)

8
 Pictor de excepție ce va fi un deschizător de drumuri în școala de pictură, Ștefan Luchian (1868-
1916) aduce un aer de modernism de la München sau de la Paris. Datorită lui Luchian pictura
românească va trece de impresionism apropiindu-se din ce în ce mai mult de postimpresionism. În
1901 pictorul realizează o lucrare deosebită numită „Safta florăreasa” ce are o încărcătură melancolică,
fiind realizată în contururi lineare ce închid ferm suprafețele de culoare. Luchian este un iubitor al
universului citadin, cunoscând lumea boemei bucureștene („Alecu literatu”, „Birt fără mușterii”) dar
și, cea a mahalalei („Safta florăreasa”, „Spălătoreasa”, „Ghereta din Filantropia”, „Colț din strada
Povernei”).
O dată cu realizarea compoziției „Lăutul”, Luchian marchează o nouă etapă în pictura românească.

Lăutul
Perioada interbelică
În perioada interbelică, arta românească cunoaște schimbări majore. Chiar dacă ecourile cubismului
și clasicismului modern stârnesc controverse, acestea sunt benefice.
Pictura
Pictura românească interbelică are trei izvoare de plecare: lirismul grigorescian, ecourile curentelor
noi în arta Europeană și interpretarea modernă a tradiției populare și a celei culte. Acestea se
întrepătrund, dând naștere adesea la elemente artistice moderne.
În contrast cu arta occidentală, în România, nici avangarda și nici modernitatea artiștilor noștri nu
au negat în totalitate tradiția, ea având continuitate de la Theodor Aman până la sfârșitul perioadei
interbelice.

9
 Gheorghe Petrașcu (1872-1949)
Școlit la academiile de la București, München și Paris unde face cunoștință cu ultimele noutăți în
domeniul tehnicii artistice, Gheorghe Petrașcu, deși apropiindu-se de opera lui Nicolae Grigorescu,
ajunge să se deosebească de aceasta prin evoluția artei sale ce are un parcurs sigur spre perfecționism.
Petrașcu pictează și naturi moarte, dar acestea sunt alcătuite din lucruri vechi pe care și-a pus
amprenta timpul. Interioarele pictate de el sunt la fel, uitate de vreme ca niște naturi moarte
supradimensionate, iar florile pictate de acesta au un aspect pe care îl întâlnim și la Ștefan Luchian.

Nicolae Tonitza (1886-1940)

Nicolae Tonitza, fiind un admirator al lui Luchian, adoptă stilul acestuia, dar vine și cu influențe din
pictura modernă, cu accente decorative, creându-și propriul său stil. Începutul său în pictură are o tentă
expresionistă cu accente narative pusă în evidență mai ales în desene. Tonitza are o operă vastă
compusă din peisaje, portrete, naturi moarte, interioare sau nuduri ce exprimă un subtil lirism ca în
portretul scriitorului „Gala Galaction”. În acest tablou se observă forme aspre, colțuroase ce sugerează
tragicul. Chiar și pe chipurile pure ale copiilor pictați de acesta se întrevede o umbră de tristețe („Fetița
pădurarului”, „Cătiușa Lipoveanca” sau „Fetița olandeză”). În picturile înfățișând naturi moarte
Tonitza înfățișează obiecte de artă populară și sporește luminozitatea culorilor. Tonitza nu este numai
pictor ci și un desăvârșit grafician, profesor pentru elevii săi printre care se număra și Corneliu Baba.
Sculptura
În prima jumătate a secolului XX sculptura românească va fi marcată de doi mari sculptori, Dimitrie
Paciurea ;i Constantin Brâncuși.
Numit și „Luchian al sculpturii românești”, Dimitrie Paciurea aduce o notă de modernism în
sculptura românească. Paciurea a studiat la „Școala de Arte Frumoase din București” avându-l ca
profesor pe Wladimir Hegel. Între anii 1896 și 1900, el studiază la Paris, fiind impresionat de arta lui
Rodin și luând contact și cu atmosfera Art-Nouveau-lui. „Gigantul” (1907), una din capodoperele sale,
este destinată parcului Filaret, fiind singura comandă importantă care a primit-o după întoarcerea în
țară. Paciurea se va împlini doar în portretistică realizând lucrări ca „Himerele”. Acesta execută
numeroase portrete ale contemporanilor săi: Petrașcu, Luchian, Hașdeu, sau a unor personalități ale
culturii universale: Spiru Haret, Beethoven, Tolstoi, Shakespeare.
Constantin Brâncuși (1876-1957)
Constantin Brâncuși, remarcat prin talentul său, frecventează cursurile Școlii de Arte și Meserii din
Craiova, Școala de Belle-Arte din București apoi Școala de Arte Frumoase din Paris. Brâncuși se află
la polul opus față de Paciurea, abordând alt stil în sculptură. El învață tehnica modelajului în atelierul
lui Rodin din Paris. Dintre lucrările sale amintim „Portretul pictorului Dărăscu”, „Orgoliu”, „Supliciu”,
„Rugăciunea”, „Sărutul”, „Cumințenia pământului”.

10
 Masa tăcerii de Constantin Brâncusi în Târgu Jiu

Unele lucrări sunt inspirate din stilistica artei bizantine („Rugăciunea”). În cele două lucrări,
„Sărutul” și „Cumințenia pământului”, Brâncuși renunță la modelaj, folosind cioplitul în piatră pentru
a da senzația unei lucrări arhaice. În 1910 acesta începe să sculpteze în lemn, întorcându-se la tehnicile
sculpturii din arta românească populară dar și din sculptura africană precum este sculptura numită
„Pasărea măiastră”. În 1918 sculptează în lemn primele coloane, care vor căpăta formă definitivă în
1938 sub forma „Coloanei fără sfârșit” făcând parte din ansamblul de la Târgu Jiu. Ansamblul de la
Târgu Jiu a fost realizat în memoria soldaților căzuți în primul război mondial. Traseul pe care sunt
amplasate elementele ansamblului începe de la „Masa tăcerii”, se continuă cu „Poarta sărutului”
reprezentând teritoriul iubirii, apoi biserica așezată pe același ax și se încheie cu „Coloana” ca simbol
al ascensiunii spirituale.

Poarta sărutului, opera lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu

11
 Coloana infinitului

Bibliografie
https://www.urban.ro/oradea-cea-mai-frumoasa-destinatie-art-nouveau-din-europa/
https://www.oradeaheritage.ro/stilul-art-nouveau-oradea/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_rom%C3%A2neasc%C4%83_%C3%AEn_secolele_al_XIX-lea_
%C8%99i_al_XX-lea

12